SCRIERI COMPLECTE  Stabilimentul grafic I.  V.  Socecu  59, Strada Berzii, 59  (41,903)  JACOB NEGRUZZI  SCRIERI COMPLECTE  VOLUMUL III  MIHAI VEREANU  PRIMBLĂRI PRIN MUNȚI  BUCUREȘTI  EDITURA LIHRARIEI SOCECti; Comp.  21, CALEA VICTORIEI, 21.  1895.  MIHAI VEREANU  41903.  Scrieri complecte.  III  CAPITOLUL I.  Generalul Vereanu se primbla prin casă, țiind mânile la spate precum avea obiceiulcând era pe gânduri.  La masa din mijloculodâei ședea soția sa cucoana Sevastița, Lu-țica fiica lor și Miss Mary, guvernanta acesteia.  Cele doo dintâi lucrau, pe când ceadin urmă cetea intr-o carte.  Pe masă era oscrisoare deschisă.  — Nu trebue să te superi, frate, zise după câtva timp cucoana Sevastița cătră soțulsău.  știi, așa sunt copii, ei gândesc puținla grijile părinților fiindcă nu le cunosc. ș- apoi o întârziere de câteva luni nu e vreo mare nenorocire: ar trebui să fim mul-țămiți că Mihăiță și-a trecut examenele șiisprăvit studiile.  Suntem in Aprilie, așa darin Iunie sau cel mai târziu in Iulie va fi acasă.  „ție iți vine mai ușor de vorbit; așa, res-punse generalul, tu l-ai vfzut de doue ori in timpul acestor zece ani de când s-a pornitla școli, dar eu care nu l-am mai văzut! . . . Putut- am să te întovărășesc?  N-a trebuitsă remân infipt pe loc?  Intăi intereselenoastre și apoi Obșteasca Adunare pe carenu m-a lăsat Vodă s-o părăsesc o singurăzi. . .  Pe dînsul earăș nu l-am putut aduce niciodată.  După atâtea griji ce am tras cu dînsulcând era in țara nemțească și apoi in Paris,mai cu samă când era bolnav, primesc in-sfirșit vestea că și-a trecut licența; eu plinde bucurie așteptam că va veni să ne vadăindată, că va veni fără oprire zi și noapte,pe când el de doue luni de zile cutrieră lumea.  Nu-i e dor să mă mai vadă și pemine, nu-i e dor să vadă pe Luțica pe carea lăsat-o copilă de șepte ani ș-acum a s-ogăsească fată mare?  Eu nu-nțeleg gustul de a colinda făr de sfirșit țări străine.  Cecaută de atâta vreme in Italia?  și cel puțindacă s-ar întoarce acum, dar scrisoarea ce amprimit astăzi din Veneția inii spune că vamai zăbovi incă vr-o doue luni și-mi maicere parale.  îmi vine să nu-i mai trimitnici un ban, atunci poate se va hotărî să vie.  — Dacă n-a avea bani, nu va avea ca ce se întoarce.  „Am să-i trimit cât îi trebue de drum și să-i scriu să vie pe loc.  Luțică, scrie ce-țivoiu dicta eu!  — Fă-i-o și asta, dragă, căută să-l maiînduplece cucoana Sevastița cu glas blând,cine călătorește învață, nu-i rău să mai cunoască și să mai vadă din cea lume.  „Atunci de ce nu s-a dus la Ingleji, unde se văd și se învață lucruri practice și bune,cum se lucrează, cum se câștigă și se adunăbani?  Dar lui totdeauna i-a plăcut să fie cuochii in nouri și gândul in visuri.  Adu-țiaminte de unele scrisori ce ne scria.  Nu-itrecuse prin minte să învețe filosofia?  Parecă filosofia are să-i aducă vre-un folos, saucă va putea face vre-un bine țării lui cudînsa!  A trebuit să mă supăr pe dînsul cudinadinsul ca să se înduplece să studieze legile.  — Dar insfirșit ai văzut că te-a ascultat și că a învățat bine.  Nu-i scrie o scrisoare aspră, dragă!  „Ei bine, fie, treacă și această voie a lui, insă te încredințez că va fi cea de pe urmă. Scrie Luțico cum ți-oiu dicta eu și mai lasăla o parte portofoliul ce-i lucrezi.  Vezi căai timp indestul ca să-l gătești.  Luțica puse lucrul la o parte, și scrise următoarea scrisoare sub dictarea tatălui său:  Iubite Mihai!  „ți-am scris că trecerea examenelor tale mi-a făcut mulțămire căci acum te pot socoti ca bărbat și ai dreptul de a intra inlumea oamenilor copți și de a spune și tuo vorbă.  Dar gândeam că vei grăbi a te întoarce acasă și că nu te vei mai opri pe drumuri o vreme așa de lungă.  Insă văd căm-am inșălat: tu imi scrii că vrei să maizăbovești incă vr-o doue luni in Italia.  Deșiaș fi dorit să te văd și să te imbrățoșezcât mai curând, iți mai încuviințez această zăbavă care insă iți poruncesc a fi cea depe urmă.  Te-am înștiințat că de doi ani, decând bătrânețele și oboseala m-au silit să lasla o parte trebile publice, ne-am mutat lațară.  Casa noastră aici la Vereni e reparată, grădina e mai frumoasă și mai căutată decât pe vremea ta, când veneam la țară numai trei, patru luni pe an.  Cu toateaceste casa din oraș tot o ținem incă, pentru ca intorcăndu-te să putem petrece acoloearna și să cunoști mai bine lumea și societatea noastră in care ai să trăești de-acum.  Respunde-mi indată la această scrisoare și nu uita să ne înștiințezi despre zioa sosirii ca să-ți pot trimite trăsură și cai la hotar.  — Am să-i scriu și eu frate, nu pecetlui scrisoarea, zise ear cucoana Sevastița cătră soțul ei, care după ce cetise scrisoarea cuochii, luase acum pana in mână pentru a subscrie.  „Pot să scriu și eu, mămuță?  adaose Lu-țica.  — Scrie dragă, dacă vrai, respunse cucoana Sevastița.  „M-aș duce in boschetul cel cu lilieci.  — Bine, du-te.  Luțica eși pe terasa ce da in grădină și deacolo, coborind scara de peatră, intră inuna din alee.  Miss Mary o urma incet țiindcartea in mână.  In vreme ce cucoana Sevastița scria scrisoarea, Generalul bătu inpalme și ceru un ciubuc.  După câteva minute feciorul veni purtând ciubucul și ocafea turcească.  Generalul se puse pe canapea și sorbi incet cafeaoa fumând ciubuculși umplând toată camera de fum.  Când sfirșl soția lui scrisoarea, generalul incepu astfel:  — Nu mă pot nici de cum deprinde cu Inglezoaica asta.  De șese luni de când e la noi in casă pare că-mi stă o peatră pe piept. Când trag un ciubuc numai o văd strănutând și strimbându-se, incât imi vine să fug din casă; la masă abie gustă din bucate și peste zi te miri de vorbește mai mult dezece vorbe.  Pe scaun stă dreaptă și țeapănăca un băț și numai ochii îi umblă de vedetot.  Apoi când iși prinde inca ocheana innas ca să vadă ceva din depărtare, nu maipot.  O copilă așa de tênără, căci nu poatefi mai mult de 25 sau 26 de ani și așa deciudată n-am văzut de când sunt!  „Așa sunt Inglezele, dragă.  Tu singur lăudai mai dinioarea țara și obiceiurile lorși spuneai c-ar fi fost mai nimerit să zăbovească Mihăiță in Inglitera decât in Italia.  Miss aceasta imi convine mie prea mult. Câtă regulă păzește in trebușoarele ei, cebună metodă are in lecțiile ce dă și cât de bine cântă din clavir!  Luțica a făcut cu dînsa mai multe progresuri in șese luni decât cu profesorul cel veehiu in cinei ani.Apoi cât de bine cunoaște și vorbește maitoate limbile moderne: nici n-ai zice că-iIngleză.  Chiar limba noastră o cunoaște maibine decât multe dame de la noi.  După doiani de zile — căci mai mult de optsprezeceluni n-a fost la șoldeanu — dacă n-ai auzi pe ici pe cole accentul străin, ai crede că-ide-ale noastre.  — Ba asta n-ai mai crede o că pre mult tace, pre mult cetește și pre are o față ne-păsătoare.  Dar să lăsăm aceste.  — Odaea lui Mihaițâ ai gătit-o?  „Biuroul de lucru i l-am așăzat sub fereastra ce dă in grădină: biblioteca alăturea.  Divanul ce merge dealungul păretului dinstingă mi-l aduce tapițerul mâni ori poi-mâni.  Nu știu ce să i pun in părete deasupra ușei.  Să-i dau tabloul cel care representâ ofurtună pe marea ori. . .  — Lasă că pe acela il regulez eu.  Acolo am sâ-i pun pușca cea noo inglezească ceam cumpărat pentru dînsul, pistoalele celeturcești, revolverul, torba de venat și iataganul cel vechiu ce-l am de la bunu-mio.  „Doamne, frate, când ai lăsa incolo armele.  Nu știi cât imi e de frică!  — Doar nu mai e copil.  ș-apoi știi că eram bătăuș de soiu.  Ou sabia știe bine să umble.  N-am aflat chiar despre niște dueluri, de care n-a indrăsnit să-mi scrie niciodată?  Cu aceste arme păretele va fi frumos împodobit.  Peste doue săptămâni cânds-a deschide iarmarocul am să mă duc să-icumpăr și un cal de călărie, vre-un harmasar tenâr și cu foc.  