EUGENIA IANCULESCU-de REUS  VOINȚĂ  ROMAN  Geniul și Iubirea adeviărată sunt descoperite rari.  BUCURESCI  TIPOGRAFIA „SPERANȚA” STR.  BISERICA ENEI 1  1902  VOINȚĂ  CAP.  I  Un salonaș zugrăvit în albastru, cu mobile de lac alb și stofă Pompadour albastră.  La un scriitor de lac alb, o tineră fată cu talia sveltă mlădioasă, cu ovalul feței sfârșit în trăsături blânde, cu ochii mari căprii, luminători ai unei frunți gînditore și senine, scrie într-un memoriu, scrie iute, și din când în când pare că durerea îi încrețește fruntea.  În fața scriitorului stau alături doue portrete în mărime naturală: al unei femei de-o frumuseță delicată, atrăgătore, și al unui bărbat orbitor de frumos, cu o înfățișare de neînvinsă patimă.  De-odată ușa se deschide și-n cadrul ei apare sta-tura unei femei naltă, sveltă, gătită cu adeverată artă.  De n-ar fi perul alb, cine-ar dice că-i bătrână!  atât de întinsă-i este fața, atât de luminoși sunt ochii mari — fioroși de negri!  Grija și îndoiala par a-i îngreuia pasul.  Leliana se ridică de la scriitor, și c-un zîmbet silit vine înaintea mamei vitrege.  — De dimineță te-ai sculat, mamă!  Îmi închipuiam că vei fi încă obosită după petrecerea de aseră.  — Nu sunt așa de obosită dupe cum îți închipui; doar numai. . .  cu sufletul îndurerat, că tu — cu o ade-verată îndărătnicie — nu voești să fii la petrecerile mele.  Atât mă bucuram că voiu avea o fată mare în casa mea, ești aproape fata mea, erai mică, mică, de tot când m-am măritat cu tatăl teu.  — Nu trebue să te supere acesta, mai ales când știi cât de mult îmi place să stau de vorbă cu portretele dragilor mei morți.  Aci pare că dobendesc puterea de a-mi stăpâni t6te pornirile rele.  Cărților ce mă încunjră, le store știința de-a pricepe să fiu bună și iubitore.  De ce voeșci să mă schimbi?  Afară de acesta, de la mortea mamei, rar îmi e cu putință să cercetez balurile, petrecerile.  — Mai di că e și nenorocita dragoste ce de trei ani te chinueșce; nu voesci a te hotărî nici să iei.  pe George, nici să sfarmi cu totul această legătură.  — Nu voiu lua pe George de și totul îmi pare negru și pustiu fără de el!  Dar așa trebue să fie!  Cum pot fi femeea unui om pe care nu-l voiu putea respecta, căci mă va înșela și minți vecinie?  — Când e așa de frumos, ușor uiți toate!  Ore eu nu fac acelaș lucru?  Ore bărbatul luat după mortea tatălui teu, nu face tot ca și George?  Ce expresie de desgust și ironie în fața Lelianei!  Cu o vedită silă opri pe buze vorbele batjocoritore.  — Eu nu voi face ca tine mama.  Voesc, și tot ce voesc pot face, ori-cât m-ar durea, dar așa va fi!  Iar când durerea va cresce prea tare, pot găsi alinare plecând în streinătate; mai ales că acum sunt majoră.  — Mi-o reamintesci și ești în dreptul teu.  Cu majoratul intri și în stăpânirea averei.  Atunci însă eu voiu înceta de-a mai avea ceva.  Cine scie ce mă așteaptă!  — Cum mamă, tata nu ți-a lăsat tot atât cât și mie?  — Da. . .  dar. . .  — Pricep bine, aceea s-a dus, și acum e rândul averei mele. . .  Vezi, uite un bărbat ca al teu, nu voiu lua nici-odată.  Mama-vitregă se apropie mai mult de Leliana, privind-o cu ochi sfioși și rugători, fără însă a putea spune ceva.  — Vez ceva neobicinuit la tine mamă.  Ce ai, s-a întâmplat ceva?  ai vre-un necaz spune!  Se lumineză fața betrânei.  — Uite dragă, bărbatul me s-a lansat eri la Club.  Era un bancher putred de bogat între jucători. . .  — Căruia trăgea nădejde să-i ia cîte-va mii de lei, și a perdut el, nu-i așa mamă?  — Da, a pierdut 20 mii de franci.  — Felicitările mele domnului pentru cinstitele-i în-deletniciri? !  Dar uitasem câ jocul de cărți e învoit de legile bunei cuviințe.  — Uiți în fața cui ești!  Nu-ți în voesc să insulți bărbatul pe care-l iubesc!  Uiți că trebue să fii ascultătore.  — Pare-că și pe tata îl iubeai? !  Ascultătore ași fi dacă acum aș da banii cu care domnul să-și acopere vre-o necinste!  — Tocmai venisem să te rog să iscălesci învoiala cu care să ridic 20,000 fr.  căci datoria de cărți, e datorie de onore, și-n 24 de oare trebue plătită, alt-fel numele me va fi necinstit.  Acum vocea mamei devenise blândă de necunoscut.  — Nu voiu da acești bani!  Iar nimicul ce se numeșce bărbatul tău meargă și la pușcărie!  — Dar uiți că ești ca și fiica mea, și necinstea lui lovindu-mă te ajunge? !  — Eu fiica ta. . .  fiica ta!  — Câtă groază era în glasul ce spusese vorbele aceste!  Dacă voiai să ră-mîn fiica ta, nu trebuia să te mai măriți după mortea tatei, ci să-i rămîi recunoscătore că te-a îmbogățit!  — El m-a îmbogățit?  Dar am fost frumosă și-i era fală să mă ia de nevastă.  — O fală pe care a plătit-o cu zeci de mii de franci și pe care fiica lui o plătesce cu desgust și groză. . .  căci mi-i groază de tine mamă, de ce faci. . .  Ca încheere îți repet că nu voesc să iscălesc pentru acei doue-zeci mii de fr.  și te rog să întrunesci consiliul de familie ca să pot intra în stăpînirea a-verei mele.  Ce palidă e vitrega!  Buzele i se învinețesc, tre-mura, ochii îi sunt aproape fixi. . .  nu mai poate zice nimic, și cu pas de lunatecă ese din casă.  În lungul și latul odăei, se uită Leliana, apoi îngenunche înaintea portretului de femee ce-i zîm-beșce cu o uimitoare realitate.  Pare că în curând se va desprinde din prinsorile cadrului pentru a-i des-merda fruntea cu mâna-i albă și rece.  Câtă durere pe chipul Lelianei!  „De ce-a venit această femee — pe care m-a si-lit s-o numesc mamă — aci, în această odae, înaintea portretului tău „mamă” să ceară bani pentru a a-coperi necinstea „Nimicului” ei? !  