BUCURESCI  EDITURA.  TIPO-LITOGRAFIEI DOR.  P.  CUGU.  Bulevardul Elisabeta 8.  și Str.  Sărindar 10  Codreanu  Moldova în veacul al 17-lea  Istoria ce vom povesti în această broșură, se petrece în a doua jumătate a veacului al șeapte-spre-decelea, cam pe la anul 1666, Moldovei în timpul acela, pentru ca faptele ce vom povesti să nu pară nici stranii nici imposibile.  Cu mult înainte de această epocă, amândoo țările române cad in stăpânirea unor Domni intre care historia abia găsesce doi-trei cari să merite a purta pe frunte coroana marilor eroi și Domni din trecut.  Mai toți erau nisce oameni de nimic, stăpâniți de patimi de rând și plecați fără nici o rușine înaintea celui dintâiu păcătos de pașă turcesc.  astfel de timpuri neguroase căutau dușmanii țării și mai ales turcii cari-și însușeau dreptur asupra principatelor, pentru a împinge pe to netrebnicii și pe toți vagabonzii țării și a dispune de tron și de națiune ca de nisce obiecte de rând, ca de un mijloc de speculă și de înbogățire.  Infamă să le fie memoria! . . . . . .  Ca să revenim Moldova n-a făcut de cât să pângărească un tron pe care tatăl să 'l mai scuturase din gunoiu, unde-l aruncaseră unii din predecesorii săi precum Alexandru Ilie și alții tot așa de păcătoși.  Cum vedem, domnia tiranilor începe în amândoo țările române, cu mult înainte de uciderea lui Brâncoveanu.  Singura deosebire între unii și cei alți era că până la 1714, domnia se cumpăra de la Vizirul turcesc prin mijlocirea așai dișilor boeri ai țărei cum am di ce prin samsar iar de la 1714 se cumpără d-a dreptul câmpii deșerte pe care acela care dă mai mult le ia in arendă in scopul d-a le specula și scoate cât mai mult profit pentru punga sa.  In realitate, însă, rezultatul fu acelaș, adică sărăcirea poporului prin tirania domnilor și nesațiul boerilor, ajutați la acest jaf de o droae întreagă de funcționari lacomi, corupți și conrupători.  Vremile erau grele pentru poporul român.  Apăsarea se strângea din ce în ce mai tare corpului națiunei, întocmai ca lanțul de fer ce strînge brațul osânditului.  Suferințele erau la culme și totul prevestea, într-un viitor a-propiat, falimentul social și național.  Nu se mai găseau, în aceste timpuri nici brațe voinice, nici cugetări nobile și patriotice în inimile celor mai mulți dintre boeri.  Abia ici colea s-ar fi putut deosebi câte un român mai cu dor de inimă pentru țară!  dar aceștia erau prea puțini și nu puteau nimica in potriva mulțimei mișeilor.  Nu mai rămânea dar românului de cât suferința și jugul, sau libertatea sate dreptatea se împărțea pe bani, omul sărac fiind silit să îndure ori-ce numai pentru că era sărac!  Puține inimi alese găsim în aceste triste timpuri.  Puțini au fost la numâr aceia cari obosiți de asuprire, 'și luau în pădure și a căuta să pedepsească el singur pe aceia cari batjocoreau fără milă un popor întreg!  Codreanu  Acest bun român s-a născut în anul 1840, în satul Codrenii, precum am arătat mai sus, dintr-o familie veche și însemnată in partea locului prin mulți viteji ce au eșit din sînul ei și cari s-au deosebit în răsboae.  Toți însă, unul după altul, în loc de răsplătire și încoragiare, au fost uciși pentru simple prepusuri, de către guarăii atât cei de pe tron cât și cei de pe lângă acesta înălțime care de multe ori este isvorul cel mai nesecat al nenorocirilor unui popor. . . . .  Tronul!  iată un cuvânt care pe noi româniii, ne face să ne cutremurăm când ne gândim câte miserii n-a lăsat el să cadă asupra acestui mult încercat popor și câte crime nu s-au ascuns în umbra sa deasă și neagră ca însuși iadul! . . . .  Ne vine să plângem când ne aducem aminte câte stârpituri au suit treptele tronului nostru pentru a întuneca și murdări gloria marilor eroi naționali!  Codreanu era în vârstă de 23 de ani, când bătrânul să tată părăsi lumea și copii săi pentru a se duce acolo unde o soartă fatală chiamă toată făptura.  Puțina avere ce rămăsese fiului, abia putea să 'i fie destulă pentru hrana familiei care pre lângă acest, băiat, mai avea încă doo fete, una in vîrstă de 17 ani, iar cea altă de 14 ani.  Băiatul, rămase, din diua morței tatălui său stâlp al casei și păzitor al surioarelor care nu mai avea pe nimeni altul care să le apere și povățuiască de cât pe frate, de oare-ce muma lor murise cu mult mai înainte.  Codreanu era una din acele făpturi alese în care Dumnede pusese cu îmbelșugare darurile cu cari înzestrează el în tot-d-a-una pe aceia cari sunt meniți a juca un rol deosebit în lume.  Inima lui simțitoare bătea cu putere ori de câte ori se întâmpla ca nenorocirea să se cuibărescă in viața semenului său, pentru că, de și fără știință de carte, înțelege însă că scopul omului pe văzduhul în care voesce să se avânte.  El iubea mai cu deosebire pe țăranul român, pe această singură santinelă credincioasă a binelui nostru, pe acest singur isvor de glorie și viitor, pe această puternică temelie a naționalităței române.  El înțelegea că netrebnic și păcătos este acela care nu caută de buna stare și mulțumirea poporului, că bun de dat la câini este acela care uneltesce, care speculează încrederea și generositatea lui, care înșeală națiunea sub masca iubirei țăranului!  Pentru Codreanu, toată acea droaie de falși boieri, de ciocoi scârboși cari ajutau pe Domnii cei răi și se îmbogățeau din sudoarea poporului, ne dându-i in schimb de cât bătaia, umilința sau iataganul gâdelui, nu era de cât un cârd de lupi flămândi, nisce ființe pe care iadul, ne-mai putându-le suferi le-au asvârlit din întunecosul său pământului.  Intr-un cuvânt, Codreanul era, pe acele timp-puri, unul din puținii români care sufereau de suferințele patriei, cari plângeau de plânsul poporului!  Era unul din rarii aleși a lui Dumnede a cărui menire era scrisă în României să s-apropie de sfârșitul lor, pentru, ca Dumnede să nu mai rbde mult asupririle poporului său.  Negreșit de la epoca pe care o zugrăvim aci și până la reînvierea României, trce un timp-îndelungat , trece, mai ales acel timp de durere, secolul fanarioților; dar, să fim bine încredințați că dacă din timp in timp nu apărea pe țărei câte un român de aceia care scieau să se jertfăscă pentru națiune, dușmanii noștri n-ar fi ajuns la atâta turbare in apărarea lor și diua răsbunării n-ar fi venit de cât poate forte târdiu; căci pe de o parte cu cât călăul se teme mai mult de victimă, cu atât strânge mai tare lanțul și, cu cât durerea este mai mare, cui atâta vigoarea se măreșce și cu a-tâta lanțul e mai lesne de rupt.  șanta  țară rămâne tot ne pusă la cale, pare că ei sunt încredințați la stârpiciunea capacităței lor și le- e teamă că fâcându-și datoria vor sfîrși prea curând și apoi nu vor mai avea de lucru. . . .  sărmanii netrebnici!  șanta era frumoasă ca bobocul de trandafir ale cărui foi sunt abia desfăcute și cari, ne obicinuite cu lumina prea vie a soarelui, nici cu suflarea prea îndrăsneață a vîntului, înclină tot-d-auna către punctul de unde a pornit, pare că le ar părea ră că desvoltarea le a venit prea de timpuriu și le ar plăcea mai mult la sînul care le a produs și le poate mai bine apăra de cum ar putea ele singure.  șanta avea 16 ani când Codreanu avu nenorocirea să piarăă pe tatăl să și să remână stăpân pe viitorul să .  Ea începuse a juca în horă.  Flăcăii se întreceau care mai de care să joace lângă ea și acela era mai fericicit care putuse dumineca să-i spună o vorbă ori să atingă degetle de la mânușița albă ca zăpada și fragetă ca iarba de aprilie, a șantei.  Din toți, însă, unul singur era în sat, nu credea ea pe nici unul mai destoinic pentru ea de cât pe fratele celor doo surori, pe Codreanu.  Nici o dată însă, șanta nu lăsase să-i scape vre o vorbă că-i ar plăcea flăcăul vecin, precum nici Codreanu nu vorbise cui-va despre șanta că-i ar plăcea și ar voi să o iea de nevastă.  Era, dar, între ei o dragoste îngerească și temeinică, una din acele dragoste cari nu se pot vedea de cât la oamenii pentru cari inima nu este numai o bucată de carne spândurată de nisce vine în altă lume.  Intr-una din dile tatăl Codreanului, simțind că se apropie de apusul vieței, chemă pe fiul z și, între altele,-l povățui să cauțe a se însura cu ori-ce fată-i ar place lui, numai să fie bună și iubitoare;-i mai spuse că ar dori să nu moară până nu va putea să înbrățișeze pe o noră care, la moartea lui, să-i închidă ochii iar el să ne bine-cuvinteze ca și pe copiii săi.  Era acesta o dorință de părinte adevărat, care nu nădăjduesce mai mult de cât să lase în urmă pe copiii său fericiți.  și apoi, bătrânul mai dorea însurătoarea băeatului, pentru ca în urmă să poată mărita și pe fete și astfel se poate dice ca bătrânul din Evanghelie: „acum liberează Doamne pe robul tău”.  Codreanul primi cu bucuie povața tatălui său-i vorbi de șanta și amândoi puseră la cale cele de cuviință pentru căsătorie.  Părinții șantei înștiințați despre acesta, vorbiră fetei care se roși deară primi să iea pe Codreanu și tot satul nu mai vorbia de cât despre cei doui tineri cari peste puțin vreau să fie fericiți.  Nunta se hotărî peste doo săptămîni când într-una din seri tatăl lui Codreanu simțindu-se mai aproape de sfârșit, strînse pat, iar cei trei copii nu se depărtară de lângă dânsul.  A treia di de o dată cu sfințitul soarelui, bătrânul tată muri ca un copil, după ce putu să-și îmbrățișeze copii și pe șanta care nu se miș-case de la căpătâiul să .  Lacrămile și durerea intrară în acea lume.  Codreanul era desperat, iar surioa-rele lui înpreună cu șanta plângeau fără ca lacrămile lor să înceteze, plângeau pe nefericitul bătrân care n-avusese parte să se bucure de soarta sopiilor săi.  Nunta trebui să fie amânată pentru un timp mai îndelungat, pentru un timp care lui Codreanu-i se părea fără sfârșit, căci el începuse a ubi pe Santa cu atăta foc în cât ar fi dat jumătate din viața lui numai ca minutul unirei lor să nu fie împedicat de nimic.  Trecuse aproape un an de la moartea bătrânului Codreanu număra dilele ce-l mai despărțeau de nuntă precum osânditul numără minutele ce mai despart de libertate.  Santa se făcea tot mai frumoasă și atrăgea tot mai mult priviri asupra ei.  Nenorocirea însă ni să isbească din no fericirea lor.  Trăia pe atunci în satul Codrenii au lichea de ec venit din fanar pentru a se pricopsi din munca țăranului român.  El nu făcea de cât să înșele în dreapta și stânga, cumpărând mai pe nimic productele sătenilor și apoi vândându-le pe prețuri mari.  Găsea pe țăran tocmai când era mai în lipsă de bani pentru a plăti birurile cele sălbatece pe cari stăpânirea cea vitregă le tot punea pe capul țărăi și-l făcea să-și vândă munca pe a zecea parte din valoare.  El, de câtă-va vreme-și aruncase ochii săi de pasăre răpitoare pe cea mai frumoasă fată din sat, pe Santa și voia cu ori ce chip să veștejască aceasta floare curată ca roo dimineței, dulce și mângăetoare ca rada lunei de August.  Merse chiar până acolo în cât ceru să o iea de nevastă; der părinții fetei-l respinseră sub cuvânt că fata e prea tinzră pentru a o mărita și apoi pentru că ea este logodită cu un altul pe care-1 iubesce și pe care voesce a-l lua de bărbat.  Grecul se încăpățână cu atât mai mult, cu cât întâmpină refusul părinților Santei.  In fiine,-și puse în gând să întrebuințeze mijlocul favorit al fanarioților, adică șiretlicul și hoția, și într-una din seri, pe când Santa era la lumea întreagă până o va găsi și o scăpa din mânele acelora cari o răpiseră și credeau, în neghiobia lor, câte se poate, ca prin mijlocul acesta să o silească a iubi pe un tâlhar.  A doua di, cei 4 servitori ai grecului ajunseră cu prada lor în moșia sa.  Santa fu cununată cu sila cu grecoteiul; dar naintea altarului jură pe sufletul ei nu numai că nu va iubi pe grec, dear că se va sili să-l urască din toată inima și că de o mie de ori va fi gata să moară mai nainte de a fi a lui!  Grecul hotărîse să rămâe în acel sat unde să urmeze cu specula și cu jaful.  Tot de o dată deschise și o țara pe mână.  Sunta, din acea di, fu condamnată să sufere a trăi cu grecul și a plânge necurmat neavînd la cine să alerge pentru ajutor și ne putând fugi pentru că grecul o păzia diua și noaptea ame-nițând-o cu iataganul deacă va face un pas.  