EUGENIA IANCULESCU-de REUS  Spre Desrobire  ROMAN  Desăvîrșitei priceperi a vieței, desăvîrșitei priceperi întrebuin-țări a puterilor din noi; putem stoarce putința de-a fi fericiți.  BUCURESCI  INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE "EMINESCU"  BULEVARDUL ELISAIJETA, 6.  1903.  ție fetița mea  Frumos și blînd în nopți de-argint. . . . . din  ceriu tu te desprinzi. . . . . și  lung și jalnic cați. . . .  cu ochi-ți verzi. . . . . viața -mi  luminezi. . . . .  Dar tot e vis. . . . . de  mult s-a stins. . . . . zadar  în urmă cat. . . . . durerile  m-abat. . . . . și  plîng și te-aștept mereu. . . . . să  luminezi suflelui meu! ! . . .  SPRE DESROBIRE  noi nu trebue să țipăm: emancipare, emancipare, fără să știm ce cerem și pînă unde vom avea drept de-a cere.  Suntem doo forțe; să ne unim prietenește, cercetînd cu atenție tot ce trebue de făcut, pentru ca răul să se micșoreze, asigurînd urmașilor noștri mai multă liniște, înțelegere și respect.  — Ce te-a făcut pe d-ta, femee bogată, care nu ai griji, nici copii, și duci o viață de femee se-rioasă, independentă, să gîndești la marea pro-blemă socială: regularea drepturilor și îndatoriri-lor dintre cele doo sexe?  — Domnul Gavrilescu, îi zice Corina, de sigur nu știe că, înainte de-a fi femeea bogată de azi, am fost fată săracă, silită de mama să iau un băr-bat, care-și plătia cu bani mulți luxul de-a avea o femee frumoasă, care știuse să rămînă cinstită.  Acel bărbat era inteligent, avea cultură întinsă, dar îi lipsea sufletul și nu a putut să-l alipească pe-al meu.  Văzîdu-mă inteligentă, s-a îndeletnicit mult cu creerul meu, îmbogățindu-l cu cunoștinți deosebite și întinse.  Am ascultat setoasă învăță-turile lui, inteligențele noastre s-au priceput, dar sufletul meu s-a depărtat de el.  Totuși, n-am iu-bit pe nimeni, ci am rămas cinstită, cugetînd că numai așa îi răsplătesc luxul în care mă ținea, știința ce-mi pusese în cap și averea ce-mi lăsase după moarte.  Murind el, m-am simțit streină și tristă: era un tată pe care-l perdusem, și nu-mi rămânea alt drag de cît știința și arta.  Propria-mi căsnicie m-a făcut să judec că este ceva falș în organi-sația noastră socială.  Am observat cu răbdare și atenție tot în jurul meu, ascultînd plîngerile unora și bucuriile altora.  Am priceput că: „Dragostea pentru bărbat cu interesul de-a o țintui, ocupă cel mai mare loc în viața unei femei; că aproape tot restul de da-torii și interese rămîne în umbră”; și zi cu zi am priceput mai bine că femeea e „robită de însăși concepția ce are de viață”, că această concepție aduce o parte egală de rău femeei ca și bărba-tului, deci, că întreaga noastră organisație socială trebue schimbată.  In fiecare zi mă gîndesc la tot ce s-ar putea face, de unde s-ar putea începe, care-s factorii de cari mă pot servi pentru a aduce acel Bine, care azi e singura țintă a vieței mele, lipsită de copil, lipsită de iubire.  — Vrea să zică, doamnă Corino, ștergi vorba „iubire” din dicționarul nostru, aceasta fiind-că nu ai întîlnit încă pe acel care să-l iubești, făcîndu-te a-ți schimba ideile.  Dar dacă mîne-poimîne, vei întîlni un „El”, care cu o privire îți va schimba întreaga d-tale fire, cu cortegiul acesta de idei, atunci planurile și judecățile d-tale le depui pri-nos pe altarul iubirei! ?  — Din contra, cred că voiu face o parte dreaptă iubirei și ideilor de care-ți rîzi ca de-o slăbiciune azî.  Nici-odată nu voiu părăsi hotărîrea de-a lupta pentru o noo concepție de viață, concepție stoarsă științei fisiologice, sau mai bine zis naturei, care ne-a creat așa deosebiți, fără gîndul că un sex e inferior celuilalt, nici că unul trebue să fie robit de celalt.  Arma cea puternică a bărbaților în dis-cuția cu femeea, e ironia dedusă din credința în superioritatea lor; cum deci ironia aceasta di-sprețuitoare e inerentă sexului d-voastră, îți ert domnule Gavrilescu, vorbele spuse.  Vom urma altă-dată această întrevorbire.  Acum ar trebui să plecăm la Căciulata, omni-busele au trecut de mult.  — Dar, zice Ilenuța ștefănescu, hotărîrea de a cina mîne dimineață la fîntîna din munte, colo la Cîrlige, cum rămîne?  — Rămîne-n picioare, ziseră cu toții.  — Mai ales că Danielescu, eternul apărător al sexului slab, a poruncit carele și dejunul.  — Iar Gavrilescu, cel mai aprig luptător contra emancipărei, a poruncit muzica și șampania.  — Bravo!  Bravo!  trăiască apărătorii și protiv-nicii sexului slab, zic femeile.  — Corino, tu vii cu noi mîne dimineață?  — Nu, Anito, voiu face împreună cu „Terre Neuve” al meu preumblarea hotărîtă.  Voesc să văd senzațiile și ideile ce-mi va stîni în minte singurătatea pe vîrful muntelui în fața răsăritului de soare.  Tot extravagantă, cum mă numiți, ori setoasă și curioasă de a trăi și simți totul, cău-tînd a stoarce vieței frumosul și necunoscutul!  Pe mine mă veți găsi la 12, odihnindu-mă la salcia din vale, unde ancorează plutașii.  Mi se umple sufletul de bucurie cînd mă gîndesc la senzațiile ce mă vor cutreera mîne.  E un ce nou, care mă ispitește cum nu vă pot spune!  — Doamnă, de ce nu voești să te întovărășesc și eu?  Vom fi doi; plăcerea va crește avînd cui o împărtăși.  — Te înșeli, domnule Gavrilescu, ar fi destul să știu un bărbat lîngă mine, pentru ca plăcerea să scadă.  Ași vedea un dușman înaintea mea și m-ași gîndi cum să-l înving!  II  E dimineață; o dimineață de-un alb fără stră-lucire.  Corina ese din otel, cu cînele ei, trece prin aleea plopi, și-ncet-încet, sue aceiași cărare pe după pavilionul de lîngă soarele electric.  Imbrăcată în costum de escursionistă, verde în-chis, cu o pălăriuță de „feutre” la fel, bățul de sigu-ranță în mînă, sprintenă, ea sue coama munților.  In depărtări. . .  tot pare un fum alb, pe-alocurea pătat cu plumburiu.  Cu cît Corina sue mai mult coama munților, cu atît îi pare că merge printr-o lume de basme, albă, ușoară, diafană, că trece prin nori.  Inainte, în urma ei, tot e alb și se dau într-o parte norii, pentru a o lăsa să treacă pe Ea, „Zina cu părul de aur”; apoi perdeaua albă, dar opacă, se-nchide de-o nevăzută mînă.  Fantastici, albi, ușori, acești aburi se-nalță în sus, tot mai sus, în coloane din ce în ce mai subțiri — ca niște su-flete nevinovate, ce-n cîrduri plutesc cătră cer.  Crestele devin din ce în ce mai limpezi.  Spre răsărit cerul se rumenește. . .  roșu, purpuriu, cu să-geți fulgerătoare, înainte mergătoare, grăind. . .  ca din adîncimi globul de viață, trufaș se-nalță tot mai roșu. . .  tot mai sus. . .  Foc pe undele ca de oțel ale Oltului, foc pe perdeaua grea a munților, foc pe întregul orizont!  Tot e roșu, tot e rose, tot e lu-mină, viață!  Perdelele de aburi s-au dat într-o parte și, îmbră-cate în plumburiu-albastru, crestele munților pri-vesc uimite și-ntinerite, la împăratul vieței și al reînvierei.  Văile s-au limpezit, luminîndu-se din ce în ce mai tare.  Sbîmîituri, ciripituri, țîrîituri, un foșnet neîntrerupt, un murmur nedeslușit, ca o umilă ru-găciune, ca un nepotolit dor de viață, se 'nalță de jos, din văgăuni, din iarbă, din ape, spre strălu-citorul soare, spre cerul devenit de un albastru întineritor. . . . . . . . . . . . . . . . .  Corinei îi pare că acum, d-inaintea ochilor ei, haosul s-a limpezit, că lumile s-au născut, că din văzduhul acela alb toate au răsărit ca printr-o vrajă.  