Cum n-a simțit groază și remușcare!  Cum de n-a roșit?  și eu, eu căreia-mi îngheață sângele când o ved, care i-ași biciui sufletul cu amintirea unor fapte — pe care crede că nu le știu — eu trebue să dorm sub acelaș acoperămînt cu ea, s-o aud, s-o văd!  Ce să fac, mamă, martira mea mamă, să scap, de acest chin ce-mi otrăveșce toate minutele de bucurie!  ”  Așa gândeșce Leliana.  Rugători și desnădejduiți ochii ei se întorc și se ațintesc pe portretul mamei; întinde mâinile ca pentru a o cuprinde, și lacrămi curg șiroe pe chipul făcut pentru zîmbete și fericire.  CAP.  II  Leliana — stă resturnată într-un jilț — cu privirea perdută, străină de ori-ce, pe chip însă e zugrăvită o liniște adâncă o voință de neînvins.  Picturile, tapițeriile cărțile, nimicurile din ace-stă odae, îi fac cadru, sunt par-că o resfrengere a ființei, a idealului ei.  Se aude un vuet.  Ușa se deschide, desinendu-se silueta unei femei ocheșe, subțiri, c-un nepotolit doar de viață, în toată ființa ei.  Ce puternic contrast între aceste doue femei!  Caterina. . .  măritată decâți-va ani, și Leliana, prie-tene nedespărțite, cărora acostă deosebire de roluri nu le-a clintit întru nimic prietenia.  Tiptil, tiptil, Caterina se apropie de Leliana și—i acopere chipul cu micuțele ei mâini.  — Tu ești Caterino, îți cunosc desmerdarea, nu te-am auzit când ai intrat.  Tocmai mă gândeam să vin la tine, să împărtășim o bucurie, bucurie ho-tărîtă în trei zile.  Intonația veselă a vorbelor contrasta cu energia durerosă de pe chip, din gesturi.  — Care-i bucuria ce voesci a-mi spune?  — Cum nu ghiciși?  Gândesce bine Caterino. . .  când erai d-șoră ca mine? !  Aide. . .  aide. . .  Vezi?  amintirile reînvie, ele te rumenesc, trăesci o viață întreagă într-o clipă!  Ghiciși?  — Te măriți.  Dar cu cine?  Când te-ai hotărit?  — Îți amintesci de avocatul Andrei. . .  care era la balul dat de vara mea trei zile în urmă?  — Cum să nu-mi amintesc! . . .  Ba mai mult încă îmi reamintesc că tot timpul a fost nedespărțit de tine.  — Ei bine, eri, a treia zi, a venit să-mi ceară, mâna.  — Dar tu îl iubesci?  — Ei aș!  principalul e că i-am spus și lui că nu-l iubesc.  La ce i-aș fi mințit? ?  Stăi. . .  stăi. . .  i-am dat și circumstanțe ușurătore.  — Cum așa?  — De pildă când zici: „Timpul și purtarea d-tale vor aprinde dragostea în sufletul meu, voiu sci tot-deauna să-ți fiu tovarășă credinciosă”.  Ca o ade-verată „Fin de siècle”, tu mă aplauzi frenetic, nu-i așa Caterino?  — Ba de loc, te-nșeli.  Mi se strînge sufletul de grijă când te știu că iubesci de-atâția ani pe George, și acum cu atâta grabă te hotăresci a te mărita.  — Ascultă Caterino!  Andrei mă iubesce, din toată ființa lui, din priviri, din gesturi, din vorbe, respiră, lealitatea, seriositatea. . .  Acasta îmi va fi de ajuns.  — Dar de sufletul tău nu te îngrijeșci?  — șciu să-mi fac datoria.  Voiu căuta a-i lumina și ușura viața, îi voiu fi tovarășa neclintită, în griji ca și-n bine, în sărăcie ca și în bogăție.  Da-toria și noua vieță ce voiu duce vor face poate să dispară golul, durerea, desnădejdea, ce s-a întins pe suflet de cănd am intrat în luptă cu viața.  — Dar vechea ta iubire?  Dar idealul de iubire pe care atâta timp-l-ai desmerdat în închipuire, într-o minută îl sfarmi?  — Iubirea mea. . .  car am luptat pentru ea!  nu mai cred în iubire, nu mai cred în George, nu voiu să mai cred.  Idealul?  ce mult e de când l-am per-dut!  Cât n-aș da să mai retrăesc din pusderia de ilusii, din nimicurile de altă-dată, nimicuri ce-mi umpleau sufletul de bucurii, blânde, curate!  — Leliană, Leliană, aceea ce faci e o copilărie.  Voind, pășeșci spre o noo desilusie, cauți să umpli un gol. . .  să ucizi o durere. . .  un ideal.  Cauți să mințesci și vei chinui un nevinovat.  — E zadarnic aceea ce-mi spui.  Hotărîrea mea îi luată, îmi cunosc bola și-i șciu leacul.  Îți mai aminteșci acea seară de bal de acum trei ani de zile când pentru prima dată-mi-a fost pre-zentat George, cum o clipă adînc ne-am privit, neputîndu-ne nici saluta? !  — În acea clipă s-a ho-tărât destinul meu. —  Îți aminteșci cum ți-a cerut o panglică galbenă să-și pue la butonieră pentru a purta aceeași culore cu rochia mea?  — și când brațul lui a cuprins talia ta, când, mlădioși lunecați în nescire, ritmic, duși de tainica musică a nepriceputei vostre dragoste. . .  Valsul vostru mi s-a părut un vis, o întreagă poemă de dragoste.  Mult timp nu v-am putut uita nici jocul, nici expresia de pe chipuri.  — Această curată și sfîntă amintire, trăesce și azi cu aceiași putere în sufletul meu.  Nici o desi-lusie, nici o durere nu a putut-o umbri.  Dar atât am suferit din cauza femeilor rele, care s-au pus între mine și iubirea lui George, am su-ferit atâta din cauza nepotolitei lui patime pentru cărți, că acești trei ani nu au fost de cât alterna-tive de dragoste și desgust.  De la prima bănuială, bănuelile s-au ținut lanț.  Când l-am vezut mi-am uitat bănuiala, apoi iar i-am analisat vorbele, ges-turile, faptele. . .  iar am suferit, iar mi-a fost frică să mă hotăresc a-l lua.  — Pe câți oameni, cari te cereau în căsătorie și te puteau face fericită, i-ai disprețuit!  — E drept Caterino!  îmi pare rău de nedreptatea mea.  Dar pentru mine nici avere, nici rang so-cial, nimic n-a existat.  Când ochii lui George, verzi, pătimași, luminoși se ridicau spre mine, când pri-virea lor mă învăluia în întregime. . .  vedeam în ei o lume de bucurii vecinie tinere, vecinie netălmă-cite, și simțiam puterea de-al aștepta, de a-l îndruma de-a suferi ori-ce mizerie.  