NICOLAE XENOPOL  BRADI  ȘI  PUTREGAIU  MORAVURI PROVINCIALE  A TREIA EDITIE  BUCURESCI  TIPOGRAFIA VOINTA NATIONALA  STRADA ACADEMIEI No.  4  1893  NICOLAE XENOPOL  BRADI  ȘI  PUTREGAIU  MORAVURI PROVINCIALE  A TREIA EDITIE  BUCURESCI  TIPOGRAFIA VOINTA NATIONALA  STRADA ACADEMIEI No.  4  1892  BRADI SI PUTREGAIU  I  De la Dorna până la Piatra se întinde una din ramurile de căpetenie ale Carpațichr și dă naștere la priveliști de o frumusețe sălbatecă, ce minunează pe călător.  șiruri lungi de munți se înalță trufașe și astupând toată zarea din spre apus, se prelungesc in depărtare până ce se cufundă în albastrul cerului.  In strimtele văi ce Se deschid la poalele lor, șerpuește Bistrița cu valurile ei repedii pe cari alunecă nenumărate plute.  Vine de ape argintii-și fac loc prin păduri, sar din stâncă în stâncă și se aruncă cu sgomot într-ânsa.  Dar peste toate dealurile și peste toată valea domnește Ceahlăul-cu trupul seu de uriaș, și piscul său înalt te urmărește pretutinde-nea.  Pe vărful seu trec mereu nuori, cari se răspândesc peste țară și din poalele sale mereu alți nuori se ridică.  Pe coaste, până în văi, i-l înfășără, ca o mantie imensă, nesfârșitele păduri de brazi și de ștejari, în cari se ascund urși și căprioare.  La munte, apa dă sănătate; ' aerul umple inimile de vioiciune și toată firea înconjurătoare te îndeamnă la viață și veselie.  De aceeai și locuitorii de pe plaiuri sunt mai ageri și mai isteți.  Pe de altă parte, munții i-au a-părat de multe rele; năvălirile dușmanilor nu i-au prea.  atins și asuprirea domniilor streine și a ciocoilor de toate neamurile au apăsat mai puțin așupra lor de cât asupra locuitorilor de la câmp.  Nu arare-ori întâlnești printre plăeși oameni de o statură uriașă; în deobște însă sunt înalți și chipoșî, iar femeile lor, sprintene și frumoase, se gătesc minunat.  La ei s-au păstrat mai bine de cât ori unde vechile tradiții; nenumărate legende se țin cu sfințenie din neam în neam și cele mai frumoase cântece de dor sati de vitejie la denșii cată un adăpost în potriva uitărei.  El sunt deștepți la minte, iscusiți în toate, și în vinele lor bate mai tare de cât ori unde pulsul vieței românești.  In fund, în spre Ceahlău, se aflați pământurile familiei Negradi; moșia lor, Lunceștii, cuprindea o parte din valea.  Bistriței și o parte din Ceahlău cu pădurile ce-l înconjoară.  Curțile erau așezate pe jin deal, in apropiere de rîu, de unde ochiul putea să privească liber minunile de prin prejur.  De cea-l-altă parte a rîulut e aședat satul cu casele sale curate și bine îngrădite.  Intre sat și rîu se întindea șoseaua pe care treceau necontenit mulțime de care și de trăsuri ce vineau din Piatra sau se întorceau din Transilvania.  Casele boerești erau cu un singur rând, dar încăpătoare și împărțite cu chibzuială; câte-va odăi erau în tot-d-a-una ținute pentru turiștii cari, în timpul verei, voiau să se urce pe Ceahlău și pentru neamurile și prietenii cari veneau să petreacă vara la Negradi.  In față era un ceardac cu mai multe scări de peatra; în stânga, grădina, vastă, bine ținută și cu o alee de stejari încântătoare.  In fundul ogrăzei se aflau grajdurile cari adăposteau o herghelie întreagă.  Soarele apunea după o adunătură fantastică de munți și de nuori și răspândea o lumină roșiatecă peste toată priveliștea; dealurile începeau să se înalbăstreze; câmpiile luau o culoare cenușie și pământul, întors de tăișul plugurilor, era străbătut în tâte direcțiile de lungi cicatrice.  Rîul strălucea de o albeață mai vie și murmurul lui părea că se aude mai bine în tăcerea de prin.  prejur.  Dealun-gul său treceau cele din urmă plute; după ce se strecurau printre stânci, ele se pierdeau în dealurile din spre răsărit.  D-asupra pădurilor se adunau aburi; la picioarele copacilor se îndesau grămedi de frunze căzute, colorate în chipul cel mai deosebit de cele din urmă raze ale soarelui.  Unii arbori, despoiați mai de tot de podoaba lor, se ri-diCau ca niște sclieleți pe marginea pâdurei; peste acest morman de frunze cădute, de ramuri putrede și peste arborii pe jumătate goi, se înălțau bradii cu verdeața lor ne-perităre.  Pe ici pe colo, paseri pribege mai ciripeau câte un cânt și apoi se amestecau în șirurile acelora cari 'și luau sborul spre mează-di.  Spre curte și spre sat se întorceau grupuri de oameni, care-și făceau cruce audind sunetul toacei de la biserica de lângă rîu.  Copiii îndrumau spre casă turme de vile; din când în când câte unul din ei alerga în goana mare să prindă vre-o vacă sau vre-un vițel scăpat.  Soarele se -pleca tot mai mult după munți.  La un moment dat toată zarea era în flăcări, o lumină purpurie juca pe coama dealurilor și se resfrângea spre sat, unde ferestrele de pe la case și de la biserică erau luminate ca de un pojar isbucnit din lăuntru.  Dar această privelisce nu ținu de cât o minată; într-o clipă soarele se făcu nevedut, și acum nu se mai zăreau în locul Jui de cât niște riTiori groși și întunecoși, cari se ridicau ca nisce balauri pe ceruri; Ceahlăul dispăru și el pe jumătate dapă un văl de nuort și umbrele serii se lățiră pretutindeni.  Vântul, care înainte bătea ca un vânt de primăvară, acum crescuse și vuea în toate părțile; pădurile erau scuturate și ploi mari de frunze cădeau in drumul seu.  De pe marginele pădurilor vântul se îndrepta spi-e șesurî și sufla d-asupra Bistriței, care-și umfla apele și se posomora tot mai mult.  Aerul, se făcu de-o-dată rece și prevesti zile urîte.  Toată firea încunjurătoare părea tristă și, fârăr de voe, sufletul omului era cuprins de tristeță.  Venise tămna.  La curte era mișcare mare.  O mulțime de țărani intrau și eșiau; slujitorii umblau cu grabă prin curte; din graj-diu se scotâa o trăsură și mai mulți cai.  Negradi se întorcea Ia Piatra.  Stăpânul moșiei, Alecu Negradi, era un 6m ca de vre-o șase-zeci de ani, nalt și încă voinic, de și spetele începeau să i se încovoaie.  Roșu la față, cu niște mustăți mari și niște sprincene stufoase, cu ochiul hotărît, cu mersul repede, Alecu dovedea că are o voință nestrămutată și un caracter despotic.  El nu învățase carte, căci era de vechea rasă a proprietarilor de moșii și din copilărie nu se îndeletnicise cu alte lucruri de cât cu cele atingătoare de cultivarea practică a pământului.  Tatălseu avusese o avere splendidă, dar și-o perduse toată in cărți; pe când ducea traiu mare în vechea capitală a Moldovei.  Nimeni nu strălucea ca dânsul prin lux și petreceri prin vremea lui Mihalache Sturza, dar nimeni nu arunca ca dânsul banii pe fereastră.  In câți-va ani, lăutarii, mesele și cărțile îl sărăciră de tot și el fu nevoit să se retragă cu femeia lui și cu doi copii, Dimitra-chi și Alecu, la un văr al seu în Neamțu, unde muri în mizerie, urmat in curând de.  soția ea.  Copiii rămaseră fără nici o îngrijire, căci moșul lor, om rău și sgârcit, îi trata ca pe nisce slugi.  Intr-obunâ dimineață; Alecu,esas-perat din causa relelor tratări, fugi de acasă și intră calfă la un băcan din Piatra, de acolo se făcu vătaf de moșie, pe urmă vechil și, adunând ceva parale, începu negoțul de cherestele, în care reuși atât de bine în cât în trei ani de dile ajunse să-șî cumpere o moșioară.  De atunci norocul nu-l mai părăsi nici o-dată și averea lui crescu necontenit.  Când avu trei-zeci și șapte de ani, el se în-sură cu fata unui proprietar bogat din vecinătate și-și îndoi astfel avuția.  Cucoana Agripina era cu vre-o șapte-spre-zece ani mai tânără de cât bărbatul ei.  Ea era âncă plăcută și trăsăturile feței sale dovedeau că fusese foarte frumoasă.  Era brună, naltă, ca și băr-bătui ei, pe care toată viața ei se silise să-l do-mineze fără a reuși ânșă nicfro-dată pe deplin.  Din această pricină se' nășteau certe nesfârșite intre dânșii și gospodăria lor nu era una din cele mai liniștite din județul Neamțu.  Ei aveau doui copii: un băeat, lorgu, care, după ce cutreerase cât-va timp Germania, acum petrecea la Paris; și o fată, de o frumusețe rară, educată în Dresda, care 'și mântuise studiile de curând și era cu părinții ei.  Negradi se plimba cu pași mari prin salon, făcând să scârție parchetul cu ghetele sale groase, pe când Agripina și cu fiica ei alergau în coace și-n colo, dând ordine pe la slugi și gătind toate lucrurile ca pentru plecare.  Stăpânul vorbea cu-sub-prefectul plășei și cu vechilul moșiei.  — Să iaî seama să meargă lucrurile strună cât nu voi fi eu pe hîci. . .  — Lasă pe mine, cucoane Alecule. . .  — și d-ta Antoane, zise Negradi sub-pre-fectului, cată de treci pe aicea cât de des-i putea; mai lasă suprefectura și vezi mai bine cum merg trebile prin sat; scrie-mi îndată ce-vei fi nemulțumit de vr-un lucru,  — Da vin eu singur in Piatra, cucoane, se te înștiințez când se vu întâmpla ce-va.  — și mai trimete ceva vânatun, dpmnule Lepșischi, zise cucoana Agripina.  A!  iaca și ferșterul. . . .  — Da unde te-ai rătăcit filele acestea, herr Carl?  întrebă stăpânul.  — Am fost la pudure. . .  — Fii și dumneata ager și nu te pune pe tânjeală dacă mă întorc în Piatra. . .  cât privește datoria dumitale ți-am spus să Iii fără milă.  — Datoria merge la mine înainte tot!  la mine ori țăran ori chini tot una. . .  — Dar ce dracu nu mai mântue de înhămat caii?  strigă cuconul Alecu eșind în ceardac.  Mult aveți să vă mai codiți acolo? . . .  hai mai repede, cioară, că acum pun să te stăl-cească1  Curând trăsura trase la scară și cu toții se gătiră să plece.  Slugile veneau pe rând să sărute mâna boe-rilor și a duducii.  Când erau să pornească însă, Maria-și a-duse aminte că și-a uitat un roman în sofra-gerie, Agripina-și aminti și ea că a uitat o broșăîntr-o besectea, și așa amândoo se suiră și se mai scoborîră de-vr-o doo ori, ceea ce supăra foarte pe Negradi.  — Cred c-ați mântuit?  doar n-vem sâ stăm până mâine pe loc. . .  — Hi 1 strigă visitiul la un semn al boeru-lui, și trăsura porni, pe când sub-prefectul, ferșterul, vechilul și cu scritorii se închinau până la pământ.  Cum trecu de poartă, visitiul începu a chiui, a pocni din harapnic, și, bătând caii, îi repezi in gonă.  — Mână repede Vasile, să nu ne apuce noaptea pe drum.  — Nici n-aveți să prindeți de veste când vom ajunge.  'Pe unde treceau, țăranii-și scoteau cu grabă căciulile și steteau smirna până ce nu putea să-i mai vadă boerul, de care aveau o mare teamă.  Trăsura se opri puțin la capătul podului, unde jupânul ștrul eși și se închină smerit lui Negradi și cucoanelor.  De acolo drumul e cam rău pe o întindere îndestul de mare; el e făcut pe marginea rîului și trăsura trebuia să meargă încet pentru a nu se primejdui.  Apoi vine o câmpie lunga și caii alergară într-una până fa Piatra.  Cu toate laudele visitiului, noaptea-I apucă pe drum înainte de-a ajunge la monastirea Bistrița; când intrară in oraș era întuneric de tot.  Lumini ardeau pe la ferestri și pe ici pe colea câte un felinar răspândea și el o lumină tristă și gălbue.  Felinarele erau însă la o distanță nemărginită unul de altul, așa în cât, cum te depărtai de vre-unul, întunerecul părea și mai mare.  Pe strade nu mai trecea nici un om; numai lătratul câinilor se auzea in tăte părțile, ca un concert sălbatic.  II  Negradi avea case mari și în Piatra.  Ele erau așezate pe partea cea mai înaltă a târgului, așa în cât din balconul ce venea în dreptul grădineî se vedea toată Piatra cu împrejurimile e!  și până în spre munții de la hotare.  Intre niște dealuri înalte (de,și unul din ele poartă numele de Petricicaj și cari se unesc prin marginile lor, sunt înșirate fără multă rândueală grămedi de case albe ce strălucesc Ia soare și se perd tocmai în spre dealul pe la poalele căruia curge Bistrița.  In dreapta, dealurile se deschid și privirea sboară fără a fi împedicată de nimic pe șirurile de munți ce se întind până in Transilvania și până la moșia lui Negradi.  Ca și la munte, Ceahlăul dominează toată priveliștea însă la o așa depărtare fruntea lui adesea ori e întunecată și trupul seu pare a fi învelit într-o pânză albăstrie.  Aeum Piatra părea moartă; vremea băilor trecuse de mult timp, și toți streinii, cari mai nainte dădeau oare-care animație orașului, se întorsese prin județe, lăsând golul mai mare în urma lor.  Bieții Pietreni erau reduși iarăși la propriele lor mijloace, siliți să se întâlnească de câte doue-sau trei ori pe zi, să-și spună de o sută de ori aceleași lucruri și să caute oare-care distracție în jocul de cărți și în vorbe rele pe socoteala aproapelui.  Cea mai mică întâmplare lua în ochii lor o însemnătate estraordinară și vorbeau de dânsa dile întregi, ca și cum ar fi pus în primejdie soarta țărei; cel mai mic act al cui-va, bra știut intr-o clipă dintr-un capăt la cel-l-alt al târgului și, fle-care, spunându-l vecinului seu, căuta să-l înflorească și să-î adaoge amănunte ma!  mult sau mai puțin potrivite, după puterea închipuire!  sale.  — Ai auqlit, soro, că s-a întors Negradi de la moșie, țiicea cucoana Frăsina Alun pici vecinei sale Aristița Uluceanu.  De acum iar are să ne facă mofturi Negrădoaia, mai ales că i-a venit și fata de la pansion. . . .  — 0 strâmbătură ca și măsa, ma chere L da mai știi una?  ghiujul s-a hotărât să-și aducă bâeatul din străinătate și să-l pună la moșie. . .  — Elei!  zău, nu mai spune? !  — Așa să trăesc!  spune și dumneata dacă-i în tăte mințile. . . .  de ce-o maTcheltuit atunci atâția mari de bani cu dânsul pe la Paris și pe Ia Carlisbad pentru ca să-l înfunde într-o bună dimineață în munți?  — Ia niște smintiți soro!  In adevăr, Negradi se hotărise să aducă înapoi pe Iorgu și-l înștiințase de aceasta, după ce avu.  o discuție violentă cu Agri-pina și cu fratele său Dumitrachi, cari țineau foarte mult la băeat.  In zadar căutară acești din urmă să-l înduplece, să-l facă sâ mai aștepte, spunând că Iorgu e tânăr și că se va îndrepta îndată ce-i va trece furia tinerețe! ;  Negradi nif voia să asculte de nime.  — Când am Jis ceva, știți că-i tjis, le spunea el; l-am ținut douî ani prin țara nemțească și mi-a mâncat o mulțime de parale, fără să facă nimic; nu sunt nebun să mai cheftuesc cu dânsul încă pe atâta, pentru ca să-și bată inendrile și în țara franțuzească.  Par-câ nu știu eu că i-o luat mințile o fran-țușcă și că a făcut și o mulțime de datorii pe lângă sutele de galbeni cu cari mă stoarce într-una! .  Am să-l aduc frumușel acasă, sâ-l pun la moșie 'ca să muncească de dimineață până-n seară, cum am făcut și eu când eram ca dânsul.  N-are de cât să câștige și el bani ca mine și după aceea ducă-se unde o pofti, până și în țara chinezească, dacă-i o veni gustul. . . .  — Ei, mai lasă Âlecule, zicea Dumitrachi. . .  nu te arăta așa supărat, fiind-că la urma urmei tot tu nu poți să aibi ură pentru Iorgu, care e din sângele dumitale doar. . . .  — și apoi par-că dumneata te-ai fi purtat mai bine la vârsta lui daca erai în locul lui?  adaose Agripina.  — Eu?  strigă Negradi și mai înfuriat, eu, drăguță, n-am avut pe nimeni să mă cocolească și să mă ție pe puf în străinătate.  Ceea-ce sunt astă-ji, o datoresc lui Dumnezeu și ne-curmatei mele trude.  și acum, la bătrânețe, voiu îngădui eu să-șî bată joc un pușchiu de mine?  Cât s-a purtat' cum se cade, am ținut la dânsul, dar de când vrea să me poarte de nas, s-a mântuit, nici nu voesc să-l mai ved.  și me mir cum dumneata, cucoană, îndrăznești să-i ei apărarea, dumneata, care l-aî stricat prin trimiteri de bani fără știrea mea. . . . .  — Apoi eă doar nu atn de gând să-l sur-gunesc la schit la Durău. . .  — Da ce poftești să fac cu el?  Va sta și  dumnealui binișor la moșie, cum stau atâția oameni de treabă și cu frica lui Dumnezeu, cum am stat și eu (Jecimî de ani până am făcut șease-qleci de mii de galbeni. . .  și apoi, de când ați scos-o dumneavoastră că-i înjositor pentru cineva să se ocupe de trebile moșiei?  Ba el poate să--mî aducă încă un mare folos; ar putea să-ini înlocuiască vechilul, care știi bine cât ne fură, măcar că-l țin cât se poate de scurt. . . . .  -- Cum!  strigă Agripina, care se stăpânise un moment,-dar în sfârșit nu mai putu răbda, vrei să faci din Copilul nostru un vechil?  Asta-i treabă de om nesocotit și nu m-aș mira dacă Iorgu ar perde toată iubirea și tot respectul ce e dator să aibă pentru dumneata! .  Dacă voiai să faci un vechil din el, nu trebuia să-l trimiți în streinătate și dacă voiai să-l rechemi, trebuia s-o faci îndată ce aî prins de veste de năzbutiile lui cu Franțuzoaica iar nu după trei ani de (Jile. . .  — Mai bine târziu de cât nici o-dată. . .  și mai la urmă, vorba multă e sărăcia omului;-i-am scris adi de dimineață să se întoarcă și are să se întoarcă. . .  — Vrea să Jică s-a sfârșit?  întrebă Agri-pina cu mânie și sculându-se în picioare.  — S-a sfârșit, și ai face bine să te dai și dumneata în partea mea cu Dumitrache, care a făcut ca un om cu minte.  — Ba nici o-dată!  Să-ți aduci aminte numai de vorbele mele. . .  — Ași!  fleacuri. . .  Agripina aruncă o căutătură amenințătoare soțului eî și, trântind ușa cu tărie, eși.  De mult timp încă Negradi avuse certe cu nevasta lui din pricina lui-Iorgu, și cu cât Agripina lua mai mult partea băeatului, cu atâta el stăruia mai tare în hotărârea sa.  Acum însă lucrurile se înveninase de tot, și din a-ceastă di o mare răceală se stabili între soți.  Agripina nu iubise nici o-dată pe bărbatul ei.  Ea luase pe Negradi, fiind că părinții ei o siliseră să se mărite și, în viața ei, petrecută mai mult la țară,. nu  avuse nici o-dată prilejul să se gândească la alt ceva de cât la trebile gospodăriei și la creșterea copiilor.  De când însă bărbatul ei, obosit de muncă, luase obiceiul de a.  sta doo părți ale anului în Piatra și la Iași, și mai cu -deosebire de când copiii eî plecase în străinătate la învățătură, Agripina începu să-meargâ în lume, să capete gust pentru toalete luxoase, să caute a.  plăcea tinerilor prin reuniuni și baluri.  I,a vârsta de patru-deci de ani trecuți, ea se gândea la tinerețea ei perdută, petrecută între patru ziduri, ca într-o mojiastire, și-și punea adese-ori întrebarea: cum putuse dânsa să-și înlănțuiască vieața după un om atât de nesuferit ca Negradi?  Acum, de când Maria se întorsese din Dresda, Agripina avea un prilej minunat de a se duce și mai des la așa numitele „soarele” din Piatra.  Copila nu putea, firește, să fie ținută ca în trecut, închisă într-o odae, cu gratii mari la ferești, pentru ca, într-o bună dimineață, părinții eî să-i anunțe că are să se căsătorească cu cutare tânăr, pe care nu-l văzuse nici o-dată!  Vremurile se schimbase.  In cliua de astă-di fetele-și alegeau ele singure mirii și Maria trebuia purtată prin lume.  Negradi nu putea să se împotrivească la aceste argumente nerezistibile ale soției sale.  — Mă închin cu plecăciune, (jîse Hristea Cozmescu, intrând In odae la Agripina.  Hristea era prietenul casei; el părea a fi de vre-o cincî-clecî de ani, dar nimeni nu știa adevărata lui vârstă, și el singur qlicea că n-o știe.  Nu e vorbă, cucoana Nastasia Bogos-lov, veduva protopopului, care cunoscuse pe Hristea când era copil, spunea că el treime să aibă acum cincî-țleci și patru de ani, de vreme ce era deja pe lume în vremea Ete-riei.  Tatăl seu.  tusese ciocoiu pe capră și se îmbogățise prin furtișaguri pe lângă postelnicul Mete-hnea, un âm vicios și risipitor; împreună cu o avere de vre-o ijece iî de galbeni, el lăsă moștenire fiului seu un caracter demn de strămoșii săi.  Hristea era u-milit cu cei mari, obraznic și asupritor față cu ceî ce erau siliți să se plece lui; cinstea și demnitatea erau lucruri' necunoscute pentru dânsul; n-avea nici un simțimâpt pentru țară, nici un interes pentru trebile.obște!  dacă nu' puteau să-i aducă vre-un câștig; pe lângă acestea, era de o fățărnicie fără seamăn și știa să câștige încrederea multor oameni pe cari-i ade.meneaprin vorbele sale meșteșugite.  — AuJi dumneata ce istorie!  spuse el Agri-pinei; în alte lucruri poate i-ași da dreptate lui cuconu Alecu, dar aice n-am ce zice și mă mir cum de l-aî putut lăsa să facă una ca asta. . .  Lasă că am să-i vorbesc și eu; să vedem, nu-l voiți îndupleca. . . .  — Uf!  nu-mî mai vorbi. . .  facă mai la urmă ce-o ști. . .  dar cum merge soția dumitale ?  tot bolnavă?  — Tot!  sărmana. . . . .  aJi sunt trei săptă  mâni de când nu s-a sculat din pat, și nu știu, zău, când s-o mai scula sărăcuța. . .  Am căutat-o la început cu babe, știi mata baba Ioana, pe care mi-a trimis-o cucoana Săftica; peste trei țlile i-a fost și mai rău.  Dacă am vădut așa, am chemat doctorul, pe doctorul Arghir, fiind-cădoctorul Marinescu era la țară, unde să dusese se vfendă niște lemne.  Arghir, i-a dat o mulțime de rețete pe cari le schimba pe mică pe ceas, și la urmă, în Ioc să se îndrepte, s-a îmbolnăvit și mai tare sărmănica!  Cum s-a întors Marinescu, I-am chemat și pe dănsul, și ce să vezi?  a luat rețetele lui Arghir și, după ce Ie-a citit, a bufnit de rîs și i-a dat altele. . .  și i-a fost și mai rău. . .  Alal-tăeri, m-a sfătuit el să facem consult și am chemat și pe doctorul Burdea de la spital de la Neamțu; trebue să sosească astă-cji sau mâine. . .  Of!  tare-s necăjit cucoană Agri-pinăî. . .  Da duduca Maria ce face?  Văijând-o cineva, nici n-ar crede că-i fata matale, așa a crescut de mare! . . .  și apoi frumoasă, frumoasă, portretul mumi-sa-n picioare! . . .  — Tare mai ești caraghios Ilristachi. . .  A, eacă vine și Maria. . .  — Sărut mânușițele duducă. . .  pe semne nu te-ai săturat mata de atâta carte și piano. . .  cântai așa de vârtos, când am trecut prin salon, că nici nu m-ai băgat în seamă.  — Oh. . .  pardon, domnule Cosmescu, fiți sigur că a fost din greșeală. . .  — Ce domnule, domnule. . .  rjii-mî moșule și hai să ne împăcăm, spuse Cosmescu voind să o sărute, dar Maria se retrase cu iuțeală înapoi și pretextând că trebue se trimeată un vals A-glael, ea eși repede din odae. . .  — șerpoaica!  ml-a scăpat din mână. . .  — El ce țjicl, Ilristaclie, e bună de măritat?  trebue să-l căutăm un mire. . .  — De ce să te grăbești? . ,  lasă câ miri sunt destul și cu cât-l aștepta, cu atât-1 găsi a partidă mal bună.  Să n-aibi grijă, mă ocup și eu de treaba asta; eu țiu la duduca Maria ca la fata mea.  Peste cinci minute Ilristea convorbea cu Negradi.  — Poate nu am făcut bine?  întrebă Negradi pe Hristea.  — Ba găsesc că nu țiu tea!  face alt-fel, răspunse acest din urmă.  — Am să-l aduc înapoi. . .  — Foarte înțelept lucru.  — Să-l pun la moșie. . .  — Mai nemerit nici că se poate.  — și dacă se va mânia Agripina pe mine, atâta pagubă. . .  — și dobândă, răspundea Ilristea de pe canapea, ca un ecou,  — Aî vădut pe Maria?  — Chiar r.ial adineoară. . .  s-a făcut frumoasă coz.  — Încă o belea pe cap. . .  are să trebueascâ s-o mărit și pe dânsa și să mal scot vi-e-o-cincî-spre-zece mii de galbeni din pungă, toc-mai anul acesta, când nu mi-a mers bine de loc. . . . .  A ajunș lumea de vânzare, Cloz-mescule! . . .  Credi tu că mi-ar lua cineva fata, dacă nu i-ași da nici o zestre?  — ți-ai găsit!  unde se mai însoară adi lumea ca în vremea noastră. . . .  ai să fii nevoit să dai și doue-zeci de mii de galbeni, dacă-i umbla după miri simandicoși. . .  — De voju găsi eu un om cum-mi place mie, am s-o scot la capăt și cu vr-o zece mii.  III  Avocatul Forăscu dădea bal de diua lui, Sfântul Dumitru.  Invitase toată lumea care fusese la el la „soareoa” trecută și o mulțime de alte persoane mai mărunte pe cari nu le chema de cât la zile mari.  Forăscu era cel mai cu vază avocat din Piatra.  Guraliv, cârcotaș, șiret, densul trecea în ochii concetățenilor sei drept un orator însemnat și un legist fără pereche.  Gând lua cuvântul in vre un proces, era destul se pronunțe cuvintele: Onorrât tribunall!  cu o voce tremurândă și cu un gest larg și maiestos, pentru ca înpricinați, avocați și public să română adânc impresionați.  El era avocatul, po-vățuitorul, un fel de duhovnic laic al familiilor mai de seamă din Piatra și stătea în cei mai buni termeni cu toată breasla judecătorescă.  Pentru nimica-n lume nu ar fi jignit pe cel mai mic scriitoraș de la tribunal, și, de la ușier până la prezident, cu toții-i surideau în mod amical, când-l vedeau intrând in sală.  Era un.om plăcut: o față deschisă, niște ochi niarl, perul castaniu cam dat pe frunte și nici o-datâ peptenat cum se cade, niște favoriți cari sburau în vânt.  Ceea ce dovedea însă fineța lui Forăscu era nasul lui ascutit și subțire; părea că el e purtătorul științei avocatului, instrumentul cu care isbutea să descurce lucrurile cele mai întunecate.  Forăscu se ridicase și el din clasa de jos, fiind mai ânteiu scriitor la o moșie, și soția lui păstrase încă obiceiurile și apucăturile din vremurile de pe când erau seraci lipiți.  Banda de lăutari a vestitului Sinică, care cântase dimineața sub ferestrile avocatului, era înșirată din nou in ceardac, așteptâncl sosirea Invitaților.  