Negreșit că nenorocita femee ar fi voit mai bine să moară de cât să trăească cu el; doar, de o parte, se gândia la bătrânii părinți cari ar fi plâns-o toată viața lor și apoi, în iubirea ei pentru Codreanu, era sigură căo va căuta și că va veni o di când ea va fi tot a lui.  Făcea dear jertfă de fericirea ei, pentru amorul Codreanului pe care-l aștepta și care nu peste multă vreme trebuia să o găsească.  Grecul se silia din toate puterile a muia împotrivirea Santei; el nu scia ce să-i mai aducă și câte vorbe de dragoste să-i mai spună.  Toate însă erau zadarnice, căci tînăra femee nici nu voia să se uite în ochii lui, nici nu voia s-asculte vorbele lui.  Era o martiră în toată puterea cuvântului și nu sufera de cât pentru iubitul ei pe care nu l-ar fi schimat pentru nimic în lumea n-are nici un cuvânt de a fi.  Santa trăia de mai bine de un an cu grecul, prea nici o dată, în tot timpul acesta, stăruințele soțului ei n-o putură scoate din hotărîrea de a-l desprețui, precum nici o dată ea nu înceta de a se gândi la Codreanu și a-l aștepta.  Suferințele oțeliseră curagiul ei și speranța se mărea și s-adăoga în fie care di că Codreanu o va găsi; și nu era sară sau dimineață în care să nu stea câte un ceas înaintea icoanei rugându-se pentru părinții săi, pentru Codreanu și pentru scăparea ei.  Surorile Codreanului.  După răpirea Santei disperarea intră atît în casa părinților ei cât mai ales în inima logodnicului nenorocit, pentru care aceasta fusese o lovitură tot așa de puternică precum fusese aceea pricinuită prin moartea tatălui său.  El alergă împreună cu părinții fetei răpite, la stăpânire; dar, pretutindeni găsi niște corpuri în cari inima lipsia cu totul sau era putredită de ticăloșii.  Intrebară prin satele din prejur, dar nimeni nu le putea spune de urma fetei.  Atunci băgară de samă că lipsia din sat și grecul care-i jefuia și bănuiră adevărul.  Din acel minut, Codreanu simți pentru întâia oară un dor ascuns, dar puternic; simți că soarta-l pornea pe o cale plină de pericule, dear sin-gura cale pe care focul ce ardea în sufletul său ar putea fi potolit; înțelese din acel minut că, pe de o parte, se cuvine ca ori ce român cum se cade să facă ori-ce pentru a stârpi iarba veninoasă ce cresce pe pământul patriei noastre, a goni pe streinii venetici, lacomi și nesăturați.  iar pe de altă parte, să alerge lumea în lung și lat pentru a găsi pe Satana și a o scoate chiar din fundul pământului, a o smulge chiar de pe treptele tronului deaca nenorocirea ar fi voit ca grecul miserabil să o fi răpit pentru a o aruca în brațele desfrâului, rușinei și peirei.  Incepuse într-însul să se desvoalte cu furie acea natură viguroasă și dulcele cuvânt al asupriților, „resbunarea” veni pe buzele lui unde se amestecă cu lacrimile ce-i curgeau șiroaie din ochi.  Tatăl sî mort, Santa răpită, toate speranțele lui veștejite!  Durerea-l orbise atâta în cât și închipuia că nimic nu-l mai ține pe această lume afară de focul resbunărei; pentru dânsul nu mai era pe pământ de cât, pe de o parte Satana pe de alta fanariotul care-și înfipsese unghiile în carnea națiunei și sugea cu nesațiu sângele de român. . . .  Uitase pe surioare, cari ar fi rămas singure deacă el ar fi plecat d-acolo și tocmai se gătea să pornească din sat în sat și din oraș în oraș pentru a găsi pe aceea care era viața și fericirea lui întreagă.  In minutul plecărei însă,-și aduse aminte de surori și de o dată capul-i se lăsă pe pept și lacrimile năpădiră obrajii săi.  Cum ar fi putut el pleca d-acasă lăsând pe surorile singure și fără sprijin?  Ce ar fi făcut ele fără dînsul?  Atunci, o cugetare îngrozitoare veni să 'i sfârîme cu totul curagiul și hotărîrea: se gândea ca în lipsa lui s-ar putea ca nenorocirea Santei să isbească cu atîta mai lesne pe cele doă fete rămase fără apărare și atuncea el ar fi fost cel mai vinovat din toată lumea, el ar fi fost bun de spânzurat.  Ce se facă însă?  In această posițiune desnădăjduită, între surori și amantă pe cine să prefere el?  Pe surori?  Dar Santa era logodnica lui, ea era viața și fericirea lui.  Pe Santa Dar surorile erau plăsmuite din același sânge cu al său, bătrânul tată le încredințase lui la moartea sa și apoi, el era dator înaintea lui Dumnede și a conștiinței sale să le îngrijască și să le apere. . .  Codreanu se bolnăvi de durere și cădu la pat.  Nefericitele fete abia mai putea suferi atâtea lovituri ale soartei și sdrobite de disperare, abia mai aveau puterea de a plânge.  Satul întreg compătimea de atâtea nenorociri ce căduseră pe capul unei singure familii și fiecare se întreba cu grije: ce vor face întristatele surori dacă și fratele lor va muri.  Era o situațiune disperată, și cu toate acestea satul nu putea s-ajute în nimic acestor copii pe cari Dumnede părea că-i-a oropsit, iar stăpânirea nici nu se gândea la ei!  Păcătoase vremuri în cari cei de sus păstrează bucuriile numai pentru ei și ai lor, iar cât pentru popor, nici o gândire, nici o faptă!  De focul iadului să aibă parte toți aceia care o dată suiți pe spinarea poporului, nu se mai gândesc la el!  De resbunarea poporului nesocotit și batjocorit aibă parte toți tiranii pământului.  Codreanu zăcu doo sîptemâni îngrijit de surioare și de părinții Santei.  După ce să însănătoși din no începu să-l munciască dorul de a pleca să caute pe iubita sa logodnică, și de astă dată dorul de resbunare aprinse în inima sa un loc așa de mare în cât el simțea bine că sau va părăsi sat, casă și familie pentru Santa, sau va cădea din no bolnav pentru a nu se mai însănătoși.  In timpul acesta, domnea în Moldova Istrate Dabija următorul lui ștefănuț-Vodă sau ștefan XIII, fiul lui Vasile Lupul.  Despre Dabija, historia nu ne prea spune mult.  Un lucru însă este de sigur: că stricarea moravurilor la cei mari era aceea ca sub ștefan XIII despre care vom vorbi puțin pentru a arăta ce fel de urmaș avusese bunul Domn Vasile Lupu.  Stefănuță sau ștefan XIII fusese unul din Domnii cei mai de nimic.  Acestă stârpitură suită pe tron se îngrijea de trebile țărei mai puțin ca de ori-ce.  Era într-atâta de stricat în cât însu-ș boerii cari-l sprijiniseră la urcarea sa pe tron-l urau de moarte din causa corupțiunei obiceiurilor sale.  Chronica ne spune despre moralitatea acestui Domn atâtea lucruri, în cât ne e scârbă și rușine a le mai povesti.  Este destul să ne aducem aminte că pe vremea lui, nu se mai putea găsi de cât rar, prin ținuturile de prin prejurul scaunului domnesc, fete frumoase pe cari lăcomia de bani ai grecilor cari furnicau prin țară să nu le fi amăgit sau furat pentru a le duce plocon Domnului, precum diceau ei, și apoi a le trimite înapoi la părinți lor rușinate sau a le arunca pe ulițele Iașului in prada altor ticăloșii.  Este destul să ne aducem aminte că până și băieții boerilor, aceia cari se bu curau de oare-care frumusețe credeau că este de onoarea lor a se pune în bune relațiuni cu oameni palatului pentru ca Vodă să-și arunce privirea asupra lor. . .  Ce rușine!  Când ștefan XIII eșia la plimbare sau la vînătoare nu găsea nimic mai bun a petrece de cât a porunci ca pe boeri să-i pună pe cai turcești neînvățați și apoi, ducându-i pe deal le lua frânele și da drumul cailor la vale ca să-și rupă gâtul și caii și boerii.  Mai avea acest Domn stricat un foișor înalt, în mijlocul unui helește lângă casele domnesci.  Acolo chema pe boeri lângă dânsul și apoi poruncea slujitorilor să iea pe unii și să-i arunce în helește , pe urmă-i scotea,-i îmbrăca în haine domnesci și făcea haz mare.  Codreanu tocmai se muncea cu gândul ce să facă pentru a găsi pe Santa, tot de o dată însă pentru a nu lăsa în părăsire pe cele doo surori, când într-una din seri, pe când fetele erau la o șezățoare din apropiere, Codreanu care sta cu capul între mâini pe o laviță din tinda casei, se pomeni de o odată cu doi arnăuți despre a căror sosire în sat el nu aflase nimic și care-i spuseră că n-are voie să iasă din casă până a doua di de dimineță, când va trebui să meargă cu ei la Iași unde s-adună oștire să meargă la resbel.  Codreanu rămase ca trăsnit la această veste cu totul neașteptată; căci dacă el pleca atât Santa rămânea poate pentru tot-d-a una înstreinată de el cât și surorile lui rămân singure fără sprijin și apărare.  El era atât de uimit, în cât nu se mai putea gândi la greutatea situațiunei sale.  In zadar încercă el să se apere de această noo nenorocire.  In zadar arăta arnăuților că el e singurul bărbat in casă și singurul ajutor al surorilor; arnăuții diceau că așea li s-a poruncit și așa trebue să facă.  Lui Codreanu-i veni ideia să se furișeze, să iasă afară și apoi să alerge la ședătoare pentru a lua pe surori și a fugi cu ele - încotro va vedea cu ochii; dar, arnăuții avuseseră grije să încue bine ușa casei iar ei stau  la răpirea fetelor și nebun de durere s-aruncă pe calul să de flăcău și ca fulgerul porni pe dru-mul cel mare ce ducea către Iașz, către capitala țărei, către acel cuib al ticăloșilor ce necinsteau aducerea aminte a virtuților vechilor Domni către acel tron tăvălit în mocirla infamiilor!  Vântul sufla cu putere de peste câmpia deșartă pe care un singur călztor alerga mai repede ca vîntul străbătînd tăcerea nopței pe care el singur o îngâna cu plânsul și blestemele sale.  Alergase mult și noaptea era pe sfârșitul ei, când Codreanu zări înaintea sa o teleagă dusă de șease cai în care el deosebi mai mulți oameni.  Ințelese că acolo trebuie să fie surorile lui și grăbi calul.  De o dată însă o detunătură porni din teleaga tâlharilor și calul Codreanului isbit în frunte cădu.  Codreanu răcni de turbare și de durerea produsă prin căzătură, dar uitând și durere și ne-putință de a ajunge pe fugari, se lo în goană după ei, hotărît să-i gonească până va cădea în mijlocul drumului.  Alte doo detunături porniră din teleagă, dar nici unul din gloanțe nu atinse pe fratele desperat. . .  Teleaga se depărtase așa de mult în cât Codrenu perdu speranța de a o mai putea ajunge.  Aurora se ivise ia răsărit și desemna cerul albastru cu nisce culori pe cari nici un penel nu le-ar putea reproduce, cari însă numai ochiul omului este dat să le admire, pentru a înțelege sublimitatea Creațiunei și puternicia lui D-zeu .  În această oră a renascerei și veseliei, Codreanu sdrobit de osteneală și descurajat ședea pe o movilă din marginea drumului și plângea un plâns de amărăciune strângându-i-se inima de durere, căci se vedea despărțit de surioare, după ce per-duse pe Santa și se găsea fără putere împotriva răpitorilor, împotriva călăilor națiunei, împotriva grecilor stăpâni pe țară și dușmani ai naționalităței române.  Roibul Mocănesc  Soarele se ridicase de o suliță pe cer; Teleaga se depărtase mult și speranța lui Codreanu de a o mai ajunge se stinsese cu totul.  Eroul nostru era într-una din cele mai grele situațiuni în care se poate afla un om pe care soarta-1 urmăresce cu hotărîrea de a-l perde.  Sunt însă oameni pe cari nenorocirile, ori cât ar fi ele de mari, nu numai că nu-i perd, dar mai mult-i oțelesc,îi fac mai prevădători și-i ridică la adevărata înălțime ce li se cuvine; astfel.  în cât a crede că există o soartă neîmpăcată care supune pe om, ori-ce ar face el, este a recu-noaște în Dumnede pe cel mai mare tiran, care impune voințele sale, precum regii cei stupidi impun pe ale lor, fără control, fără putința supușilor de a le urma sau disprețui; este a Zice că Marele părinte al lumei are și voințe neraționate, sau că omul nu este înzestrat cu mintea de cât pentru a înțelege că trebue să plece capul și să rămână în nelucrare ori de câte-ori-i se pare că soarta voesce în cutare fel.  Nu!  Dumnede este adeverat părinte al universului, este cel mai liberal stăpânitor al lumei și nici o dată nu voiesce el acea ce ar fi pentru neajunsul iubiților săi fii, pentru răul oamenilor.  Așa dear, a dice: „așa a voit soarta”, este pe de o parte a cobori pe om din înălțimea lui hotărâtă de Creator, iar pe de alta, este a insulta pe Dumnezeu asemănându-l cu toți tiranii pământului, cu toți șarlatanii cari o dată suiți pe spinarea poporului, uită de bine-f făcztorii lor și începe a dice: „așa voiesc, așa trebue să se facă.  