șeaoa și freul cel frumosce mi-a dăruit Vodă i le-am păstrat lui neatinse.  In vreme ce bătrânii puneau astfel la cale pregătiri pentru fiul lor ce era să vie, o trăsură se auzi intrând in curte.  Feciorul anunță că a venit cuconul Săndulachi.  Acesta era un bătrân slab, mic de stat, cu ochii vioi și figura veselă.  El umbla îmbrăcat cu haine lungi orientale precum erauobicinuite odinioară, avea antereu, giubeluță,brâu, numai fesul turcesc il înlocuise cu oșapcă.  — Sărut mâna, verișoară Sevastița, plecăciune vere, strigâ Sandu intrând in casă.  „Sluga, cucoane Săndulachi, răspunse Se vastița cu o scurta mișcare de cap.  — Bine ai venit, vere, zise genei aiul, mer-gendu-i inainte.  Ce minune că te mai arățipe la noi?  Gândeam că ne-ai uitat cu totul.De astă toamnă nu te-am mai văzut!  — He!  De la mine până la Vereni suntvre-o trei ciasuri bune și la virsta mea tră-surele hurducă.  îmi pare bine că vă vădsănătoși; verișoara tot tenără remâne înciuda vremii ce trece.  Pare că te văd cucincisprezece ani inainte, verișoară; la d-tase potrivește vorba românului vrabia tot puiu remâne.  „Te rog cucoane Săndulachi, nu incepe ear cu proverbele dumitale, știi că nu-miplac.  — Proverbele, verișoară, se zice că sunt înțelepciunea popoarelor și la virsta noastră,adicâ la a mea, puțină înțelepciune nu strică. Dar Luțica ce face?  trebue să fie ca un boboc de trandafiri ce vrea să inflorească, șide finul meu Miliai ce mai știți, când vine?  Mi-e dor să-l văd.  — și noue ne-i dor, respunse generalul,dar ce folos?  Deși și-a sfirșit studiile, el maizăbovește incă vo doue luni prin Italia.  Zicecă vrea să mai cunoască lumea păn a nuse întoarce acasă.  — Bine face, bine face.  Lasă-l să vadăși să cunoască.  Cine știe, poate vo Italian-cuță frumușică l-a fârmecat pe acolo.  He! Aceste sunt ale tinerețelor.  și noi am fosttineri, vere, he!  „Vo Italiancă?  nu cred, vere, respunse generalul, cam îngrijit.  — De n-a fi in Italia, are s-o pată acasă.  La noi nici un tenâr nou venit nu scapă defriguri și de dragoste.  Când nu se așteaptă,atunci il apucă.  îmi aduc aminte că am văzut la d-voastră o guvernantă tânără și frumoasă, o Ingleză, ai să vezi cum ochii ei cei albaștri au să incurce pe băiet, mai vir-tos la țară, unde te vezi și te intîlnești fără voie.  „Te rog sfirșește vorba asta, cucoane Săn-dulachi, il întrerupse cucoana Sevastița.  Cum iți inchipuești că un fecior de boer are să se înjosească pănă a se uita la o biată fatădin lume, care și-a lăsat pitria, a venitpeste mări și țări ca să-și câștige pânea. Numai ideea mă face de nebunesc.  — He, verișoară, amorul e orb, el nu cunoaște ranguri și boerii.  Dar noi oare nu suntem aici; dar eu nu pot preveghea și povățui?  — Dracul stă in vale si sprăvule caru-ndeal.  Amorul e dracul, el nu se privighează nici se preintimpină.  „Totdeauna ai fost prevestitor de rele, zise cucoana Savastița supărată.  Nu-ți vineun gând bun; toate împrejurările numai innegru le vezi.  Om ca d-ta n-ain mai pomenit!  — Nu te supăra, verișoară, așa vorbesceu fără gânduri rele.  ș-apoi o mică dragoste,un mic roman câmpenesc ce rău face?  șieu am fost tenăr și vărul.  Mai știi, vere Vasilică, când umblai de cu zioa pănă noap-'tea la venat ca să-ți mai treacă amarul din suflet. . .  — Eram copil atuncea; să nu mai vorbimde asta, vere, respunse Vereanu, văzând că soția lui încrețea fruntea tot mai mult.  Săndulachi Dospin îmbătrânise neinsurat, și iși îndreptase dragostea asupra lui MihaiVereanu care-i era fin și nepot și avea degând al face moștenitor averii sale.  Bătrânul insâ era curios in felul său.  El nu arătaniciodată dragostea ce simțea pentru cineva, dincontra pe acel ce iubea mai mult, iltracta cu mai multă asprime.  El era sarcastic in vorbă și totodată susceptibil, așaincât ii plăcea să-și bată joc de cineva, darnu putea suferi să ridă altul de dinsul.  Elavea de gând să facă pe Mihai Vereanu moștenitorul averii sale, dar totodată ar fifost gata a-l desmoștenî la moment, dacăar fl văzut că nepotul său aspiră la aceasta.Generalul Vereanu era din contra bun și blând dar indărâtnic, așa incât soția luice-i era cu mult superioară in spirit, tre-buea să fie foarte ghibace pentru a-l plecavoințelor ei.  Vereanu și Dospin erau veri,copilărise Împreună, și remăsese buni prieteni in toată viața lor.  In vreme ce urma convorbirea cu Săndu-lachi, Luțica era in boschetul cu lilieci și scria un răvaș lung fratelui ei.  Ea îi vorbeadespre dorul ce avea de a-l revedea, pe dîn-sul care acum avea să se intoarcă in sinulfamiliei, spre bucuria ei și a părinților, îizicea cât de frumos il găsește după portretul ce-i trimisese nu de mult, apoi despreea însăși zicea că, eșind din copilărie, acumeste fată mare, că așa o consideră guvernanta sa pe care o iubește mult; despreviața de la țară, despre grădina ce acumera foarte frumoasă, despre florile ce le in-grijea ea singură și la urmă earăș de nerăbdarea cu care il așteaptă.  Sflrșind de scrisea se acufundă in aleele grădinei.  Aceasta dinaintea casei era deschisă, cu frumoase gazoane de earbă și straturi deflori.  Mai incolo aleele devineau mai umbroase, locul se pleca spre vale și se vedeain depărtare șerpuind Moldova.  Un mic brațal aceștia trecea insă prin grădină din partea unde era o pădurice de brazi, in mijloculcăreia se formase și un mic Iac pe care pluteao luntrișoară; ear in jurul lacului erau maimulte boschete umbroase.  Pe când celelaltepărți al grădinei cu florăria, cu boschetedeschise, cu straturi dese și alocuri cu statueimpodobite de verdeață erau vesele, aceastaera intunecoasă.  Luțicăi insă îi plăcea cudeosebire păduricea de brazi unde domneao misterioasă -tăcere.  Acolo se dusese șiacuma și se puse să arunce pâne la lebedelece inotau pe lac.  După câtva timp insă gândul la Mihai îi reveni și se așâzâ gânditoarepe o bancă.  CAPITOLUL II.  Săndulachi Dospin nu venise la Vereni numai pentru a face o visită vărului său, ci avea a-i mai vorbi ceva in secret.  Deaceea dupa prânz profitând de un moment cândse găseau singuri in grădină, il luâ de brațși se duse cu dînsul intr-un loc mai depărtat.  Acolo după câtă va vreme de tăcere Săndulachi incepu astfel:  — Am să-ți vorbesc, vere, despre un lucru care nu-ți va fi foarte plăcut.  Pe când eramamândoi flăcăi tineri, imi aduc aminte despre o faptă a dumitale la care nici n-așmai fi gândit, dacă imprejurările nu mi-arfi improspătat-o.  Cu un an inaintea căsătoriei Dumitale, te-ai incurcat intr-un amorcu femeea lui Manoli Serbu, posesorașu-lui moși oarei Brasna din munți.  Ai despărțit femeea de bărbatul ei și erai s-o iei de nevastă, dacă bietul naosul Enacachi și biata mătușica Frâsina — Dumnezeu să-i ierte!  —nu te-ar fl oprit de la un asemenea pas ne-precugetat.  Un an mai târziu, părinții te-au îndemnat cu stăruință să te insori; aifost silit să le urmezi voea și ai făcut bine.Slavă Domnului ai fost fericit și mulțămitin viața căsătorească, precum puțini se potlăuda.  Deatunci s-au trecut ațâți ani, incâtși d-ta și lumea ați uitat despre o ușurință pot zice de copilărie.  Insă Manoli nu a uitat-o.  El a fost ieri la mine. . .  — Nu se mai impacă acel creștin?  întrerupse aici generalul — nu mai uită și nu mai iartă?  Dacă i am făcut un rău in viată,nu am fost impins de dușmănie, ci de patimile tinereții; o viață de om s-a scursdeatunci, generația noastră a perit mai întreagă și alta a venit in loc.  M-a dușmănitși prigonit multă vreme; abie m-am apăratde cursele sale, și astăzi la bătrânețe totincă gândești la prigoniri?  „Nu, vere, numai gândește la prigoniri.  Dar nu uita că i-ai sd robit toată fericireavieții, i-ai ademenit femeia și, ceea ce-i mairău, i-ai răpit singura copilă ce avea.  CăciSultana, — așa mi se pare se numea soțialui, — avea o copiliță de câteva luni, cândl-a părăsit pentru a te urma pe d-ta.  