Acum însă nu mai pot.  Andrei îmi pare o ființă pe care să mă pot sprijini, și eu mă simt slabă une-ori.  ți-am spus că-mi știu boia — această nenorocită dragoste fără deslegare — leacul este căsătoria ce voesc a face.  Datoria cu întregul cortej de îndato-riri mă va face să uit nenorocita-mi iubire.  Mân-dria și voința mă vor face să-mi împlinesc datoria, respectul îmi va ținea loc de iubire. . .  iar timpul va incenușa și șterge trecutul.  — E de mirat în ce scurt timp ai devenit o alta.  Me tem că ceva ascuns, mai puternic de cât ce spui tu, să nu fie la mijloc și, orbită, să te ducă la această nenorocită deslegare.  — Nu.  Nu!  De ce nu te gândesci că măritându-mă am dreptul să port catifele, dantele, mătăsuri, petre prețioase?  Dreptul de-a eși singură în trăsură, de a fi anunțată D-na. . .  și câte și mai câte drepturi și bucurii ce scapă azi memoriei mele. . .  Tu nu le știi?  Aceste vor ținea locul iubirei. . .  aceste mă ademenesc.  — Vorbele aceste ușuratice cu intonația lor vo-iosă, cu expresia chipului teu, nu fac de cât să-mi întăriască bănuiala — că tu voesci să te măriți, că-ți e groază, că e ceva la mijloc.  —  — Ajută-mă să-mi alin durerea, să-mi pun, bine, masca.  Nu-mi mai scotoci în suflet, lasă-n a-morțirw dureri și amintiri.  Îmi omori puterea, vo-ința, și eu sunt singură. . . ,  eu sunt opera mea. . .  în mine e puterea mea! !  — Ce aiurezi Leliana?  Dar mama ta?  Ea te va sprijini, te va călăuzi, căci te iubeșcw.  — Iubirea mamei mele. . .  ha. . .  ha. . .  da. . .  da. . .  mă va călăuzi.  Dar sunt mândră, puterea e în mine.  Nu voiu sprijinul nimenui.  Nici al mumei mele adeverate de-ar fi.  Trebue să șciu să mă înving. . .  Me voiu în-vinge. . .  mă voiu învinge!  Tu nu vei spune nimic nimenui!  Dicând acestea iute se intorse spre Caterina, și cu ochii încărcați de dureri și amintiri, țintui în sufletul prietenei voința ei.  Hipnotisată Caterina zise: Nimic, nimic, voiu fi mută.  CAP.  III  În acelaș salonaș albastru șade Leliana.  Fața ei liniștită de obiceiu, e întipărită de du-rere nebună.  A făgăduit lui Andrei să-l ia, și nu-l iubeșce, iubeșce pe George.  Pe el vecinic îl vede d-inaintea ochilor, își aduce aminte de toate vorbele, gesturile, privirile. . .  le are în suflet, în cap.  Ce să facă?  așa de singură se simte.  Cui să în-credințeze astfel de taine când în ele e vorba de dra-gul ei tată?  Cu el închise în mormînt trebue să ră-mâe tainele vieței lui.  Nu s-a silit ea atunci să nu spue mamei vitrege, că scie tot, și să-i biciuiască sufletul cu durerosele amintiri, și acum. . .  acum?  Va merge la martir cu chinuitorea-i iubire în suflet, va minți!  Dar de cât timp mințesce ea! !  Ore de la moartea mamei ei — pentru ca lumea să nu scie nimic, să n-o umiliască cu ipocritele păreri de rău — nu a șezut ea, sub acelaș acoperămînt cu această mamă-vitregă pe care o urăsce, de care îi e groază! ?  Dar George. . .  Gcorge în care-și pusese tot visul, toată încrederea-i de copil, cum să-l uite ea acum, acum după atâta timp!  Să spue Caterinei. . .  Să ceară de la ca sfat și asil? !  Se rostogolesc nebune aceste gândiri ăn creierul Lelianei.  Ca și cum-iar fi invocat: Prietena și iubitul, Caterina și Gcorge se arată în cadrul ușei.  Se privesc adânc Leliana și George! !  Ea având în ochi întreaga-i poemă de dragoste.  El, ispititor de frumos, cu ochi mari, verzi, lumi-noși și pătimași.  — Leliana, din gura ta vreu să aud — nu cred ce spune lumea — te măriți?  Se privesc lung, lacrămi curg șiroe pe obrajii lor.  El plânge că o perde, și Ea, că singură se perde.  Curajul pare că-i lipsesce, hotărîrea ei pare că e topită de ochii verzi, luminoși și pătimași.  Din prinsorile portretului din față, ochii mamei cată spre ea.  Tata aceiași ochi verzi. . .  și apoi câtă desnădejde n-au pus acești ochi în sufletul mamei. . .  Eu trebue să mă duc de-aici din casă. . .  . . . Nu !  nu voiu cădea robă ispitei”.  Așa gândeșce Leliana.  — Me mărit George, trebuia să te aștepți la asta.  Tu ai iubiri și slăbiciuni pe care nu mi-le poți jertfi, eu. . .  Eu voiu avea o datorie.  — Nu-l iubesci?  Me iubesci?  Ascultă Leliana: de acum te voiu asculta nu voiu mai juca cărți, nici înșela, voiu isprăvi examenele și te voiu face fericită. . .  fericită.  Departe de ispitele lumei tu vei fi singura-mi lumină.  Iartă-mă și azi ca-n alte vremi, iartă-mă și nu te logodi.  Vădit suferia Leliana, îngrozitore luptă se-ncinsese în sufletul ei.  Raționamentul, care-i amintea viața mamei ei, cu voința de a se feri singură de neno-rociri prevăzute, și iubirea, chinuitorea iubire pen-tru acel ce întrupa în ființa lui visele cele mai luminose, cele mai eterice.  — Zadarnic George!  de trei ani lupt cu tine, am voit să te schimb, să te fac altul.  Dar femeile rele și jocul de cărți, vecinie au fost între tine și mine, mai puternice decât mine.  Bănuială după bănuială a urmat, ertare după ertare, așa au curs acești trei ani.  Cum voeșci ca azi să te mai cred, când ca mâine din nou vei începe.  Cum te voiu putea iubi, dacă nu te voiu respecta, dacă nu te voiu crede?  Cum ne vom iubi vecinic când suntem așa de deosebiți?  — Leliana, Leliana, ai voit să mă arunci în noptea desfrâului, a patimelor înjositore și nepotolite!  Tu Crăiasă luminătore a vieței mele, tu visul curat al vieței de sbucium și ușurință, nu-mi lua lumina ochilor tei.  Ei au fost farul me în acești trei ani.  Te-am înșelat dar nu te-am uitat, și am avut minute de căință.  