Toate au așteptat-o, pentru a-și umplea ochii de lumina orbitoare a renașterei, sufletul de-o nelă-murită duioșie, care-i pleacă genunchii, îi împreună mîinile, iar ochii se înalță uimiți spre puterea ne-deslușită, stăpînitoare a atîtor frumuseți și lumini, spre puterea ce domnește acolo, în înălțimile al-bastre!  Cugetarea Corinei, deslipindu-se de legăturile pămîntești, pare a urmări întunericul și haosul lu-milor cosmice: alergarea nebună a materiei prin văzduhul nelămurit, apropierea. . .  înlănțuirea. . .  îm-preunarea.  Deslușirea din ce în ce mai lămurită a fie-cărei puteri, a fie-cărei vieți, truda protoplasmei cu diferitele transformări, pînă la cea mai deplină formă, „omul”, acest rege al universului, a cărui minte ageră desleagă neînțelesul vieței, lămurește și clasează totul, luptîndu-se piept la piept cu acel care l-a creat; îl învinge prin pricepere, robindu-și-l de multe ori. . .  Trufașă de atîta putere, Corina se ridică din ge-nunchi, încetează de a fi umilită, „Ea”, a cărei minte urmează toate stările perindate de omenire, de la priceperea prin observații a legilor fixe — „Rita” care conduce universul întreg, „Aditi” nein-finitul —, pînă la cele d-intăi țipete repetate mereu, apoi conștiința aceleiași acțiuni, cunoașterea vorbei care o țintuește.  Incet-încet, din trebuințele zilnice, dorința de mai bine, nevoia variației, nașterea acelei lumi de artă și frumos.  Din spiritul de observație și cel al lămurirei necunoscutului, lumea științei, poporul acesta de savanți, tîlcuitori a atîtor necunoscute ce-ndumnezeiam în neștiința noastră.  „Tu, om, rege al universului, ai drept să ridici cu mîndrie capul în sus.  Acolo în înălțimi, dom-nești prin pricepere; aici, jos, prin putere și șiretenie!  ”  Ca o adeverire a acestei gîndiri, un șuer as-cuțit străbate creerul munților, turburîndu-le li-niștea, ucizîndu-le mîndria. . .  Un balaur negru aleargă pe marginea Oltului. . .  acum. . .  acum, apele Oltuluii să-l înghită, dar. . .  trece șuerînd nebun, se-ncolăcește printre munți, apare, dis-pare. . ,  apare, dis-pare într-o gură adîncă, neagră, înfiorătoare!  Te umpli de groază, sîngele încetează de-a mai bate. . .  atîtea vieți au dispărut! . . .  Uite-l, apare din nou!  Vezi tu, munte trufaș? . . .  Vezi cum geniul omu-lui ți-a sfredelit măruntaele și ce-a lăsat din tine?  Un trup înalt, înalt dar scorburos.  Acel tunel a făcut drum omului prin inima ta, dînd iscusitei lui simțiri groaza și fiorul morței, cu încântarea luminei, vieței.  Sărind din stîncă-n stîncă, Corina calcă cînd pe un covor verde, moale, cînd pe pietre goale, unde piciorul lunecă.  Se uită jos.  O gură enormă, gata să o înghită, gata să amorțească pe vecie trufașa minte ce nu gîndește că cu toată adînca pricepere, cu toate minunatele concepțiuni, e ni-mic în fața „naturei”, acest nimic mare și neîm-blînzit.  Cum ar lupta inteligența ei cu acea rup-tură de stîncă ce șade colo sus?  Cum ar lupta dacă s-ar prăvăli din înălțimi, sfărîmîndu-i creerul ce o secundă s-a crezut stăpîn a toate.  Sărmană minte omenească!  ești mare în mi-cimea ta, și cu cît te trudești mai mult. . .  ca atît vezi cît de mică ești, cît de puțin știi! . . .  In această deplină activitate intelectuală, Co-rina se simte fericită, liniștită.  Ea a luat parte — cu universul întreg — la înviere, la renaștere.  Cu ochii plini de mîndrie, de extaz, privește din înăl-țimi. . .  negrăitele frumuseți, uitînd de toate ni-micurile vieței, de toate înjositoarele patimi, ce, colo jos — în furnicarul omenirei — mînă pe se-men contra semenului, pentru o fărâmătură de pîne, pentru o iluzie de fericire!  Ființa Corinei s-a eterizat deslegîndu-se de sbu-ciumul patimilor, fără umbră de dorință, fără umbră de iubire, ființa ei s-a „desrobit”, trăind din viața și frumosul a tot ce-i înconjurător! !  Dar soarele se îndreaptă spre prînzul cel mare.  Corina se scoboară pe partea cealaltă a muntelui, pe povîrnișa goală, învrîstată de galben-roșiatec, ce-nușiu, plumburiu; ici, colo cîte-o închircitură de copac, cîte-o formă fantastică, ca un castel medieval.  Sărind ca o căprioară, se vede venind frumoasa, mlădioasa Corină.  Părul ei ca încropit de soare s-a desprins și-i cade-n valuri pe spete, învestmîntînd-o în aur.  Pălăriuța mică, verde, face umbră feței, redînd-o mai albă și mai fragedă.  Pare „zîna munților”, vre-o driadă, ce fuge după o căprioară, ori coboară spre fîntînă să-și răco-rească sufletul cu apa strînsă în micuțele-i mîni făcute căuș.  Corina și-a amintit de făgăduiala dată prietenelor ei, de-a fi la amiazi lângă salcia de la Cîrlige; de-aceea, cată să coboare de pe munți.  Pe șoseaua de la poalele muntelui, gînditor și obosit, vine un tînăr, înalt, cu mișcări alintate-n toată ființa lui, trăsături delicate, cu chipul luminat ca de-un vis frumos, cînd copilăroșii ochi negri, muiați în extaz, se măresc sub farmecul unui zîmbet de-o uimitoare nevinovăție.  Vine încet-încet de departe, de la obîrșia Oltului, vine tot pe malul lui, întrebînd argintiile valuri ale „Alutei” de patimile strămoșilor „Vulturi”, căci din vulturi credeau că se trag străbunii Daci — cu ochi ca de cicoare, cu trupul înalt, semeț.  Grăește valurilor, ce-n mișcări line, cadențate, ori în rostogoliri furioase, îi spun bucuriile, vi-sele. . .  înfrîngerile strămoșești.  Acel glas al Alutei voește a-l sintetiza în fraze armonioase, melodii țintuitoare de suflet.  De aceia, vine pe jos atîta loc, oprindu-se din sat în sat, să vadă, să audă, să știe, să priceapă tot.  Un vuet l-a trezit din visare.  Cînd întoarce capul, vede minunata viziune, răsărindu-i scăldată-n lu-mina aurie a cerului. . .  a părului; — crede că visează, dar. . .  viziunea a trecut, ca o undă luminoasă — pe dinaintea ochilor, căci merge să se tolănească lîngă salcia plîngătoare din vale.  Corina nu l-a văzut, n-a bănuit că-i cineva acolo.  Verzii ei ochi sunt plini numai de strălucirea munților, de minunatele imagini ce are-n creer.  Sorin s-ar apropia. . .  nepăsarea ei însă l-a rănit adînc.  Ii pare că de mult cunoaște pe-această femee, că. . .  de veci o are-n suflet. . .  că a cunoscut-o cu veacuri în urmă, într-o viață pe care acum o retrăește din nou.  Se luptă-n el voința de-a se duce lîngă ea, cu voința de-a-și urma drumul. . .  Acest războiu sufletesc îl țintue pe loc.  Vuet mare, chiote, ceală, hăisa, scîrțîituri de roate, vorbe ce se aud pe jumătate.  Uimit, Sorin privește înaintea lui!  Trei care, trase de cîte patru boi albi, împodobite cu brad, poposesc.  Inăuntru lăviți așternute cu lăvicere.  Bărbați și femei se co-boară din ele.  Femeile aleargă spre Corina, tolă-nindu-se pe iarbă lîngă ea.  Toate văd pe Sorin și-l cred vre-o cunoștință a Corinei, de care ea nu le-a vorbit.  Gavrilescu și Danielescu îl recunosc.  — Ce mai faci, Sorine?  După trei ani trebuia ca tocmai în inima munților să te-ntîlnesc?  De unde vii?  Ești așa adîncit în gînduri!  — Viu pe jos tocmaî de la pasul Ghimeșului; am cătat în undele Alutei — martora atîtor pa-timi și înfrîngeri — glasul ce-ași putea sintetiza în fraza muzicală.  M-am oglindit în ochii frumoa-selor Transilvănence, am ascultat poveștile bătrî-nilor, m-am pătruns de nepotolitul lor dor de-a revedea vechia Dacie a legionarilor romani, am simțit îndrăzneala și mîndria cugetărei lor.  