Acum  Manoli e bătrân; el a venit să-mi spuie că uită și iartă totul, numai că n-ar voi sămoară fără a-și revedea copila.  El a aflatcă muma și fata trăesc dintr-un venit cele-ai asigurat pe viață, dar a umblat in zadar prin toată țara ca să afle ceva despreele, nicăiri n-a dat de vre-o urmă.  Fiind dar că trebue sa trăească in străinătate,el te roagă să spui unde le poate găsi căcie firesc lucru pentru un părinte de a voisă-și vadă copilul la bătrâneță, mai virtoscând alt urmaș nu mai are pe lume.  Lad-ta n-a indrăznit să vie singur, știind cănu-l vei primi după toate cele intîmplate intre d voastre, dar la mine n-avea de cese teme.  Deaceea, indemnat de dînsul, terog și eu să-mi spui unde se află Sultanași copila, ca Manoli să le poată căuta.  Ițimărturisesc că el a venit odată cu mine și așteaptă respunsul meu la crișma din satunde a tras.  Auzind aceasta, generalul Văreanu increți sprincenele și toată figura lui arătâ o nespusă nemulțămire.  — Este drept, vere Săndulachi, că răul care l-am făcut in tinereța mea acelui om e mare,dar adu-ți aminte câte mi-a făcut el pe urmă. De  doo ori am fost atacat de oameni inar-mați in pădurea Cornului și numai prinluptă am scăpat de dînșii.  N-am aflat peurmă că acei făcători de rele nu erau hoți,ci oameni de-ai lui Serbu care voeiau să-șirăsbune asupra mea cu moarte?  N-am fost pîrît de mai multe ori cătră Yodă de nele-giuri ce aș fi făcut ca ispravnic și nu am avut nevoie de stăruințe și de dovezi ca să mădisvinovățesc?  Toate aceste și multe altelecu care m-am luptat ani intregi, el mi le-a urzit.  De câte ori i-am trimes răspuns ca să se impace cu mine, că-i dau ce vrea, numaisă uite cele trecute—nici n-a voit să știe de mine, ci aduna tot mai departe ură in sufletul său.  îmi pare bine că astăzi la bătrâneță și-a adus aminte că are datorii creștinești și că vrea să nu mai gândească la ceea ce-afost intre noi.  și eu îl iert de toate prigonirile sale, meargă cu Domnul!  Pe Sultana și pe copila lui nu le-am mai văzut de cândm-am insurat; le-am pornit atunci in țara Nemțească, le-am asigurat un venit anual cucare să trăiască, venit pe care îl trimet regulat unui bancher din Yiena.  Sultana incei intăi ani mi-a mai scris câteodată cânddintr-un oraș, când din altul, dar eu nu i-amrăspuns niciodată.  Unde se găsesc ele, nuștiu, atâta cunosc că trăesc in țara Nemțească și că sunt sănătoase și mama și fata.Spune lui Sărbu asta din partea mea, du-i și numele corespondentului din Yiena de lacare poate afla locuința lor, dar la mine roagă-l să, nu vie, căci nu vreu și nici pot să-l văd.  Mai spune-i că voiu înzestra fata când s-a mărita și dac-a fi să mor le-oiu lăsaun capital din care să trăiască amândoo. Nime  nu a plătit mai scump decât mine o greșală de tinereță și nime pe lume nu areun suflet mai neîmblânzit decât Sărbu!  Nu apucase a sfîrși bine Vereanu, când se văzu in capătul aleei un om mare destat cu părul și cu barba căruntă și ochimici și strălucitori ce străbăteau ca niște săgeți prin gene lungi și dese.  Văzându-l,Vereanu îngălbeni la față și se uitâ țintă la dînsul, ear Săndulachi plin de îngrijire păși spre el cu gând de a-l îndemna să nu seiuțească, ci sâ-i fie vorba mai blândă decâtfața.  Omul care venea era Manoli Serbu.După ce așteptase de mai multe oare insat, de nerăbdare, se hotârise a veni el singur la Vereanu și a se esplica cu dînsul.  — Ce vii aici, ce cauți in casa mea?  strigă Vereanu cătră Manoli, până când acesta nusosise incă de tot.  Am zis vărului ce aveamde zis, cu tine nu voiu să am nici o tălmăcire.  Fugi din ochii mei, nu-mi amări zilele bătrânețelor!  „Ce-ai căutat in casa mea, ce-ai venit la mine, când eram tânăr și fericit, respunse acesta cu glas săc și adânc, ce aveai să-mi amărești toată viața pentru a-ți implini poftele de cuconaș de neam?  Dece mi-ai răpit femeea și copilul, dece m-ai făcut neom din creștin ce eram?  — Dacă ți-am făcut un râu, intimpină generalul și sângele îi fierbea tot mai tare, l-am făcut fără voie, eram tânăr și cu mintea necoaptă.  Dar tu ai vrut să mă omoricu gând precugetat.  Mulțămește bunătățiimele că n-am stăruit să te inchidă in Ocnărsă nu mai vezi lumina zilei.  Te-am iertatși tu tot nu te-ai mulțămit.  Mergi acum șimă scapă de chipul tău uricios!  Săndulachi, văzând figura aprinsă a lui Ve-reanu și fața lui Serbu care din ce în ce se făcea mai amenințătoare, sări intre dînșiL  „Linișteșta-te, vere!  strigâ el cătră unul, ce ai venit aicr?  strigâ cătră celalalt, nu afost vorba să m-aștepți, să-ți aduc eu răspunsul?  Hai, du-te acum și nu mai aprinde patimi vechi: așteaptă-mă că vin și eu.  Cum stăteau amândoi pe loc măsurându-se cu ochii dar păzind tăcere, Sandulachi crezu de datoria lui să cerce a-i impăca și urmâ:  „Dacă m-ați asculta pe mine, zise el, in loc de a vă zice vorbe așa de rele v-ați im-păca.  Ce a fost a trecut, zice Românul.  Omul bun uită răul ce i s-a făcut dar binele îl ține minte.  Toți trei care suntem aici avem păr alb și zilele noastre nu mai sunt multe. —Dați-vă mâna ca să vă descărcați sufletulși vă dispărțiți cu Domnul!  Nici unul nu făcu un pas spre celălalt.  Figura lui Sărbu se contractă nervos; el nuîntinse mâna, ci întorcăndu-se zise numai:Mă duc, nu te teme că ție îți voiu mai faceun rău! —Generalul iși mușcâ buzele urmân-du-l cu ochii.  După ce Sărbu dispăru in oaltă alea in dosul copacilor, el șopti printredinți „șerpe! ”  și scuipă, aruncând ciubuculce ținea in mână pe drumul pe care pășisedușmanul său.  Săndulachi il luâ de braț și il duse ina-poi spre casă, foarte agitat și el de scena la care fusese martor.  Pe drum intîlniră peLuțica care se juca cu un câne de venat.Copila era așa de veselă și nebunatică, arătaașa de frumușică cu buclele ce se jucau înjurul capului ei, cânele earăș, cât era de mareși frumos, era așa de blând in jocul său cu copila, incât această privire inlăturâ grijade pe fruntea bătrânilor amendoi, făcăndu-isă uite cele petrecute câteva momente înainte.  Incurănd, cucoana Sevastița și Miss Mary veniră și ele.  întreaga societate, pe care cânele Balaban o urmă încet, se in-dreptâ spre terasa casei.  Acolo se așăzară cu toții, privind in tăcere cum soarele începu a se pleca spre apus.  De la o vreme Săndulachi, văzând că e timp de întoarcere,lo rămas bun, făgăduind că va reveni să-i vadă mai des, când finul său va fi sosit.După plecarea sa, generalul recăzu pe gânduri, neputendu-i eși din memorie intîlnirea cu Serbu, vechiul său dușman, pe care demulți ani nu-l mai văzuse, ear intre celelalte persoane ce compuneau societatea domnea tăcere.  Orlogiul cel mare de pe piața San Marco din Veneția suna tocmai zece oare.  Resu-netul vuitor al oarelor ce bateau treziră dinsomn pe Mihai Vereanu, care se scula prinsde mirare cum a putut dormi așa de mult.Deschizând jaluziile ferestrelor, el se incre-dințâ că nu se inșală și că zioa este înaintată. In  pripă se găti pentru a nu ajunge preatârziu la un otel unde trebuea să se intil-nească cu amicul său Henri Beaudieu cu care hotărise să visiteze in acee zi Academia frumoaselor arte.  Casa in care ședea Mihai avea fațada și intrarea principală pe piațaSan Marco insăși, ea de o parte făcea colțulunei stradele mici și ănguste cum sunt celemai multe din Veneția, și pe această stradelă dedeau ferestrele odaei lui Mihai.  In vreme ce se gătea, se apropiase de mai multe ori de fereastră, și privirea lui căzudin intîmplare asupra ferestrei din față,unde j aluzia era intredeschisă.  In dosul acelei ferești i se păru a vedea chipul unei femei.  Strada era atât de ângustâ incât nu cădea destulă lumină asupra rândului de jos al casei din față pentru a recunoaște bine chipul; ceea ce putea vede era că femeea iși peptena părul despletit, că părul era negru și frumos.  