De-acum însă din ce în ce mai jos, și tot mai jos mă voiu coborî.  Voiu trece din minciună în minciună, din rușine în rușine, din destrăbălare în destrăbălare.  Du-te!  Măritate c-un altul!  Fii fericită, fă-l fericit!  Dar nu cum-va demonii remușcărci să-ți chinuiască sufletul vre-o dată.  Adio fii fericită!  Fără să se uite-n urmă, deschise ușa, plecă.  Leliana se uită. . .  pare că-l vede încă. . .  și nu-i vine a crede că ca e aceea care-a vorbit cu George. . . și  ce-a vorbit. . .  ea nimic nu mai scie.  I-se îndoesc picioarele, cade, cu capul pe un scaun, și desnădăjduită plânge după frumosu-i vis de fecioară!  Intr-un colț în picioare stă Caterina, și se gân-deșce la tot ce-a auzit, ce-a vezut.  I-se pare că vi-sează. . .  că spectatore a fost la vre-o representație de teatru și apoi de-odată pare că o prinde frica de voința Lelianei, căreia nici că-i pricepe înțelesul.  CAP.  IV  Mirată, Caterina citesce și recitesce o scrisoare de la Leliana.  O citesce pentru a-și adeveri că nu e halucinație, că-n adever Leliana i-a scris acele rânduri.  Iași, 15 Ianuar. . .  Dragă Caterino,  Mântuind de cetit acestă scrisore, ai să zici că e forte înșelătore ființa mea, aseră eram liniscită, fericită, și azi. . .  azi.  Așa-i curiosa mea ființă, curioasă amestecătură ce se numesce prietena ta.  Nenorocitu-mi spirit de analisă, vine din nou să-mi tulbure liniscea pe care cu atâta voință cău-tasem să o clădesc.  Iată-mă la luptă cu mine, cu viața, cu cei ce mă înconjoră și — mai presus de toate — cu necunos-cutul ce se numesce azi logodnicul meu, și care mâine, poimâne, va fi stăpânul vieței mele mo-rale, intelectuale. . . ,  a vieței mele întregi.  Ce ironie, și cum îmi vine să râd!  Nedumerită, cu frică mă întreb ce va fi viitorul?  Iau oare un compleet neștiutor al firei mele, un stăpân ce-mi va impune voința și dorința lui?  Ne vom cunosce și înțelege ore-n dcajuns, sau streini vom fi unul de altul?  Aș voi să simt, să cuget ca și tovarășul vieței inele, și din viețele nostre despărțite una singură să facem, căci din contopirea eurilor, resultă per-fecta armonie, nestrămutata iubire.  Ori-cât te-ar iubi, dacă nu te înțelege și pricepe e zadarnic.  Rămâne, cred, un gol pe care timpul îl măresce.  Ajungi o vreme când te miri că ai putut iubi o ființă ce-ți e acum pe deplin indiferentă; și nu știi, nu știi, nu voesci să știi că ai fost setos, că ai avut numai desmerdările ei, iar sufletele vostre au remas vecinic streine și au ajuns stinghere.  Am visat unirea, contopire, fi-va el ceea ce-am visat?  Enigmă îmi pare ființa lui.  Me căsnesc să o pricep, și atunci îmi năvălesc în suflet dureri și îndoueli.  Neputința aceasta de-a pătrunde în inima gân-dului și a simțirei lui, zăbrănicesce cu adâncă um-bră inchipuita-mi fericire, stăpânind întreaga fire cu frica de necunoscut.  Totuși n-aibi grijă Caterino.  Tot curajul stors adâncelor suferinți, îl voiu întrebuința pentru a-mi ascunde îndoiala, desnădejdea. . .  căci de ce să fie jignit — cu bănueli și îndoeli — acel ce cred că mă iubesce.  Am simțit nevoia de a mărturisi cui-va teme-rile, cred că acum voiu avea mai multă putere.  Aseră ți-am părut liniscită și fericită.  Așa am fost tot-dea-una înaintea marelor desnă-dejdi și dureri; iar cei din jurul me tot-dea-una s-au-nșelat crezându-mă mai fericită.  Vino pe la mine azi, sufletu-mi are nevoe de prietenia ta.  La revedere,  LELIEANA  „Ce putere, ce voință în sermaua mea Leliană, dar ce ascunde ea? ”  Așa se gândesce Caterina, mai cugetă și la ce ar face ca s-o scape, s-o facă, să renunțe la acestă căsătorie.  Ișî aduce aminte că poate mama ei vitregă va avea influența necesară, să o hotărască.  Intr-o secundă-i luată hotărîrea de a se duce la mama vitregă a-i spune și arăta scrisorea, dar va scăpa pe prietena ce-i e mai scumpă ca o soră.  Iat-o ajunsă.  Leliana, a cărei încăperi sunt în cea l-altă aripă a casei, n-a vezut-o.  D-na A.  doritore de a părea cât mai frumosă și mai drăgălașă, o primesce cu zimbetul pe buze, nebănuind neașteptatul motiv al acestei visite.  — Ce bine-mi pare draga mea că te văd venind, în afară de zilele de primire!  Venirea ta aici pare o rază din ființa Lelianei care așa rar vine pe la noi.  Me gândeam că în curând se va mărita, și ce urâtă va părea casa și vieța fără ea!  Cu ce desmerdare în voce sunt spuse vorbele acestea!  Cine ar crede că Leliana nu-i fata ei! !  — Contrar gândului dv.  domnă, cred că Leliana nu iubesce pe Andrei și nu va voi să-l ia. . .  de și pare a fi mulțumită de alegerea ei; dar cetiți și vedeți singură.  Gestul întăresce vorba, căci Caterina scote scri-sorca pentru a o da d-nei A.  care lacomă i-o smulge.  O citesce, și nu știu ce bucurie îi acopere fața, pare că o grije i s-a luat de pe suflet.  — I-am spus cu Lilianei că e zadarnic, că nu va putea lua pe Andrei care-i mult mai bătrîn de cât ca, că nu-l va iubi cât timp iubesce pe George.  Dar vecinic îmi spune că nu ia pe George din cauză că o înșeală, că jocă cărți.  Dice că ea are voință și cât timp nu va voi să-l ia, nu-l va lua.  Iat-o acum îndoindu-se și temendu-sc de Andrei, și asta tocmai din cauză că nu-l iubesce.  Scrisorea aceasta e o adevărată bucurie pentru mine, care credeam că are să sufere măritându-se contra aspirațiunilor, contra idealului ei.  Haidem amendoue la ea, să vedem poate o vom hotărî a nu face acest pas greșit.  — Tocmai la asta mă gândiam și eu, de aceea am venit la d-v Domnă.  — Trebue numai înștiințată că venim, căci nu-i place să fie tulburată de la îndeletnicirile ei.  