Forăscij se plimba mulțumit prin casă, și la lumina luminărilor de spermațetâ nasul lui părea și mai ascuțit; soția lui nu stătea o clipă locului, dădea porunci în coace și-n colo, și, la cea mai fhică nebăgare de seamă, amenința pe slugi că le va scoate ochii, că-f va da la câni și multe alte amabilități de aceste; servitorii se îmbrânceau unul pe aiul, batjocorindu-se Intr-una.  — Eaca vin!  strigă Anica alergând spre cămară; vin boerii, duducă!  In adever, doo trăsuri intrau In curte și alți Invitați veneau în urmă pe jos.  In trăsura d-ântâiu era doctorul Marinescu cu soția lui Adela și cu sora acesteia Aglaia; In a doua era cuconul Lascarachi Petreanu, unul din cel mai bogați proprietari din județul Neamțu și cu unica sa fată, Profira, cea mai urîtă „vergură” de pe fața pământului.  Pe jos veneau doctorul Arghir, părintele Miha-lache Prapur și substitutul Săcultea.  fiecare, cum intra, era primit la scară de Forăscu și întovărășit până-n salon.  Acolo se debitau felicitările la cari Forăscu răspundea cu o elocuențâ demnă de cel mai mare orator al Petrei; îndată apoi se serveau dulce-țile și cafeaua.  Curând după aceea intrară Alecu Negradi cu Agripina și Maria, DumitraChe Negradi și cu Hristea, apoi o mulțime de lume mai măruntă: Frăsina Alimpici și cu Aristița Ulu-ceanu, cele mai rele limbi din Peatra, văduva protopopului, cucona Nastasia Bogoslov și cu nepotul ei Vasile, profesor de istorie la gimnasiu și care publica poezii în „Aurora provincială, ziar cotidian , apărând de doo ori pe săptămână ”, singura gazetă a Petref, de care se slujeau amândoue partidele politice din oraș spre a se batjocori și a se înjura.  Poeziele lui Bogoslov erau mai mult satirice și băteau în minister, așa în cât Forăscu, care cocheta cu opoziția, nu putea se privească de cât ctf plăcere pe un asemenea luptător.  Salonul se cam umpluse: dar numărul Invitaților se mărea fără răgaz: eată și maiorul Protici, militar în retragere, care-și ține pieptul soldățește și are un cap atât de mic, în cât socotim că nu mai e nevoe de a-l descrie.  El înaintează drept până la Forăscu, cu ochii țintă,-l strânge de mână cu tărie și, fără a jlice un cuvânt, se întoarnă pe călcâe și se duce de se așeadâ într-un fotoliu de lângă pian, unde nu întârzie de a adormi.  De-o-dată o mișcare se făcu In adunare: venea influentul deputat Guzgan și cu noul prezident Sotir, un tânăr de vre-o doue-zeci și patru de ani, care bu datorise postul seu de cât protecției unui unchi-u, secretar general la un minister.  Forăscu alergă înaintea lui și-î strîuse amândoo mâinele.  — Ce fericire simt, domnule Sotir, de-a te vedea la mine. . .  O!  nu-ți poți închipui cât mă simt de onorat de vizita dumitale. . .  și toată seara Forăscu avu cea mai mare băgare de seamă să nu cum-va să se facă vre-o nemulțumire „scumpului seu prezident”.  Mai venise altă lume încă și lăutarii-și dre-geau scripcele.  înainte de-a se începe balul însă, Maria, rugată de toată lumea se puse la piano și cântă cu măestrie, mai multe bucăți clasice.  La urmă, îndemnată de cu-coana Săftica, cântă hora lui Gheorghiadi.  — Asta zic și eu că-î musică, spuse cuconul Dimitrache, da nu flecării de cele nemțești cu cari ne-ai asurzit mai adineoară. . .  Mesele fură date într-o parte, scaunele lipite de perete, lăutarii începură să cânte și balul se încinse.  Sotir valsa cu Maria, Bogos-lov cu cumnata lui Marinescu, doctorul Ar-ghir cu Profira Petreanu; substitutul umflase și el pe Aristița Uluceanu, pe care o învârti până ce o lovi cu capul de fotoliul în care liorăea maiorul Protici; acesta deschise ochii o clipă, și, după ce pi-ivi un moment cu o căutătură ștearsă în jurul seu, adormi din nou.  Forăscu lo și el la joc pe Agripina, care purta o toaletă noo făcută la lași, ceva cam prea decoltată, ceea ce supărase foarte mult pe bărbatul ei.  Negradi vorbea cu Guzgan.  — Foarte bine ai socotit cucoane Alecule, se te alegi deputat; noi avem nevoe de oameni cu praxis, da nu de sturluibați cu limba de un cot și in cap tufă.  și-n care partid ai de gând să te alegi?  — Cu guvernul; acolo-s oameni vechi și înțelegători de treabă, și apoi e și mai ușor. . .  — Ei apoi atunci poți să te socotești ca și ales. . . .  Când se începu cadrilul, sosi sub-prefectul Anton Cămârăscu cu soția lui, o femee grăsulie și nostimă.  El era întovărășit de locotenentul de infanterie Prisăceanu, comandantul companiei care păzea închisoarea de la Pangarați.  Negradi se apropia de sub-prefect, și o convorbire foarte vie se năsou Intre ei; Ofițerul se puse la vorbă cu doctorul Marinescu, pe când Forăscu ședea pe-o canapea într-o odae laterală și părea că ascultă cu mare luare aminte ceea ce-i spunea Agripina.  Intr-o altă odae se întinsese mai multe mese de cărți și în jurul lor se âșețlară maiorul Protici, Hris-tea Cozmeșcu, doctorul Arghir și cuconul Dimitrache.  — Ei, ce zici me rog de mascaralîcul ăsta?  să se aleagă Budușcă primar!  parc-ar fi re-mas de rîs orașul Pietrii. . .  se plângea Petreanu către Guzgan.  și acum ne-o mai trimes și pe țincu ăsta de prezident. . .  putea să ne tri-meață un om cu mintea coaptă, dar nu un băetan. . . .  — Are diplomă și-a fost magistrat și-n București.  — Ași. . .  ne trimet aicea toți oamenii de cari voesc să se descotorosească. . .  cât despre diplomă, are și nepotul meu diplomă de la Italia, măcar că nu știe doue buchi. . . .  — Dar asta nu te-mpiedecă, cucoane Las-carachi, să-i cauți vre-o slujbușoară. . . .  ba zeu, spune-mi, se-i găsesc eu vre un loc?  — Adecă serios, s-ar putea să chibzuim, așa ceva?  zise Petreanu îmblânzindu-se de-o-dată.  — Cum na. . .  bunăoară un post de procuror la Bacău, știi așa mai de o parte. . .  — Mițmnat!  fă asta pentru el și nu mai zic nimic de guvern.  — Las- pe miae!  — Nu credeam să-mi meargă atât de bine în astă seară, esclamă cuconul Dimitrache, cel mai bun jucător de ghiurdum din Piatra.  — Ai un noroc strașnic!  respuse Hristea. . .  te buzunărește reu, domnule Arghir. . .  de ți-o merge tot așa de bine, se duce leafa pe-o lună. . .  In acest timp, un betrân reu îmbrăcat, cu ochii turburați, gârbovit și nepieptănat, se a-propiă de scaunul lui cuconu Dimitrache privind cu cel mai mare interes în jocul acestuia, bucurându-se când câștiga, întristându-se când pierdea.  Era vestitul Cigulea, care în ti-nerețele lui avusese peste trei sute de mii de galbeni și-i perduSe în câți-va ani la cărți.  Intr-o singură seară pierdu trei moșii, una după alta, și de atunci nu se mai ridică nici o-dată.  Acum era lipit pământului și trăia de azi pe mâne.  Nenorocitul jucător se împrumută de la cuconu Dimitrache cu cinci-zeci de bani și ceru v-oe să-i pue pe-o carte.  — Mai ales, mai ales, cucoane Manoli. . .  răspunseră jucătorii, plini de respect pentru o rămășiță atât de glorioasă din niște timpuri cari nu au să se mai întoarcă.  Cigulea pontase in potriva maiorului Pro-tici, care câștigă cei cinci-zeci de bani și-i puse în buzunar fără cea mai mică sfială.  Bietul Ciugulea rămase iar desnădăjduit și se uita cu adâncă mâhnire la banul care intra în punga maiorului.  Cucoana Nastasia Bogoslov se retrăsese în altă odaie cu părintele Mihalache Prapur.  Ei vorbeau de lucruri de pe cea-l-altă lume.  — Rea e lumea părinte!  rea elumea. . .  nu mai merge nimeni la biserică, nici nu se mai postește.  — Rea de tot și se- strică mereu răspunse părintele Mihalache, care era âncă roșu la.  față de vinul ce-l băuse cu vre-o doue ceasuri mai nainte, și se tot uita pe furiș să vadă dacă nu se pune masa.  — Ei, da sfinția ta cum o mai duci?  — Cu botezurile tot am dus-o bine; (Jilele acestea am mai făcut și niște masle nevestei luî Hristea; cât despre îngropări, prost de tot, de vre-o trei săptămâni n-a murit nici un creștin mai dihaiu.  In vremea aceasta bărbații părăseai încetișor, unul câte unul, salonul de danț și se duceau în acel unde se jucau cărțile.  Negradi se puse la o masă cu sub-prefectul și cu doctorul Marinescu.  Peste un ceas trecu și militarul la postavul verde și, în curând, sosiră Săcultea, părintele Mihalache și Vasile poetul.  In odaia unde adormise Nastasia Bogoslov se așeclă o altă masă de cărți în jurul căreia âe puse Frăsina Alimpici.  Aristița, soția Iui Forăscu și Adela Marinescu.  Fetele rămaseră în salon, unde Sotir, singurul bărbat care nu juca Ghiurdumul,le recita, într-o franțuzăscă stâlcită, „Lacul” de Lamartine.  El ajunsese la partea finală:  Laissez-nous savourer Ies rapides delices  Des plus beaux de nes jours! . . .  