După o scurtă vreme, femeea din față se apropie și ea de fereastră și seuitâ afară, dar zărind chipul unui bărbatse retrase.  Mihai se incredințâ că necunoscuta era tenără și de o frumuseță extraordinară.  „De mai multe săptămâni șed aici,fereastră lăngă fereastră cu o femee așa defrumoasă și âncă nu o zărisem pănă astăzi! Aceasta e neiertat, iși zise el in sine, luând hotărirea de a nu negriji mai mult pe vecina sa.  Pentru moment insă nu putea face altfel decât a eși, fiind așteptat.  In adevăr când ajunse la locul intîlnirii, amicul său il in-tîmpinâ cu mustrări că l-a făcut să aștepte mai bine de o oară.  Acesta era un tânăr pictor din Svițera, cu câțiva ani mai invîrstă decât Mihai.  Ei erau vechi amici din Paris și veniseră impreună in Italia.  Henri pentru a face studii serioase in arta lui, Mihai pentru a petrece și a cunoaște Italia.  După o călătorie răpede prin orașele cele principale, ei ajunseră la Veneția unde erau să se despărțească, de vreme ce deaici Mihai voea să plece in țară.  Călătoria urmase după planul lui Henri care voea mai intăi să aibăo idee generală despre intreaga țară și apoi să se așăze pe un timp indelungat la Roma,pentru a se deda serios la studiile sale.  Intot timpul, ei locuise și trăise impreună, numai in Veneția, Henri neputând refusa os-peția unei familii franceze ce se stabilise acolo și care era inrudită cu a sa, fusese silit a locui in o altă casă destul de depărtată de otelul amicului său.  — Ce ai pățit, Mihai, îi zise pictorul când il văzu intrând, de te-ai intârziat astăzi așade mult?  începusem a crede că ai să fii necredincios cuvântului tău, ceea ce nu ți s-a intimplat incă niciodată păn acum.  Eram să vin la tine, temendu-mă să nu ți se fi intimplat ceva.  Am perdut o oară intreagă din galeria de tablouri.  „M-am deșteptat mai târziu decât obicinuit, răspunse Mihai; acest oraș extraordinar, in care vuetul trăsurilor e inlocuit prin acel jalnic și regulat al vislelor, face un curios efect asupra nervelor mele.  Aici aș voi să tot șed, să mă tot uit, și să dorm, pecând altfel imi place mișcarea așa de mult.  Ne deprindem aici a ne lungi pe perine, a plutipe apă, și a duce o viață cu totul contemplativă, încât mintea simte o odihnă deplină.  — Mie-mi face Yeneția un efect cu totul contrar, intîmpinâ Henri; toate frumusețele artistice adunate aici cu așa grijă, tradițiu-nile istorice păstrate cu atâta respect, iubirea ce are poporul Yenețian pănă in clasele cele mai de jos pentru artiștii lor ceimari și pentru operele lor, cunoștințele artistice ce au chiar oamenii cei mai de rândcare altfel au o invățâtură atât de neîngrijită, toate aceste fac de-mi fierbe sângeleși-mi insuflă ambiția să devin și eu un artist însemnat.  Sufletul meu e aici intr-un neastempăr necurmat.  Yorbind altfel, ei părăsiră otelul unde dejunaseră și trecură peste Piața și peste Piațetă, cu gând să iee o gondolă care să-itransporte peste Canalul cel mare la Academie, unde era Galeria de tablouri.  Un gondolier tenăr și cu figura veselă alergă înaintea lor.  „Eată-mă, Signori, eată-mă, v-am așteptat.  Am refusat pe alții, presimțind că veți veni d-voastre.  — Bravo Lazaro, răspunseră ei sărind ingondolă.  La academie!  „Pre bine, Signori, intr-o secundă, veți fi acolo!  și gondola tăie apa cu iuțeală, impinsă de visla lui Lazaro.  Pe drum Mihai istorisi amicului său despre vecina ce descoperise și zise cât de frumoasă este, cât i-a părut de imposantâ și toate reflecțiunile ce-i inspirase o privire de câteva momente.  Henri Beaudieu îi urâ noroc și succes și se incinseintre ei o convorbire despre caracterul femeilor italiane și in special a Venețianelor despre care cetise că sunt ușoare, iubitoare,dar nesuferite prin gelosia lor.  La urmă dinipotesă in ipotesâ, ei iși formase un roman intreg și ajunsese a glumi asupra urmărilor acestei cunoștințe care — nici nu era incăo cunoștință.  Gondola insă oprindu-se la piața cea mică ce este inaintea Academiei,ei se coboriră amândoi.  Nu visitau ei pentru intăia oară acea galerie de tablouri; de aceea trecură răpede prin cele intăi sale spre a merge in cele principale unde Henri făcea studiuri la tablourile cele mai vestite de Tizian, Tintoretto, Bellini, Yeronese și amândoi Palma.  Beaudieu observa tablourile in toate amănunțimile lor; el știa unde să se așeze pentru a se bucura mai bine de efectul luminei, pentru a nu perde nici o amănunțime; el umbla de la un tablou la altul,compara mai multe intre ele, cetea pasa-giuri din cărți ce lua totdeauna cu dînsulși care tratau despre tablourile vestite dinacea galerie, urmând studiul său ca un om al artei și un adevărat cunoscător.  Nu așa Vereanu: când un tablou îi impunea prin frumuseța sa, numai acesta îi atrăgea toată luarea aminte.  El se așăza dinaintea tabloului și se perdea atât de mult in contemplarea lui, incât uita toate dimprejurul său.  Din frumoasa galerie Veneziană înălțarea Maicei Domnului de Tizian, avea o nesfirșită atragere pentru Vereanu.  El se putea perde oare intregi in privirea acesteicapdopere, care îi deștepta idei și visuri ne-sfirșite ce luau proporții tot mai mari pănăce se incâlceau cu totul in mintea sa.  Deși ca tot fiul adevărat al secuiului, sceptic in ideile religioase, el era simțitor pentru totce este frumos, dispus la moment să cadăin sentimentalismul cel mai mare dacă unop de arte il apuca prin partea sa cea slabă,prin impresionabilitatea sa.  Assunta îi impunea, nu prin propria sa valoare artistică,pentru care nu avea adevăratul simț, ci prin ideile religioase ce-i trezea in închipuire. Inalțarea  maicei Domnului se transforma lael in ideea nemuririi creștine care il acufunda in gânduri adânci.  Din aceste il deș-teptâ de la o vreme amicul său, când momentul plecării sosise.  „Trebue să mergem, căci m-așteaptă acasă.  Tu n-ai profitat earăș nimica nici astăzi. Te ții infipt inaintea unui tablou și te uiți atâta, incât nici mai ai simțire pentru acel tablou insuș.  Să mergem; nu ești de îndreptat!  — Să mergem, respunse Mihai, care dela o vreme uitase unde se găsește.  Ei se suiră earăș in gondolă pentru a trece in partea opusă a canalului.  Zioa era caldă și soarele ardea.  Gondolele printre care Lazaro iși făcea loc erau toate acoperite.  Mihai lovind pe umărul a-micului său, strigă deodată: „Eat-o!  Nu era singură!  „Cine?  respunse Henri cu mirare, ridicând ochii de pe un album deschis ce ținea in mână.  — Ea, vecina mea, impreună cu alta pecare n-am putut-o vedea.  — A trecut, Lazaro mână după dînsa!  „Ba mă eartă respunse Henri, eu n-am vreme să fac goane după femei căci m-aș-teaptă acasă.  Dar tu nu pierzi nimica, căci vei vedea-o desară la fereastră.  Mihai tăcu și peste puțin gondola se opri earăș la piațeta, unde amicii se coboriră.  De îndată, Miliai se întoarse acasă, și se puse la fereastră, cu speranță, de a revedeape vecina lui.  Insă, inzadar, căci jaluziile din față, remaseră inchise toată zioa și nimica nu se zărea îndărătul lor.  Pe când el sta cu ochii ațintiți asupra casei din față, servitorul otelului îi aduse scrisori, pe care Mihai, cunoscendu-le a fide acasă, le deschise in pripă.  Scrisoarea surorei sale mai cu samă îi produse un efect profund.  Era scrisă cu atâta naivitate și dragoste frățească de Luțica pe care nu omai văzuse de când era copilă mică, incâtun dor puternic de a se întoarce in țară il cuprinse, Scene multe din copilărie i se înfățoșară in memorie și el căzu pe gânduri.  Idei despre viitor se amestecară cualtele despre trecut și-l ținură astfel intr-unfel de visare trează multă vreme.  Spre sară el eși și se preumblă pe malul lagunelor.  Era noapte, noapte luminată de lună plină, când Mihai se urcâ ear in gondola lui La-zaro ce-l pândea pretutindenea, pentru aface o preumblare pe apă, Gondola lui plutea, impreună cu multe altele înaintea grădiniței de lângă palatul regal unde cânta musica.  