Cu câtă bucurie intră d-na A.  în odaia Lelianei!  totuși când își aruncă ochii pe cele doue portrete a căror mărime naturală dau iluzia realilăței, mu știu ce fiori îi cutreera prin corp.  — Vino incoce Caterino și tu mamă să vă arăt minimele ce-n fiecare zi-mi-aduce Andrei.  Odaia mea a ajuns o adevărată seră, magasin, cofe-tărie.  Priviți brocartul acesta de un verde ce more cu crengile de spini rose, dar dantelele de Maligne — o spumă — și mărgăritarele celea ce frumos mă vor împodobi la baluri!  Ce veselă și fericită sunt!  — „In adevăr sunt prea fumoase, și menite a ispiti ori-ce ochiu și suflet femeesc, îi zise Cate-rina, privind-o țintă ca pentru a-i nega adevărul afirmațiunilor vesele, și a-i răscoli pînă-n adâncimi nepriceputul suflet.  — Stai de sigur până o veni și Andrei.  Să vezi cum ne zăbovim amândoi cu planurile și nimicu-rile viitoarei noastre căsnicii.  Nimicuri ce-mi umplu sufletul de o bucurie curată, luminoasă, ce-n veci nu am să mai întâlnesc.  — și cu toată iscusita-ți veselie minți Leliana.  — Ce-ți dă dreptul acestor vorbe, mamă?  — Însuși scrisorea doveditore că această căsătorie îți displace.  Ce îndemnuri te face să te măriți con-tra idealului tău?  Cu sufletul strâns pare-că de-o presimțită groază sau de nisce groznice amintiri, - începu să plângă — Ea femee bătrână.  Lacrimele îi curgeau șiroe, întigend cuc adinei dedurere în sufletul Lelianei, — al cărei chip deve-nise și mai palid, iar ochii străluciau a voință a-dâncă, a durere în veci nepotolită, în veci menită a-i otrăvi toate bucuriile. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  —  Zadarnic plângi mamă!  Nu trebue să te do-bore durerea.  Eu singură îmi sunt de vină.  Curiosa și schimbătorea mea ființă.  Tu de atâțea ani nu ai putut vedea ce curios a-mestec sunt: de ură și iubire, patimă și răceală, statornicie și nestatornicie, de realism și ideal?  Ideal, plăsmuire, țesătură eterică de dorinți în veci nepotolite.  Ideal, pânză luminoasă, colb de ilusii peste dorinți abia presimțite!  Zadarnic il tot caut, zadarnic alerg, vecinic va fugi de mine, vecinic îl voi căuta.  Am analisat până acuma purtarea lui George, a-cum e rândul lui Andrei, el fiind logodnicul, și mâine poimâine din nou pe a lui George, de-ași ajunge să fiu logodnica lui.  Spiritul de îndoială îmi tulbură toate bucuriile, nu faptul că am iubit pe George.  Nu știi tu, mamă, că vecinic analisez, caut tăl-măcirea tuturor vorbelor, gesturilor, acțiunilor?  Această nevoe de analisă mă făcu să răscolesc și-n sufletul lui Andrei.  Credeți-me, aceasta e pricina durerei și a îndoe-lei, nu căutați o alta!  În acest timp Caterina o privea din ce în ce tot mai adânc și i se umplea sufletul de groază și de uimire pentr-o așa voință.  Glasul dureros al Lelianei, voința ei de-a ascunde, un ce necunoscut, sgudui — poate pentru prima dată — chinuitor, sufletul vitregei-mame.  Câte amintiri deșteptă acest răsunet de voce, și-câte remușcări apar în cortej! !  Ghicesce în Leliana o durere, un desgust ce-l tăinuesce.  Cu fața scăldată de lumina bucuriei, Leliana re-trăia în minutul acela întreaga-i viață.  Atunci a înțeles-o Caterina mai mult de cât de ani întregi de cînd o cunoscea.  — Leliano tu fugi de casa mea, mă urăsci și de aceea te măriți contra voinței, contra aspirațiuni-lor tale.  Dar nu te voi lăsa, ci zi chiar voi scrie lui Andrei că nu-l iubesci, că ai voit să te înșeli, și, că-ți e zadarnic.  Nu, nu te vei mărita!  Eu voiu avea — pentru tine — curajul și îndrăs-neala de-a strica.  Nu de geaba ești fata mea.  Tăcere domni în odae. . .  tăcere adâncă de moarte. . .  tăcere grea de suferințe, de hotărîri desperate.  și de odată glasul Lelianei vibra încărcat de su-ferinți.  — Ai voit mamă, ai voit să smulgi sufletului me desnădejdea, desgustul, disprețul cu atâta grijă îmbrăcat în haina nepăsărei, a zâmbetului silit.  Ai voit să adaog la nenumeratele-mi dureri, o durere noo! . . .  Durerea de-a nu-ți putea ascunde că nu te mai iubesc de la mortea mamei mele. . căreia  i-ai smuls bărbat. . .  copil. . .  avere, mințind — mie copilul ei — făcîndu-mă să cred în prefăcuta-ți iubire.  Acestă minciună a fost nu pentru a avea băr-batul, pentru iubire; ci banul lui cu care te-ai acoperit de un lux mincinos, cu care ț-ai făcut pe-treceri sgomotose care să-ți amuțescă glasul con-științei.  Privesce-o pe martira ta!  Ca jeratec să-ți cadă pe suflet privirea-i blândă, desnădăjduită!  Picuri de jaratec să-ți cadă pe suflet amintirea de tot răul ce cu chibzuială de come-diană—ai făcut.  Uitat-ai timpul când mama — de milă că erai săracă și fără părinți — te-a luat în casa ei; ca să te ocrotescă de mizerie și lacrămi?  Nu mult a trecut până ce cu o diavolescă chib-zuială — bizuindu-te pe vrăjita-ți frumusețe — ai făcut planul să-i ei bărbatul.  Uite scrisorile, aici, sunt tote, toate pe rând.  Îți amintesci?  când mama a prins scrisorile vostre, cum te-a rugat să-i lași bărbatul, ce-i tatăl copilașu-lui ei, și pe care îl iubea mai mult ca ceea-ce în lume, zicendu-ți: „Ai frumusețe - cu prisos — îți dau avere, și ușor îți vei alege un alt barbat”.  și tu, tu ce-ai făcut?  ț-ai îndoit puterile fermecate, ai făcut pe tata, să părăsească nevasta — pe care o luase din dragoste — i-ai furat și copilul „pe mine” pentru ca lovitura să fie mai puternică, pentru ca nimic, nici-o legătură sfântă să nu-l mai întoarcă către femeea pe care o iubia încă — înainte ca tu să fi venit în casa ei.  Plcacă-ți genuchii înaintea acestui protret!  