Cînd îi vedeam așa semeți, avînd în privirea ce te ardea, imaginea bunurilor de cari vorbeau, în suflet curajul și credința, cari înving ori-ce piedici, mi s-a închegat înaintea ochilor minței a-devăratul tip strămoșesc.  Cu cît mergeam înainte pe țărmurile Oltului, cu cît ascultam glasul argintiilor unde, cu atît opera mea se cristaliza și lămurea.  Am voit să urmez calea înainte spre Călimă-nești, dar. . .  o viziune de aur și lumină mi-a trecut pe dinainte!  E femee ori vre-o halucinație a creerului meu?  Ași voi să-mi urmez drumul. . .  Corina se ridicase de la loc și împreună cu prie-tinele ei veniau spre Sorin.  Corina mergea liniș-tită, surîzîndă, atingînd abia pămîntul, ca și cum „nu știu ce ar duce-o spre nu știu unde”.  Sorin, cu fața luminată de dor, o privește, o simte și hotărîrea lui de-a-și urma drumul s-a topit. . .  un fum.  Ea îl privește, el o privește. . .  au voit poate să nu se cunoască,. . .  și totuși. . . !  — Ei!  bunii mei prieteni, vă aduc de pe munte o lume întreagă de idei și simțiri!  Priviți în ochi!  și veți vedea neîntrecut de frumoase tablouri, cu gloria lor de raze luminoase, cu nepotolitul lor dor de renaștere și tinerețe.  Acum mi-i foame.  Aidem, la lucru, să întindem masă mare?  Cine-a adus lăutarii?  De sigur în-verșunatul nostru protivnic.  Ce zici, domnule Ga-vrilescu?  Pe iarba verde scoarțele se-ntind.  Masa albă armonisează de minune cu verdele înconjurător.  Care de care aduce cîte ceva din car; în fine, masa s-a înjghebat.  Iată-i uniți la ospățul priete-niei și cutreerați poate de aceleași simțiri în fața neîntrecutelor frumuseți! !  Paharele ciocnesc, se închină!  Nimeni n-a spus Corinei cine e acel străin, nimeni nu i la recomandat.  Corina se așezase răzimată de salcie avînd în față Oltul și munții, acoperiți în partea ceea de-o bogată verdeață.  Perdută între sdrențurile verzi ale unor copaci chirciți, se vedea o căsuță albă, li-minoasă de curățenie.  De-odată ochii lui Sorin se-ntîlnesc cu ai Corinei; privirile lor se adîncesc o clipă, apoi Sorin se re-pede la unul din lăutari, îi ia vioara din mînă.  Corina a urmărit toate mișcările lui, fără ca cre-erul ei să poată gîndi nimic, ca țintuită de-o im-presie prea puternică ce n-o putea lămuri.  Tăcere. . .  tăcere. . .  toate au amuțit.  Privirile tuturor s-au întors spre Sorin.  El, cu fața scăldată în vis, cu copilăroșii ochi arzînd de patimă și do-ruri, întors spre Corina. . .  cîntă!  Oltul și-a oprit rostogolirea undelor, păsările nu mai ciripesc. . . munții . . .  uimiți, ascultă. . .  un cîntec blînd, du-ios, copilăresc, o rugăciune. . .  un extaz!  Apoi. . .  ca un foc ce arde din ce în ce mai puternic, sfă-rîmă tot. . .  iar roagă. . .  iar plînge, în urmă tonul sfîrșește brusc, ca ucis de-o nevăzută mînă. . . . .  Sorin a dat vioara înapoi și privește, cu ochi ce ard, femeea aceea, „visiune de aur”, pe care simte că o iubește, pe care ar voi să n-o mai vadă și de la care totuși nu-și poate lua ochii! . . .  Undele Alutei, cari amuțiseră, încep a ropoti din ce în ce mai tare.  Glasul lor se 'nalță — poves-titor de patimi neînfrînte, — ce de secoli pe ma-lurile lor viață ș-au aprins, răspunzînd în dueto clocotitor, glasului blînd ce-n note armonioase tînăra iubire întregei naturi a povestit.  Se rostogolesc undele Alutei tot la vale, tot la vale, spunînd munților, arborilor, pietrelor, plute-lor ce lunecă pe-argintul apelor: iubirea, pătimașa iubire ce colo, sub salcia din vale de la Cîrlige, s-a aprins în sufletul lui Sorin pentru Corina, „Zina cu părul de aur”.  L-a priceput ea oare?  Sufletul ei, robit pînă acuma numai de frumos și de știință, priceput-a, simțit-a oare acea iubire, plăzmuitoare de atîtea dureri și frumuseți? . . .  Ori sufletul tot gol, tot sterp a rămas?  Cine știe!  cine știe! . . .  Corina întinde mîna spre Sorin și-i zice:  — Numai un om poate cînta așa, numai un om poate răscoli pînă-n adîncimi sufletele omenești, e Sorin. . .  Nu-i fi d-ta acela?  și m-a fost dat oare ca cu sufletul și ochii plini de gloria vieței, na-turei, să te întâlnesc în cale, și simțirea să-mi alu-nece în lumea sunetelor, a armoniei, pricepînd că acolo e complecta uitare de tine și tot? !  De-i fi acela, îți întind mîna, mulțumindu-ți și spunînd: nici-odată nu voiu uita că muzica d-tale mi-a arătat că-n mine e o a doua ființă tăinuită, o ființă în care cîntă simțiri, melodii, pe cari. . .  le credeam neexistente!  — Iar eu, zice Gavrilescu, îți voiu spune, So-rine, că doamna e Corina Cernescu!  O cunoști de sigur și e de ajuns acest nume ca să-ți lămurească în fața cui ești.  — Doamnă, zice Sorin, te-am luat drept Zîna munților, drept o visiune de lumină și-n adevăr ești „Zîna simțirei și a ideei”, zîna un-delor argintii ale Alutei, zîna viitoarei mele opere.  Ca-n vis ascultă Corina aceste vorbe, ca-n vis privește acel chip de copil, iar prin vinele ei curge, ca o căldură binefăcătoare, lumina acelor ochi cari o roagă, cari o îndumnezeesc. . .  Ar da viața el întregă, toată inteligența, toată comoara ei de idei și simțiri, ca să aibă dreptul de a asculta și sprijini vecinic pe acel copil, „Rege al armoniei”.  Vecinic să-l audă și vecinic ochii lui, cu desmerdătoarea lor privire, din dragul de ea lumina să-și aprindă.  Natura-ntreagă pare că-n haină mai străluci-toare s-a învesmîntat, iar sufletul Corinei simte o bucurie, un extaz, ce. . . .  nici-odată n-a simțit!  Toți se uită la Corina și toți văd în ea o altă femee de cît acea văzută pînă acuma.  — O idee: fiind-că cu toții suntem cutreerați de simțiri așa exaltate, aidem să petrecem la Cozia, cetatea lui Mircea.  Din foișorul de din dos Sorin va privi cum de atîtea sute de ani undele Oltu-lui își sfarîmă năstrapii de apă de zidurile mo-nastirei.  Cine știe, de nu-i va părea că aude gla-sul plin de sbucium al neînvinsului Voevod în noaptea cînd, prin suterană, a scăpat din mîna Turcilor.  Iar mîne-n zori vom pleca spre Călimă-nești, oprindu-ne întîi la Căciulata.  — Ce bună idee are bărbatul meu, zice Irena Popescu; voiu vedea cu prilejul acesta și oameni în lanțuri.  — Am devenit cu toții vînători de impresii rari.  Nici eu nu am văzut încă tîlhari!  Credeți-mă, sunt curioasă să știu ce simțiri și idei va stîni în mine vederea tâlharilor!  Aidem deci la Cozia.  Eu însă merg pe jos; cine vrea, să mă întovărășească.  Imi pare că potopul acesta de idei și simțiri cei în mine, mă va îneca!  Toți fiind de părerea lui Popescu, se hotărăsc ca, după ce se vor mai odihni, să plece spre Cozia.  Toți au plecat în car afară de Corina, Sorin și Gavrilescu, cari au rămas să meargă pe jos.  Merg tăcînd; une-ori suind, alte ori coborînd, alte ori îngrozindu-se de uriașa înălțime a munților, de for-mele fantastice ale vîrfurilor.  Pe alocurea pare că sălbăticia munților se îmblînzește; sunt acoperiți de un covor de verdeață sclipitor, de copaci drepți, verzi.  Sorin merge-n urma Corinei.  Ea-l simte lîngă ea, simte pri-virea lui învăluind-o-n întregime, pricepe că fiecare gest, cea mai neînsemnată vibra-țiune din ființa ei, trăește-n sufletul lui. . .  Un fluid impalpabil învăluind-o, îi preface firea, dîn-du-i alte idei, alte simțiri.  Merge, merge înainte; ar merge pînă la capătul pămîntului, fără să priceapă care-i puterea ce o mînă așa fără răgaz. . .  și. . .  în cotro! . . .  Cîte-odată oboseala o face de lunecă.  