Codreanu era unul din acei oameni cari înțeleg mai bine adevărata lor menire și care scia că nici o dată nenorocirea nu se poate cuibări mult în viața lui, dacă el va voi și va sci să o înlăture.  El era cum am dis una din acele ființe a-lese in care Dumnede pune câte o dată multe din însușirile sale, in scopul de a ridica lumea ori de câte ori spiritul răului se va înrădăcina mai adânc și va amenința cu peirea neamul omenesc.  Era, în fine, unul din acei români cari, ca pasările cele rari, apar din când în când pe pământul patriei noastre pentru a redeștepta virtuțile și curagiul poporului nostru și a face ca națiunea să calce în picioare pedicile ce s-ar pune înaintea ei și a păși cu spor pe calea viitorului și a desvol ărei.  Codreanu era un bun patriot, pe acele timpuri în cari patriotismul era un cuvânt deșert, o floare veștejită, o armă ruginită și scoasă din întrebuințare.  El avea o inimă simțitoare la suferitele țărei și o cugetare mult mai dreaptă și mai sănztoasă de cât a multora din așa dișii de sine patrioți și români.  El înțelesese de mult, că poporul român suferă mai ră de cât vitele, că grecul se îndeasă din ce în ce în inima și rărunchii națiunei, că Domnii țărei se țin de fleacuri; intrigi și umilința, în loc de a îngriji și a se jertfi pentru țeara lor, că. în  fine, acei români în cari curagiul ar fi un adevăr, nu pot face nimica de frica arnăutului domnesc ori a grecului perfid și criminal care, în infamele lui apucături, este adăpostit în cutele mantalei domnesci și stă ascuns în umbra unui tron cădut din strălucirea sa.  In fine, Codreanu înțelese că la niște răni a-dânci trebuesc doctori tari; că atuncea când streinul supune țeara prin ascuțișul cuțitului, adevărații eroi populari se cuvine să întrebuințeze aceeași armă pentru a combate pe dușmani și a curăți de ei ogorul național.  o singură deoșebire însă, vădu Codreanu că există între unii și cei alți: la intrigile grecului el credu că românul trebue să opună adevărul și sinceritatea, la loviturile lui hoțești se cuvine să se opună lovituri pe față și românesci, iar lașitatea veneticului trebuie combătută prin curagiul tot-d-auna dovedit al poporului român.  Nenorocirea făcuse din Codreanu unul din acei eroi naționali, unul din acei curagioși apărători ai poporului cari, departe de lumea cădută în prăpastia răului, în tăcerea pădurilor și prin desimea crângurilor, luptau pentru emanciparea neamului nostru de sub puterea ucigztoare a strei-nului și făceau ca steaua luminoasă a românului să nu fie stinsă de suflarea otrăvită a dușmanilor noștri.  Perdând ori ce spranță pentru moment, Co-dreanu se ridică drept in picioare și un surîs amar se ivi pe buzele sale palide și tremurătoare.  Privirea lui ațintită către partea in care trebue să fie capitala țărei era aprinsă de un foc por-nit dintr-o inimă prea mult încercată și pumnii-i se strânsese cu nervositate.  Ar fi voit să sboare acolo unde tâlharii duceau pe surorile lui, dar drumul era prea lung, osteneala-i pătrunsese corpul și apoi, o dată ajuns acolo, nu numai că-i ar fi fost gre să găsească pe surori, dar chiar ar fi fost pe dată prins și omorît. . . .  căci, așa erau vremile: când romînul mergea 1a stăpânire să ceară dreptate împotriva grecului, nimeni nu i da ascultare și era de mirare dacă mai putea scăpa cu viață.  Codreanu însă era om cu minte.  El nu voia să-și peardă viața fără folos și de acea hotărî să nu se mai întoarcă în satul său în care poate că-1 așteptau să pună mâna pe dînsul pentru uciderea celor doi arnăuți și, împins de flacăra răsbunărei ce ardea în sufletul său intră numai de cât într-o pădure vecină unde stătu până seara uitându-și de mâncare și în care găsi destulă siguranță și libertate pentru a-și croi planul, un plan de haiduc.  Era în murgit când Codreanu audi glasuri de oameni cari treceau pe drumul de la marginea pădurei.  Alergă într-acolo și vădu trcând o mulțime de mocani cari, p-acele vremuri, duceau pe caii lor saci cu sare pentru a o vinde în părțile Rusiei.  Lui Codreanu-i trebuia un cal bun și tocmai se gândi să-și aleagă unul din ai mocanilor.  Buni cai aveau acești locuitori ai munților, dar din toți numai pe unul puse ochii haiducul nostru, numai unul singur-i păru că a fi mai bun pentru el.  Intră numai de cât în vorbă cu mocanul și-i făgădui să 'i dea în schimb pen-tru cal un car mare plin cu sare și opt boi.  Mocanul însă care ținea la calul să ca la cea mai bună avere, nu primi schimbul și voi să se depărteze.  Atunci haiducul alergă la un șiretlic și zise mocanului:  — Cel puțin frate muntene, lasă-mă să înca-lec puțin pe roibul tz , să dau douz trei roate cu el ca să-i încerc umbetul.  — Nu-l schimb, frățioare—dise mocanul; — ți-am spus că nu-l dau pe or-ce, căci așa cal n-ași mai putea găsi e măcar de ași căuta prin lumea întreagă.  — Măi muntene, — zise Codreanu,—văd că ții mult la roibul tz și-mi place dragostea ta pentru calul ce te hrănesce.  Crede, însă, că și mie atât-mi place călușelul în cât-ți-ași da pentru el toată averea mea și m-ași lega ca să te slujesc un an de dile, numai să-mi dai pe roibul tz .  In sfârșit, chiar deacă nu voeșci să-1 dai pe averea mea întreagă, cel puțin fii om bun la inimă și nu mă lăsa cu dorul nepotolit; lasa-mz să încerc roibul și apoi dacă nu ne vom învoi, tu vei re-mânea stăpân să faci ce voesci.  Mocanul, ușure la crezmânt, se gândi puțin și primi să facă pe placul streinului, nu să facă schimb, dar să-i dea voie a încăleca puțin pe roib.  Dete sarcina jos și pofti pe Codreanu să încalece, numai să nu-l țină mult în loc, căci tovarășii săi s-au depărtat și este aproape de a înopta.  fi să fiu prins și ucis, ele tot vor fi răsbunate căci bietul tată dicea în tot-d-a-una că nici o fabtă nu e fără răsplată chiar aici pe pământ  Incurajat de aceste bune idei, Codreanu porni către Iași unde ajunse seara târdiu.  Acolo trase la o gasdă din marginea orașului, ceru puțină demîncare și apoi se informă dacă cum-va a trecut p-acolo o teleagă în care se găseau și doo fete. - I  răspunse că da și inima Codreanului se strînse tot mai tare gândindu-se că poate în acele minute grecii pângăresc doo din cele mai frumoase flori din câmpul tinereței, doo fete de romîn. . .  pe surorile lui curate ca roo dimineței.  Lăsă calul în grijea cârciumarului și vîrînd capul în gulerul ghebei porni pe ulițile Iașului că-tre curtea Domnească, hotărât la ori-ce, numai să poată vorbi lui Vodă.  Ajunse dinaintea palatului, unde vădu o teleagă, trasă mai la o parte.  Se dete pe lângă pasnici prefăcendu-se că voesce a se informa de sănztatea Măriei Sale și-i întrebă de rostul te-legei care sosise în curte.  Atunci află că în ade-văr veniseră doo fete aduse de patru arnăuți pentru a le închina lui Vodă și că Măria Sa a po-runcit că de o cam dată fetele să fie duse în gazdă acolea în apropiere la unul din boeri, până mai târdiu când va aduce la palat mai întâiu pe una din ele.  Aceste vorbe străbăteau în inima fratelui ca nisce săgeți de foc și dinții-i scrâșeau de furie.  Apoi Codreanu se informă de casa unde erau duse fetele și luându-și rămas bun de la pasnic, se retrase cu o liniște prefăcută; dar abia făcu douz-deci de pași de la palat și grăbind mersul alergă la un neguțător de unde cumpără un cuțit cu doo tăișuri.  Se întoarse cu grăbire la casa boerului și intră în cutre.  Nimeni însă nu ieși înaintea lui, părea că locuința e pustie.  Inaintă în curte ascultând s-audă voci plângztoare și căutând cu ochii o fereastră sau o ușe prin care să poată intra în acea casă blestemată.  De o dată s-arată o slugă care-l întrebă răstit:  — Cine esci?  — Tăcere! —  zise Codreanu,— punându-și degetul la gură.  Vorbeșce încet Viu de la curte să spun douz vorbe la urechia boerului tz .  Sluga credând că acest om este știutor despre scopul aducerei celor doo fete, se dete lângă el și-i șopti:  — Boerul nu este a casă, dear se întoarce cu-rând; așteaptă dacă voesci.  — Nu e nevoe,— zise Codreanu.  — căci Măria sa nu poale s-aștepte.  M-a trimes pe mine, îmbrăcat așa cum vedi, pentru a nu deștepta bănueli înaintea fetelor, ca să le spun că sunt trimes de fratele lor ca să le scap; apoi, legân-du-le la ochi, să le duc. . .  — La măria Sa.  Am înțeles,— zise sluga.  Apoi, bine, p-amândoo?  — Așa-mi s-a poruncit, așa trebue să fac.  — Prea bine; numai, ce să spun ez boerului când se va întoarce.  — Spune ce vei voi și te vei pricepe.  Acum n-am timp să te învăț ce să spui, căci sunt gră-bit.  Du-te repede în casă și spune fetelor că sunt scăpate, numai să se lase a fi legate la ochi pentru a nu fi cunoscut de cineva pe uliți și, în sfîrșit scoatele afară.  Eu aștept aici.  Dar umblă repede căci așteaptă Măria Sa.  — Prea bine; numai. . .  dacă nu mă vor crede?  — Atunci leagăle la ochi cu sila.  Sluga plecă în fuga mare.  Codreanu, însă, care văduse că totul e priin-cios gândurilor sale și prin capul căruia o noo idee trecuse, opri pe slugă și-i adăugă:  — Ascultă.  Se poate ca fetele să leșine, dacă nu te vor crede, aceea ce ne putem închipui foarte lesne.  De aceea, mai întâi, repedete și pune doi cai la trăsura boerului fără să scie cele alte slugi ca să nu se mai facă vorbă pentru un secret așa de mare.  Apoi scoate pe fete chiar leșinate, pu-nele în trăsură și e voiu mâna caii pân-acolo.  Iar tu, vin-o peste puțin ca să te întorci cu trăsura.  — Apoi—dise sluga, — de!  știu eu? -Mi-e că să supără boerul dacă voiu lua trăsura fără scirea nimănui.  — Ce-ți pasă ție?  dobitocule!  Tu mă faci să fiu dojenit de Măria Sa pentru întârdiere.  Dacă nu asculți, să sci că până mâne, unde-ți stau picioarele-ți va sta capul.  Bietul om, ne mai știind ce să dică și înfio-rându-se de amenințarea trimisului, dete fuga la grajdiu, puse în grabă doi cai la trăsură, intră apoi în casă și scoase pe fete cari, în adevăr, erau leșinate.  După câte-va minute, o trăsură dusă de doi cai buni și mânată de un braț viguros, se oprea dinaintea cârciumei unde trăsese Codreanu, care ca fulgerul, se dete jos, plăti cârcimarului care nici nu se osteni să afle cine era in trăsură și legând calul în urma trăsurei, porni din no și ieși pe barieră.  După o bună cale fetele trezite din leșin de răcoarea nopței, deschiseră ochii și rămaseră uimite vădându-se într-o trăsură pe un brum mare.  Atunci una din ele, se ridică în picioare și apucând cu amândoo mâinele pe vizitiu-i dise:  — Ori-cine vei fi, oh. . ,  scapă-ne.  Dă-ne drumul aici și vom merge singure a casă.  Codreanu pe care lăcrămile-l podidiseră, opri caii și întorcându-se repede către fete abia putu dice:  — Sunteți scăpate de fratele vostru! . . .  Nu se poate descrie strgătul de bucurie ce de-teră fetele cari imbrățișându-și fratele se puseră a plânge pe sinul lui un plâns de bucurie care luase loc durerei și disperăre3 pe pânz acum.  A doua di de dimineață trăsura Codreanului intră în curtea monastirei. . .  Acolo lăsă pe fete în grija stariței, rugând-o să le primiască ca surori și să le apere dacă cineva ar întreba de ele, adăogându-i că sunt orfane și el fratele, lor nu le poate îngriji și apăra din causa unor împrejurări pe care i le va spune altă dată; în fine, că peste câte-va dile, el se va întoarce și va lăsa monastirei o sumă bună de bani.  Sta-rița primi pe fete; iar Codreanu- și lo diua bună de la surorile sale cu care vorbi cât-va la o parte și punând caii pe goană plecă și se afundă în pădure pentru a cugeta în libertate la mijlocul de a găsi pe Santa.  A doua di Codrenu intră în ttrgul Neamțului unde, fără multă vorba vându trăsura și cei duoi cai, se ospătă bine, lo merinde într-o pereche de desagi noui, cumpără patru pistoale, o pușcă ar-năuțească și încălecâud-pe roib, plecă, singur, ne știind unde va merge și cum va găsi pe Santa.  . Tot  în aceiași di, veni la monastire, lăsă stariței doo-deci ieosari de aur, spuse fetelor că va trebui să se depărteze pentru mai mult timp dar că din când în când se va repedi pe la ele că se duce să caute pe Santa și, în sfîrșit, că de va vrea Dumnede , va veni o di în care inima-i va fi mulțumită când va lua pe surori și pe Santa și le va duce departe, într-un colț al țărei și vor trăi fericiți.  