O mulțime nenumărată de bărbați și femei umpleau giardinetul, și văzut de pe apă, era un aspect minunat.  Mihai rămase in gondola lui cel din urmă.  Chiar după ce mu-sica tăcuse, lumea se imprăștiase și gondolele ce ascultau musica de pe apă se strecurase,Mihai tot era incă culcat pe perinele luntrii sale și se lăsa a pluti pe laguna luminată de lună.  Lazaro, mânând insă mai departe,ajunsese până la locul unde dintr-un canal mic eșeau o mulțime de gondole pline culume.  La intrebarea lui Mihai ce insemna această îmbulzeală, Lazaro respunse că este publicul care ese din teatrul „Fenice unde representația se sflrșise.  Oprit pe loc pentru a lăsa să treacă luntrile ce năvăleau din canalul cel ăngust, lui Mihai i se părucă vede earăș pe vecina sa in una din ele.Atunci porunci lui Lazaro ca s-o urmeze,și gondolierul cu ghibăcia obicinuită se aruncă in mijlocul imbulzelei, neperzând din vedereIuntera arătată de stăpânul său.  Aceasta, dupăce se ținuse câtva timp pe canalul mare,intră in unul mai mic și se perdu in intu-neric.  Lazaro, deși vislea cu putere, nu-i mai putu găsi urma in labirintul micelor canale ce se incrucișează in toate părțile.  Văzând că nici acum nu i este cu puțință a maivedea pe acea femee ce-i păruse atât de frumoasă, el se cobori din gondolă intr-unloc apropiat de casa lui și se intoarse pe jos.  Deși noaptea era înaintată, el era neliniștit și somnul nu-i venea.  Deaceea după ce se primblase mult timp prin odaie, uitându-se din când in când la fereastra din față ceremânea tot in întuneric, el luâ din nou scrisorile ce primise, le receti și se puse a respunde.  Părinților le ceru iertare de prelungirea absenței sale.  Un dor foarte mare,zicea el, de a cunoaște Italia, despre care cetise așa pe mult, l-ar fi impins de a vi-sita acea țară clasică înainte de a se întoarce; că studiile artistice și istorice ce făcea aici, el le considera ca o complectare trebuincioasă creșterii sale, insfirșit că va scurta oprirea sa in Veneția și că se va întoarce poate mai curând decât singur crezuse.  In scrisoarea câtră Luțica, după o descriere călduroasă a frumusețelor ce arta și natura presentă ori cărui străin in Italia,și mai cu samă despre impresiunea ce produsese Roma și Venezia asupra închipuirii sale, el se intoarse la ei amândoi și îi scrise multe despre dorul de a o revedea și despre id-eea ce-și face de dînsa și de viața lorviitoare, când se vor iubi așa de mult șiiși vor comunica unul altuia toate gândirileși simțirile.  Când sfirșise scrisoarea, inchi-puirea lui era așa de aprinsă de acel viitordespre care scrisese, incât îi veni ideea săplece chiar de-a doua zi.  In curând acest gândse prefăcti in hotărire și chiar incepu să-șistringă lucrurile și să le așăze in ladă,când zări deodată o lumină la fereastra dinfață.  Jaluzia se deschise și capul de femeese arătâ earăș un moment, aruncând ochii asupra lui Mihai care, fărmecat de chipul ei, in starea de exaltare sufletească in care se găsea, remăsese răzemat de fereastra sacu ochii țintiți asupra frumoasei vecine.  El văzu o zimbire pe buzele tinerei femei șidupă ce se inchise fereastra auzi o cântare blândă mai mult șoptită ce străbatea duiosin sufletul său.  Toate ideile de plecare șide viitor sburară deodată ca printr-un farmec.  Figurile părinților și a surorii, tabloul casei părintești in care copilărise și careil înduioșase atâta, dispărură cu toate, pentru a face loc acestei singure figuri de femee, al cărui chip il incânta așa de mult.Lucrurile sale remaseră cum erau și el selâsâ să cadă pe canapea intr-o dulce reverie.  O!  nestatornicie a juneții!  Atunci când închipuirea noastră impresionabilă și inflă-rată ne face să credem in o putere nesfir-șită ce este in noi și in realizarea ori căreiidei de viitor ne trece prin cap, tocmaiatunci suntem așa de slabi, incât împrejurările cele mai neinsemnate iși bat joc de hotă-ririle noastre cele mai tari!  CAPITOLUL IV.  Henri Beaudieu era de un caracter cu totul deosebit de al lui Mihai.  Mintea luifăcea o despărțire radicală intre artă și realitate.  Pentru una avea o închipuire largă,pentru cealaltă o judecată rece și aspră. Stăpân  asupra unei mici averi de la moartea tatălui său care fusesese profesor lao școală înaltă din Svițera, el nu cliletuia venitul său intreg pentru dînsul, ci il împărțea in jumătate cu muma lui care, bătrână acum, trăea pe malurile lacului Lemanin apropiere de Geneva împreună cu o tânără orfană, nepoată a sa depărtată, de-acărei creștere căuta ea.  In dorința bătrâniifusese ca fiul ei să se însoare cu copila ce-iîndulcea bătrânețele și, ascultător voințeimumei sale pe care o venera peste măsură,Henri se logodise cu vara lui, hotărindintre ei ca nunta să se facă doi ani maitârziu, când va reveni din Eoma ca pictor desăvirșit.  Nu un amor pasionat, ci o simpatie plăcută, dorința părintească și recunoștința ce simțea pentru vara lui Sofia care ingrijea de bătrâna lui mumă cu o dragoste adevărat flască, ii indemnase să ia ho-tărirea de a se insoți cu ea.  Odată ce aceastafusese statornicit intre ei, cuvântul îi eraașa de sfânt, incât i-ar fi părut o crimă,chiar de a se uita cu interes la o altă fe-mee.  Viitorul lui îi părea regulat ca o socoteală aritmetică.  Când timpul hotărit pentru intoarcere ar fi fost să se apropie, eltrebuea să reintre in casa părintească cu.cunoștințe mai bogate și talent mai desvălit,trebuea să se insoare și să trăească liniștitdin venitul său, ocupându se de pictură cascop principal al vieții.  Un alt viitor nicinu spera și singurele sale visuri și grije sufletești le producea numai intrebarea ce-șifăcea ades: dacă va ajunge pictor insemnatsau va fl numărat printre cei mediocri.  Căciin omul cel mai modest care din plecare firească s-a dedat artei sau literelor arde tainica dorință de a atinge perfecțiunea, pecând in toate celelalte ocupații, chiar omulambițios cutează rare ori de a intinde năzuințele sale pănă la culmile cele mai inalte.  Poate că contrastul chiar intre naturele-deosebite a lui Henri, omul rece și chibzuit și a lui Mihai cu mintea frământată de as-pirări multe și nehotărite, era tocmai causa amici ei lor, căci astfel se complectau intrucâtva unul pe altul in caractere, avândavantajul de a se intîlni pe tărâmul comunal admirării a tot ce este mare și frumos.  Când a doua zi dimineață, Henri se duse să vadă pe amicul său, el il găsi intr-o deplină nehotârire de ce trebuea să facă.  Mihai îi spuse de scrisorile primite de a casăcare l-ar fi hotărît un moment să se pornească indată, dar pe de altă parte desprezimbirea ce-i aruncase frumoasa vecină, despre care îi mărturisise că visase toată noaptea.  In față cu aceste, Henri ii dădu sfatulsă plece.  „Legăturile familiei și ale patrieisunt eterne, îi zise el: ori când și la ori cenemulțămire tot la ele ne intoarcem, pecând toate celelalte și mai cu samă cele sentimentale ale junețeisunt trecătoare, intim-plătoare și slabe.  Când unele stau altoraimpotrivă, totdeauna pentru cele intâi tre-bue să ne hotărim!  Apoi peste câteva zilemă duc și eu deadreptul la Roma și n-așvoi să rămâi tu singur aici in mijlocul unei aventuri care pentru tine este mai serioasădecât pentru altul.  ție iți trebue totdeauna un suflet amic, căruia sa te deschizi și caresă te mângâe și să te deștepte; plecând eu,acel amic ți-ar lipsi și ușor te-ai lăsa atrasde lucruri plăcute in aparență, la greșeli cenu-ți este ertat a face. ”  Aceste motive puseinainte de amicul său, produseră efectul dorit asupra lui Mihai și ei hotăriră ca să mairămâie incă impreună câteva zile pănă lapornirea lui Henri, ear apoi să plece și Mihai in patria sa.  Așa se și urmâ.  