In camera de alături Forăscu vorbea cu Agripina.  — Ce voescî, e o pasiune veche și trebuia să izbucnăscă o-dată. . .  de aeum suntem legați pentru tot-d-a-una. . .  — Pentru tot-d-a-una, Mitică, respunse soția lui Negradi cu un glas melancolic, în care răsuna parcă durerea atâtor ani perduți. . .  Afară cădea o pldie dăsă, care făcea se pârîe găm urile.  De-o-dată se auțli un duruit de roate; o trăsură intră cu repeziciune în curte.  Cine pu-teâ să sosească la o oră atât de înaintată?  Forăscu nu-mai aștepta pe nimerit; el se sculă iute de lângă Agripina și alergă în sală.  Doi tineri, în frac, săriră sprinteni pe peron.  — Iorgu!  strigă avocatul strîngând în bfațe pe unul din nuoii oaspeți.  Intr-o clipă vestea se respândi în toate ca-merile.  Negradi asvârli cărțile și se sculă cam galben la față; Maria se aruncă în brațele fratelui el.  — Când aî venit?  Ce ți s-a întâmplat?  De ce ești așa galben?  îl întreba muma lui se-rutându-l.  In puține cuvinte Iorgu le lămuri că sosise abia de o oră și că, negăsind pe nimeni acasă, se îmbrăcase iute și venise la serata lui Ferăscu.  și adresându-se către acesta:  — Dă-ml voe să-ți recomand pe domnul Valerianu, un vechiu prieten al meu, pe care l-am întâlnit acum la Viena și pe care, mal mult fără voia lui, l-am adus cu mine la Piatra.  Toată lumea esamina din cap până-n picioare pe nuoul venit.  Aristița împingea cu cotul pe vecina ei.  — știi că-i nostim, soro!  Leon erea un frumos băiat de vre-o doozecî și șase de ani; figura lui, de la cea dântâiu privire, îți inspira simpatie și încredere.  Perul seu auriu și ochii sei mari albaștri îi dădeau mal mult înfățișarea imul German; el era însă Român adeverat, din Transilvania de la Cluj Invețase agronomia la Pesta și la Viena și acum venea să se stabilescă la o moșie pe care i-o lăsase Ia Tulgheș, aproape de fruntaria Moldovei, un unchiu al seu, protopop în Bistrița.  Valerianu primise cu entuziasm invitațiunea lui Iorgu:  — E o adevărată fericire pentru mine.  N-am pus nici odată încă piciorul pe pământ liber românesc!  Venirea acestor tineri produse o revoluție în spirite; mesele de cărți fură părăsite, conversațiile încetară.  Arghir, Bogoslov și Să-cultea, se uitau, plini de invidie, dar cu un aer în aparență desprețuitor, la nuoii veniți; însuși Sotir, bobocelul Pietriî, se simția detronat din situația lui recunoscută de curtezan invincibil.  Iorgu, cu verva lui parisiană, își formase în jurul seu un cerc, care-l asculta cu cea mai mare atențiune.  Valerianu povestea Măriei peripețiele căle-toriei.  — Cunosc pe Iorgu de mai mulți ani; în această călătorie de doo rilile însă, m-am împrietenit cu dânsul mai mult de cât dapă am fi trăit un an întreg împreună.  Noroc că suntem vecini și că ne vom putea vedea cât se poate de des. . .  După vr-o jumetate de oră, Negradi, care voia să aibă cât mai curând o esplicație cu fiul seu, pretextă osteneala acestuia și plecă împreună cu familia sa.  Ploaia cădea mereu și desimea norilor prevestea multe zile urîte.  Pe strade se formase mici rîulețe și pe alocuri apa se grămădise în mari bălți noroioase.  Caii nu puteau înâ-inta de cât cu mare greutate.  De abia într-un eeas trăsura lui Negradi putu să ajungă acasă deși distanța de străbătut nu era așa de nlare.  In urma lor conversațiile, un moment oprite, reîncepură cu o animație estraordinară.  Un nou subiect, ca o nadă neașteptată, era aruncată in mijlocul temelor resuflate și învechite.  Cu toții se aruncară asupră-i ca niște paseri de pradă. . .  Iorgu, Valerian, Maria erau trecuți din gură în gară, mușcați, sfâșiați, tăiați în mii de bucăți.  — Ce-o să iasă din istoria asta, nu știu, spunea Aristița Uluceanu, dar boclueul e sigur. . .  Nu pleacă Iorgu la munte nici în ruptul capului. . .  — și ce cată ine rog Ungureanul ceala la  Negradi?  adăogă Frăsina Alimpici.  Nu e lucru curat la mijloc. . . . .  — De loc.  și sâ-ți mai spun ceva: am tras cu urechea și am auijit tot ce a vorbit Fo-răscu cu Agripina, colo pe canapea. . . .  — Poftim la irtasă!  strigă cucoana Săftica, soția lui Forăscu, întrerupând destăinuirile celor doo prietene.  Toată lumea se sculă in picioare.  Forăscu dădu brațul soției lui Marinescu, pe care o puse țn capul mesei; el era urmat de Sotir, care în tovărășia pe Aglaia, apoi veneau cei l-alți mosaflri.  In capetul cel-alt al mesei, se așezară părintele Mihalache, doctorul Marinescu și maiorul Proticî, trei cunos-cetori adânci ai vinurilor românesci.  Cât-va timp nu se audi de cât sgomotul ta-, câmurilor și, din când în când, câte o adâncă răsuflare, ca acea a unei locomotive care s-ar urca ha deal, a părintelui Mihalache.  Încetul cu încetul însă, după. ce  se deșertară mai multe sticle de vin, tonul conversației, la început discret, se ridică, până se prefăcu în larmă.  Pe când domnișoarele abia gustau din bucate, fiind-că astfel era de bon ton, maiorul Protici și părintele Mihalache făceau să dispară într-o clipă, din farfurii, bucăți enorme de curcan.  Ion lăutarul, acompaniat de do ui cobzari, cânta, dominând gălăgia:  Când ora de-ntristare va tulbura vre-o-dată  Frumoasa-ți inimioară, tu i-auiî portretu-rulată  și mi-I aruncă în fooc! !  — Splendid, divin!  esclama Sotir, mai di o-dată Ioane!  și Ion cântă din nuou:  și mi4 aruncă-n.  foooc!  Sotir întovărășia încet pe lăutar, privind cu ochi galeși la vecina sa, pe când părintelă Mihalache, repeta cu glas tare: și mi-l aruncă-n fooc!  Când lăutarii se opriră, poetul Vasile se sculă și ridică un toast în sănătatea lui Fo-răscu, căruia îi prăr să se aleagă în curând deputat, pentru ca să ridice orașul Piatra cum a fost în vremea lui ștefan-cel-Mare și a lui Traian.  Maiorul Protici, care adunase câte-va sticle lângă dânsul și le striga din Când îq când: drepți!  ură luî Forăscu să ajungă ministru.  — și la mai mare!  adaose părintele Mi-halache.  După masă, invitații trecură în salon, unde se reîncepu danțul.  Se încinse numai de cât o horă de o vioiciune atât de esțraordinară în cât cuconu Lascarache cădu cu capul de o canapea și se lovi forte reu.  Jocul se opri un moment, pentru a reîncepe în curând cu mai mare furie.  In acest timp doctorul Marinescu adormise pe o sofa; părintele Mihalache, roșu la față, cânta pe nas, ca la biserică și maiorul, care strigă tot mai des: drepți, se ținea din ce în ce mai strâmb.  Cuconul Dimitrache propunea să se termine petrecerea ca în vremile vechi: servitorii să ridice masa cu sticle cu tot și să plece pe uliță, lăutarii să meargă cântând înaintea lor, iar societatea să vie în urțnă și să facă chef la fle-care răspântie.  —'Amin!  doamne miluește. . .  cânta părintele Mihalache din ce în ce mai regușit.  Petrecerea ținu astfel până-n dio.  Acum se năștea întrebarea: cum toată a-ceastă lume era să se întoarcă acasă?  Noroiul se făcuse atât de adânc și ploaia se mărise astfel, în cât nu mai era chip să iasă cineva în uliță.  Din trăsurile musafirilor nu era față do cât acea a sub-prefectului.  Pe-treanu spusese să-i vie trăsura la Jio; erau șapte ceasuri însă și nimeni nu se arătase încă de la dânsul.  Negradi trebuia să trimită trăsura lui dupe cuconnl Dimitrache, dar cât era ulița de lungă nu se zărea picior de cal.  Doctorul Marinescu, Hrislea și Sotir se sfătuiau între ei cum să se întoarcă, pe când cei mai mici: substitutul, preotul și cu doctorul Arghir, se uitau desnădăjduiți afară la ploaia ce cădea pe acoperământul vecin și se strecura în șiroaie prin jghiaburile de tinichea cari zuruiau.  In sfârșit, dupe multe planuri, se hotărî ca trăsura sub-prefectului să ducă mai ântâiu acasă pe doctorul Marinescu și pe cuconul Lascarache, și întorcându-se să dea de veste, dacă va fi cu putință, pe la curțile celor-l-alți musafiri.  Trăsura, care porni cu Lascarache, nu a-pucă să facă o sută de pași și se-nomoll atât de tare în cât vizitiul fu nevoit să des-hame și să înlocuiască caii cu boii unui țăran, care trecea pe acolo.  Cei-l-alțî musafiri se întoarseră uni!  cu carul cu boi acasă, alții călare; vre-o câți-va, în sfârșit, rămaseră până a doua di, când se mai liniști vremea, care de mult nu fusese așa de rea.  IV  Iorgu avuse fi u părintele seu o întrevedere, în urma căreia perdu ori-ce speranță de ase nten în turce la Paris.  El părăsise acest oraș cu speranța că tatăl seu, înduplecat prin noi promisiuni și prin rugămintele Agripineî, îl va lăsa să se reîntoai-că.  