Sorin a și preîntîmpinat putința de a cădea, sprijinind-o, și îndată ce Corina e-n siguranță, retrăgînd cu sfială brațul, ca cum această ființă ar fi o zeitate, ce nu trebue pîngărită cu atingeri de mîni.  Ea-i fericită, pe deplin fericită, sub puternica impresie a unei ființi alături de ea, care o spijină îndumnezeind-o. . .  se simte înălțată, întărită. . .  Iată-i ajunși!  Ceilalți din care ajunsese și așteptau preum-blîndu-se pe lîngă monastire, nevoind să intre în acest locaș, îndoit de sfînt pentru ori-ce inimă ro- mînească, fără Corina, acea care cu inteligența și puterea ei de a simți, le înfățișa tot ce vedea sub o haină așa fermecătoare și sugestivă, că pe veci le rămînea săpat în creer.  Cînd se deschide portița, și unul cîte unul intră în curtea unde stau închișii, pare că-i furnică din cap pînă-n tălpi, amestec de groază și milă.  In semicerc, tărăbi întinse, sub umbrare de pînză.  Pe tărăbi diferite lucruri săpate-n piatră, cioplite-n lemn.  Oamenii cari vînd, îmbrăcați în haină albă de aba, cu părul tuns, fără mustăți.  Pe unele fețe scofîlcite, cu fruntea îngustă, făl-cile puternice, ochi fulgerători de ură sau stinși de cea mai complectă idioție.  De n-ar fi lanțurile ce le zurue la picioare, ce-ai putea crede?  Că te-ai întors cu secoli în urmă, la tipurile primitive și sălbatice.  Toți te poftesc să cumperi, toți te roagă să le dai bani, uitîndu-se cu groază și ură la păzitorul ce-n urmă scrie de la cine ai cumpărat și cîți bani ai de dat.  Corina umblă de la tîlhar la tîlhar; unul îi spune că mai are cîte-va luni de arest, și cînd s-a reîntoarce acasă, pe băiatul lui îl va re-cruta; altul povestește că-i nevinovat, nu a putut dovedi cum alți doi făcuse omorul, și-n lipsă de dovadă l-au închis.  Altul, un tip de înger, singurul tip în care vezi lumina inteligenței, cu niște ochi mari, albaștri, încărcați de lacrimi, povestește că nu are nici doozeci și doi de ani.  Plecat din țară streină, s-a întîlnit în drum cu alți trei călă-tori, dintre care doi țigani; acești doi au ucis pe cel de-al treilea, l-au prădat de bani și au fugit.  El a rămas lîngă ucis crezînd că nu-i mort; toc-mai atunci a trecut jandarmul, luîndu-l.  Sunt patru ani de-atunci!  Ce n-ar da Corina să-l scape!  Plînge împreună cu el de nedreptatea soartei.  Răsvrătirea îi cu-prinde sufletul, ar da foc acestei lumi, cătînd să creeze una din senin, unde să nu fie loc pentru ură, pentru crimă, pentru nedreptate!  In fața a-tîtor suferinți, atîtor vieți perdute pe vecie, o lume întreagă de gîndiri și simțiri a cuprins sufletul Corinei, înfrățind-o cu întreaga omenire pătimașe, uitînd pe Sorin și toată starea ei sufletească de cîteva minute mai înainte.  Nu trece mult și tîlharii își strîng tărăbile.  E ora mesei și a retragerei în chilii.  Iată-i în rînd, doi cîte doi, soldați la dreapta și stînga, cu puștile întinse!  Zurue lanțurile, zuruit înfiorător, și turma de inconștienți intră prin chilii, uitînd că n-au libertate, cinste, liniște, Toți stau uitîndu-se sguduiți de-adînca impresie ce-ți face tîlharul-prins, acest om care nu mai are nimic din om de cît corpul și înfățișarea exterioară.  Cu capetele plecate intră apoi cu toții în bise-rica lui Mircea.  In semi-obscurul bisericei abia se desinează conturul a unui ce afumat; pe-alocurea niște pete galbene, roșii, albastre. . .  le pricepi că ar fi for-mele sfinților, cari te privesc cu niște sfredelituri în loc de ochi, alocarea chiar în loc de gură sau nas.  De te-apropii mai bine, deprizîndu-te a vedea în întuneric, rămîi înmărmurit de măestria cu care e lucrată catapiteasma, horbotă de marmoră, testimoniu de artă, neclintit de-atîtea sute de ani, luptînd pare-că cu sălbăticia barbarilor, cari s-au sfiit să sfarme această minune a minței și mînei omenești.  Scaune de piatră lustruită așteaptă credincioșii la umilință, la rugăciune:  Plecați-vă genunchii, plecați-vă fruntea, sărutați, stropind cu lacrimi, mormîntul celui ce a fost străjerul neînvins al dragostei de neam, mor-mîntul celuia ce n-a avut de cît o lege, de cît un drag pe lume: „Neamul și libertatea neamului peste care domnea”.  Plecați genunchii înaintea rămășițelor marelui Mircea, învingătorul lui Baia-zid-Fulgerul!  Clocotească-n sîngele nostru strămo-șasca dragoste de neam, strămoșasca mîndrie, singurele paveze ce ne-au scăpat atunci cînd puhoiu-puhoiu, curgeau barbarii de la răsărit, de la apus, de la miază-zi, de la miază-noapte.  Invățați de la sfintele umbre strămoșești cum se iubește țara și neamul, cum se varsă sîngele pentru cureaua de pămînt strămoșesc, pentru limba și datinele ei!  Alături de acest mormînt, e al Tudorei, mama lui Mihaiu-Viteazul, al Floricăi și al lui Nicolae-Vodă.  Sufletul ți se umple de jale și mai mare, de dispreț pentru cel care mișelește a ucis pe cîm-pia Turdei pe viteazul ce îndeplinise visul din sufletul fie-cărui bun romîn: „unirea Romînilor sub un singur Voevod”.  Măreața, îndrăzneață figură a lui Mircea și Mi-hai se lămurește pe păreții afumați ai bisericei.  Au dispărut chipurile ciocîrtite ale sfinților.  Intr-o ceață cenușie-alburie, limpezindu-se din ce în ce mai tare, se văd cei doi domni, gemeni în credințe.  Mircea și Mihai își dau mîna.  Indrăzneață lor privire ne arată larg. . .  drumul gloriei.  Anii dispar. .  iluzia e așa puternică, în cît vezi Voe-vozii mișcîndu-se.  Ochii li se luminează, buzele se mișcă, vorbesc!  „Lupta nu ne-a fost zadar-nică. . .  visul nostru nu a fost numai vis.  E rea-litate!  Romînia noastră, romînii noștri, duși de un Rege-Erou, au cîștigat la Plevna independența, — arătînd turcilor. . .  lumei întregi, că-n fiecare romîn e „un puiu de leu”; Romînia noastră e din ce în ce mai frumoasă, mai îmbelșugată, lu-minată, cinstită!  Oasele noastre pot odihni li-niștite”.  Umbrele se depărtează, glasurile nu se mai aud, tăcere.  Răgușitul glas al unui călugăr — fan-tomă îmbrăcată-n haine negre — spune cum de lîngă strana din stînga altarului se deschide o hrubă-n jos, care merge pe sub albia Oltului răspunzînd pe celalt mal.  Prin hruba aceasta a scăpat Mircea într-o dimi-neață, cînd năvăliseră Turcii, spărgînd zidurile monastirei și dîndu-i foc.  A fugit bietul Domn și colo, pe-o stîncă, spun oamenii, a mîncat, — stîncă care poartă și azi nu-mele de stînca lui Mircea; pe dedesubtul ei curg vultorile Oltului, iar pe lîngă ea, în dreapta, trece șuerînd „balaurul cel negru cu ochi de foc”.  Cu sufletele pline de jale, dar întărite de amintirile strămoșeștilor viteji, de mîndria că-n sîngele lor curge sînge de Romîn, sîngele „străjerului crești-nătăței”, es toți și toate din biserică, îndreptîn-du-se spre locuința starețului.  — Ce spui, Sorine?  Nu-i așa că sufletul stră-moșilor tăi se limpezește din ce în ce mai bine, pricepînd mai adînc pe cei ce voești a-i învecinici în muzică?  — Da, d-le Gavrilescu; mă simt cutremurat de amintiri sfinte și de sentimentul unei religii noo — religia dragostei și mîndriei de neam.  In depărtări înstrăinate, unde de atîta timp stăm, concepțiunea mea era ca-n brumă; dar acum lim-pezmdu-se din ce în ce mai tare, pare că aud melodiile, văd chipurile, simt gesturile.  In capul meu sunt numai fraze armonice.  Cînd vorbea așa, cupul lui Sorin se luminase, iar copiliiroșii ochi străluceau genial, urmărind în depărtări nu știu ce uriașe plăsmuiri. . .  zîmbindu-le-n neștire.  