E martira? !  In acea minută, Leliana era judecător și răsbunător.  Pe fața albă de cadavru, ochii scânteiau măriți în orbitele lor, fulgerând ură și voință.  Totă suferința de ani întregi, tot vulcanul din sufletul ei, vărsa torente de vorbe ce ardeau.  Era o altă Leliana. . .  — De ce m-ai furat de la mama, de ce m-ai silit să-ți zic mamă, de ce nu mă lăsai să mă duc pe la ea?  și. . .  de ce mi-ai mințit, făcendu-mă să cred în iubirea ta? ?  Nici nu se recise bine tata, când tu ai făgăduit Nimicului, ce azi e bărbatul teu, să-l ei de soț.  In petreceri și desfrânări ai cheltuit ce ți-a lăsat tata, și o parte din averea mea.  Să-ți cânte într-una lăutarii pentru ca glasul cos-ciinței din tine să nu se mai audă! !  — Orbesce-te de lumini pentru ca să nu mai vezi privirea desnădăjduită — a mamei — căreia îi furaseși copilul.  Când acuma, jocă!  ți-ai împlinit dorințele!  Tu săraca de eri, te-ai acoperit de dantele și pietre scumpe.  In această rochie ce porți, e banul mumei mele.  Nu-i auzi glasul? ?  Acum, ai voi să nu mă mărit nici eu, nu pentru că ți-i milă, știind că iubesc pe un altul. . .  ci. . .  pentru-că. . .  ca mâine bărbatul ce te-a luat pentru averea mea, te va lăsa când acea avere, nu va mai fi.  E greșită chibzuiala ta și a Nimicului teu.  Ni-mic nu se poate pune între voința mea și mine.  Nu mai cred în nimeni și nimic.  Mi-e dor, mi-e drag de zuruitul sec dar ademenitor al banului.  Iubirea e minciună, tu o știi, căci ai pățit-o!  Ba-nul este tot.  El îndrumeză omenirea, drămuiesce iubirile, nasce artele și civilisațiile, cumperă sufletele.  De el nu mă voiu lipsi!  Nemișcată, ingenunchiată, umilită, și mai îmbă-trânită, stătea D-na A.  înaintea celor doo portrete, pe care mortea le unise alăturându-le, ștergând cu vecinicia ei toate amintirile, toate durerile.  Ii vorbiau acele doue portrete, reînviind tot tre-cutul de minciuna și perfidie.  Toate retrăiau în min-tea ei, din minutul când intrase săracă în acesta casă, pînă azi, azi când era a ei.  — Dupe ce — înainte de-a muri — mama mi-a spus tot, dându-mi și scrisorile vostre, mi-a zis „Să nu-ți resbuni Leliana, jură pe mormîntul ce mâine se deschide pentru a mă coperi pe vecie jură că-i vei erta păcatul, dar că te vei păzi de ea.  D-zeu să te păziască copila mea.  Nu te lăsa ro-bită de patimi, fii cinstită, fii dreptă, fii milosă, jură acesta și voiu muri liniștită. ”  Am jurat.  Te-a ertat această femee, căreia îi lua-seși tot.  Te-am păstrat și eu atâta timp, mințind, omorînd în mine cel din urmă doar de dreptate. . .  dar azi nu mai pot.  Prefăcetoria ta a ajuns culmea, voesci a mă ne-noroci și pe mine, lăsându-mă săracă.  De-acum înainte ori-ce vei mai face, e zadarnic, nu vei isbuti căci voința mea e nestrămutată.  Tu mi-ai omorât cea din urmă ilusie. . .  — Iubirea pentru George — de-acum înainte plec în viață fără nici un sprijin altul, de cât voința și mândria mea, ducând în suflet îndoiala de toți și de tote.  Îndoială, ce-mi va otrăvi ori-ce bucurie.  Nu mai căta să mă minți cu prefăcuta-ți dra-goste, nici a-mi fiice reu, dar. . .  nici să te temi de mine.  Jurămintul făcut mamei mele, și amintirea dra-gostei cu care ai înconjurat copilăria mea, — dra-goste în care credeam atunci, — e de ajuns să te ferescă de ori-ce rău și încă să stârnâscă mila-n sufletul meu, pentru remușcarea ta.  Lase-mă în linisce, să nu te mai văd cât-va timp, pentru-ca voința să-mi dea puterea d-a ascunde lu-mii — a cărei milă n-o pot suferi — tainele, păcatele, familiei mele.  Du-te!  și s-a dus cu pas de nălucă, îndoită, îmbătrânită, iară vre-o vorbă, fără vre-un gest.  — De-atăta timp, zice Caterina, îmi ascunzi Le-liano taina ta!  Cum de în atâția ani de prietenie nu m-ai crezut vrednică de încrederea ta?  — Iarte-mă că am tăinuit prieteniei tale, rana sufletului meu, am voit să nu scie nimenea să, țin jurămîntul făcut mamei.  — Cum de-ai putut trăi cu eî în casă, și încă să ascunzi de ochii lumei durerea și desgustul? !  — Crezi tu c-o urăsc în deajuns?  Nu, în adân-cul sufletului me este o iubire tainică, pentru ca, este o amintire așa de blândă, așa de curată, de desmerdările ce-mi da, de grija ei când eram mică. . .  Pe ea o iubem mai mult de cât pe mama.  Mama era mai mult în străinătate, într-una bol-navă, perdută.  Când venea la Iași prea puțin mă lăsa să vorbesc cu ea, și nici că mi-ar fi spus ceva mama înainte de-a muri.  Sărmana mamă!  a voit să-mi păstreze sufletul curat de îndoeli.  Zadarnic i-a fost lupta, zadarnic umilința.  De când știu totul, de când amintirile suferin-țelor făcute mamei îmi năvălesc în suflet, o urăsc!  De câte ori nu i-ași smulge inima și crierul pen-tru a-l arăta lumei, pentru a dovedi că minte, că vrea să-și mințescă sie însăși ucigând glasul conștiinței!  Nu mai pot suferi atmosfera acesta de minciună și sforțare!  Me voiu sili să omor pătimașa iubire, ura, do-rința de resbunare, glasul dreptăței.  Me voiu apăra, voiii erta, dar trebue să mă duc, să nu-i mai ved, să nu mai mințesc într-una, să uit toate suferințele, toate umilirile.  Caterino. . .  Caterino. . .  sunt nopți când simt în mine pornirile unei criminale.  Nu mai mă opri și tu dela acestă căsătorie! !  — Cum să nu cat a te opri, când tu singură te îndoesci, când ura și disperarea te duce oabă, și mi-i frică de tine, frică de acestă noo minciună, cu care îți legătuesci viața.  Ia sema Leliano, alta nu pot a-ți spune, căci voința ta e mai tare ca ori-ce, și mă umple de groază!  — Ai dreptate.  Me îndoesc, mi-i groză, și totuși numai acolo văd scăparea. . .  