In zadar insă jurase el că se va îndrepta și se va pune pe lucru, Negradi râmase necliwtit în otărîrea sa.  — Chiar de nu in-arține un ban starea ta în Paris eu tot nu te-aș lăsa, liind-că vreau să scot un om din tine, iar nu un flecar, care să părăduiască in câți-va ani moștenirea ce-ți voiu lăsa: De aceea pleacă la munți, băete, muncește și adună bani, lucru ce n-are să-ți fie greu cu ajutorul meu, și apoi fă cum te-o Împinge capul.  — Dar lasă-me să me mai întorc pentru o lună înapoi. . ' .  — Da nici pentru o di  Iorgu remase un moment înmărmurit.  Pe dinaintea ochilor sgi trecu viziunea fermecătoare a aceleia pe care o iubea; el vedea fericirea tui sdrobită, presimția un viitor de chinuri și de suferinți.  Totuși se stăpâni și, dupe câte-va secunde de tăcere, întrebă cu un ton în aparență liniștit:  Atunci când să plec la munte?  — Septămâna viitoare dacă poftești, rcs-punse Negradi, uitându-se lung la dânsul.  Părintele și copilul mai schimbară o căutătură și se despărțiră, cel ântâiu mâhnit că nif avea un moștenitor demn de dânsul, cel-alt ferbând de mânie și făgăduindu-și că va răsplăti cu dobândă părintelui seu sfărîma-rea fericirei sale.  —Ce pot să fac eu pentru tine, dragul mamii,-i elicea peste câte-va minute Agri-pina; știi că cu tatăl teu nu e de jucat; când a hotărât un lucru nime nu-l mai întoarce.  Tu du-te frumușel la munte și caută toate mijloacele să te distrag! ' . . .  mai vino din când în când prin Piatra, dacă-ți va fi prea urât.  Cât despre mine, eu am să lucrez din tqate puterile pentru tine, căci știf cât îmi ești de drag.  Cum voiu rupe ceva parale de la tatăl teu, am să ți Je pun de-o parte.  Caută și tu și nu prea fu așa econom; dacă-i putea smulge ceva, smuls să fie, că are de unde. . .  Ce dracul cu o avere așa de frumoasă, să nu ne putem folosi de nimica!  Jorgu rămase perdut pe gânduri și nici nu băgă de seamă când intră în odae cu-conu Dimitrache.  Acesta era cu vr-o câți-va ani mai mare de cât Alecu și era mai puțin purtat prip lume: dusese o viață și mai grea încă de cât acea a fratelui seu, până ajunse să-și facă o mică stare.  Dumitrache înfățișa tipul de vechip boer moldovean, „get-beget,coada vacii”, cum-i plăcea lui să spună; se îndeletnicea foarte puțin cu politica, nu avea nici o încredere în viitorul României și-și făcuse o idee exagerată de puterea Tur-' cului și-a Muscalului; nu era trist de cât a-tunci când semănăturile nu-i eșeau după gust.  El plângea într-una vremea luî, când era tener, când un curcan costa dece parale, când birurile erau mici, când pentru o mică greșală, puteai ucide un țigan, fără ca să te p6tă trage cineva Ia răspundere.  — Ei, ei Iorgușorule,-ți-a venit de hac Alecu; bre, bre, bre!  cum să nu se sature omul de atâtea berbantlîcurî!  ai umblat tu cu marafeturi vre-o duoi ani de dile, dar Ia urmă te-a prins cu mâța-n sac!  ba zeO, ia spune-mi: era frumoasă franțușca? .  — Lasă-me, moșule, că acum nu am gust de glurpă, respunde Iorgu cu blândețe, căci ținea la unchiul seu; nu vedi că nu-mi e bine?  — Da cum să nu ved, păcatele mele!  ești mai galben și mai ofilit de cât anul trecut.  ș-apoi nici ou me mir cu viața pe care o duceai; uite la mine, dacă șed binișor, am mai mult sânge de cât line-n față.  — Lasă că m-oiu îngrășa, n-ai grije.  — Se-nțelege, dacă-i mânca și-!  dormi colea creștinește și nu ți-i bate capul cu fle-cării franțuzești.  ș-apoi aerul de munte. . .  — Aerul de munte!  răspunse Iorgu cu un zîmbet trist. . .  — Da ce, poate nu-ți place să te duci a-colo?  Ce, e locaș de strigoi?  Nu ne-am făcut cu toții averea prin codrii și prin munți?  Acum când ți-ai fantaxit toate, poți să te pui puțintel și pe lucru. . .  — Mie-mi place alt-fel de lucru. . .  —-ți place să stai rostogolit pe o canapea și să citești brașoavele nemțești;-ți place să trăești în ziafetun și să bei ciubuc și cafea-, da să muncești, ba!  halal nepot!  Ascultă-me pe mine bre!  că eu am îmbătrânit în zile rele și știu mai 'multe de cât tine, care nu ești de cât un plod. . .  tată-teu nu s-o strădănuit și s-o schivernisit atâta, ca să-i mănânce fecioru-seu banii cu matrapazlâcuri. . .  și chiar de te-al pichirisi tu, tre-,bue să-ți spun că are dreptate.  Nu spun însă că nu ai să-l îndupleci dacă te-i purta bine. . .  numai și tu nu arăta atâta dărzie, fii mai blajin în vorbele tale și ia-l cu tererem. . -  — Eu?  n-ai să me aurit nici-o-dată rugân-du-me dumisale.  — Bre, că nătâng mai ești; n-am veJut încă așa om tehuru!  Halal vreme am mai ajuns!  Tinerii se împotrivesc celor betrâni și se cred mai cu cap de cât dânșii; și după ce li s-au întors mințile de Nemți, apoi nici nu pot să mai sufere bietele noastre dealuri și câmpii.  Unde-î vremea mea sărmana, când tremuram dinaintea mai marilor mei și nu me gândeam de cât ia ogor!  Ajungă-țt băete cât aî dus-o și începe o noo viață, aicea, înlre ai tei!  — Da ce-mi vorbești flecării moșule, parcă am să te ascult.  — Flecării!  — Cât oiu trăi âm să me gândesc la ceea ce am perdut și munții dumneavoastră nu plătesc doue parale pentru mine, și Piatra nici atâta. . .  — Nu știi ce vorbești, mei băete.  — Ba mai bine de cât creJi dumneata.  — Ei apoi, de nu ț-a trece aleanul de voe, ț-a trece de nevoe.  — De nu mi-a trece, știu eu ce am de făcut.  — Yed că cu tine nu pot s-o scot la ca-pet; am vrut să-ți fac bine, dar dacă ești așa de Îndărătnic: parapanghelos.  — Cel mai bun lucru ar fi să me lași in pace, moșule, căci nu ne potrivim în gusturi  — Ai dreptate: gustul filonichie nu are; dute pârlii, că de acum nu mai catadisesc să mai stau de vorbă cu tine.  Betrânul eși dând din cap, pe jumetate mânios, pe jumetate plin de milă pentru băeat.  — Dragostea, pârdalnicul! - și (Jicea.  Iorgu, pe de altă parte, se puse să scrie o scrisoare, dar după cele ânteiu frase scăpă condeiul și capul li cătju pe mână.  Maria era la piauo; Valerianu, stătea într-un fotoliu lângă dânsa.  — Cum găsești societatea din Piatra, domnule Valerianu, dumneata care ai trăit In lumi atât de deosebite?  — înțeleg de ce-mi puneți o astfel de întrebare; tocmai fiind-că am trăit în lumi deosebite, me feresc de a vorbi reu de dânsa.  — Dacă nu vorbiți, atunci ve gândiți și este tot una.  Eu drept să ve spun, nu aveam nici o idee de dânsa înainte de a me întoarce; puținele iluzii însă câte am putut să mi le fac, au perțt într-o clipeală!  Nu găsesc în jurul meu de cât ființe ce-mi sunt nesu- ferite. . .  Ori unde jne întorc nu am pe nimeni de seama mea și, într-un oraș destul de mare, me găsesc ca într-un pustiu.  — Repede ați mai făcut experiența. . .  — Nu a fost greu de loc; femeile de aici caută în toate chipurile să-și facă reu una alteia.  Cu cât ești mai bine crescută și te porți mai bine cu ele, cu atât te urăsc mai mult.  Nu audi decât conversații despre dulceți, critici asupra capelei cucoanei X, sau istorisiri de ceea-ce a vorbit cineva într-o societate despre dumneata.  Cât despre bărbați, ați avut oâte-va pilde eri seară: proprietari ignorenți, cari-șl petrec viața în cărți și-și termină petrecerile cădend sub masă și tineri nerozi, cari nu pot să-ți spună alt-ceva decât: ah!  domnișoară, sunteți un angel!  sau: aveți niște ochi de heruvim, numai aripile ve lipsesC!  Valerianu respunse zîmbind:  — Aveți un mare talent de observație.  Eu, drept să ve spun, nu am găsit societatea petreană Întocmai astfel precum mi-o descrieți, sau cel puțin nu am văzut-o cu ochi atât de posomorâți, ca acei cari se uită a-cum la mine. . .  Maria, care se uita la Valerianu încrețind din sprâncene, se înveseli deodată și rîse cu hohot.  — Trebue să priviți societatea, în care ați intrat, pe partea ei comică și să rideți în toate prilegiurile ce vi s-ar înfățișa de-a face vre-o cunoștință noo sau de-a descoperi vre-un obiceiu caraghios.  Dacă veți lua lucrurile serios, nu cred să duceți o viată fe-licită. . . .  — Fericită?  nu, cât despre asta sunt sigură.  — Din scepticism ați ajuns acum la des-nădăjduire. . .  — Nu zic asta. . .  — Cât despre mine,, nu me plâng de venirea mea în Peatra, unde am avut pri-legiul să-mi întăresc prieteșugul cu Iorgu și nude am întâlnit o persoană atât de distinsă și de grațioasă. . .  — Ga doamna Marinescu. . .  — Sunteți rea; nu me lăsați să spun adevărul. . . .  — Dacă tot-d-a-una ați spus asemenea adevăruri atunci ve sfătuesc să ve duceți, fără întârziere, spre pocăință la vre-o monăstire. . .  — De mult trebuia să me fac pustnic, căci mult am greșit în acestă lume. . .  numai cred că și Piatra,-mi convine minunat pentru un asemenea lucru, de vreme ce, după spusa dumneavoastră, e un oraș atât de pustiu, atât de gol, o adeverată săhâstrie. . .  — Pentru mine.  — Aveți dreptate: pentru mine e cu totul alt-ceva.  Eu, care am trăit până acum o viață sbuciumată în vârtejiul orașelor mari, am vecjut că nu sgomotul și schimbările necurmate pot să mulțumească pe un om, și că, după atâtea ispite și necazuri, un oraș ca Piatra ar putea să-mi aducă mai multă pace și mai multă mulțumire decăt ași putea întâlni ori unde. . .  Vorbind astfel, Valerianu se aplecase spre Maria și se uita cu un zimbet dulce la dânsa; ea însă părea că resfoeștă cu nepăsare niște note, pe când in adever era mișcată.  In acest timp, Dimitrache să ivise la ușa salonului și,. 'fără  a fi vețlutde tineri, se uita cu drag la dânșii.  — Iaca omeni cari se înțeleg cum-mi place mie,-și zicea bătrânul; parcă-s o pereche de porumbei, de aceea nici nu le stric eu cheful.  Valerianu stătea ceasuri întregi de vorbă cu Maria.  Tânărul îi vorbea de călătoriile sale prin Austria și Germania, de muzeele din Miinchen și dirv Dresda, de cărțile și romanurile pe cari le citise; Maria-l asculta in tăcere, cu ochii ei mari și melancolici, fermecată de glasul grav, de vorbirea plină de imagiiue și de observații generale ale transilvăneanului.  Se întâmpla adesea ca ei să fi admirat același tablou sau să fi cetit, nu de mult, aceeași carte.  Dânșii intreprindeau astfel, cu închipuirea lor, câletorii îndelungate; li-se părea une-ori, transportați de focul con--vorbirei, că. singuri ,  singurei, străbat o alfă lume, plină de minuni și de poezie, până ce realitatea venea să-i deștepte din frumosul lor vis.  Negradi, pe care sosirea lui Iorgu și es-plicația ce avusese cu dinsul, îl turburase cu desăvârșire, devenea din zi în zi mai tăcut și mai iritabil.  Nenorocirile lui se țineau lanț de cât-va timp și-i amărau din ce în ce mai mult caracterul seu supărăcios și violent.  Un proces periculos amenința să-i sdruncine averea: un proprietar de lângă Lunceștî, Victor Păsăreanu, îi pretindea zece-mii de galbeni, sumă cu care Negradi rămăsese dator tatălui lui Victor, din timpul când fusese tovarăși in negoțul de cherestele.  Era o alucere veche pe care Negradi o credea înmormântată; din nefericire pentru el însă, Victor descoperise niște acte, pe care Alecu le credea perdute și care-î îngreuiați foarte mult situația in proces.  Pe de altă parte, pe timpul șederei lui Iorgu la Paris, Negradi fusese nevoit, la un moment, să se împrumute, pentru cheltuelile moșiei precum și pentru întreținerea fondului de speculație de la Galați, cu cinci mii de galbeni de la So-lomon Worlmann, un fel de bancher-uzurier al Pietrei, care-și clădise averea sa pe ruinele a vre-CL doUe-zeci de averi boereștî.  Acum, Negradi trebuia să plătească interesele acestei sume; grâne nu se făcuse in anul acesta mai de loc pe moșie și prețul lemnelor scăduse foarte mult la Constanținopol așa in-cât el se vedea nevoit să facă un nuou împrumut.  Tocmai in aceste împrejurări, Agripina se aruncase în cheltueli exagarate cu toaletele sale luxoase, cu seratele ei cari se succedau mai în lie-care septămână.  — Ai să mă faci să închid poarta și să nu mai primesc pe nimeni in casă 1 ii spunea Negradi, care simția în jurul său o atmosferă din ce în ce mai dușmană.  Până și Maria părea învrăjbită în contra părintelui ei, pe care Agripina i-l zugrăvea ca pe un om reu, încăpățînat și sgârcit.  Agripina părea a fi in prada unuj mare neastâmpăr; cu Negradi ea nu mai schimba de cât câte un cuvânt, din când in când, iar Măriei, în-grijată de starea de nervositate și de surescitare bolnăvicioasă a mumei sale, ii respundea cu sărutări Înfocate: Fugi!  fugi!  nume întreba, du-te la piano și lasă-me în pace. . .  Intr-o zi, Maria surprinse pe mama ei citind o scrisoare, pe care o ascunse du repeziciune, în corsaj, îndată ce află dă nu este singură.  Afară de Maria, dânsa nu putea să sufere pe nimeni lângă dânsa; ea stătea ore întregi la oglindă, căutând cum și cu ce rochie i-ar ședea mai bine.  Une-ori se repedea fără de veste în târg și se întorcea du trăsura plină de lucruri de găteală.  -  In dragostea ei pentru Forăscu, Agripina uita să ia precauțiunile cele mai elementare.  Intr-o chji, întinsă a lene pe-o canapea, din etacul ei, asculta, visătoare, cele ce-i spunea Forăscu.  Negradi se dusese la Soiomon Vortmann, însoțit de Dimitraclie, Iorgu eșise la plimbare cu Valerianu, iar Maria se dusese să vadă pe Aglaea.  In toată curtea domnea cea mai mare liniște și-n nici o odaie nu se auclea cea mai mică mișcare.  Perdelele erau lăsate pe jume-tate și un soare înșelător petrundea roșiatic în casă.  — Acum s-a srârșit și ne-am vârât amân-duoi în pecat; dar nici noi nu suntem copii ca să fi hotărît lucrul fără a ne gândi bine și fără a șli că legătura noastră va fi trainică.  Nu-i așa, Agripino dragă?  întreba Forăscu, depunând o sărutare pe obrazul femeei lui Negradi.  — Așa-î Miticuțule, și să nu ai in minte că ai putea să me viniji vre-o dată, căci nu știi ce sunt în stare să fac. . . !  — Eu, să te vend?  me supără, vorba asta, Agripino!  O serutare a Agripinei împăca indată pe Forâscu.  — Ce ar dice oare Săftica când ar afla una ca asta?  — Safta-i o neroadă, care nu știe nimic și nu va putea afla nici o-dată nimic. . .  di mai bine eătrebue să ne păzinf de cuconuAlecu.  — Alecu?  Uf!  nu-mi vorbi de el, că m-a-pucă istericalele; a-și da nu știu ce să me pot despărți de densul. . .  — Asta nu-i numai de cât nevoe, dacă ne putem înțelege și alt-fel.  — Ba nu!  nu!  nu!  are să trebuiască, mai curând sau mai târziu, să me despart; să me povățuești tu Mitică, cum să scap din ghia-rele strigoiului! .  și Agripina căută o aperare, în potriva strigoiului, în brațele z la peptul lui Forăscu.  — VeJi, pentru tine nu mai țin acum nici la copii, nici la casă. . .  Agripina se lăsă tot mai mult in brațele luî Forăscu cu ochii ei închiși pe jumetate, când de o-dată se sculă, ca și cum ar fi fost mușcată de un șarpe și țipă strașnic.  Ce era?  Hristea Cozmescu iși vârâse capul seu de dihor printre ușă și se uita, cu ochii sei holbați, la cei duoi amorezi.  Agripina remase înmărmurită și Forăscu se făcu galben ca ceara.  Cozmescu își retrase capul și, dupe un moment, bătu la ușe, ca.  și cum nu ar fi ve(Jut nimic.  De atunci Hristea, care avusese oare-care inriurire asupra Agripinei și mai înainte, căută toate prilejurile să-i arate câ-i în mâna Uii și că, iș.  vreme de nevoe, va ști să se folosească de secretul pe care i-l surprinsese.  Pe de altă parte, Forăscu, care mai înainte nu-l băga în seamă, îi arăta cea mai mare prietenie și se supere grozav dacă nu venea să rnănânce, măcar de trei ori pe septăinână, la masă la dânsul.  Vremea înainta și aerul, recit peste mesură, prevestea venirea ierneî, a unei ierni de munte, geroasă și plină de troene.  Deja Ceahlăul își acoperise vârful cu zăpadă și mulțime de nori groș!  și posomoriți se coborau din spre Carpați.  Plăeși, veniți de la munte, aduceau vestea că a nins in deosebite locuri, între altele că la mănăstirea Durăului căduse- o zăpadă de doo palme.  Pe copaci nu mai remăsese o frunză și dealurile se ridicau pustii și triste la orizon.  Cete de corbi se avântau peste ogoarele odinioară vesele, și după ce descrieau cercuri fantastice prin aer, se împrăștiau in șiruri lungi.  și priveliștea întreagă era luminată de abia, printre nuori, de un soare gălbuiu, ca o lampă ce se stinge.  Iorgu se gătea de plecare; el trebuia să se ducă la munte, pentru a se deprinde cât mai curând cu trebile moșiei, așa în cât primăvara să-l găsească destoinic de a le conduce singur; în același timp, era de nevoe ca să-l cunoască și oamenii de pe Luncești și săprivi-gheze mai de aproape pe administratori.  Ta-tal-seu îi dedea voe să vie de câte-ori va voi prin Piatra, cu tocmeala numai ca să-l înștiințeze cu deamănuntul de toate câte se petreceau la munte.  Ca răsplată pentru osteneala sa, îi făcea o leafă de mai multe sute de galbeni pe an.  In ziua plecărei, era adunată la dejun toată familia lui Negradi; toți erau cuprinși de tris-teță și nimeni nu îndrăsnea să zică o vorbă.  