Corina îl privea cu o sfîntă admirație, simțindu-și sufletul plin de dragoste pentru geniul acestui om și de dorința de a se jertfi pentru el, pentru ca faima geniului lui, trecînd hotarele lumilor, să-mbrace în strălucită hlamidă mîndra ei țară.  Ea simțea că geniul lui Sorin e flacăra care va încinge inteligența și simțirea ei, storcîndu-i idei, concepțiuni neasemănate.  Uitase-n acea minută tîlharii, amintirile strămoșești, și-n suflet îi cîntau melodiile smulse de Sorin vioarei, colo la salcia de la Cîrlige, în fața Oltului ce amuțise și a Soarelui ce-și ploua colbul de pietre prețioase.  — Părinte, te-am rugat să poruncești a așeza masa în foișorul de dindos, ca să auzim cum a-pele Oltului furioase bat în zid.  Avem între noi un muzicant mare al țărei, de care-i fi auzit și sfinția ta, d.  Sorin. . .  și o scriitoare, d-na Corina Cernescu.  Dînșii îți vor fi recunoscători că cu bu-nătatea sfinției tale vor avea o așa minunată pri-veliște.  — Anito, zice Corina, dacă tu nu poți scrie, ai însă un adevărat cult pentru frumos, cu toate nu-anțele unui suflet delicat și adînc vibrător.  Pe lîngă aceasta îmi pricepi sufletul în cele mai mici îndoituri, căutînd cu o rară măestrie să-mi pre-întîmpini dorințele.  Se așezară pe prispa de piatră din foișor, cu fața spre Olt, cuprinși toți de un sentiment de ne-existență materială în fața minunatului tablou.  Umbre negre lunecă de ici colo.  Ca prin mi-nune, s-a întins masa, starețul o binecuvîntează; pe ea se află și cîteva garăfioare de Drăgășani-untdelemniu.  Un păhăruț, doo, din cel „untde-lemniu” a deslegat și limba starețului, care începe a spune de vechii boeri, de dărnicia și credința lor.  Mai cîte o snoavă, dă!  ca bătrînii!  Din vorbă-n vorbă Danielescu începe să-ntrebe de tîlhari, de viața, de evadările și crimele lor.  — Nenorociți oameni, zice Gavrilescu, făcuți să inspire groază.  Cînd te gîndești bine, nu poți zice de cît că sunt niște „anomalii”, adică ființe în cari pornirile primitive de sălbăticie și crimă, cine știe prin ce nenorocită împrejurare s-au înăscut, lămurindu-se din zi în zi mai tare, pînă cînd o împrejurare de nimic i-a făcut criminali.  Noi oa-menii, mai inconștienți și mai barbari, i-am jude-cat și condamnat, asvîrlindu-i în temnițe mucede, cu lanțuri la mîini și picioare, ucizîndu-le cu vo-ință și conștiință cea din urma zare de drag pen-tru semenii lor, cea din urmă putință de a eși din întunericul concepțiilor criminale, la lumina unei vieți liniștite și cinstite! !  — Ce vrei să le facem?  Să-i lăsăm liberi, să nu-i judecăm, pentru ca viața și avutul nostru să ne vecinic în mînile lor?  — Ei las, d-le Gheorghiu!  după ce te-ai cu-noaște că ești membru al Inaltei Curți de Apel, cu adaos de președinte al Curței cu jurați unde ai a face de multe ori cu niște naivi de jurați, cari nu știu nici asculta, nici judeca, zicînd da ori nu, după cum zici d-ta ori procurorul.  ți s-a părut că d-nul Gavrilescu te atacă în demnitatea d-tale de magistrat integru, etc.  Să judecăm: are ori nu dreptate d-nu Gavrilescu?  Ești ori nu de părerea școaleîi criminologice că criminalul e un bolnav, că tipul lui se cunoaște după anumite trăsături ale feței, după cum poate și genialul e un bolnav?  — De sigur, admit această părere, dar unde vrei să ajungi cu aceasta?  — Aibi răbdare!  zici că femeile nu au răbdare și tact, din fericire găsim și printre bărbați ti-puri de acestea.  Deci, nene Gheorghiu, umple-ți gura cu „untdelemniu” și-l înghite încet-încet că de!  știi!  cînd încep eu a vorbi, cu greu tac.  Cri-minalul fiind un bolnav, are drept să fie îngrijit și lecuit cel puțit atît cît se lecuesc ceilalți bolnavi.  Dacă înainte ca un om predestinat crimei prin în-săși conformația organismului, nu se poate opri, abate din drum și aduce la dreapta judecată; dacă nu-i poți abate activitatea din drumul crimei spre cel al faptelor bune și frumoase, sunt de părere ca cel puțin după ce-i adus la închisoare, închi-sorile să fie cu totul alt-ceva.  Ași voi niște cetăți-orașe, înconjurate de ziduri uriașe și de toate măsurile contra evadărei; niște adevărate orașe, unde să nu lipsească criminalilor nici biserici, nici școli, așa ca fiecare sa poată învăța ori-ce știință, meserie, artă, muzică, dans, teatru, etc.  Să se dea o mare extindere credinței și religiei, să asculte și să facă muzică cît de multă, să nu le lipsească nimic din ce le-ar putea fi tre-buincios, căutînd a li se dezvolta prin sugestiune conștiința binelui și frumosului.  Inconjurați de bine și frumos, — fără acele lan-țuri și închisori cari le-ntreține necontenit aprinsă amintirea crimelor, o nenorocită atmosferă care favorizează la mulți din ei concepțiunea de crime noo — ar uita poate cu timpul.  Activitatea lor îndreptîndu-se în altă parte, ar deveni o a doua natură; mai tîrziu, s-ar însura cu femei criminale, sau cu alte femei.  Generația lor fiind sub prive-ghere, cu o altă direcție și cu alte modele d-inain-tea ochilor, nu vor avea putința de a fi criminali și cu timpul vom crea o generație de oameni mo-ralmente sănătoși.  Pe lingă aceasta nu uita că mulți din ei sunt criminali din întîmplare ori condamnați pe nedrepț; cît timp îi pui pe toți la un loc, nu faci de cît să-i îmbolnăvești mai rău, să-i faci mai criminali de cît sunt.  ținîndu-i în acele cetăți, organizindu-le familia, cred că realizezi următoarele doo bunuri:  1) mintal societatea de niște bolnavi, cari veniți acasă după anii de închisoare (nu toți sunt pe viață), îmbolnăvesc prin exemplu pe ceilalți; — ori ei, cari n-au fost îndrumați pe altă cale mai bună, se apucă de crime noo; ca atare, dau societăței alte victime, iar ei mor în temniți.  2) desvolți sentimentul moral, conștiința binelui simțul cinstei și al frumosului, în niște oameni pe cari poate numai boala și de multe ori chiar nu-mai mediul i-a nenorocit.  De ce să gîndim ca „egoiștii” numai la binele și siguranța noastră?  Nu se poate întîmpla oare ca omul cel mai cri-minal, pus în împrejurări favorabile, să se îndrepte devenind un altul mai bun?  Nu am face mai mare bine societăței căutînd a înmulți numărul celor buni ori apți de a deveni buni de cît căutînd a înrăi mai tare — cu sistemul nostru de închisori — pe cei pe cari nenorocirea i-a făcut răi?  — Vorba d-tale, doamnă, îi spune Sorin, e o adevărată vrajă.  Cînd cineva te ascultă, e robit de convingerea și sugestiunea ce se resfiră din ideile d-tale, rămîne pe deplin încredințat de ade-vărul spuselor, umplîndu-și sufletul de largul sen-timent de umanitate ce palpită în fraza d-tale.  . . .  și robit era bietul Sorin de inteligența, sim-țirea și energia ce vibra așa puternic în această femee; o iubea, plin îi era sufletul de chipul, de gestul, de vorba ei. . . . . . . . . . . . . .  Oltul, martorul dragostei ce se-ncinsese pe ma-lurile lui, își lovea vultorile furioase de piedica din drumul lui — acel zid ce avea semeția să lupte de cinci sute de ani cu puterea undelor lui — iar mai departe curgea în vîjăete potolite. . .  în șopote blînde.  Un imn de dragoste către iubita lui „Luna”, ce-nvăpăîată-n argintiu își trimite razele să se ră-corească în undele-i ca de oțel.  In depărtări, cît cu ochii poți prinde. . . ,  tot e alb. . .  argint. . .  oțel. . .  nesfîrșit nepătruns.  Sguduiți de-atîtea și așa variate impresii, prie-tenii și prietenele se duc la culcare, urîndu-și noapte bună.  