Fetele rugară pe frate să nu le uite și să grăbească a se întoarce.  El le îm-brățișă și plecă din no , de astă dată pentru mai multă vreme.  Cârciuma grecului  Codreanu, despărțindu-se de fete, sări pe roib și plecă hotărît a căuta pe Santa și a o găsi chiar de ar fi ascunsă în fundul pământului.  Dilele treceau cu repeziciune una după alta și haiducul străbătea țeara in lung și lat fără să poată da de urma iubitei lui.  Dorul ei, în loc să se stingă în inima Codreanului, din potrivă creștea cu atîta mai mult cât căutările lui erau în deșert.  Trecuse un an de dile de când haiducul cu-treiera satele Moldovei și chiar unele din orașe, fără să afle ceva despre Santa.  Prin orașe nu prea îndrăsnea să intre, pentru că el scia bine că, după furarea fetelor din ghiarele spurcaților domnesci, trebuia să se fi luat măsuri pentru prinderea lui,și potera să fi fost trimisă în cău-tarea îndrăsnețului frate.  Codreanu nu că se temea de poteră, pentru că el scia bine că unul singur când apără o causă mare și frumoasă este mai voinic de cât dece ticăloși cari pentru simbrie se pun în ser-viciul ori-cărui om de nimic și cari se silesc nu a-și îndeplini sarcina ci numai de a se preface că-și o îndeplinesc, pentru ca să vină mai curând diua în care să-și primească simbria.  ș-apoi, acesta e chiar natural.  Nu se bate nici o dată mercenarul cum ar trebui, pentru că el vede bine că nu pentru sine se primejduesce, ci pentru scopurile, de multe ori, ne curate ale stăpânului.  astfel, să nu se mire cineva vă-dânld că mai în tot-d-a-una haiducii-și băteau joc de poteră.  .  In adevăr, Codreanu era urmărit de poteră; dar, din causă că el adi era într-un județ și mâine în altul, tot-d-a-una în căutarea iubitei lui, potera care nu putea ști încotro să-l caute pândea în zadar prin păduri, fără să dea de urma lui.  De altă parte, se credea cu siguranță că Codreanu se află uude-va împreună cu surorile lui, precum se putea închipui, de oare ce în satul să nu mai fusese vădut de nimeni; dar unde să fie el?  Această întrebare punea în mare neastâmpăr potera și-i zăpăcea gândurile  Codreanu căuta pe Santa de un an, umplând mai mult noaptea, strecurându-se pe la marginea satelor, cerând găsduire la câte o casă și spio nând pe gasdă dacă cum-va în acel sat țrăzște o femee așa și așa; dar nieă-eri nu putea găsi.  răspunsul mulțumitor care sa potolească flacăra dorului să și nicăeri nu sta mai mult de cât până să se odihnească roibul și să-pască puțină iarbă ori să roadă o trăistoară de oră.  Nici o dată diua nu-l apuca în satul unde intrase negreșit temându-se de poteră, nu că l-ar prinde și ucide, dar pentru că l-ar impedicâ din cerce-tările sale.  Prin județul,Iași nu fusese Codreanu de cât foarte rar, pentru că acolo ar fi fost mai în a-propiere de cuibul dușmanilor săi și apoi, nu-și putea închipui că grecul răpitor să fi dus prada sa de cât într-un județ mai depărtat și mai ferit do cercetările lui Codreanu.  Gu toate acestea știm că tocmai acolo: se găsea Santa, pentru că, grecul nicăeri nu se crezuse mai în siguranță de cât la moșia rudei sale care domnea în sat ca și cum toți acei locuitori ar fi fost de el aduși, acolo și pricopsiți prin bine-facerile lui, care, însă, domnea peste sat, pentru că. . .  stăpânirea era unită cu grecii și românii nu puteau nimic în potriva ticăloșilor tovarăși ai lui Vodă.  Într-una din seri Codreanu se găsea tocmai în satul Ionesci din județul Iași, unde intrase, desnădăjduită de a mai găsi pe Santa, și hotărît ca în diua următoare să meargă cu fereala la Iași, unde să ia un pașaport și apoi să treacă prin țările din prejur pentru a căuta pe iubita, lui, crezând că poate grecul a dus-o în altă țară pentru a fi mai sigur.  Întristatul amant trăsese ca de obiceiu la o casă din marginea satului și tocmai ședea la masa ce-i pusese gasda să îmbuce puțină mămăligă muiată în lapte și aștepta tocmai să-i frigă un hartan de epure pe care el-1 împuș-case în diua aceia într-un crâng pe unde trecuse, când audi în tindă pronunțându-se numele de șantă.  Omul casei trimetea pe fiul să să cumpere vin de la cârciumă.  Atunci Codreanu sări cu putere și dintr-un singur pas fu la ușă pe care o deschise cu iuțeală și întrebă pe gasdă:  Unde este șanta?  Tonul aprins al streinului și înfățișarea lui tot-d-o-dată rugătoare și amenințătoare, făcură ca gasda să se retragă un pas înapoi și să tremure gândindu-se că a primit în casă cine scie ce bandit.  Codreanu, însă băgă de seamă îngrozirea săteanului și-i zise din no :  — In numple lui Dumnede , te rog, spune cine este acea Santă de care vorbiai adineauri. . .  Omul asigurat, răspunse:  — Este cârciumăreasa noastră.  Dar ce?  o cu-nosci?  — Rogute,—dise Codreanu,—de multă vre-me stă acea Santă aici în sat?  — Este mai bine de un an de când s-a cununat aici cu nepotul jupânului nostru. . .  — și ce lucrează acest nepot!  — ține cârciuma de la marginea cea-l-altă a satului și face negoț de grâ .  — Mai spune, rogute, iubește Santa pe soțul ei.  — Ba, z nici ca pe dracu: El o păzesce diua și noaptea, de frică să nu fugă.  — Mulțumim, — zise Codreanu.  — Dar, ce vorbiai despre ea?  — Trimiteam pe băiat să cumpere vin d-acolo ea ca să te ospătezi mai bine.  — Prea bine; să cumpere vin de la Santa ca să bea. : . . .  Era cât p-aci să-și dea pe față numele, dar se opri gândindu-se că potera e în urmărirea lui și că poate stăpânirea a pus preț pe capul să .  Diua fericită  Codreanu reintră în casă, prefăcându-se a fi liniștit, dar gânditor la modul cum să ajungă a vedea pe Santa, a-i vorbi și a o răpi din mâinile grecului.  Peste puțin vinul se aduse și gazda-l pofti să bea, privindu-l cu oare-care sfială, în urma celor petrecute în tindă și din cari bunul om nu înțelegea nimic.  Codreanu uită să mai mănânce, friptura de iepure remase neatinsă, dar vinul fu băut cu lăcomie și răcori inima haiducului care găsea că acel vin-i spune despre Santa, că el trecuse poate prin mâinile ei.  Codreanu, se ridică, de la masă gânditor.  In inima lui, sângele se mișca cu putere împins de gândirea că șanta lui mult iubită, nu e departe de el, iar mințea-i se muncea să găsească mijlo-cul cel mai bun și mai sigur pentru ca, fără pericol, s-ajungă până la întristata logodnică.  Ieși pe prispă și dete drumul gândurilor.  Ceru i se așternă afară și nu peste mult, luna ce se ridicase pe un cer albastru și strălucitor, de lumina stelelor, veni să-și aruce privirile ei dulci și melancolice peste încrețiturile frunței haiduclui și să îngâne lucirea ochilor să ce căutau în zarea nehotărîtă a nopței chipul șantei!  Codreanu era îndrăsneț și chiar în acea noapte ar fi alergat la cârciuma grecului.  El era însă în același timp, prudent; și, în urma unei gân-diri de om cu minte, hotărî să nu facă nici un pas prea grăbit, înțelegând că o dată aflată șanta, gre nu este a o lua cu sine ori când va voi, numai momentul răpirei să fie așa de bine ales pentru ca siguranța lui să nu fie a-menințată și, prin urmare, însu-și binele șantei și al surorilor lui să nu fie sfărâmat.  Se lumină de dio și Codreanu încă nu dor-mea.  Somoul se depărtase de la dânsul, pentru că el se apropiase de șanta  La dio, gazda, ieșind afară din casă, fu mi-rată vădând că așternutul streinului nici nu fu-sese atins, iar el îmbrăcat și îngrijind de cal care sta legat sub o șatră din stânga casei.  Codreanu, care 'și făcuse tot planul, rugă pe bunul om să fie așa de bun și s-asculte ceia ce-i va spune el.  Amândoi se retraseră în dosul casei și stând pe nisce bârne de lemn ce se găseau acolo, streinul începu astfel:  — Te rog să mă asculți cu băgare de seamă și să nu-ți fie teamă de mine.  Ce ai dice când ți-ași spune că acea șantă despre care vorbiam aseară, este soția mea?  — Soția d-tale?  — esclamă țărănul, — apoi, atunci, cum se poate ca ea să trăiască cu grecul nostru de atâta vreeme și d-ta să nu știi nimic, sau să o lași în voia unui străin?  Afară de a-ceasta, ea ar fi fugit de la el, daca ar fi avut alt bărbat. . . . .  — Ea n-a putut fugi, pfentru că, de sigur, grecul o păzește armat și pentru că, ne voind a fi ucisă de acea spurcăciune, a credut mai bine s-aștepte până o voiu găsi eu.  v  - — Atunci, se vede că ea nu te-a iubit nici de cum, căci, ori cum, ar fi putut scăpa.  — Te înșeli.  Ea m-a iubit și mă iubește pre-cum o iubesc și eu, cu toată puterea inimei.  Sunt asemenea sigur că ea urăște pe grec după cum mi spunea-i d-ta aseară.  Dar, află că ea e femee cu minte și cunoscând puterea și trecerea grecului, n-a voit să pună în pericol viața ei și a mea.  Ea s-a gândit, de sigur că dacă ar fugi, grecul o va urmări până la mine și atunci vom fi perduți amândoi, va fi stinsă toată nădejdia noastră de fericire.  De aceia a rămas aci așteptându-mz din di în di să viu e , s-o duc cu mine și s-o ascund unde voiu crede e mai bine.  — Se poate băete și asta; de aceia grecul nu o părăsește nici un minut din ochi și nu se mișcă de lângă ea.  Ei apoi acuma ce voești să faci? .  — E treaba mea și tocmai pentru aceasta vo-iam să ne înțelegem.  — Să vedem.  Dacă este așa precum dici, negreșit se cuvine să-ți ei nevasta înapoi de și este cam gre . . . .  — știu, — respunse Codreanu; — dar, mai știu că une ori când o pedică se întâmplă să ți se pue în cale, te silești pentru a o da la o parte pentru a trece înainte.  — Ce voesci să dici?  — întrerupse gazda a cărui frunte se acoperi de încrețituri și care.se ridicase în picioare.  — Liniștește-te, mă rog; nu vei găsi în mine de cât un om cu bune gânduri, însă hotărît a nu mai lăsa în mâni spurcate pe socia lui.  Dac-am dis că piedica trebue înlăturată n-am voit să înțeleg tocmai că ași voi să omor pe grec.  Nu pentru aceasta te am chemat la o parte și nici o dată nu voiu căuta să fac tova-rășiu al planurilor mele pe un om ca d-ta, pe care abia te am vădut și de care poate n-ași fi sigur în toate.  Am voit să dic numai că am nevoe de povețele unui om ca d-ta, mai în vârstă de cât mine și care mă va învăța cum să fac ca Santa să înțeleagă că e sunt aici și că o aștept ca să fugim.  Neapărat, Codreanu voise să înțeleagă tocmai ceia-ce înfiorase pe gazdă, dar vădând că nu-și a găsit omul, a schimbat înțelesul vorbelor sale și reuși a face pe intrevorbitorul să a fi asigurat.  Acesta se gândi puțin, apoi dise:  — Dac-ai voi ca să m-asculți pe mine, e te-aș povățui să nu te grăbești în ceia ce ai să faci, și mai cu seamă să nu te iei cu răul, pentru că grecul nostru e bogat și cu rude bune, dintre care însuși arendașul acestei moșii, un chiul să , are multă trecere pe la curțile boe-resci de la oraș; astfel că se poate să remâi și fără nevastă și chiar să fii închis ca unul ce ai adus ră unui focior de ciocoiu.  Mai bine, li-nișteste-ți firea, dute la stăpânire și arată că socia d-tale a fost răpită, fără ca despărțenie să fie la mijloc și atunci, vei reuși mai lesne.  Tot de o dată, trebue să-ți mai spun că la orașiu nu se dă dreptate de geaba: se cuvine să ungi bine osia. . .  — Dar dacă n-am bani,—întrebă Codreanu,— trebue să las pe nevasta mea la altul?  Ce fel?  Dreptatea numai pe bani se dă la orașiu?  Săracul e osândit să rabde ori-ce nedreptate, numai pentru că nu poate îndopa stăpânirea cu bani?  — Hei băete!  așa e la orașiu.  Tu nu cunosci încă lumea și nu știi cât este de gre să câș-tîgi o pricină dacă n-ai bani de dat sau rude mari ca să te sprijinească.  — Este adevărat,—dise Codreanu care simțea că sângele-i se urcase în cap,— da!  n-am bani și n-am proptele; am însă doo brațe voinice, am un pept bărbătesc și o inimă în care nu curge de cât sânge curat românesc.  Am cu-ragiul care mă înfăresce și am hotărîrea tare, o hotărîre care mă va face să mă duc până lă. . .  Era să dică „până la Vodă”, dar,-și aduse aminte că însuși Domnul țărăi nu era de cât un stricat, că el a trimis poate să urmărească pe în-drăsnețul frate care avusese curagiul a-l face să-și șteargă botul pe nemâncate, în seara aceia în care scim că cele doo fete au fost scăpate de rușine și peire.  — știu ce voesci să dici, adăogă gazda; — voesci s-alergi până la Vodă.  Ai uitat însă că une-ori până la Dumnede te omoară sfinții. . .  — N-am uitat aceasta, dar-mi am adus a-minte fle alt-ceva. . .  Să lăsăm însă toate acestea și să vedem ce este de făcut mai bine.  Nu credi că s-ar putea să vestim pe șanta că e sunt aici?  — Nu e gre ; dar, dacă, grecul va afla că prin mine s-a ”făcut aceasta, va fi vai de mine; și de-cât să-mi rămână copii pe drumuri, mai bine dute cu Dumnede și fă ce vei sci, numai pe mine să nu mă bagi în belea.  Codreanu văduse că nu se poate înțelege cu acest om și, nevoind s-aducă ră aceluia care-i făcuse bine, căută în mintea-i înflăcărată să afle mijlocul de a pune mâna pe șanta.  După puțin se adresă către gazdă și-i dise:  — Ințeleg tot ce spui d-ta și n-ași voi o dată cu capul să-ți aduc nenorocirea.  Aceia ce te mai rog, însă, este să-mi făgăduesci că nu va sci nimeni despre venirea mea aici și ori-ce se va întâmpla, să te faci că nu știi nimic.  — Aceasta se poate: numai te povățuesc, încă o dată, să fii cu minte și să nu te grăbești.  — ți făgăduese și chiar-ți sunt mulțumitor pentru bunele d-tale îndemnuri.  — Așa!  acum, pentru că te văd om de ispravă și înțelegător, iată că însu-mi ți înlesnesc mijlocul de a vedea pe șanta.  Astă-zi chiar mă gândeam să intru în tocmeală cu oârciuma-rul pentru niște porumb ce voiam să-i vînd, după stăruințele lui, ca să mă scap de bir și de datoria ce am la el pe vin și rachiu.  E mă voiu preface că sunt cam bolnav și voiu trimite să cheme pe grec pân-aici ca să facem tîrgul.  Dacă va veni, d-ta te poți repezi acolo și vei face cum te-o lumina mințea.  Codreanu care nici nu se aștepta la atâta bunătate, sări de gâtul aceluia care-i înlesnea întâlnirea și lacrămi de bucurie curseră din ochii săi.  — Bagă însă de seamă, —-i zise gazda, — să nu te ducă păcatul să vorbesci șantei despre mine, căci voiu fi prăpădit.  — N-aibi nici o grije, nenișorule, șanta mă iubește și nu va face de cât ceia ce-!  voiu dice ez.  Dar calul?  Va remâne aici?  Ba nu, căci va deștepta bănueli.  Mai bine încalecă, dute unde vei sci și cam pe la prânzișor treci p-aici călare cât colea; de vei vedea pă-tulul deschis să știi că grecul e aici.  Acum dute și nu uita ce-ți-am spus.  — Fii pe pace.  Voiu sci să nu plătesc cu ră bine-făcătorului me ; iar, dacă va veni o di când Dumnede -și va întoarce fața cu mai multă milă către mine, fii încredințat că voiu face și eu ce-va pentru d-ta.  — Pân-atunci, vedi-ți de nevastă și de vei lua-o d-aici s-o păzești mai bine d-acum în-nainte; căci, știi, vorba aceia, nevasta ne păzită este ca. . .  — Ci lasă că voiu ști e ce să fac pe urmă,— zise cu grăbire Codreanu pentru care a ceste vorbe n-aveau nici-o legătură cu dorul ce-i ardea inima.  Să ne vedem sănătoși.  Codreanu se sui pe cal și ca la doo ceasuri străbătu câmpurile și-crîngurile din prejur, în voia roibului și fără să se gândească de cât la minutul fericit în care va vedea pe șanta, pe iubita sa logodnică.  Peste vre-o doo ceasuri, Codreanu trecu pe ângă casa săteanului și văzând pătulul deschis, înțelese că grecul este aci și ca un fulger se repezi la cârciumă, după ce se informă de la nisce copii, în care parte a satului se găsește, descălecă tocmai din naintea ușei.  Legă calul de un stâlp și intră înlăuntrul acelei locuințe blestemate care închidea fericirea lui.  Scim că grepul nu se depărța nici o dată de casă.  Acum însă, lăcomia-1 mușcă de inimă, — dacă inimă se poate afla în trupul unui fanariot.  — și nu spuse șantei că se duce în sat, dar șoptise băiatului din prăvălie să aibă ochii asupra ei și să-l vestească de ori-ce întâmplare.  In momentul când Codreanu intră în cârciumă, nu vădu acolo de cât pe slugă. - și roti ochii de doo trei ori, dar nu vădu pe aceia pentru care venise.  Atunci se gîndi că ea poate se află în altă odaie și aședându-se pe o laviță, ceru băiatului să-i dea numai de cât vin, căci e grăbit.  Băiatul turnă dintr-un borcan, dar Codreanu-l opri zicându-i!  — Voesc să-mi dai vin proaspăt din pivniță.  Plătesc cinstit, nu mă face să beau borșul tz d-acolo.  Băiatul se supuse și se coborî în pivniță ca să scoață vin.  Atunci Codreanu scoase de labrî amnarul și-l băgă printre cele doo belciuge ale beciului, așa că băiatul să nu mai poată ieși.  Apoi, ajutat de întâmplare că la circiumă nu era nici un alt om strein, se repezi în căntarea șantei din odaie în odae; dar nicăeri nu da peste ea.  Nu-i rămăsese de cît o încăpere, cea mâi dosnică din toate.  Deschise ușa și vădlu pe șanta!  Ea ședea pe patul din fundul odăei și cu capul între mâini, nici nu ridicase ochii, la deschiderea ușei, crezând că este tot aceiași ființă ne suferită pe care era osândită să o vadă în toate minutele zilei.  Codreanu era așa de mișcat, în cât abia putu dice: șanta mea! . . .  și plânsul îi încă vocea. . .  șanta, ca deșteptată dintr-un vis ridică ochii; dar la vederea milt așteptatului ei logodnic, nu avu puterea de cât să dea un țipăt și să cadă leșinată în brațele Codreanului. . .  După doo minute, șanta-și venise în simțiri prin îngrijirile acestuia, care o ținea în brațele lui pentru a nu o mai părăsi și lăsă să cadă din ochii ei de înger cele mai ardătoare lacrimi ce au curs vre o dată din ochii unei femei!  Amor și Haiducie  Minutele treceau cu grăbire, iar șanta și Codreanul ședând unul în brațele celui alt și, uitând cu totul de lume,-și spuneau de acele vorbe cari nu es de cât de pe buzele celor fericiți, inimile lor palpitau de aceleași simțiri și cugetările lor păreau adormite sub vălul de trandafiri pe care amorul cel mai curat-l lăsase să cadă peste întreaga ființă a celor doi amanți.  Cu toate acestea, în mijlocul fericirei pe al căreia sîn se legănau logodnicii, o singură gândire putu să se formoze în capul lui Codreanu, care-și aduse aminte că grecul se va întoarce.  Cât pentru șanta, nici se gândea la gâdele ei, pentru că, de acum înainte avea lângă dânsa pe Codreanu ale cărui brațe de voinic ar fi fost în stare s-o apere în potriva ori cui.  Codreanu dise:  — Scumpă șanto!  Trebue să părăsim cât mai ne întârăiat această locuință blestemată.  Vin-o cu mine și voiu ști e să te ascund așa de bine în cât să nu te poată găsi toate armatele de ticăloși ai lui Vodă, toți grecii și toată arnăuțimea.  Vino pe roibul me , alăturea cu mine și dând uitare lumei, să mergem a trăi fericiți într-un colț al pământului, departe de privirile dușmane.  șanta nici nu gândea să se împotrivească și amândoi eșiră afară.  Codreanu deslegă roibul, sui pe șanta, apoi se aruncă și el pe cal și-i dete doi pinteni puternici.  Roibul ieșia din curtea grecului, precum o rază de soare iese dintr-un nor negru și gre pentru a merge să străbată vădduhurile libere, să învelească și să rodească florile câmpiei.  Fugarii abia plecaseră, când grecul se întorcea a casă cufundat în socoteli asupra prețului ce-i se ceruse pe productele săteanului unde fusese și tocmai se gândea cu părere de rău că abia poate câștiga de trei ori mai mult din acea cumpără-toare; când tropotul calului-i isbi urechea și el și întoarse ochii, pentru a rimâne înmărmurit pe loc.  El văduse pe Santa fugind și sângele i se urcase în cap și-i turburase vederea într-atât în cât nu mai vădu de cât cu gre înaintea sa.  Totuși, fără a sta mult la gândire, alergă inpleticindu-se la cârciumă, smulse din perete o șușanea și strigă pe teș-ghetar.  Acesta, însă, era tot în pivniță de unde nu putea ieși, dar audind glasul stăpânului său răspunse ca din fundul pământului, rugându-se să-i dea drumul d-acolo.  Grecul înțelese atunci că acela care-l a răpit pe Santa, trebue să fie un adevărat voinic și om priceput și curagiul de care părea însuflețit se stinse cu totul ne mai lăsând în inima grecească de cât turbarea cu tot veninul ei.  Intr-o clipă grecul, nesimțindu-se în stare a alerga singur după fugari, dete fuga și chemă cîți-va țărani din prejurul casei, cărora le spuse în scurt ceia ce se întâmplase și le făgădui o vedră de rachiu dacă vor veni să-l ajute a prinde pe Santa.  țăranii ne știind cu cine vor avea a face, și credând că Santa era în adevăr soția cârciumarului, credură că fac un bine ajutând la prinderea tâlharului care venise că răpească soția jupânului de grec și, aprinși de fâgăduiala lui fură gata.  Unii încălecară în grabă pe cai de al lor, alții pe cai de ai cârciumarului și armați unii cu arme alții cu topoare, se luară însoțiți de grec pe drumul ce apucase Codreanu.  Haiducul nu zărise pe grec venind acasă atuncea când acesta îi văzuse fugind: și astfel, îndată ce ajunse în pădurea vecină cu satul, opri roibul pentru a-și croi planul unde să meargă cu Santa.  Această împrejurare făcu ca țăranii și cu grecul să-i ajungă peste puțin.  Codreanu tocmai luase hotărârea ca, de o cam dată, să ducă pe Santa în aceași monastire un de erau surorile lui și se- pregătea să încalice când audi sgomot de cai în pădure.  Nu mai de cât-i veni în minte că poate e urmărit și fără a se îngriji câtuși de puțin, se adresă căte Santa cu zâmbetul cel mai liniștit și-i zise:  — Nu te teme, dulcea mea Santo, de ori-ce vei vedea. -Mi se pare că; suntem urmăriți.  Dar ori câți ar fi ei la număr, fii pe-pace. . .  vor avea a face cu mine.  Sue-te pe cal înapoi mea și n-avea nici o grije cât vei fi lângă mine.  — Scapăte frate! —  atât putu dice Santa care nici se mai gândea la viața ei, de oare-ce era sigură că pe cât Codreanu va fi în viață nimeni, nu se va putea atinge de ea.  Amândoi încălecară, Codreanu în fața Santei care-și lăsase capul pe umeri iubitului ei co-prinsă de una din acele moliciuni în cari omul se lasă cu totul în voia soartei.  Codreanu de care această împrejurare l făcuse un adevărat hero , nu mai avea altă gândire de cât să dea pept cu ceata grecului pe care ar fi voit din toată inima să-l rupă de viu cu dinții El-și făcuse un plan simplu dar priceput.  In adevăr, dacă ar fi fugit, gonacii s-ar fi luat după dânsul și dând alarmă prin saetele vecine, ar fi sărit lumea din toata părțile, credând că este poate vorba de un tâlhar care cine scie ce a făcut și tot ar fi fost prins, închis, ucis poate, iar Santa cu toate ducele lor speranțe ar fi fost perdută pentru tot-d-a-una.  De aceea, el-și zise că mai bine să stea pe loc și, știind patima grecului pentru Santa,- și închipuia că spurcăciunea mai lesne va fugi înapoi, de cât să tragă in Codreanu care era lângă Santa și să se expună a greși ținta și, a o ucide pe ea.  Cu toate acestea, Codreanu-și disese că dacă grecul în turburarea lui va întinde arma să tragă, atunci să s-arunce de pe cal și să primească el singur o luptă disperată, lăsân-du-se în voia morței de cât să vadă pe Santa ucisă în brațele lui, iar el să mai trăiască după uciderea ei.  După un minut țăranii deteră cu ochii de pe-rechia fugită și întrebară pe grec ce să facă.  Acesta însă îndată ce văduse pe Codreanu pe care-l conoscea din satul să , simți că curagiul-1 părăsesce; el văduse pe acesta călare, ținând pe Santa lângă dânsul și cu pușca gata de luptă.  Ar fi tras grecul, dar, pe de o parte, se putea să nu nemerească pe hoț și atunci acesta ar fi tras la rândul să , lucrul pe care lipitoarea nu-l prea dorea, iar pe de altă parte, se temea că glonțul va lovi pe Santa și, în acest cas, nu numai că va ucide pe aceea la care grecul ținea așa de mult, dar va îndârji pe Codreanu și-l va face să primească singur o luptă în care nu se scia cine va cădea și câți vor rămâne în ființă, nesiguranță,de care se înfiora lepra fanarului.  Codreanu vidu îndoința ce coprinsese pe grec și frica ce; făcea să-i tremure tot corpul și, dând pinteni roibului, înaintă zâmbind către țărani cari se uitau când la grec cu uimire, când la Codreanu cu mirare.  — Bună diua voinici, — zise el țăranilor.  — Pe mine mă căutați?  — Puneți mâna pe el, — strigă grecul care se tot da înzrăt și împingea înainte pe oameni.  — Ia stai jupâne, — zise unul din țărani; — omul ăsta nu samănă de loc a hoț.  — Audi acum!  — bolborosi lipitoarea; —-mi-a furat nevasta bre!  — Minte, oameni buni!  — zise haiducul; —- el e hoțul care-mi-a furat mie nevasta și numai el trebue pedepsit.  