Nu se auzea de cât vuetul cuțitelor și al far-furielor; cuconul Dimitrache voia să puie, pe ici pe colo, câte o glumă, dar vedend că nu se prindea, se uita cu mirare împrejurul seu.  — Dar ce naiba au pățit toțf, parc-ar li muți?  își elicea el, punendu-se mai vârtos pe mâncare.  îndată după masă, Iorgu scrută mâna A-gripinei, îmbrățișă de mai multe ori pe Maria, apoi se apropiă, nedumerit, de tatăl seu.  Acesta îi întinse mâna și-i zise:  — Dacă nu voiu avea a me plânge de tine, fii sigur că ne vom împăca.  Iorgu nu respunse nici un cuvent și se sui în trăsură; Valerianu-șr lo dina bună și, după ce mai vorbi puțin cu Mara, îi strânse mâna și se urcă și el.  Toată lumea âșise în ceardac și se uita la cei duoî tineri.  Prin diferite unghiuri ale curții, se iveau slugi, cari priveau pe furiș, și chiar în pridvorul casei vecine eșise mai multe persone; dar betrânul portar deschisese poarta mare și surugiul, dând biciu cailor, porni ca săgeata.  Tinerii scoteau pălăriile; din ceardac, li se făceau semne cu batista.  Ma-ria, palidă, remăsese neclintită; sprijinin-du-se de un stâlp al balconhluî, ea se uita spre locul pe unde trăsura dispăruse.  S?  mai auțji cât-va timp un duruit de Toate, tropote și pocnituri; apoi totul reintră în tăcere.  începuse să ningă; fujgi groși de zăpadă cădeau cu repeziciune și se aședau în stra-tari albe pe acopereminte, pe drumuri și pe dealuri.  Copacii, odinioară negrii și despoiați, se îmjarâcau cu o noo haină de flori.  Iorgu și Valerianu stăteau alăturea in tăcere și se uitau, munciți de gânduri deosebite, -unul înainte, cel-alt In urmă.  Cel d-ântăiu, în dorul seu de ducă, resim-ția par-că, in cursa nebună a poștâlionilor, cari fugeau mâncând pământul, o ușurare a aleanului său.  I se părea că la capetul acestei căletorii vertiginoase era să regăsească ceea Ge perduse.  fiecare pas înainte ii dădea o noo iluziă.  Iorgu închidea ochii și-și închipuia că percurgea într-o clipă distanțe enorme. . .  Cel-alt, care lăsase o lume întreagă în urma sa, vedea în fle-care colină peste care trecea, în fle-care pârîu pe care-l străbatea, ca niște obstacole uriașe ce se ridicau intre densul și aceea pe care o iubea.  I se părea că, întocmai ca-n povești, dealurile se schimbau în munți inaccesibili, pâraele în lacuri adânci și că mii de balauri eraii gata să se ridice în cale-i spre a-I disputa pe zina visurilor sale. . .  Din prima sa întrevedere cu Maria, la serata Iui Forăscu, el simți o sguduire neobicinuită, adâncă, stranie, în tot sufletul seu și, de Ia primele cuvinte schimbate, el se încredințase că de această femee era legată de aci înainte soarta sa, întreg viitorul seu, fericirea sau nenorocirea întregei sale vieți.  După o săptămână de la venirea sa în Piatra, i se părea. că  el cunoscuse pe Maria de demult, că ani trecuse peste prieteșugul și peste dragostea lor.  Rare-ori duoî oameni fusese mai potriviți unul pentru altul: amfenduoî cu o minte bogată și o închipuire caldă, amânduoî aruncați într-o lume, care nu putea să-i înțeleagă.  Maria, frumoasă, vioaie, bogată, simțise îndată după întorcerga ei în țară, că de la pragul vieței chiar, erau să o pândească” ca pe o pradă lesnicioasă, răutatea, invidia, interesul și dânsa, acum, fericită, mersese cu inima deschisă spre omul ilusiilor sale.  Leon nu voia să-și destăinuiascâ de o-dată dragostea, care pusese stăpânire pe inima sa; el voia să se încredințeze pe deplin de trăinicia amorului seu; un simțământ de delicateță ii impunea chiar să aștepte până la a doua venire a lui în Piatra.  V  Colegiul al patrulea de deputați din județul Neamț, era vacant, în urma demisiuneî lut Ghiță Bârzoianu.  Acesta votase în vre-o doue rânduri cu oposiția, și guvernul, ca să scape de un adversar, îl numise prefect la Suceava.  Grozăveanu, prefectul de Neamț, cunoscea încurcăturile în care se afla de cât-va timp Negradi; situația lui materială, întru cât-va compromisă, îl silea să devină un instrument orb în mânele guvernuiui; se putea conta pe dânsul ca pe o bilă sicură.  Prefectul, care știa că Negradi era muncit de mult de dorința d-a se alege deputat — i-o destăinui se în atâtea rânduri — telegrafiase deja ministrului de interne:  „Candidat găsit: Alecu Negradi, om sicur.  Răspund de el ca de miner.  Regulez mâne afacerea, dacă n-avețl altul”.  Grozăveanu.  Ministrul, răspunse imediat:  „N-avem pe nime; intrebuințcză toată forța morală de care dispui și alege-l, dacă garantezi pentru dânsul”.  Grozăveanu era tipul ispravnicului din județele mai depărtate ale țerei: un fel de pașă a tot puternic, violent și abusiv, despot și Jacom, vanitos și resbunător.  El nu se temea de cât dp un singur lucru: de ministrul de interne.  Puteau diarele să-l atace, oposiția să facă interpelări în cameră, el remânea impasibil, gata să ruineze ăau chiar, la nevoe, să asasineze pe un om, care ar fi displăcut stăpânireî, la cel mai mîc semn al ministrului.  Toți funcționarii tremurau de frică înaintea lui; un procuror, care puese puțină grabă,în darea în judecată pentru furt a unul mare proprietar, care votase cu oposiția la alegerile județene, fu revocat în 24 ore; un profesor, care lăsase repetent pe un nepot al unui sub-prefect, fusese mutat la Turnu-Se-verin. . .  Prefectul dispunea de o putere ana-loagă cu aceea a unui guvernator rusesc, cu împrejurarea îngreunătoare încă că el se putea adăposti pentru multe din făr-de-legile sale, la spatele unei justiții. . .  independente!  Grozăveanu înștiințase pe Negradi, printr-un călăraș, că are să-i comunice o știre însemnată.  Cuconul Afecu alergă numai de cât la prefectură.  Cum intră în cancelarie, Grozăveanu îl bătu ta mQd amical pe umer și-i Jise:  — Cucoane Alecule, am să-ți spun o veste mare, mare de tot. . .  ți-am împlinit dorința. . .  te fac deputat!  Iacă[ și ordinul să te aleg. . .  — Cucoane Tudoriță, de acum înainte me dau rob la d-ta pentru toată vieața. . .  Peste câte-va minute conversația lo o altă întorsătură:  — Va să rjică pot să me reazim pe dumneata întru cât privește grindile și lemnăriile de la casa cea noo, domnule deputat?  Iți mulțumesc.  — Nu sunt alți candidați, me rog?  — Chiar dacă ar fi, ce pol ei să facă fără sprijinul meu?  și un stog de fân lui veru-meu Ilie; dacă vrei și doue care de lemne. . .  — Să me gătesc de luptă?  — Ce luptă?  N-at nevoe nici din casă să eși; lasă că regulez eu toate cu Anton și cu cei-l-alți snb-prefecțî; chiar în asta seară ani să chem și pe primar la mine.  O să ieși cu unanimitate!  In adever, nimic mai ușor pentru un prefect, de cât o alegere în colegiul al patrulea.  In cele-l-alte colegii, ceea ce complică puțin pperațiunea, sunt așa numitele mijloace morale: făgădueli de posturi, numiri chiar pentru acei ce nu se încred in făgădueli — noii numiți, nu e vorbă, sunt-înlocuiți a doua și dupe alegere — păsueh de arenrh și de biruri.  In colegiul al patrulea însă, singură mecanica lucrează.  Operațiunea se efectuează cu regularitatea unui ceasornic bine întocmi-t și prefectul poate, în tot-d-a-una, indica în mod e-sact, până la unul, numărul voturilor pe care tă va dobândi un candidat.  Regimul constituțional este împins ast fel ia perfecțiunea lui, ridicat la înălțimea unei științe exacte. . .  Delegații fusese aleși dupe indicațiunile primarilor; în multe comune primarii nici nu mai convocase pe țărani, și fabricase dânșii, împreună cu notarii, actele de alegere, numind pe cine voiau eî.  In Piatra se aleseră câți-va mahalagii, cari țineau de casa lui Negradi și a prefectului, între alții Costea Smochină, băcan și librar — singurul librar din Piatra — făclierul Sava și părintele Miha-lache Prapur.  Oposiția, condusă de Stefănache Rugină, care fusese dat afară, cu o septămână mai înainte, de la percepție, fusese învinsă pe toată linia; ea făgăduise să-șî răsbune.  In ajunul alegerei se ținu în sala teatrului o întrunire publică, în care Negradi trebuia să-șî facă profesiunea lui de credință.  Era o gălăgie nespusă: scândurile pocneau sub loviturile cismelor prevăzute cu cuie de fer; scaunele trosneau, voci răgușite se interpelau dintr-un capăt în cel-alt af sălei.  Poliția luase mesuri ca delegații să nu sosească cu inima goală; de aceea capetele erau cam înfierbântate și conversațiile de o animație neobicinuită.