Vecina nu se mai arătase și nici o mai intîlni Mihai nicăire.  Câteva zile trecură și momentul sosi in care Henri trebuea să porneaseă.  Amicii iși fâ-găduiră unul altuia de a-și scrie regulat oriin ce loc s-ar găsi, de a veni să se vadă, in-dată ce imprejurările le vor erta aceasta și de apăstra vie și fierbinte amintirea amiciei ce-ilegase in timp de mai mulți ani.  La despărțire Henri era emoționat, dar stih să sestăpânească, pe când Mihai nu-și putu oprilacrimile ce-i udau fața.  Trenul cu care avea să meargă Mihai, pleca la miezul nopții și astfel îi mai rămânea âncă o zi intreagă de stat in Veneția pentru a se pregăti de pornire.  Intorcendu-se a casă, cum trecea pe lângă turnul cel mare numir campanile de pe piazza Veneției, o buchetieră bătrână seapropiă de dînsul și cu ghibăcia ce auaceste femei îi puse un mic buchet inmână.  Mihai, voind să-i arunce o monedăde aramă, bătrâna îi șopti cuvintele: „floriși scrisoare—tinereță și amor! ”  Mihai deșteptat prin aceste cuvinte, se uitâ la buchet și văzu că este legat intr-o hărtiuță. In  ea sta scris:  „O scânteie produce pojarul, o privire a-prinde amorul.  Sara lucește luna plină— cântă musica in giardinetto și mulți se plimbăin el,”  Un mare neastâmpăr cuprinse pe Mihai Vereanu după cetirea acestui bilet, căci nuputea avea nici o îndoială de cine era trimis.El iși zise că va pleca după câteva zile devreme ce trebuea neapărat să se afle sarala locul insemnat.  Păn atunci nu avuse aface decât cu femei ușoare care nu pun injoc închipuirea: aceasta era intâia adevăratăaventura de amor in viața lui; câtă atragere avea dară pentru dînsul!  Deaceea i sepărea că oarele nu se mișcă din loc și pănâce luna se arătâ pe firmament o eternitateintreagă se trecu.  Insfirșit veni momentulin care lumea incepea a se aduna in giar-dinetul de pe malul lagunelor [și pintre ceiintăi era Mihai.  Insă in zadar privea el cugrijă și cu bătaie de inimă imprejur: persoana dorită nu se vedea nicăiri.  O oră intreagă de schinjuitoare nerăbdare se trecusecând văzu viind inspre dinsul frumoasa brunetă, a cărui chip fi era așa de viu, întovărășită de o femee mai bătrână.  Aceasta era slabă și mare de stat, și fața ei aveasemne adânci cum rămân acelor figuripeste care multele emoțiuni ce au trecutau lăsat urme neșterse.  Mihai luâ loc la omasă apropiată de acea unde se așăzaseamândoo femeile și in neastâmpărul in carese găsea, abia de îndrăznea să arunce ochiisăi din vreme in vreme asupra vecinelorsale.  Totdeauna însă când se uita la ele, in-tîlnea privirile mari ale tinerei femei carepăreau a arde de dor.  După trecerea unuitimp el auzi cum bătrâna zicea incet cătră tovarășa ei:  — Nu știu unde am mai văzut pe tânărul de la masa de alăturea, figura lui numi-e străină.  „Poate l-om fi intîlnit in vre o biserică sau vre un palat de aici, mamă, respunsecea tânără.  Desigur el le-a visitat ca și noiși ca toți străinii.  — Pentru ce crezi, Lucrețio, că el estrăin?  „Așa imi inchipuesc, răspunse aceasta, in-roșinduse.  Din aceste cuvinte rostite intr-o limbă Italiană pură, fără nici o asemănare cu dialectul venețian, Mihai ințelese că ele eraudin altă provinție.  Interesul său creștea totmai mult și la urmă auzi cu mulțămire căfemeile se pregătesc a face o preumblarepe apă inainte de a se intoarce acasă.  Ingondola lui Lazaro, el urmă de departe peacea a femeilor și cu o nespusă mulțămire asculta glasul Lucreției care cânta incet oromanță italiană.  Când reveni a casă, Lucreția era la fereastră.  Atunci apropiindu-se, el îi zise incet:  „Eram să pornesc astăzi in țara depărtată care e patria mea și tu singură m-ai oprit.  Pentru tine aș rămânea aici totdeauna.  Dacă mă iubești, o!  frumoasă vecină,dă-mi voie să-ți scriu ceea ce simțesc și fă-găduește că-mi vei răspunde.  — De vrei să-mi scrii, răspunse Lucreția,aruncă-mi răvașul cu o pietricică pe fereastră și eu iți voiu răspunde.  De cum te-am văzut, am pierdut liniștea mea.  Nu te duce de aici dacă nu vrei să fiu nenorocită.  „Iți jur că nu mă voiu duce câtă vreme ochii tăi cei frumoși se vor uita la mine cublândeță.  Dar și tu rămâne-vei aici?  Limbata nu e venețiană și patria ta trebue să fiealtă țară.  — Noi nu suntem din Veneția și intr-ozi ne vom duce și noi.  Caută să fii prudent ca să nu afle maică-mea că te cunosc,căci atunci ar hotărî să plecăm îndată.  Maică-mea e aspră și nu iartă inveci să se apropie un bărbat de noi.  O aud viind, fugi, eusting lumina!  Lumina se stinse și fereastra se închise.  De îndată Mihai lo hârtie și scrise vecinei sale.  El o intrebâ cine și de unde este, dacă se găsește de mult in Veneția, rugând-o să facă toate chipurile ca să rămâiecăt va putea mai multă vreme; că cunoștința ei il face fericit; că pentru intăia oarăsimte bătend inima lui; că nu credea niciodată că această simțire va fi așa dedulce; că nopțile visează și zioa intreagăgândește la dlnsa.  Apoi o intrebâ dacă șiea tot pentru intăia oară simțește amorulși o conjură să-i spue adevărul.  Sfirșind scrisoarea, el legâ de dînsa o pietricică.  ca săo poată arunca in odaea din față.  Pentruaceasta pândi la fereastră prin întuneric șișuerâ incet, incet dinaintea lui cu speranțăcă acest semn va fi înțeles.  In adevăr, cândnoaptea înaintase mai mult, el auzi mișcân-du-se incet fereastra vecinei și profitând demoment aruncă scrisoarea.  El auzi vuetulunei pietricele căzănd pe marmură și unglas blând care șopti incet: grazie o!  grazie infinite!  Zioa ce urmă el o trecu toată numai in așteptarea intunerecului nopții când spera că va primi răspunsul dorit.  Biletul îi căzuin odaie, dar nu cuprindea decât doo rânduri: „Toată zioa nu am fost un moment singură ca să pot scrie, voiu scrie la noapte! ”  Urmă earăș o zi lungă fără nici o veste și fără a o vedea.  El cutreerâ in grabă palatul dueal, biserica San Marco, piața, galeria de tablouri, in care altfel petrecuse zileintregi cu cel mai mare interes, acuma fărănici o luare a minte, numai cu speranța dea intîlnl undeva pe Lucreția, insă nicăirinu o zări!  Speranțele sale se concentrarăearăș asupra nopții, când in adevăr preschimba câteva cuvinte și primi răspunsul. In  acesta, Lucreția îi spunea că îl iubeștepeste măsură, că niciodată nu știuse ce esteamorul; că in visurile sale gândise mult la un bărbat ce ar fi să iubească odată darcă așa de frumos cum este el, inchipuireaei nu și-l zugrăvise.  II rugâ, când va inlîl-nl-o să nu se apropie niciodată, nici să trădeze prin cel mai mic semn că o cunoaște,altfel mama ei ar pleca indată — căci esteașa de aspră incât nu sufere ca un bărbatsă se uite la dînsa.  Mai cu samă in timpurile din urmă muma ar fi luat samă că eaeste mai tristă și ar fi intrebat-o de maimulte ori dece suspină, că întotdeaunacând îi făcea această întrebare ochii mumeiar fi privit-o cu pătrundere și că sprince-nele ei ar fi fost încrețite—semn că presupune ceva.  Că el, Mihai, să-i mai scrie, darsă nu cerce a o vedea pănă peste patruzile, Vineri, când muma ei s-ar duce lapoștă ca să ia scrisorile adresate ei — âm-blare ce ar face totdeauna in persoană; căatunci ea s-ar absenta vre o oră întreagă șică in acest interval, el ar putea veni in coridorul casei ei și ar putea vorbi câtevamomente impreună; că fata ei din casă i-ardeschide ușa, fiind o femee bună și care oiubește.  Așâ urmâ corespondența intre ei mai multe zile pănă ce Vinerea care era destinată pentru intîlnirea lor, sosi.  Mihai carevisase in gândul său că o va stringe inbrațe și-i va da intăia sărutare, trecu pestestradă cu o frică in suflet cum o simteacel care pentru intăia oară a să comită ocrimă.  I se părea că-i pândit și se uită cugrijă imprejur, temendu-se ca nu cumva săse găsească pentru ce trece el in casa vecinei sale.  