Atunci, grecul, vădând că lucrurile au să se schimbe, făcu o mișcare peste puterile lui și întinse șușaneaua să tragă.  Dar, o mână puternică lăsă în jos țeava armei și țăranul care avusese acest curagiu,-i zise cu glas tare și privin-du-l drept în ochi:  — Nu te grăbi logofete.  Dovedesce că acest om minte în ceea ce a dis, și atunci noi vom fi gata să te ajutăm a-ți lua muerea, iar pe el-1 vom duce legat unde se cuvine.  păn-atunci, însă, fă bine de ne spune d-ta cum merge istoria, ce fel te-ai cununat cu această femee și apoi va spune și voinicul ăstă ce dreptnri are el asupra ei.  Grecul se resucea în loc și crăpa de necaz, că țăranii n-aveau dobitocia de a-l crede fără să cerceteze.  Ascultați oameni buni, zise Codreanu, din ce în ce mai însuflețit prin purtarea dreaptă și românească a țăranilor.  E sunt din satul Codrenii, județul Neamțu, din același sat cu această femeie care este logodnica mea.  Diua căsătoriei noastre era hotărâtă, când Dumnede voi să cheme la sine pe bunul me tată și astfel trebuirăm să amânăm cununia pentru cât-va timp.  Tot în satul nostru, pe atunci trăia și acest grec pe care păcatele l-au adus astă-di în mâna mea.  El-și pusese ochii lui, de vulpe șireată pe cea mai fru-moasă fată din sat, pe Santa mea, pe iubita ini-mei mele care nu aștepta de cât diua fericită când să se unească cu mine în fața lui Dumnede și a oamenilor.  Grecul încercase prin toate mijlceoale ca să amețească mintea fetei spe a-și bate joc de ea, dar Santa mă iubea pe mine și n-asculta nici făgăduelele grecesci nici amenințările spurcăciunei.  Intr-una din seri însă, pe când ea scotea apă de la puț câți-va dalhauci plătiți de grec o răpiră și o aduseră aici unde trăesce cu ea de un an, fără să fi putut reuși a muia împotrivirile ei și a o face să-l iubească.  — Asta este adevărat, — zise unul din țirani.  — Este adevărat,— repetă Santa care-și venise în simțiri și sta strâns lipită de peptul Codreanului—este adevărat, că un preot ne-a cununat; dar, n-a fost cu voia mea.  — Ia stați oameni buni, — zise atunci unul dintre săteni.  — E -mi aduc aminte bine cum s-a întâmplat această cununie, pentru că fusesem chemat de jupânul să-i ajut la nuntă și știu că Santa plângea de-ți se rupea inima când a fost dusă la biserică.  Acolo n-avea voie nimeni să intre, afară de mine care mersesem să fac slujbă.  știu bine că Santa nu voia cu niciuu preț să-i să pună cununiele în cap; dar, e credeam că e rușinoasă și jupânul dicea tot așa.  Vedi tocmai acum înțeleg e cum a mers lucrul.  — Așa este, —dise Santa însuflețită; n-am voit și d-atuncea pân-acum n-am fost nici de cum soția lui.  Nu l-am putut suferi nici o dată și-mi era frică chiar de mângăerile lui.  De o mie de ori-mi a venit în gând să mă omor singură, dar în tot-d-a-una-mi aduceam aminte că Codreanu are să vină o dată, și am răbdat numai pentru el! . . .  numai pentru tine iubitul me . . .  Atunci, Codreanu sări de pe cal și merse drept în fața grecului care tremura de mânie și de groază și, apucându-l de gulerul antiriului,-1 smuci așa de tare, în cât javra dete pe brânci.  — Acum,— zise el, adresâdu-se către săteni; — e vă rog să vă întoarceți la casele voastre liniștiți.  Cât pentru dumniealui, lăsați-l pe mâna mea să-l învăț eu cum să-și bată joc de român.  Ori ce se va întâmpla, vouz să nu vă pese nimic; iar, de veți fi întrebați de cineva să spuneți că în goana voastră după mine, v-ați împrăștiat și ați perdut pe grec din vedere, ne scind nimic despre urma lui și, neputându-mă găsi pe mine v-ați întors înapoi singuri. . .  — Ce voesci să faci cu dânsul?  — zise atunci un țăran.  — Voesc să vă scap pe voz de un adevărat tâlhar care v-a sărăcit.  Voesc să scap țara de un venetic fără inimă și fără suflet.  Voesc să fac dreptate poporului român!  Acest discurs în care se vedea toată hotărârea lui Codreanu, făcu pe săteni a-și aduce aminte de toate suferințile lor ce au îndurat de când această pacoste s-a pripășit în satul lor.  Ei încăle-cară pe cai și se întoarseră dicând Codreanului:  — Dumnede să-ți dea sănătate voinice!  Codreanu, rămase singur în fața grecului, se întoarse către Santa și o întrebă:.  — Spune, iubita mea, cu ce moarte vrei tu să pedepsesc pe acâstă fiară?  — Codrene, drăguțul me —dise Santa,—noi de acum suntem uniți și fericiți. Ne  vom de-părta de aici, și el nu ne va mai supăra.  Ce-ți ar folosi, așa dar, moartea lui?  De ce să cadi in păcat?  Nu știi că Dumnede ne poruncește să iertăm greșiților noștri?  Iartă-l frate; și lasă-l să fie pedepsit de Dumnede !  — Santo!  Tu ești femee și ai mai mult inimă de cât cugetare.  Dacă acest om va scăpa de astă-dată, el va alerga la rudele lui cari jefuesc țara în toate părțile și va pune preț pe capetile noastre.  Nu că-mi e frică de greci, dar n-ași voi să mai avem un singur minut de grijă în viața noastră: voesc să fim pe deplin fericiți și siguri.  Apoi, să știi Santo, că păcat nu este să sdro-bești capul șarpelui care-ți iese în drum și te amenință.  Iar, cât pentru Dumnede , fii încredințată, că însuși el are cea mai mare grijă de poporul român și trimete din când în când pe ângerii săi pentru a insufla în inimile haiducilor dorul de libertate și chiar focul resbunărei.  Dumnede , care e tot-d-a-una bun și îndurător, pe-depsesce adesea pe oameni prin oameni și nici o dată nu va fi ră privită înaintea lui, fapta românului care luptă pentru libertatea țărei și curățirea organului național de iarba rea care îm-pedică florile de a răsări!  Negreșit că Dumnede , va pedepsi o dată pe acest ticălos, dar e uci-gâñdu-l acum nu fac de cât să împlinesc mai dinainte veința cerului. . .  Grecul nu mai putu dice de cât:—Ascultă Codrene. . .  eu-ți dau pe Santa, iar tu dă-mi viața; ți mai dau și o sută de lei; vin-o cu mine acasă căci aici n-am nici o para.  ” — A dracului șopârlă! . . !  zise Codreanu rîdând, umblă să mă înșele și acum.  Ascultă, jupâne, tu dici că-mi dai pe Santa ca să 'ți dau viața.  — Să fiu al dracului dacă te mint.  — Să fii ș-al dracului, căci mie tot una-mi face.  Dar, nu e vorba de asta. . .  -  — Ce mai voesci; spune și sunt gata la ori-ce.  — Ei bine să-ți spun: Pe Santa nu voesc să-mi-o dai pentru că-ți-am luat-o ez; iar cât pentru viața ta, nu-ți-o dau, dar-ți-o iau  — Iartă-mz!  — borborosi lipitoarea.  — Să te ierte Dumnede câine!  — zise Co-dreanu care repede ca fulgerul, scoase cuțitul și-l înfipse până la mâner în inima neagră și scâr-boasă a liftei.  Santa care sărise de pe cal ca să oprească brațul voinicului, rămase pe loc înmărmurită la vederea sângelui ce ieșea din peptul grecului ca dintr-o bubă veninoasă.  Codreanu o lo în brațe, puse un sărut pe fruntea ei de ânger și-i dise!  — Dreptatea este făcută, scapă-mz Santo; aidem de aici și să nu mai vorbim de acela care a fost pricina nenorocirilor noastre.  Scapă-te Codrene! —fu singurul cuvînt ce putu dice Santa care se lăsase a fi suită pe cal și care se lipise de sinul logodnicului să .  Se înserase de mult, când roibul se oprea la poarta monastirei. . . . .  unde Codreanu bătu și-i se deschise.  Cele trei fete plânseră mult una pe sînul celei alte de bucurie că se revăd, iar Codreanu mai dete stariței câte-va monede, rugând-o să îngri-jească și de Santa, ca de însuși femeia lui și făgăduind ca peste câte-va dile va veni să ia pe surori și pe Santa spre ale duce în altă parte.  Tot o dată, spuse stariței tot secretul celor trei fete și o rugă în numele lui Dumnede să le a-pere.  Starița, parte din considerațiuni de umanitate, parte din interes, făgădui tăcere, cu condițiune însă ca să nu lase pe fete multă vreme acolo, ca să nu se deștepte bănueli și să aibă a suferi neajunsuri.  Codreanu însă, nu scia dacă va putea lua pe fete în curind pentru că el nu era sigur nici de însuși viața lui, atât pe mult se devotase menirei de a răsbuna poporul asuprit.  El făgăduise stariței, pentru că nu putea face în alt-fel, dar era încredințat că dacă din când în când va unge ochii prea sfintei cu ce-va icosari de aur, secretul va fi păstrat și fetele vor putea sta acolo până le va putea lua.  Crângul Roibului  A doua di, dis de dimineță voinicul nostru, chiemă în chilia sa pe cele trei fete și le vorbi astfel:  —Scumpele mele surioare și draga mea Santo, dacă Dumnede a voit ca voi să nu fiți pentru multă vreme in prada călăilor și tot așa de curate precum ați fost în diua răpirei, să nu credeți că mulțumirea voastră și fericirea mea sunt desăvârșite.  Nu!  tâlharii cari-și au pus ochii pe voi și pândesc dilele mele, nu numai că nu dorm, dar încă ei-și au îndoit puterile și de sigur, au jurat resbunarea voă și mie.  Una din aceste vipere a fost strivită de mine, dear cele-l-alte sunt încă in viață gata să-și înfigă dinții în prada pe care o urmăresc.  Ei sunt pretutindeni, de pe treptele tronului.  Măriei sale până în cel din urmă sat și nu vor întârdia de a mirosi urmele noastre și a ne găsi.  De aceea, ez m-am gândit că mai bine ar fi dacă ez aș pleca d-aici și-mi ași perde urmele.  Prin acest mijloc, voi veți fi în liniște pentru că nu va da nimeni în gând că e v-am putut lăsa singure; așa că, gonindu-mz pe mine pentru mine și pentru voi, vor goni în tot-d-auna in zadar și vor sfârși prin a se osteni și a ne lăsa în pace.  E trebue dear să plec; dear să fiți încredințate că din când în când mă voiu repedi p-aici fără ca cel mai mic puiu de om să mă simtă.  — și ce vei face tu frățioare?  —dise una din surori.  — Cât pentru mine, să nu vă îngrijiți, dragele mele.  E sunt bărbat și nu mă voiu perde in lume; voiu sci de sigur să câștig cu ce să mă hrănesc e și să plătesc stariței pentru voi.  In lume nu se prăpădesce nici un om, când are doă brațe de voinic și un cal ca roibul me , mai ales când voinicul se găsește într-o ța”ă necinstită de toate pușlamalele streine, intr-o țară care suspină dupe resbunare.  Patria noastră suferă și geme gre sub călcâiul veneticilor.  Otrava s-a întins peste neamul nostru și pânza păiajenului ucizător a coprins mai toată suflarea românească.  Ei bine, poate că, ducându-mz în lume, voiu sci și ez să-mi fac datoria de român adevărat, silindu-mz pe do o parte a îndulci nevoile poporului, iar pe de alta a face ca dreptatea pe care țăranul n-o poate găsi Ia dregătorii, să o găsească câte o dată sub frunza, cea deasă a pădurei și sub ascuțișul cuțitului me ! Nu vă îngrijiți dragele mele, de mine; voiu sci să mă strecor întocmai ca raza lunei printre întunecimi, vădut de toți, der ne oprit de nimeni în calea mea.  — Dar bine Codrene,—dise Santa, —nu te gândesci tu nici de cum la mine care am suferit, un an întreg așteptându-te a mă face fericită?  De ce nu poți tu să pătrundi în adâncul inimei mele pentru a vedea și a înțelege răul ce faci depărtându-te de noi așa de curând, lăsându-ne iarăși singure și tot-d-auna în lacrămi?  De ce nu voesci tu să rămâi cu noi și să plecăm deci împreună într-un colț depărtat al țărei unde să trăim în liniște și fericiți?  Nu te gândesci oare că viața ta este viața noastră, este întreaga mea viață și de se va întâmpla să-ți aducă vr-un ră , noi am rămâne singure de tot și în voia întâmplărei?  Fie-ți milă de surorile și de logodnica ta care n-asceaptă de cât bine-cuvântarea unui preot pentru a-ți fi cea mai credincioasă-și mai vrednică soție!  Codreanu ascultase în tăcere, dear posomorât cuvintele Santei.  El era destul de simțitor pentru a nu fi nepăsător înaintea unui amor așa de-viu; era însă bărbat și înțelegea mai bine ce este de făcut.  Ei privi puțin in ochi pe Santa, apoi răspunse: -  — Dragostea ta, iubită Santo, este, mai presus de or-ce îndoială și tocmai fericirea ta este care mă muncesce de atâta vreme și-mi dă cu-ragiul ca acum, mai mult de cât ori când să stăruesc în hotărârea de apleca.  Apio, crdi tu că daca-m părăsi acest loc și am merge în ori ce parte a țărei, vom fi noi feriți de urmărirea dușmanilor noștri?  Nu, Santo; ei sunt turbați și așa de curând nu se vor lăsa ei de resbunare ce ne-au hotărât.  In ori ce parte a țărei, grecii sunt încuibați și pretutindeni ei sunt lacomi și pismași pe liniștea și fericirea românului, așa că nieăeri nu vom putea trăi mulțumiți.  