și mă duc cu ochii închiși, ori-ce-ar fi.  Ori-când aș fi fericită, amintirile acestor suferinți nu vor veni să-mi turbure liniștea?  Menită sunt durerei și îndoielei. . .  mă îndoiesc de mine, de putința de a-mi stăpâni pătimașa ființă. . .  și cum vrei să nu mă îndoesc de tot ce mă încon-joră, chiar când acele suferinți, acele împrejurări nu ar fi existat?  CAP.  V  Salonașul Lelianei luminat de un singur lampa-der cu coperăment galben.  Îngânarea acesta de lumini și umbre, dă lucru-rilor și tablourilor din odae o înfățișare sfîntă.  Un templu în care Leliana, zeița lui, se mișca — ca-n vis — scoțând rând pe rând din diferitele săltare ale micului scriitor, vrafuri de scrisori, de flori uscate, de panglicuțe, și un cact mare, în care stă scris: toate vorbele, toate întâmplările, toate bucuriile și du-rerile din ziua când a vezut pe George.  Peste câte-va zile va li logodna ei cu Andrei și până atunci are încă libertatea de-a sta de vorbă cu duio-sele amintiri. . .  apoi. . .  apoi. . .  va începe lungul chin.  Cui să se plângă?  Pe-al cui umer să-și plece fruntea grea de gânduri?  Cui dorul să și-l spue?  În ce polă să-și afunde capul pentru ca-n desmerdări să uite durerile și desnădejdele ce-o copleșesc? ?  Singură. . .  Singură!  Scrisorile lui, scrisorile ei, toate sunt aci, la un loc.  El i le-a dat pe toate nevoind ca ea să aibă grija ca nu cum-va ochiu strein să le citescă.  Acesta-i cea întâi, aceea care a turburat sufletul de fecioră aceea ale cărei vorbe a ars-o zile întregi, cu înțelesul și neînțelesul lor.  Recitesce una dupe alta toate scri-sorile, grăesce florilor, le mai privesce, le mai des-merdă.  Aceste flori ale căror petale sunt așa de veș-tede acum, și se desprind una de alta c-un foșnet așa de trist și-nfiorat. . .  ce comoră de bucurii i-a pus în suflet în clipa când El i le-a dat! !  Dar acest buchet, nu-i acela cu care a așteptat-o el atâtea oare până ce a venit, Ea, în sala de bal?  Se vede în rochia albastră cu flori de Edelweis pe cap și la piept.  Îl vede pe Gcorgc cu ochii verzi și pătimași, ușor și elegant cum îi prinde mijlocul, și se perd lunecând în neștire, ritmic duși de musica auzită, și de acea a sufletelor lor.  Ce serbătore a fost în sufletul ei atunci!  Cu cât drag se oglindeu unul în ochii celui-l-alt.  Dar scrisorea acesta?  E a ei, arc versuri.  Trecuse un an de când se iubeau, și prima îndoela înce-puse să-i chinuiască sufletul.  A voit să-l urască, să uite de el. . .  dar nu poate și-i trimite nemeșteșu-gitele rânduri:  Mai mult decât vre-o data  Pe tine azi iubesc  In tine-i lumea totă,  In ochiu-ți ce privesc.  și în zadar cătat-am  Vre-odată a te urî  Vecuri de-ar trece încă  Eu tot te voiu iubi.  Fericirea revederii după primirea acestor versuri!  Dar aici?  Își mărturisesc impresiile de la teatru, cănd alături în stal (sub ocrotirea mamei vitrege) la Sidoli, ascultau pe Manolcasca în Denisa, și apoi se întorceau unul spre altul privindu-se lung, cu ochii încărcați de-o iubire ce părea pecetluită cu vecinicia!  Apoi, apoi amintirea acelei femei destrăbălate care din dușmănie a căutat să-i vrăjescă pe George al ei; pe urmă împăcarea cu desgustul, desilusiile și temerile la fiecare minută.  Vin. . .  vin. . .  în cortej amintirile!  Se cutremură Leliana, și fiori de frică și frig ii cutreeră prin corp.  Cum să iau pe Andrei, când pe George îl iubesc, când el e visul meu.  Poate fiind eu lângă el nu va mai juca cărți și femeile rele nu vor mai putea să mi-l ea.  și cu toate astea mi-i frica de el!  Ce să fac?  George. . .  George. . .  dacă tu ai fi bun, dacă nu mi-ar fi groază de mâine, de filele acestea ce mă găsesc sub acelaș acoperămînt cu mama vi-tregă!  Întoarce ochii spre portretul mamei, căreia ames-tecul de umbre și lumini, îi dă o realitate și mai puternică.  Tote suferințele mamei copleșiră cu amintirea lor, duiosele amintiri a dragostei fiicei.  Se gândi apoi la Andrei, simți ca o mângâiere la ideia că acest om o iubesce, pentru ea, se simți aproape întărită la ideea că va avea un sprijin în el, și că nu va mai fi așa singură. . .  singură!  Lupta, în ea dragostea pentru George cu dorul de-a pleca din acea casă.  „Trebue să mă duc, să mă duc departe de-această casă.  Adio, George. . .  Adio, tu nu mă poți scăpa!  În tine nu mai am încredere.  Te iubesc și totuși mi-e frică de tine. ”  Gândesce acestea. . .  și vraf strânge scrisori, pan-glicuțe, nimicuri.  Merge, încet. . .  încet. . .  ca îndoită sub o durere mai presus de puterile ei.  Plecă cu scrisori și flori, spre sobă; jertfa e prea marc, simte că nu va avea puterea să se despartă de ele, când, ele i-au arătat înțelesul vieței?  Se întorce înapoi, se opresce la mijlocul odăei, le strânge și mai tare la piept.  Stă și se gândesce. . .  le desmerdă ca pe un copil.  Un trăsnet o trezesce din visare.  Îi pare că vede chipul mamei vitrege cu mincinosul zimbet pe buze, cu minciuna din vorbe.  Se cutremură, pare că-i e frică, că nu va mai scăpa de ea.  Din nou se întorce spre sobă.  Limbi roșii, galbene, albastre danțeză fantastic.  Topit, pe jumetate negru — cu ochi mari aprinși — cade câte-o bucată de lemn și se topesce și mai tare pe jăratecul de-ți ia ochii.  În genunchi se așeză dinaintea sobei.  Cate-odată când para dă afară jucându-i lumini pe față.  Ea, pare o preotesă idolatră, celebrând cine scie ce sacrificii îngrozitore, invocând spiritele stă-pînitore ale pămentului și ale tăriei.  Jăratecul e nebun, cu ușurință va arde sufletul meu.  