In coridorul ângust al casei, Lu-creția il aștepta, dar era palidă, tremura șide slabă ce se simțea, se sprijinise de zidin fundul cel mai intunecos.  Mihai se apropiicu sfiala, căci curajul il părăsise deodată șiabia cuteză a-i lua mâna.  Așa stăturS eicătva timp pănă ce, luându-și o inimă,incepu a-i spune cuvinte blânde dar fără deșir după cum il inspira acest moment.  Lasfirșit o cuprinse cu brațul său și o sărutăcu înfocare.  Ea nu opri pe Mihai și dupăun suspin, zise insfirșit: „Ah, nu faci bine!  — De ce nu, iubita mea, răspundea el, tu nu mă iubești?  „O dar, insă astă noapte m-am visat in haină albă de mireasă și aceasta-i un semnrău.  Am să fiu nenorocită și am să plângmult.  In vreme ce ei preschimbau cuvintedulci, muma Lucreției se opri in drumul eispre poștă, cuprinsă de o grijă subită.  Nuștia ce este, dar simțea că este ceva și seîntoarse in pripă a casă.  Când deschise ușadeafară ea văzu pe fata ei in brațele unuitănăr care o stringea duios la piept; fațaei luând atunci o espresiune de groază, eastrigă: Cine ești nenorocitule, și ce vrei aici?  Lucreția ascunse fața in mâni năbușită de lacrimi, ear Mihai ingălbeni și incepu atremură de frică și de emoțiune.  „Fugi, fugi de aici, cutezătorule!  Strigând așa, ea luâ de mână pe Lucreția ce era prăpădită și aproape să leșine și o duse maimult cu silă in casă.  Ear Mihai se întoarsela otelul seu și se aruncă pe pat, ascunzen-du-și fața in perină și neavănd conștiințădespre ceea ce se intimplase și ceea ce trebuia să facă.  Când mintea lui se limpezi și iși rein-fâțoșâ șirul celor intimplate, el se opri la o idee.  Aceasta era că trebue să se poarteca om de onoare, să se ducă la muma Lu-creției și să-i ceară fiica de soție.  Deși extrem,acest pas ii păru singurul cuviincios pentrudînsul și pentru Lucreția.  Astfel, cuprins decea mai mare agitare, el așteptă zioa următoare și se duse in casa vecinei sale.Care fu insă mirarea lui când găsi odăilepustii!  Un bărbat bătrân și sdrențăros careservea de portar îi zise că doamnele ce locuise in apartamentul de la rândul intăius-ar fi pornit in zori de zioă, fără a lăsanici un respuns in urma lor.  Mihai eși plinde mirare și mergea peste piață, schimbândin minte ideile cele mai opuse și mai deșănțate, când bătrâna buchetieră ce cunoștea,apropiindu-se, îi dădu earăș un bilet.  In elmâna cunoscută lui scrisese aceste cuvinte: „Adio 1 Nu mă uita.  Scrie-mi la Florenza,unde cred că voiu putea lua scrisorile de lapoștă.  Cât sunt de nenorocită!  O nu mă uita.  Adio!  Lucru straniu!  Deși înduioșat, Mihai nu simțea adevărată, durere in sufletul său.  Iubea el oare pe Lucreția, pe această copilăfrumoasă, care apăruse și dispăruse așa decurând printre șirul de infățișări ce avea săintîlnească in viață?  El avuse cele intăi emo-țiuni care seamănă cu ale amorului și dovedesco inimă simțitoare.  Auzise numai preludiulcare pregătește melodia adâncă și cutremurătoare ce a să urmeze.  Ora amorului adevărat nu sunase incă pentru Mihai Vereanu.  CAPITOLUL V.  Din cele doo luni de petrecere in străinătate ce bătrânul Vereanu mai încuviințase fiuluisău, abia una trecuse când Mihai plecâ sprețară.  In timp de zece zile el percurse Austria și acum se afla aproape de hotar.  Lainceput amintirea Lucreției îi rămăsese vieși sufletul său era cuprins de părere de rău. Cu  cât insă se apropia mai mult de patriasa, cu atât alte gânduri il grămădiră, alungând imaginea tinerei Italiene care formaseun episod atât de scurt și neinsemnat inviața lui.  Locurile au cea mai mare inriu-rire asupra aducerii a minte.  Revăzând Vereanu orășelele și satele prin care trecusecu zece ani inainte ca copil, toate impre-siunile de atunci și le reaminti cu nespusămulțămire.  Dar ceea ce-i păruse mare șichiar măreț atunci, cât de mic i se părea acum!  Ideea insă, de a-și revedea patria, de a-și revedea părinții, sora și rudele, apoimoșiile tatălui său: Ridicata și mai cu samăVerenii, unde ca copil se jucase zile intregiprin grădină și pe malul Moldovei, il indu-ioșâ cu blândeții.  — Acum trăsura lui se apropia de orășelul ce forma hotarul dintre im-părăția Austriacă și patria sa.  Un șanțlarg despărțea amendoue țările și dincolo sevedeau coline, câmpii și sate.  Inima i sestrinse și nu-și putea deslipi ochii de pământul părintesc: i se părea că acolo estețara făgăduinței unde va găsi fericirea ceamare spre care inima lui tânără aspira.  Părăsind partea nemțească, trăsura sa trecii peste un mic podeț care unea amân-doue țările și la capătul căruia era o poartăincliisă, zugrăvită cu colorile naționale.  Vizitiul său bătu in poartă și aceasta se deschise scârțiind.  Un militar mare de stat, cusabie lungă și musteți ascuțite plecate injos, care trăsese zăvoarele porții, îi zise,puind mâna la șapcă: „poftiți, cuconașule! ” Trăsura trase la o căsuță mică din dreaptaunde era căpitanul de hotar care viza pașapoartele.  — Ce am să fac aici?  intrebâ Mihai.  „Să nu vă supărați cuconașule, respunse soldatul, dați-mi un bacșiș și eu voiu pune toate la cale.  Unde-i pașaportul?  Deși lui Miliai îi păru curios de a vedea pe un militar care cere bacșișuri, el îi dădu bucuros câteva monede și pașaportul, așteptând in trăsură ca să i se dee incuviin-țarea de a merge mai deparde, la ban, undevoea să se odihnească câteva oare pănă anu porni.  După o lungă așteptare insă soldatul veni earăș la trăsură și-l rugâ să secoboare, căci D.  căpitan il poftește.  Mihaise cobori și intrâ.  Intr-o odae cu podul josși cu păreți scărnavi, mobilată numai cu omăsuță, doo scaune de lemn și o canapeaimbracată cu cit rupt in multe locuri, staun bărbat nalt și subțire, cu musteți șibarbișă neagră și nasul cârn.  El avea sabiala șold, haină militărească disbumbiată șiera incălțat cu papuci.  șezând inaintea mesei pe un scaun, el fuma o sigaretă dintr-unlung ciubucel de trestie și resfoia intr-o condică ruptă ce ținea in mână.  In țările in care trăise Mihai atâta vreme, el se deprinsese a avea respect de autoritățile publice.  Aici insă toată infățoșareafuncționarului și a localului îi păru atât decomică, încât nu-și putu opri zimbirea.  — Cum vS numiți?  il intrebâ căpitanul fără a ridica ochii asupra lui.  „Stă scris in pașaport, domnule, respunse Mihai.  — Poate sta scris, dar aș voi să-mi spuneți și D-voastră.  Tonul obraznic al funcționarului atinseră pe Mihai care îi zise incă odată:  „Dacă stă scris acolo, nu găsesc de cuviință a vă mai spune.  — Cam isteț respunzi D-ta, domnule,unui funcționar al statului in exercițiul funcțiunii sale!  „Respund cum imi place, domnule.  — Te rog fă iute, căci n-am vreme de pierdut.  Aceste cuvinte rostite cu energie, și figura serioasă a lui Mihai, îmblânziră pe căpitan.  — Apoi numele dumitale e scris așa derău, incât nu pot ceti, zise el cu glas maislab.  „Mihai Vereanu mă numesc.  - Sunteți fiul d-nului general Vereanu?  „Dar.  — Pentru ce nu mi-ați spus-o indată?  Vă rog ședeți jos.  Am slujit sub părintele D-voastre.  Vă rog nu vă supărați.  Nu știam că sunteți D-voasti-ă.  Chiar imi trimisese res-puns generalul să vă găsesc aici o trăsură,să vă inlesnesc plecarea, dacă din intimplare trăsura d-sale pe care voea să v-o trimeatăn-arfi venit la vreme.  Dar vă rog ședeți (aici impinse celalalt scaun de lemn. )  îndată sfir-șesc, trebue numai să vă trec in condică. Câteva minute.  Nu afumați?  — Vă mulțumesc, nu afum, respunse Mi-hai, care redobândindu-și buna dispunere, in-cepuse ear a zimbi.  Căpitanul cu un condeiu vechiu de pană se puse a scrie in condică, silabisind cu greuși incet cuvintele ce scria, Mi. . .  ha. . .  il. . . Ver. . . .  ea. . . .  nu. . . .  profesiunea?  „Licențiat in drept.  — Cum?  „Licențiat in drept.  Aici căpitanul se opri, făcu o figură nedumerită și se scărpinâ cu condeiul după urechie.  — N-avem rubrică in condică pentru li. . . pentru  lici. . .  