Afară de aceasta, să nu uiți, Santo, că dorul de răsbunare arde în inima mea și nu se va putea stinge de cât în diua când grecii se vor înpuțina în țară și liniștea va lua locul plânsetelor poporului.  Nu uita, că menirea or cărui voinic este să se jertfească pentru binele țărei sale și pre cât îi va sta capul pe umeri, să nu sufere nici o dată ca veneticii să pângărescă monumentele strămoșesci, să veștejească floarea tinerimi prin stricarea obiceiurilor și să pregătească vânzarea patriei.  Nu uitați că tocmai voi, femeile, s-ar cădea s-aveți o inimă mai simțitoare de jealea țărei și să mă încorajeți a merge voios pe calea ce voesc a apuca.  Tocmai voi ar trebui să mă îndemnați la ceia ce voesc a face, iar în lipsa mea, să nu încetați a ruga pe Dumnede pentru idbânda neamului român în potriva lipitorilor care sug sângele nostru și ne batjocoresc în casa noastră.  Nu fiți îngrijate, vă dic încă o dată; e voiu sci să-mi apăr viața și dacă norocul mă va ajuta să 'mi pot săra inima cu câteva lifte, atunci voi fi al vostru pentru tot-d-auna.  Pân-atunci, nu mai stăruiți a mă opri din cale.  rămâneți în liniște și rugați-vă pentru dilele mele; iar ez nu voi face nimic făr-a mă gândi la voi.  Fetele plângeau, iar Codreanul le privia cu dragoste, dar plin de caâ mai înaltă hotărâre. Ele  înțeleseră că ori-ce stăruință va fi în zadar și se mulțumiră numai a înbrățișa cu foc pe iubitul lor frate și logodnic și a-i dori sănztate-și întoarcere în curând.  Codreanu încălecâ pe roib și plecă.  Era în murgit, când Codreanul se oprise într-un crânguleț nu departe de Iași pentru a petrece noaptea, nădăjduind că a doua di va întâlni în drumul ce trecea pe lângă pădure vre-un cațaon bogat-pentru a-l lăsa așa cum a venit în țară sau a trimite să se plimbe îa dracu să-l iea.  Se înop-tase și Codreauu tocmai scosese din traistă de-mâncare și o ploschiță cu vin pentru a Se ospăta când de o dată audi, nu departe de dânsul un glas care-i păru cunoscut.  Indată strânse de-mâncarea, sări pe cal și scoase doo pistoale încărcate, pentru a fi gata la ori-ce.  Atunci, glasul s-apropia și el audi aceste cuvinte cari-l făcură să rămână în mirare:  — Codrene, Codrene!  Unde ești tu să m-a-juți!  Codreanu fixă ochii prin tufiși, dar nu putu să deosibească prin întuneric de cât o formă de om, fără a sci dacă este singur, nici cine este.  — Sunt aici, — respunse el cu o voce tare și ținând pistoalele gata.  — Cine ești tu și ce voesci cu mine.  Streinul s-apropiă cu grăbire și cunoscând roibul, sări plângând de bucurie de gâtul calului și zise lui Codreanu:  — Voinice, e sunt mocanul de la care ai împrumutat roibul cesta.  Te caut de o lună de dile, și iată, că, în sfârșit Dumnede te aduce în drumul me . - ți ert roibul: îți mai dau și bani de voesci, cu toate că nici e nu am pe cât o sută de lei, numai să nu mă lași în durere și să m-ajuți a-mi găsi copilașul ce mi s-a răpit de boeri. . .  Codreanu cunoscuse pe mocan și ascultase cu băgare de seamă cuvintele lui.  Când audi însă că e vorba de răpirea unui copil, se infioră gân-dindu-se la surioarele lui și la Santa și se grăbi a întreba pe mocan.  — Ia spune, măi bădiță, adevărat că copilul a fost răpit?  — Chiar așa Codrenaș drăguță.  Aveam un singur copil, o fată ca de 14 ani pe care-mi-au furat-o d-acasă, în lipsa mea.  Am alergat la oraș, unde am aflat că fata mea se găsește la unul din boerii cei mari; m-am plâns la stăpânire, dar în loc de dreptate, m-am ales cu bătaia și închisoarea.  După trei dile am isbutit să scap sărind zidul temniței și fără altă nădejde, umblam să te găsesc pe tine. . .  — Ca să te ajut a-ți găsi fata, răspunse Codreanu.  — știu că ești mai priceput ca mine, — zise mocanul, —și-mi-am închipuit că tu care ești haiduc poți mai lesne să faci aceea ce nu, pot e . . . . .  — Bine, — răspunse Codreanu; — tu-mi-ai dat un cal care plătește mai mult de cât țoți ciocoii din această țară; e mă voiu sili să- ți găsesc fata.  știi tu numele aceluia care-ți-a luat fata?  — Pe cât am audit, el se numește Zavridis și este unul din boerii cei mari. . .  — Vrei să dici din ciocoii cei mari, de și este cam tot una.  Ascultă dar.  După ce se va înopta mai bine, tu să rămâi aici cu roibul, iar e mă voiu duce pe jos la oraș.  Cât pentru ceea ce voiu face acolo nu e treaba ta; numai să te rogi la Dumnede pentru isbânda mea.  De vei simți ce-va oameni streini prin prejur să încaleci și să treci în pădurea Breazului d-asupra Copoului unde să m-aștepți.  — Am înțeles bădiță,—răspunse mocanul. —  Dar, nădăjduești tu cu adevărat să-mi scapi copilașul?  Codreanu nici nu audise vorbele mocannluî, pentru că urechile lui în acel minut erau ațintite în altă parte.  Audise despre partea drumului celui mare un tropot de cai și uruitul unei drosci. . . .  Ascultă, zise el repede și încet mocanului, poate că afacerea noastră e mai lesne de cum ne gândim.  ține acest pistol și aidem pe jos și în grabă la drum.  In trăsura care trece poate că este unul pin acei boeri mari, cum-i numești tu.  Dacă va fi așa, treaba e ca și făcută.  Numai să fii tare de înger și să nu te lași la nevoie; s-asculți tot ce-ți voiu dice e și. . . .  Dumnede cu noi!  Mocanul încuragiat prin vorbele haiducului nu mai putea de nerăbdare s-ajungă mai curând la drum.  Eșiră înaintea trăsurei și Codreanu se aședă înaintea cailor și puse mâna pe dârloagele lor.  Vizitiul strigă: la o parte, dar Codreanu îi întinse pistolul in față și-i răcni ca un le : oprește sau te dau peste cap; am să spun boerului că-i-am adus acasă un plocon tânăr și frumos, Boerul care audise aceste cuvinte, puse mâna și el pe pistoale, dar când voi să tragă, o mână veanoasă-1 strânse, de braț așa de tare în cât-i cădu pistolul.  Era mocanul care pe la spatele trăsurei aștepta ordinile lui Codreanu și care vădând că boerul întinde arma, s-a grăbit să-l oprescă.  La vederea chipului mocanului, boerul îngăl-beni și întrebă:  Cine sunteți voi bre?  Hoții!  Stoico, trage foc.  Bietul Stoica, vizitiul, ar fi tras, de cât ră-măsese și el înmărmurit în fața pistolului ce Co— dreanu ținea întins asupră-i.  Hoții!  strigă încă o-dată boerul, dar nu era audit de cât de cei doui streini, la acea oră târdie.  Codreanu, nevoind a perde vremea strigă vizitiului:—Leapădă arma din mână și dă-te jos de pe capră sau te miruesc!  Vizitiul se supuse fără a crâcni, iar Codreanu veni la trăsură și vorbi astfel ciocoiului:  — Cocoane, avem să te rugăm ce-va.  Să știi, nici bani nu-ți cerem, nici nu te vom ucide, dacă vei voi să; ne dai o mână de ajutor. . .  — Sunteți în judecată cu cineva?  Prea bine, prea bine.  E sunt boer mare, evghenestatos; merg in toate dilele la Măria Sa și vă fagăduesc dreptate.  Să veniți la mine mâine; dar să veniți negreșit. . . .  — Ia ascultă cocoane: vorba multă e sărăcie; d-ta huruești ca o roată odorogită.  Cine dracu-ți-a spus de judecată, de mărirea d-tale și de cele-l-alte parascovenii.  — Dar ce voiți atunci? — îngână grecul, căci era unul din cei mai mari cațaoni de p-atunci — simțind că se învârtește locul sub el.  — Iată ce voim noi.  Acum o lună s-a furat o fată din casa părinților săi, fata omului acestuia, care nu-și-o poate lua înapoi pentru că tâlharul este boer ca d-ta.  Acum, e sunt sigur că d-ta rebue să fi vădut pe la vre-unul din cei alți boerî așa ce-va.  Spune drept, nu este așa?  — Nu știu nimic, măi băete; să fiu al dra-cului dacă știu ce-va!  Bietul om!  Audi să-i fure fata! . . .  — Ia nu te mai miorlăi, mărite cucoane, că te înțeleg e .  Mai bine ia osteneala a te da jos din trăsură și poruncește vizitiului să se ducă cu trăsură în fuga mare la oraș și să aducă fata până într-un ceas.  — Cum?  -  — Chiar așa.  D-ta să rămâi cu noi aici până atunci și pe urmă-ți vom da drumul.  — Ce ești nebun bre?  — Ba, nebun poate ești d-ta, luminate cioclovină.  Grecul înțelese atunci că nu e de glumit cu astfel de oameni și alergă la un șiretlic.  — Prea bine, —dise el; — ștoico, vino încoa.  Vizitiul se apropiă tremurând ca varga și boerul-i vorbi la ureche. — - Am dat poruncă, zise el apoi cu glas tare,—să se caute fata și s-o aducă aici într-un ceas.  Codreanu însă, care era mai deștept de cât boerul, zise lui Stoica:  — Bagă de seamă băete că dacă nu vii cu fata numai tu singur, sau dacă voiu simți că ai dat de știre cui-va despre rostul boerului, cuțitul me se va face frigare pentru stăpânul tz .  Vizitiul se uită repede la boer care înlemnise, pentru că el i spusese tocmai că cheme potera  — Cum să fac cucoane? —  întrebă Stoica pe stăpânul să .  — Fă cum dic acești oameni bolborosi grecul care abia se mai ținea pe picioare.  Tot de o dată mai spuse încet lui Stoica, câte-va vorbe, negreșit ceea ce trebuia.  — Nu uita ce-ți am spus, re petă Codreanu „ătre vizitiu.  Iar cât pentru ceea ce-ți va fi șoptit boerul la ureche nici să te încerci a face căci. . .  Codreanu nu glumește. . .  La acest nume, grecul bleojdi ochii și fără să 'voiască bolborosi:  — Co. . ,  C. . .  Codreanu? !  Tu ești Codreanu? . . . ,  — Chiar așa cucoane, Dar, ce?  mă cunosci?  — Ba nu, z ; dear, am a. . .  a. . .  audit!  De unde?  spune tâlharule!  Boerul leșinase și căzuse jos în marginea drumului, iar Stoica pusese caii în goana mare către oraș.  Resbunarea  Lui Codreanu-i venise o ideese gândea nu cumva Dumnede -i dăduse în mână tocmai pe acela care răpise pe surorile lui.  La această cugetare un zâmbet amar și crud încreți buzele haiducului și mâna-i se puse, fără voia lui, pe mânerul cuțitului.  Dear se opri și cu ajutorul mo-canului, duse pe boer leșinat în pădure unde era roibul și-1 așeză pe iarbă.  — Se vede că te cunoaste, — zise mocanul.  — Poate.  Ascultă.  Nenorocirea ce te a isbit pe tine, am îndurat-o și ez; dear mai tare de cât toate uneltirile acestor spurcați, e am reușit îndată să le iau înapoi prada.  Apoi Codreanu povesti mocanului cea ce știm despre furarea surorilor și iscusința cu care le- a găsit și luat înapoi. .  Aerul răcoritor al nopței făcu ca peste o jumztate de ceas boerul să-și vie în simțiri.  Luna răsărise și arunca câte-va raze printre arbori luminând fețele celor trei oameni.  Atunci Codreanu se așeză lângă dânsul și-i dise:  — Cucoane, știi că și eu te cunosc?  — De unde?  ez nu te am mai vădut.  — Se poate, dar ai vădut pe alt cineva care seamănă cu mine pentru că erau din același tată și aceiași mumă.  — Nu te înțeleg,—dise boerul, silind-se in zadar a fi liniștit.  — Cunoști d-ta pe surorile mele? —  Întrebă Codreanu, căutând a nu perde din vedere nici una din mișcările boerului.  — Nu, — zise boerul cu grăbire.  — Minți tâlharule!  — răcni Codreanu.  — Grecul creDând că este în destul de cunoscut și vădându-se în mâna fratelui fetelor pe care însuși el le răpise pentru a le da plocon lui Vodă și a-și face mână bună la Curte, se gândi că tot una-i face de va- tăgădui sau nu și luân-du-și inima în dinți, dise:  — Ei bine, acum ce mai voești cu mine!  Tu-ți ai luat înapoi surorile.  Cinstea lor n-a fost nici de cum atinsă și, dacă e vorba, e sunt gata să-ți dau cinci sute lei pentru fiecare din ele ca să le măriți.  Unde sunt ele?  sunt să nătoase?  — Slavă Domnului,— zise Codreanu,—care simțea că se îneacă de turbare.  In sfârșit, ne vădurăm fețele!  In sfârșit, ești în mâna mea! . . .  Dar, să mergem la drum și s-așteptăm trăsura; iar cât pentru socotela dintre noi vom răfui-o pe urmă.  Aide cucoane și fă-ți curagiu, că tot una-ți face.  Plecară și nu peste mult uruitul roatelor unei trăsări se audea în depărtare.  Codreauu zise grecului:  — Daca din păcate vizitiul va fi spus ce-va la stăpânire vei muri ca un câine chiar în acest loc, iar cât pentru noi vom sci să ne apărăm și să ne scăpăm viața.  — N-ai grije,—dise ciocoiul,—am spus e lui Stoica să nu facă nici o gălăgie.  — Dar, despre fată ce-i ai spus.  —-I am dis s-o caute la chir Zavridis.  — Zavridis, — zise mocanul cu grabă;-vedi? -ți spuneam e !  După câte va minute, Stoica sosise cu fata pe care o găsise la răpitorul ei și căreia-i trimesese vorbă printr-o slugă din curte să iasă puțin afară, apoi-i spusese că tatăl ei o așteaptă.  