În foc!  voi prime vorbe de dragoste ce-ați tulburat și luminat cu înțelesul vieței sufletu-mi de feciorii.  În foc!  tot ce mi-a fost mai drag, mai sfînt pe lume.  Cu voi împreună va arde tinerețea sufletului ș-a impresiilor mele.  Tote mă uimeau atunci, toate mi-au părut noi, aevea, luminose, și azi sufletu mi-e mort.  Ea!  — călăul mamei — mi-a omorît visul.  Ea, mi-a omorît credința.  Adio tinerețea mea. . .  cenușa voastră nu va mai putea grăi nimenui. . .  a fost odată. . .  Așa se gândea Leliana aruncând scrisori, isvodul vieței, panglicuțe, flori, nimicuri!  privindu-le cum fâlfâiau pătimaș în pară. . .  apoi cenușă. . .  mută. . .  Nu plânge, nu rîde, ci înmărmurită privesce. . .  CAP.  VI  Dupe câte-va zile se făcu logodna.  Leliana în o simplă rochie de postav alb decol-tată și împodobită cu crengi de liliac alb natural, zîmbește fie-căruia cu o liniște de statue.  Ce întipărite de bucurie pe fața ei, așa de natu-rală că înșelă ochiul cel mai priceput!  Mama ei vitregă e mai tristă; totuși ea și băr-batul își jocă bine rolul, și lumea nu pricepe drama ce e în sufletele lor.  La una gândul că mâine banul cu care își cum-părase ilusia de dragoste — a bărbatului — nu va mai fi: la cea-l-altă gândul că iubesce pe George și va fi femeea lui Andrei.  Dar. . .  buna cuviință pune masca zîmbetului silit și lumea nu pricepe nimic.  Musica cânta. . .  nebunele zvârcoliri ale minții se mai amorțesc. . .  șampania curge în pahare. . .  luminile sunt orbitore. . .  nu-i destul pentru a fi fericit? !  Andrei iubesce pe Leliana și-i fericit că un ade-verat noroc l-a făcut să aibă dintr-o dată femeea ce iubesce. . .  avere. . .  rang social.  Nu scie ce să-i aducă, ce să-i spue.  Din ochii lui se varsă bucurie peste întrega a-dunare. . .  vieța își urmeză cursul. . .  Leliana va deveni poate o alta. . .  CAP.  VII  Andrei e plecat de vre-o doo săptămâni la familia lui departe-n orășelul O. . .  în acest timp Le-liana îi scrie.  Maiu, 27. . .  Dragă Andrei,  Îmi zici să-ți scriu, spunendu-mi că de când ai plecat, eu te-am uitat.  Voesc a-ți scrie, și nu știu de voiu putea.  Nu pricep care e pricina. . dar  cu anevoe îmi încheg gândul.  Dacă sunt dăți când impresiile devin realitate prin puterea lor, aprinzând în mine o lume de sim-țiri și idei, sunt dăți când ași putea sta oare întregi fără să simt ori să gândesc.  De câte-va zile am ajuns în acestă stare; privesc fără a privi, ascult fără a pricepe, rîd fără a ride, și totuși am nevoe de vuet.  De multe ori sgomotul îmi dă un fei de bui-măcelă, gândul stă pe loc, și pare că mă simt o-dihnită, întărită de acestă negândire.  Încerc a descose ce se petrece cu mine, care-i pricina acestei stări sufletești, și nu pricep.  O pun — pe spetele — prea multei oboseli, a prea multelor dureri, și poate a vre-unui început de dragoste. . .  cine-scie!  De- multe ori mă-ntreb cum denu ți-am găsit lipsuri, și să-mi rîd dede?  Nu-i crede doar că nu le ai?  dar se vede nu-i scris să le văd încă.  Me întrebi de ți-am jertfit știința?  știu așa de puțin, că.  ani ar trebui să faci paradă de zisa-mi știință.  știință e o prietenă pentru mine lângă care mi-am uitat durerea, care, mi-a dat cele mai fru-mose oare de liniște, o prietenă de la care am că-pătat curaj și puțină fericire.  Citind am uitat miseria lumescă, josnicia carac-terului, lipsa unei iubiri așa cum am dorit și căutat, a unui creer care să mă pricepă, să mă sprijine.  În vieța mea am trăit fără a trăi, m-au iubit fără să știe a mă iubi.  Nu mi-am trăit adeverata vieță.  Nu am avut libertatea gândului tare, nici pe ni-meni care să se intereseze de vieța sufletului meu. .  Exteriorul fost-a el după legile convenționale?  cui i-a păsat că-n mine e o altă vieță, alte nevoi mo-rale, alte aspirații.  Deosebirea cea mare dintre mine și cei ce mă inconjoră, și independența înăscută în mine, a făcut din mine o mică revoluționară casnică.  Dacă acum m-am domolit, e. . .  că i-am priceput zădărnicia!  Sunt doue ființi în mine.  Nu cunosci decât pe a doua, aceea pe care deprinderea, cunoscerea de sine, și nevoile sociale au format-o.  Nu știu de ai dorul să cunosci ceva din ființa a doua.  Enigma cea mare pentru mine, stă în neputința de-a ști de voiu avea în tine un tovarăș al vieței mele morale, sau, un om a cărui nepricepere de firea mea, și egoism, va căuta să omoare ori-ce a-vinturi ori-ce ilusii.  Caută a mă pricepe, a nu fi strein de sufletul și creerul meu; căci neexistând nici o afinitate psichică între noi, fără de voe vom avea o vieță a noastră proprie plină de gânduri, de ilusii, de por-niri ce străine vor fi celui l-alt.  și cine ar fi de vină dacă prăpastia s-ar mări cu timpul! ?  dacă intimitatea și legătura întineritore ar lipsi, nepunend — înțelegerea creerilor — pecete a dragostei pămentesci.  Me iartă dacă mă las în voia gândurilor; aceste nu sunt îndatoriri ce-ți poruncesc, ele trebue să vie de la tine, căci alt-fel tot cade mască într-o clipă de uitare.  Făgăduindu-ți să-ți fiu tovarășă, mi-am luat o grea sarcină, căci îmi robesc mai mult sau mai puțin in-dividualitatea.  Aș voi să-mi lipsească chinuitorea pă-rere de rău că nu te-am putut face fericit, cum și desnădejdea că zadarnic m-am strădănuit să fiu li-niscită, fericită!  Din tot ce-am vezut în jurul meu, din tot ce am pătimit, am rămas cu încredințarea că numai potrivirea inteligențelor, vederilor, aspirațiunilor, pot să ne asigure puțină linisce.  Poate e o chimeră și asta. . . .  suferințele mi-au otrăvit sufletul cu în-doiala. . . . . .