III  Era dimineață; toți se adunase în foișorul din fața Oltului; singură Corina lipsea.  Obosiala lungei preumblări de pe munți o doborîse.  Iat-o!  Sorin se repede să-i dea un scaun.  Gestul lui, dîndui-l e grăitor a unei închinări timide.  Iși închipue că Corina e o ființă neaevea; nici privire, gest, vorbă, cea mai mică atingere, nimic nu-i destul de vrednic a se aduce ca prinos unei așa comori de simțiri și inteligență.  Corina a privit pe Sorin și acel gest de mută îndumnezeire, acea privire încărcată de o iubire așa sfioasă și copilărească, o mișcă într-un chip neobicinuit, o înalță în propriii ei ochi; varsă-n suflet o bucurie ce pare că n-a simțit nici-odată, biciuindu-i inteligența, făcînd-o mai rodnică în dra-goste și frumos.  Se aduc cafelele, le beau cu toții.  Luîndu-și apoi ziua bună de la stareț, se-ndru-mează spre Călimănești.  — Mergeți pe jos?  întreabă Sorin.  — Da!  noi bărbații, zice Gavrilescu.  — și noi, și noi, zic doamnele într-un glas.  Iată-i la drum, încet-încet, doar nu sunt așa de-parte Căiimăneștii, - o asvîrlitură de băț!  Toți sunt muți înaintea măreței priveliști, - copleși-toare-n variație - ce dă natura cui știe s-o pri-ceapă, să priceapă adînca legătură dintre om și întregul univers.  — Imi place foarte mult, zice Corina, să mă văd așa mică făptură în fața acestui colos numit „natură”.  Pare că simt o îndoită mîndrie: aceea a inteligenței care pricepe tot. . .  are și îndrăsneala, simte chiar nevoia, de a lupta și-nfrînge natura.  Vorbind așa, ea merge legănîndu-se ca la auzul unei muzici tainice, cu sufletul și ochii plini de minunățiile ce o înconjoară.  O gînganie, un zbîr-nîit, o picătură de roo, o pietricică ce de ros-togolește, tot îi pare glas al eternei legi cîrmui-toare a tot, a unicului scop: „Viața, nepotolitul instinct de a viețui”.  Corina trăește, trăește îndoit, viețuindu-și propria-i viață, și prin pricepere, aceea a totului înconjurător.  Ce traiu rodnic în bucurii intelectuale, alese. . .  cum să poată, ea, pricepe pe cei ce pun în iubire tot farmecul și înțelesul vieței!  Corina își închipue că de-ar iubi vre-odată, ar fi numai atunci cînd ar întîlni o inteligență ge-nială, care ar robi inteligența ei, — atunci chiar nu ar putea-o iubi de cît ca pe tot frumosul din natură, din artă, din știință, fără nici o deosebire alta.  Nu pricepe iubiri de-acele cari nu se învîr-tesc de cît în jurul unui punct!  Sufletul ei e des-robit de pătimașele slăbiciuni.  Corina vede des-robirea femeei întemeiată pe principiul: Femeia să nu fie robită numai de dragostea pentru bărbat, să nu pue astă dragoste ca bază a întregei ei ac-tivități, ci să facă o parte largă interesului pentru viața întreagă, cu toate manifestațiile ei uimitoare în bogăție și ciudățenie.  — Am ajuns la Căciulata; scoborîm la isvor, domnule Sorin?  îi zise Anita.  — Mergem doamnă; sunt curios chiar, știind că isvorul de la Căciulara e unicul în toată Eu-ropa.  Imi pare rău numai că noi Romînii suntem așa nepăsători pentru bogățiile din cari streinii, de le-ar avea, ar stoarce bani.  — Drept e, Sorine!  Romînul te uimește cu nepăsarea lui, cu lipsa-i de simț practic în a se îm-bogăți.  Așteptăm să ne vie tot de la întîmplare.  Ne lipsește răbdarea de-a aștepta și lucra pentru beneficii îndepărtate.  Ce întinsă tovărășie de ca-pitaluri ar face străinii!  fiecare, cu puțina avere ce are, ar veni să cumpere acțiuni, lucrînd la o sistematică speculare a stațiilor noastre balneare, mulțumindu-se cu un cîștig cît de mic la început, — cu nădejdea de mai mult, mai tîrziu.  Ei, Gavrilescule!  mai ușor vei hotărî pe romîn să vîndă asociațiilor străine dreptul de specular e a bogățiilor țărei lui de cît să-l faci a se încre-dința că pentru renumele comercial al întregei na-țiuni interesul indivizilor în parte, pentru p”p„rea și îmbogățirea țărei e mai bine ca toți caputaliștii mari și mici să-și unească forțele inte-lectaule și materiale, lucrînd ca în străinătate.  Co-piem de la străini aceea ce-i rău ori nepotrivit noo și nu ce ne-ar fi de folos materialmente și moralmente!  Eu cred că chiar țăranul ar trebui să fie interesat în aceste mari afaceri, doar sa infiltra în el, pe lingă inteligența de agricultor, și acea de negustor; alt-fel, acum cînd agricultura nu mai e așa rodnică, vom ajunge perduți eco-nomicește.  — Dacă ați fi umblat ca mine prin atîtea țări străine, atîtea stații balneare și climaterice, v-ați minuna de spiritul străinului de a face bani din toate.  Infățișează totul într-un chip așa plăcut că nu-ți pare rău de banul dat.  Văzîndu-l, deosebirea între Romîn și străin e mai lămurită.  Ce-i drept, Romînul e înzestrat cu strălucite calități intelec-tuale și morale, păcat numai că-i lipsește răbdarea și simțul practic; alt-fel, cred că ar deveni o nație unică, de mare viitor.  Destul e să se hotărască, și-n cîtva timp progresul pe cale economică va uimi lumea!  — Ești foarte optimist în prevederi!  îi zice Co-rina.  Te învinovățesc de aceasta, totuși. . .  sunt și eu încredințată că îndată ce Romînul se va hotărî a duce o viață mai chibzuită, va ști să mî-nuiască banul, va căpăta îndrăzneala și răbdarea pe care-o cer marile întreprinderi. . . .  suntem pe deplin însănătoșiți economicește.  — Adică, zice Daniilescu, de ce nu le-ar veni și Romînilor ideea acelor mari tovărășii pentru ori-ce industrie, comerț, ori exploatări?  — Ei, nu că nu le vine ideea, dar nu au răb-darea de-a o duce la bun sfîrșit. . .  Tot vorbind așa, iată-i ajunși la Călimănești.  După amiază, Sorin și-a luat rămas-bun de la ei, plecînd înainte.  Corinei i-a făgăduit că o va cerceta la Iași în toamnă, după ce se va întoarce de la diferite localități ce mai erau de văzut în țară.  Corina a simțit par-că inima ușor strînsă cînd Sorin, luîndu-și rămas bun, o privi cu ochii încărcați de jale. . .  IV  Trecuse doo săptămîni de la plecarea lui So-rin; Corina Cernescu, cu prietenii și prietenele ei, au hotărît să plece peste doo zile din Căli-mănești.  Inainte de a pleca, voesc să se mai preumble odată prin Ostrov. . .  Afară e noapte bine. . .  cerul e de-un albastru întunecat. . .  ici, colo, nourași albi lunecă-n neș-tire; luna își preumblă vecinica-i durere cu o jale îndoită.  Copacii par umbre enorme, ca înmărmu-rite.  In fund de tot se zărește înălbind bisericuța din Ostrov.  La tot ce-i înconjurător, lampioa-nele electrice împrumută o strălucire tristă, ca o ultimă gîndire a unui creer ce luptă cu nebunia!  Triști, nedespărțiții prietini și prietene, merg pe aleea dreaptă ce duce spre bisericuță.  Scîrțîitul nisipului, foșnetul frunzelor, îndepărtatul sbîrnîit al lumei din otel, vîjîitul Oltului. . .  tot, le pare atîtea glasuri ce-i chiamă să nu plece.  Odată ajunși la bisericuță, o privesc cu jale, apoi muți, sc întorc pe acela?  drum, pe podul ce duce de la otel în Ostrov.  In timp ce ceilalți se îndepărtează, Corina Cernescu și cu Anita Longhinescu rămîn pe pod.  Sub picioarele lor, Oltul își curge argintiile-i unde, glăsuitoare și ele acuma. . .  de nu știu ce tăinuită durere.  Cîte-odată undele pare că întilnesc o piedică în dru-mul lor; pare că sar întoarce, ori s-ar țintui la mijloc de drum.  Dar. . .  undă după undă vine și le mînă mai departe. . .  mai departe, și curg și se rostogolesc mereu, ziua și noaptea, fără răgaz.  — Ca și valurile apei, undele vieței iau tot în drumul lor: tot focul, toată jalea, toate iluziile. . .  și le duc departe, departe, prefăcîndu-le în lumini ori umbre.  Ale tale au fost? . . .  cine mai știe, tu astăzi ești o alta, nu te mai cunoști! !  Mi se strînge inima, mi se umple firea de adîncă mîhnire, cînd gîndesc că mîine vom pleca din aceste locuri, că o parte din viața mea e pe veci despărțită de mine.  Nu am să mai retrăesc comoara de simțiri și idei de colo, de pe munți, în dimineața ospățului lîngă salcia de la fîntînă.  Inconștientul din mine care-a tresărit cu atîta putere sub vraja muzicei lui Sorin, viața aceea de o intensitate ce aproape mă înmărmurise, mă ete-rizase, nu am s-o mai pot retrăi, ori-ce aș face ori cît m-aș sbuciuma!  Tot e perdut, perdut. . -  o secundă nu seamănă alteia, o bucurie cu alta, o durere cu alta. . .  Suntem vecinic alții, alte lumi, aspitații. . . alte  dureri! . . .  Ceva a murit în noi, pentru ca în același timp ceva să se nască-n noi.  Suntem o întîmplare în natură, bucuriile și durerile noastre sunt întîmplări în viața noastră psihică  Incoștientul și conștientul sunt în continuu sbu-cium și toată liniștea, toată neprefacerea noastră e numai aparentă, căci vecinic suntem alții, chiar înfățișarea exterioară se schimbă, purtînd pecetea lumei lăuntrice.  Cum să nu fim triști, cînd pricepem bine această nestabilitate, cînd pricepem prin judecată că ce a murit din noi, e mort pentru vecie.  „Tot alte unde-i sună aceluiași pîrîu”.  Ar trebui să nu-ți mai pară rău de această schimbare, cînd pricepi bine că-n fiecare moarte e o viață noo — și totuși. . .  totuși plîngi!  — Sunt tristă în astă seară, Anito, par-că nu mai sunt eu cea nepăsătoare din trecut.  — Așa ești, Corino, de doo săptămîni de cînd a plecat Sorin.  Toată gîndirea ta e învăluită în bură de jale.  Indrăzneala cugetărei pare că s-a mai îmblînzit, nu vezi numai instincte, știință și curiozitate-n viață; ființa ta e sguduită de-o simțire pe care n-o pricepi încă.  De multe ori ai ră-tăcit prin aceleași locuri pe unde ai fost cu Sorin.  Chipul tău nu mai are seninătatea timpurilor tre-cute. . . ,  liniștea ta e rezultatul unei trude. . . ,  rîsul tău e resultatul unei voinți ce caută a ascunde ceva.  Unde-i privirea ascuțită, dar vioae?  Tot în tine, de la cel mai mic gest, pînă la cea mai neînsemnată vorbă, tot grăește a suferință.  — Iubești, Corino!  tu care ai zis că pentru fe-mee dezrobirea e-n micșorarea dragostei către băr-bat, tu care cauți a îndruma femeile pe această cale, iată-te robită de iubire.  Am priceput-o și o pricepem toți, dar ne e sfîntă durerea ta și nu am voit să o pîngărim cu glume nesocotite.  Tot ce vine de la tine, durere sau bucurie — e îmbrăcat în altă haină — și ne cutremură ființa, deschizînd lumi noo gîndirei și simțirei noastre!  — Ca să-ți spun.  Anito, că iubesc, nu ași putea; nu știu ce va să zică a iubi, nu am iubit nici-o-dată. . .  nici -odată nu am putut zice: pe acesta-l iubesc, aceasta e iubirea!  Am iubit tot ce-a fost idee, tot ce-a fost frumusețe, tot ce-a fost rar, neașteptat.  Am fost setoasă și curioasă de a trăi toate viețile, toate durerile, toate bucuriile, și tot s-a prefăcut în idee în creerul meu.  Cu cît știam, doream să știu mai mult.  Mulțumită nu am fost de cît atunci cînd inteligența mea s-a ciocnit cu a altuia, de cît atunci cînd frumosul m-a sguduit umplîndu-mi sufletul de o bucurie și un drag așa de mare, că numai era loc pentru nimic alta-n viațî. Dacă am dorit să fiu frumoasă, a fost pen-tru a-mi mulțumi simțirea estetică.  Dacă am căutat frumosul în casa mea, e pen-tru a-mi mulțumi ochii, cari nu pot suferi nepo-trivitul, nearmoniosul în tot ce mă înconjoară, că-tînd ca fiecare lucru din jurul meu să mi tre-zească o bucurie, o plăcere, o idee! . . .  Ființa mea a căutat să se simtă n armonie cu tot ce-o înconjoară. . .  din această armonie a to-tului înconjurător au isvorît adînca liniște și cele mai delicate bucurii.  Bărbatul m-a făcut curioasă numai ca sex deosebit, căruia-i datoresc semenele mele multe dureri, multe deziluzii, multe rușini. . . . ;  nici un bărbat n-a trezit în mine alte simțiri.  Zici că iubesc pe Sorin, zici că am rătăcit prin locurile pe unde am fost cu el. . .  pentru a-mi trăi jalea și dorul. . .  Ființa care a tresărit în mine sub impresia mu-zicei lui Sorin, viața de o extraordinară intensi-tate trăită atunci, tipul unic, cu expresia de copil, ce am văzut în Sorin, privirea curată, cu o în-dumnezeire în tot gestul lui, cînd mă privea sau îmi vorbea, ideile întipărite de o nepomenită frumusețe cu urme adînci de bucurie ce a lăsat în creerul meu. . , mă fac să rătăcesc pe munte, peste tot locul unde am fost cu el.  Ași voi să mă cu-tremur din nou de senzațiile trecute, neasemănate în frumusețe, curățenie, intensitate, cu tot ce-am simțit, ce-am trăit pînă acum.  Voesc să încheg din senzațiile trecutului bucurii prezente; aceasta o fac cu judecată. . .  îmi dau seama. . .  analizez totul; și dacă sunt tristă, e pen-tru că nu pot face viața așa cum o vreau, nu pot trăi simțirile pe cari le vreau, sunt tristă pentru această lipsă, această pitică inteligențe și voință!  Dacă-n limbajul nostru ori în inconștientul firei mele aceasta se numește „Iubire”, la mine însă se numește dor de viața, unică-n frumusețe, pe care am trăit-o și ași voi s-o mai trăesc din nou.  Nu de ființa lui Sorin mi-i dor, ci de lumea de senzații și idei ce ființa lui trezește-n mine.  Nici-odată această stare sufletească, de care tu te temi, nu va ucide principiile mele de desrobire.  Voiu lucra pînă la ultima secundă a vieței pen-tru triumful acestei idei, și cînd caut a o vedea îndeplinită în alte femei, cum crezi că nu o voiu realiza cu mine întîi?  Viața intelectuală, dragul pentru idee, e ceva inerent firei mele și nu cred că vre-odată acest drag va fi învins de neașteptatul de la lumea ex-terioară, numească-se acel neașteptat chiar „Iubire”.  N-aibi frică, Anito, chiar durerile cele mai mari în mine s-au prefăcut în idee și acțiune; crezi că ar putea fi alt-fel cu iubirea?  De voi ajunge să sufăr această supremă nebunie, și această stare sufletească se va preface în mine, devenind crea-toare de concepții de viață noo, curioasă! !  — Deci, aștepți venirea lui Sorin la Iași fără frică și grije?  — Desigur.  De ce m-ași putea teme, cînd sunt stăpînă pe mine, cînd mă pricep și analizez așa bine? ! . . .  Să lăsăm Oltul să-și curgă argintiile-i unde și viața tulburele-i valuri, căutînd a ajunge pe prie-tenii noștrii cari sunt așa de departe.  Vor fi poate pe terață.  V  In orașul Iași, cum te duci la Copou, îndată după rondul al doilea, pe mîna stângă, se vede o vilă, sfÎrșită sus cu o turelă înconjurată de un bal-con de fer.  Din acel balcon vederea se întinde departe spre Ciric, Repedea și Galata.  intreg iașul apare, panoramă, scăldată în lumina albă ce-i împrumută depărtarea și un soare de în-ceput de toamnă.  La rîndul întăi al acelei vile numită „Iluzia”, găsești toate minunățiile unui lux ales dar simplu.  Marmore, picturi, plante și stofe delicate se unesc intr-o armonie unică.  Sunt doo zile de cînd Corina Cernescu s-a re-întors la vilă.  Cu sufletul plin de nu știu ce sim-țire sfîntă, delicată, regăsește lucrurile ce o în-conjoară, cari toate poartă pecetea inteligenței și a delicatului ei gust!  