Bucuria bietului mocan când-i se aduse fata nu s-ar putea descrie.  Numai un părinte, numai un tată duios și o mumă bună ar putea ghici ceia ce s-a putut petrece între tată și fiică în a-cele momente fericite.  — Acum, — zise Codreanu către grec,'—fă bine și poruncește vizitiului să se întoarcă încă o dată la orașiu și până la medul nopței să aducă ce-va bani de cheltuială.  — Mai vrei și bani?  — Bani și încă ceva.  — Ce?  — Asta e treaba mea.  Lasă vorba și trimite pe Stoica.  — Prea bine: nu e vorbă, e sunt om darnic și bun.  Cât vrei?  — Numai doo mii de lei.  — Să mă bată Dumnede daca am a casă mai mult de o mie de lei.  — Să te bată și Dumnede nu e vorbă; dar pân-atunci nu te mai preface și di vizitiului să se grăbească.  — și pe urmă-mi dai drumul? .  — Nu știu ce voiu face pe urmă.  — știi ce Codrene?  Eu-ți dau doă mii de lei, numai să-mi dai drumul.  — Diceai că n-ai de cât o mie?  — Am glumit ez.  — Ei bine, „pe urmă voiu glumi și eu cu d-ta”.  Dute Stoico și spune acasă la boerul că te așteaptă cu doo mii de lei în satul vecin.  — Să mă duc cucoane? —  întrebă vizitiu.  — Dute și adu banii.  Vizitiul plecă și pe la medul nopței se întorcea cu doo pungi mari.  Codreanu dete una din ele mocanului, iar pe cea l-altă o legă strîns de șea; apoi zise grecului':  — ți am făgăduit o glumă.  Ei, bine, voiu face-o nu însă aici ci în pădure.  — In pădure. . . .  — Da.  Grecul tremura din toate membrele, gura-i se încleștase și părul-i se ridicase în sus de groază gândindu-se că poate gândul Codreanului ar fi să-l ucidă.  El nu se înșela; căci Codreanu zise lui Stoica:  — Dute băete a casă cu trăsura; iau cât pentru boer, mâine poți spune ce vei voi căci noă tot una ne face.  El va rămânea cu noi aici, pentru că mai avem câte-va de vorbit.  Stoica se cutremură la rândul să de idea că  stăpânul său va fi omorît, dar nu îndrăsni să dică vre o vorbă de rugăciune, ci se mărgini numai a întreba pe boer:  Când să mă întorc cucoane?  Codreanu-i răspunse în locul grecului care nu mai putea vorbi:  Intoarce-te când vei voi, sau mai bine nu te map intoarce de loc.  Stoica începuse să plângă; dar, la o răsfire a haiducului, se supuse și fără a mai dice vre-un cuvânt, dete bice cailor și porni către Iași.  Remânând câte-și trei, Codreanu care-și croise planul, lo de mână pe grec și-l duse în pădure.  Atunci mocanul om de inimă și destul de fericit pentru a nu se mai gândi la răsbunare, încercă să roage pe Codreanu pentru iertarea grecului. . .  — Este de prisos ori-ce rugăciune, — zise haiducu; această lipitoare și altele de felul său m-a pus pe mine pe drumuri și m-a făcut să părăsesc în voia întâmplărăi casă și moșie, pentru a lua calea haiduciei.  El a voit s-aducă necinstea și peirea surorilor mele; el și alții ca dânsul-și bat joc de țeară fără milă și fără mustrare de cuget.  Dacă-1 voi erta, el de mîne va fi mai lacom și mai cumplit vânztor al neamului român.  șarpele trebuie ucis și buruiana rea ce creșce și se întinde în ogorul muncit și udat cu sudoarea frunței românului trebue stârpită cu or-ce preț .  Află, bădiță, că ez am jurat înaintea icoanei Mântuitorului, că pe cât voiu trăi, să nu fac alta de cât să caut a stârpi până și sămânța streinilor îmbuibați fără muncă și dușmănoși patriei noastre.  Am jurat s-ajut poporul suferitor pe cât puterile mă vor ierta.  Am jurat că de voiu aveaa un copil, să-i las cu limbă de moarte acestă singură moștenire: iubire nesfârșită poporului și moarte tiranilor, moartea dușmanilor noștri!  — Dar Dumnede ne poruncește să facem bine vrășmașilor,—dise bietul mocan înduioșat pânz la lacrămi.  — Dumnede , — zise Codreanu, — așa po-runcește.  Dar, oare, noi românii nu suntem tocmai acel popor care păzim mai mult această po-runcă?  Oare, streinii nu sunt bine primiți la noi, încăldiți la sinul nostru, hrăniți?  N-avem noi încredere in el ca și in ai noștri?  De ce-și bat joc de noi?  De ce ne silesc din răsputeri a ne strica limba și obiceiurile?  De ce sunt lacomi și nesățioși pentru carnea și sângele nostru?  De ce ne vând țeara la alți străini?  Ce fel? După ce ai încăldit șarpele în sîn și după ce te a mușcat, tot să-l mai încăldești?  Tot să-ți mai fie milă de el?  Nu; de o mie de ori nu!  și porunca lui Dumnede de a ierta și de a iubi pe toți oamenii ca pe noi înșine, nu poate avea în-țelesul de a sta cu mâinile în sîn când streinul-ți necinstește familia și-ți prăpădește țeara; nu poate avea înțelesul de a lua pânea de la gura copiilor și a o da câinilor; nu poate avea înțele-sul ca noi să fim niște nemernici în profitul streinilor.  Dumnede însuși ar urgisi poporul acela în care stricăciunea într-atâta a pătruns in -cât veneticul mânjește fără sfială tot ce-i cade în mână pentru a stinge cu necurata lui suflare ori-ce simțire, ori-ce nădejdi în viitor. . .  Acum, dute,— adăogă el, adresându-se către mocan;— dute a casă la tine.  Ai bani, ai și pe copilul tăü.  Dute pentru că voiesc a rămânea singur cu acest câine.  Vocea și înfățișaarea haiducului era așa de înfiorătoare în acele minute târdii ale nopței în cât mocanul credu că n-ar fi cu minte să mai turbure valurile îndestul de spumegate ale răs-bunărei ce se vărsase cu furie peste inima setoasă a Codreanului.  El zise rămas bun bine-fâcătoru-lui să și întovărășit de iubita lui fiică, plecă din acel loc unde peste puțin cuțitul avea să scrie o pagină de sânge, o pagină haiducească în historia suferințelor națiunei române.  El plecă lăsând ie urma sa unul din cele nfai fioroase tablouri, pe grec stând cu capul pe pept și aproape în nesimțire, iar Codreanu cu brațele încrucișate îeaintea nenorocitului și rânjind întocmai ca tigrul ce stă gata să sfâșie o pradă. . . .  Dureroase vremuri, când liniștea și dreptatea poporului nu se puteau dobândi de cât prin sânge!  Aurora se ivea la răsărit când Codreanu încalecă pe roib pentru a se depărta de acel loc a cărui iarbă moale fusese stropită de un sânge negru și murdar! . . .  -  Potera  După cum am vădut, Stoica pusese caii pe goană îngrozit de aerul haiducului.  El ajunse la orașiu în cea mai mare grabă, dar, de o cam dată, nu îndrăsni să spună cui-va despre ceia ce văzuse petrecându-se în pădure, temându-se negreșit de mânia Codreanului care mai curând sau mai târdiu-și ar fi putut răsbuna.  Spuse numai că boerul a rămas până a doua di la moșia pe care o cumpărase de curând.  Pânz la dio însă el nu putu nici a închide ochii, nici a-și liniști gândul. -I  se părea că vede, pe de o parte, spânzurătoarea în care-l vor pune când se va afla uciderea grecului și se va crede că el însuși l-a vândut; iar, pe de alta,-și închipuia răsbunarea cumplită a unui haiduc așa de isteț ca Codreanu.  Intre amândoo aceste te-meri se chinui bietul Stoica pânz a doua di când, în sfârsit,-și zise că ori-ce s-ar întâmpla, să-și descarce cugetul și s-arate adevărul, apoi, de va putea, să fugă în lume.  Așa făcu, și a doua di tot Iașul știa despre omorârea grecului și fuga vizitiului.  Stăpânirea porni îndată slujitori s-aducâ cadavrul celui ucis și, tot de o dată, se trmise o poteră numeroasă în urmărirea tâlharilor cari se credeau a fi numeroși.  Potera era pusă sub comanda unuia din cei mai harnici arnăuți din garda lui Vodă, sub comanda lui Leonti.  Codreanu răsbătuse în noaptea aceia pădurile din prejur și, prea mult încreztor in curagiul să și in destoinicia stăpânirei, se oprise la dio într-un crânguleț apreape de Copo , în apropierea chiar a orașului.  Slomnul nu se putea lipi de el, cu toată oste neala de care era cuprins, pentru să mintea-i era peste mzsură stăpânită de cele întâmplate.  Soarele se ridicase ca de doo sulițe pe cer și Codreanu sta încă în apropierea acestei blestemate stăpâniri care-l pusese de drumuri.  El sta lângă un foeșior pe care-l făcuse și d-asu-pra căruia întorcea în frigare un mel tânzr pe care-1 iprumutase ,— cum dicea el în to-d-a-una, — de la o stână.  Intorcea frigarea și gândurile lui sbura departe la Santa, la cele douz surori și mai cu deosibire, la toate nevoie țărei.  Codreanu, era, cum ș-a putut vedea, unul din acei buni români a căror inimă și cugetare se înălța cu atâta mai mult cât cercul de fer al tiraniei se strânge mai tare.  Era una din acele naturi alese pentru care lupta este o con-dițiune neapărată a existenței.  El se formase la scoala suferințelor și, cu toate că nu învățase carte totu-și în creerii lui se roteau adesea idei de acelea cari dau pe față pe omuul învățat și trecut prin lume.  Pentru el care se bucura de multă inteligență și noblețe a inimei era destul să scie că oamenii lui Vodă jefuiau și necinsteau țeara, pentru a simți greutatea atmosferei sociale în care trăia și vitregi mea stăpânirei pe care iadua o suflase peste capul națiunei și pentru a înțelege cât erau de înjosite virtuțile strămoșești și cât de mânjit era un tron pe care stătuseră ațâți eroi înconjurați de iubirea poporului și de binecuvântarea lui Dumnede .  Codreanu de și nu citise despre faptele marilor domni de mai înainte; dar pe de o parte, audise din bătrâni vorbindu-se despre vitejia românilor și Îngrijirea unor domni de binele poporului, iar pe de alta, inima lui chiar i spunea îndestul această, de oare-ce,—-și dicea el: — dacă țara ar fi fost în tot-d-a-una ca acum, apoi de sigur, streinii de mult-și-ar fi să-turat pe deplin poftele lor de a o vinde celui dintâiu cumpărător.  După ce melul fuse gata, Codreanu care se îngrijea în tot-d-a-una să aibă cu dânsul uâ ploscă de vin, întinse masa pe iarba cea moale a pădu-ricei, sub cerul liber, singur singurel, numai cu gândurile lui care-l ducea necontenit către cele trei fete care ocupau în inima sa al doilea loc după patrie; iar cât pentru poteră, nici nu se gândea el că Stoică va fi avut curagiul-să arate așa de curând adevărul asupra morței grecului și că ori cum, va mai trece âncă vreme pânz să fie nevoit a da pept cu oamenii Măriei Sale, buni numai a urmări și prinde pe apărătorii poporului și a ocroti și ține sus pe adevărații tâlhari ai națiunei.  Haiducul, tocmai sfârșise mâncarea, când un sgomot de cai se audi despre miaza noapte și tresări.  Numai de cât-i veni potera și un blestem surd și înfiorător se ivi pe buzele sale, un blestem care ar fi făcut să înghețe sângele in vinele ori cui l-ar fi audit și numai atunci-și aduse aminte că a făcut doo greșeli mari cari-l pu-teau perde: mai întâiu că dăduse prea curând drumul lui Stoica și, al doilea, că întârdiase prea mult prin- acele locuri.  El, nici vorbă, nu-și perdu curagiul care din potrivă, se mărea cu cât pericolul era mai vădit; dar-i părea ră , că poate moartea va veni să-l găsească mai înainte de a-și fi răsbunat îndestul pe dușmanii fericirei sale și fără să fi asigurat fetelor un traiu potrivit lor și mulțumitor.  Cu toate acestea, Codreanu-și puse toată nădejdea în Dumnede și, intr-o clipeală strânse masa și se aruncă pe roib care simțind greutatea stăpânului necheză cu atâta voioșie ca și cum ar fi dis: Aide stăpâne să sburăm ori unde voești!  Era tocmai la prânz și soarele trimitea d-asu-pra pământului atâta căldură în cât numai la umbra pădurilor se mai putea găsi răcoarea neapărată drumașului; iar potera care alergase necontenit încă din dimineața dilei și care cădea de oboseală și căldură, în loc să găsiscă în pădure odihna, din potrivă, dete tocmai peste acela in a cărui urmărire era trimisă.  Nechezatul roi-bului o înștiință despre ființa unui strein în pădure și peste doo minute Codreanu și potera erau față in față.  Potera nici nu se mai îndoi că aceasta era Codreanul căci-1 văd cu carabina gata de luptă și falnic ca un haiduc.  Codreanu era zîmbitor pentru că înțelegea că cu cât împrejurarea este mai grea cu atâta cu-ragjul-i va fi mai nestrămutat și mai mare, pe când potera, de și numeroasă în potriva unuia singur, părea cu totul nemulțumită și descurajată în fața eroului care o privea cu fruntea senină.  In timp de câte va minute, cele doo taberi (dacă se pot numi astfel) stătură una in fața celei-l-altă și se măsurară cu privirile tocmai ca doi vulturi dușmani cari stau gata să s-as-vârle unul asupra celui-alt.  Codreanu dintr-o singură privire, înțelese cu cine are a face.