Toate o chiamă să-i amin-tească o bucurie ori o durere; toate o momesc, țintuind-o ore-ntregi în dreptul unei statui a cărei expresie o perduse din vedere, a unei plante, a unei stofe, a cărei armonie-n culori, uimitor, o ademenește.  Le-a revăzut pe toate și acuma sue încet - cuprinsă de nu știu ce grijă și frică - sue scara de marmoră ce duce la antretul „logia”, de la catul de sus al vilei, lucrat în colonade șt parchetat cu mozaic.  La dreapta și stînga, d-intre palmieri, sta-tuele Minervei și Dianei își arată strălucnda lor albeață.  Cînd Corina deschide ușa de la bibliotecă, tem-plul gîndirei și simțirei, nu știu ce tristețe, ames-tecată cu palidă bucurie, îi tremură-n toată ființa.  In suflet îi cîntă armonia unui „Ce” abia năs-cînd, armonia fulgerătoare a ideei de: Va veni el. . .  Fiori îi cutreeră ființa, fiorii unui ce nelămurit, de care-ți e frică și de care totuși nu vrei să te de-părtezi. . . .  Incet. . .  încet, pășește peste „moqueta” rose, ici colo pătată de blăni de urs.  Din foșnetul mătăsei, din sgomotul cadențat al pasului, din bătăile sîn-gelui în vine, se înalță un glas deosebit.  Nu mai e glasul vremilor trecute, glasul liniștei, domnia ideei, desprinderea de lumea exterioară pentru o lume interioară de gîndiri și artă. . .  un glas străin s-a furișat, melodii nedeslușite se-nalță din suflet, zicîndu-i: Ești o alta! ! . . .  și atunci ca-n friguri o prinde dorul de a schimba tot decorul acestei odăi.  Ea-i o alta, tot din jurul ei trebue să poarte-ntipărirea acestei — alte Corine.  Cu chipul lui Sorin în minte, ea schimbă tot în casă.  Ii vorbește-n adîncu-i, judecă impresia ce-i va face cutare pictură, cutare statue; acele stofe liliacee-n umbră și-n cadru de plante, acel Ingres cenușiu, ce pare și mai trist pe tonul rose al pă-reților, acele statui așa de albe în norii ceia de-un albastru așa delicat.  Aurul păreților din seră, sgomotul asvîrlitorilor de apă, glasul păsărilor. . .  toate-i par alcătuite pentru a țintui pe veci pe Sorin, a-i lăsa neștearsă-n suflet amintirea unei femei, artistă pînă-n cele mai mici amănunțimi ale vieței.  știe bine Corina că cea mai desăvîrșită frumu-sețe nu va țintui mai îndelungat pe un bărbat de cît o inteligență aleasă, rafinată, vecinic o alta, o simțire vibrîndă, care crează din aceeași femee cu alte luciri-n ochi.  cu alte lumini în față, cu alte vibrațiuni în voce.  Fiind vecinic o alta, în bărbat se întreține aprins dorul de luptă, pentru a o robi, a o în-lănțui.  E o iluzie, care totuși îi varsă foc în vine!  Cu aceste îndeletniciri viața Corinei curge — zi pe zi urmează, frunzele se roșesc de-mpătimire și flutură-n vînt, căzînd pe pămîntul trist și rece!  Razele soarelui, din ce în ce mai oblice, cad blînde și triste ca o ultimă învăpăere a unui su-flet ce moare. . .  VI  La vila „Iluziei”, nu departe-n parc, se află o grămadă de pietre mari, formind creste unele mai în afară, altele mai înăuntru și dînd iluzia unei stînci.  Timpul a ruginit-o și înălbăstrit-o. . .  for-mînd un delicat contrast cu verdele catifelat al mușchiului ce-o acopere.  In vîrful acestei stînci stă Corina în picioare și se uită în zarea depărtată, ca cum din umbre și lumini ar trebui. . .  „Sburător să-i răsară”. .  Ca doo rîuri de aur, cozile-i atîrnă pe spate și mijlocu-i subțire se-ndoae în legănarea vîn-tului.  Cerul e de un albastru ca muiat în aur și pul-bere de aur se mișcă-n zări.  Copacii triști își pleacă crengile cafenii. . .  ici colo mai atîrnă o frunză înroșită.  Jos, cît cu ochii poți prinde, o armonie de roș, ruginiu, galben aprins, verde înegrit.  Ploae cad frunzele c-un freamăt trist, îndure-rat;. . .  un ultim spasm al vieței pare a le mai ridica de jos în sus. . .  sus. . .  flutură-n vînt și cad departe, departe de trunchiul care le-a ză-mislit și crescut.  Ce blînd șoptesc frunzele cînd se înalță, ce sec cînd se sfarmă de pămîntul văduv de cîntări și frumuseți.  La picioarele Corinei, pe părul, pe haina ei, frunzele ruginite și-au găsit sălaș po-vestindu-i sbuciumul vieței, rodirei, morței.  Ea privește înainte, fară să vadă panorama ce se desfășoară ochilor.  Dar. . .  s-a mișcat ceva mai tare. . .  o armonie mai puternică se 'nalță de jos spre dînsa. . .  îi umple sufletul de tresăriri!  Incet. . .  încet, ca-n vis, mișcînd ruginitele frunze, se zărește venind cu mișcări alintate. . .  înalt, mlădios. . .  Sorin cu plete negre, Sorin de la „salcia din vale de pe malul Oltului”.  Frunzele se 'nalță, cad înaintea, în jurul lui, și el lunecă prin lumea roșie a frunzelor ce se dă într-o parte, îi face loc!  Vine privind drept înainte spre „Zîna cu părul de aur”, ce ca-nmărmurită-n lumină privește. . .  și ochii se măresc în orbite. . .  sîn-gele se oprește-n vine, bucurii îi năvălesc la inimă, pe buze, în față. . .  zîmbește-n neștire.  El s-a apropiat de stîncă, o soarbe cu privirea, înrumenit de prea mare bucurie, fără vre-o vorbă, fără vre-un gest.  Ca o mută rugăciune se 'nalță de jos spre ea, ca o muzică ce-i adoarme toate durerile, toate deziluziile:  — Nu te mișca!  „Zino cu părul de aur”, stai în bătaia soarelui, ființă neaevea ce pari zămis-lită din cerul aurit, ca potdoaba 'ți de frunze în-roșite comoara de lumini din ochii grăitori a unui „nu știu ce” nețărmurit de ideal!  Ești în-truparea vre-unui creer artist?  Mi-i datt să te văd, să te-ascult ori orbit de atîta lumină să nchid ochii, ducînd în lumea de-ntuneric a orbului, sarea de lumină a clipei în care le-am zărit?  Sco-bori încet. . .  încet. . .  așa ca-n neștire. .  des-prinde-te ușor.  . . .  Iat-o jos, mînile li s-au prins, se privesc, tac. . .  ce ș-ar mai putea spune, cînd cu ochii atîtea-și glăsuesc? !  Incet merg spre fundul parcului.  Ea vrea să-i arate tot întinsul de sub stăpînirea ei.  Cînd piciorul îi lunecă pe frunze, El, sfios o prinde de mijloc, apoi o lasă să treacă înainte. . .  cărarea-i prea îngustă.  Tac și-n creerul lor se perindă imaginele sen-zațiilor trăite — pe malul Oltului la salcia ple-toasă — în ziua întâi cînd s-au văzut.  Sorin simte că iubește pe Corina, că e prima lui iubire. . .  pricepe c-a fost așteptat, că și ea s-a gîndit la el. . .  totuși, nu poate să-i spună vorbe de dra-goste. . .  temîndu-se să nu facă muzica de gîn-diri, de avîntări, farmecul iubirei nemărturisite, ce comoară-și face dintr-un gest, dintr-o privire, din tăcere.  Tăcuți, se așează apoi pe-o bancă. . .  C-un gest mut, ea-i arată depărtările înălbinde.  strălucirea turnurilor și acoperămintelor, panorama Iașilor înfrumusețată prin depărtare.  El privește înainte. . .  zîmbește, tace. . .  și din cînd în cînd pune mîna pe umărul ei, ca pentru a se asigura că-n adevăr Ea-i lîngă dînsul, că nu-i o închipuire ce-și va lua sborul!  Cerul nu mai e aurit, roșața purpurie de pe zării a dispărut de mult; în zăbranice albe se-nve-lește tot.  Luceafărul scîntee pe cer, un fior de frig le cu-treeră ființa. . .  VII  — Ai schimbat aproape toată rînduiala odăilor, văd mamore și gobelinuri ce nu aveai.  Vila ta pare-n adevăr vila „Iluziei”, căci îți lasă întipărirea a atîtor vieți ce s-au sbuciumat creînd.  Așa glăsuește Anita Popescu, Corinei, frumoa-sei Corine, ce pare din alte lumi cu mersul ei curgător, răsărită-n rochia-i de „mousselină” al-bastră, cu gîtul și umerii goi.