pentru ceea ce spuneți D-voas-tre.  Nu știu se să fac.  „Scrieți unde vă place, tot una-mi este.  — Dacă nu vă supără vă voiu trece pin-tre neguțitori căci ei au rubrica cea mai mare.  „Pre bine, numai treceți.  — După ce sfirșide scris căpitanul il mai intrebâ: De unde veniți?  „Din Italia.  — A!  frumoasă țară!  Italienii sunt frații noștri, tot din Traian se trag.  și aveți săstați deacum la noi, nu vă mai intoarceți?  „Așa socot; mi-am sfirșit studiile.  — îmi pare bine, imi pare bine.  Cred căvă vor numi vre-un procuror la Curte.  Toțitinerii cu carte se fac procurori.  ș-apoi D.general are trecere — poate chiar la Curteade casație!  — Am sfirșit de scris, poftimpașaportul dar nu vă duceți incă — măiGheorghe dă-ne câte o cafea turcească!  —Aceste din urmă cuvinte ale căpitanului erauadresate soldatului ce păzea poarta țării șicare toată vremea stătuse in odae la ușă.  — Dacă mi-ați da voie eu m-aș duce in-dată, mă cam grăbesc, șopti Mihai care sesăturase de a convorbi cu funcționarul dehotar.  — Ferească Dumnezeu!  Nu vă dau voie,cum se poate?  Aveți să luați o cafea și să afumați o sigară.  Ei, ați stat mult in nun-tru?  Ce mai veste pe acolo?  „Bine, slava Domnului respunse Mihai, vorbind acum și, el in soiul căpitanului.  — Cică nu-i tocmai bine.  Aud că se batrău pe unde ați fost D-voastre.  „Nu știu nimica.  In care țară?  — Acolo in. . .  Doamne—cum se chiamă—acolo unde. . .  este un fel de pânză care seamănă cu numele țării aceia. . .  „In Olanda?  — Ba nu, pânză mai proastă. . . .  „A!  America?  — Dar, dar Americă.  In America cică sebat rău.  „Se cam bat.  Dar America e dincolo de Oceanul Atlantic.  — O fi, dar tot se bat.  Cică se ucid pentru bumbac (aici zimbi cu necrezare).  Oare drept să fie?  „Dar, pentru bumbac.  — Ai dracului nemți!  Soldatul adusese cafelele.  După ce iși sfirși ceașca, Mihai Vereanu rugă pe căpitan să-l ierte fiindcă e grăbit, și cu mare greuscăpă de amabilitățile sale.  Când eși să se urce earăș in trăsură, ina-intea casei căpitanului trăsese o alta ce eșea din țară.  Din ea se cobori un om nalt,cu barba sură și fisionomia aspră.  Cum văzuacesta pe Vereanu, ochii săi se ațintiră asupra sa.  Lui Mihai această figură îi făcu unefect neplăcut.  După câteva momente, acestdomn care intrase la căpitan, eși earăș afarăși mai aruncă o privire lungă, pătrunzătoareasupra lui Vereanu.  — Cinei acest om?  intrebâ Mihai pesoldatul cel de la poartă. — Acesta  îi aduse  respuns de la căpitan că ar fi unul Manoli Serbu.  „Nu știu pentru ce figura acestui om imi dă fiori, iși zise Mihai in sine, in vreme cetrăsura intrând in orășelul de hotar, il dusela cel intâiu han, pe care sta scris: Otel pentru nobleță.  Când, cu zece ani inainte, Mihai părăsise țara și trecuse prin acest orășel, el măseseo noapte tot in acea casă, și acum iși aduse.  a minte că otelul se numea pe atunci „Han bun și curat” și că proprietarul era un Român bătrân.  Hangiul de acum era un evreuși numele se schimbase.  Insă deși hanuldevenise acum un otel pentru nobleță, to-tuș departe de a se preface in bine, el per-duse mult din curățenia sa.  Evreul îndemnăpe Mihai să rămâie la el peste noapte,. și  ipropuse a-l transporta cu trăsura lui la Ve-reni in timp de o zi de vară.  Dar Mihai nuvoi nici de cum să aștepte, ci plin de nerăbdare, el se hotărî să pornească chiar inacea noapte.  Fiind aceasta prin putință numai in căruță (le poștă, el se duse singurca să comandeze căruță și cai.  Casa poșteiera insă inchisă și un surugiu îi spuse căs-ar fi dus căpitanul la venat nu departe deoraș.  De indată Mihai merse pe urmele luiși intr-o mirește din apropiere vgzu mai in-tâi un câne de vânat care se opri la vederea lui, dând din coadă.  Apoi auzi din depărtare un glas care striga cânele.  Inchipuin-du-și că acesta trebue să fie al căpitanului,el îi strigă după obiceiul vânătorilor: Hep! Hep!  și tot astfel îi răspunse și glasul.  Când se apropie vânătorul, care era in a-devăr căpitanul de poștă, Mihai îi zise: „Cai și căruță de poștă imi trebue indată! ”  Elsingur era prins de mare mirare de chipulcum trebue să se adreseze la autorități:„Eaca vin” răspunse căpitanul, și iricurândajunse la Mihai. — Unde vă duceți?  — La Vereni!  „Aveți patru poște bune.  Mai cu samă cea de pe urmă e cât doo și mai bine,fiind că.  nu merge pe drumul mare, ci pe căilăturalnice.  Poftim să vă dau blanclietul. Când vreți să plecați?  — Când a răsări luna, cam pe la zece.  „Bine, poftim!  Amândoi merseră in tovărășie la casa căpitanului de poștă.  Aflând acesta că are a face cu fiul generalului Vereanu, la care fusese odată vechil de moșie, care-l ajutase lanevoie și prin care fusese numit in postulde căpitan de poștă ce ocupa acum, el simți omare bucurie.  „Să veniți numai decât la mine in gazdă, cuconașule, pănă ce veți porni.  N-oiu suferinici intr-un chip să trageți aiurea.  Cuconul Vasilică, părintele D-voastre, mi-a făcut multbine, și toată viața mea i-oiu fl recunoscător.  He, mult bine mi-a făcut cuconul Vasilică!  Pe drum îi spuse cum odată când o ne-guțitorie de care se apucase, eșise rău și-l adusese aproape de ruină, generalul Vereanu,la care se adresase il luase vechil la moșie,că-i dăduse o parte din câștig, că il ajutasesă mărite trei fete ce avea: că acum cândimbătrânise, prin protecția lui fusese numitaici la poștă, unde trăia cu nevasta sa; căaceasta se va bucura mult când va vedea pefiul binefăcătorului lor, că negreșit să-i facăfavoarea de a ședea la dînsul până la pornire, căci nu i-ar ierta cugetul niciodată,să fi lăsat pe Vereanu să petreacă aiurea decâtla casa lui.  și bătrâna Casandra, soția căpitanului era bucuroasă de a vedea pe fiul cuconuluiVasilică, de care auzise atât de dese ori vorbind in casa boerului și se duse la bucătărie să-i gătească cea mai bună mâncare cear fi putut face in grabă.  Mihai, mișcat deprevenirea bătrânilor, primi ospeția lor șipetrecu cu dînșii câteva ore până ce noaptea căzu.  Ear când luna se arăta pe cero căruță de poștă cu doi cai, cei mai bunidin grajdiu, mânați de surugiul cel mai voinic trase la ușă și Mihai se urcâ in lăuntru. Bătrânii îi gătiră toate cele trebuitoare cuingrijire părintească, îi urară cale bună și Mihai se despărți de dinșii mișcat.  — Să dau drumul cailor?  intrebâ surugiul pe Mihai, când căruța eșise din orășel.  „Să mâi cât vei putea, voiu să fiu a casă inainte de a răsări soarele.  — Lăs' pe mine, cuconașule, respunse surugiul și strigă la cai, care porniră la goană.  Pământul părea că fuge sub picioarele cailor, surugiul plesnea din harapnic și striga, ear Mihai era plin de fericire.  Toate închipuirile frumoase cu care văzuse țara lui din depărtare, îi păreau întrecute incă de realitate.  Căruța de poștă care gonește noaptea in sbor văpede; surugiul cel îndrăzneț ce-i vorbea lui și vorbeacailor in limba sa particulară, de care ișiadusese a minte câteodată ca prin vis,pământul și satele cu infățoșarea lor sălbatică, toate îi aprindeau fantasia.  Poșta intăi, a doua, a treia se urmase cu pripă.  Mai avea incă una și era să ajungăin casa părintească.  Insă acum drumul eramai rău, lumina lunei dispăruse după nourigroși și întunecați ce acoperise cerul.  Unvent recoare incepu să bată și oboseala- ilcuprinse.  O oară s-a fi trecut de când părăsise poșta din urmă și la întrebările sale repetate, surugiul îi tot răspundea că mai au mult, mult!  O dată numai căruța isbită deo rădăcină de copac, sări in sus și recăzu sfărmată la păment.  Mihai căzuse de o parte și surugiul de alta, ear caii alergase înainte cu oiștearuptă.  — V-ați lovit cuconașule, il intrebâ surugiul?  „Nu, puțin.  Ce facem deacum?  — știu și eu?  Ce-a da Dumnezeu, că-iintuneric, nu văd nimica.  „Caută de prinde caii.  Aceștia alergare o scurtă vreme, ear apoi, simțind că nu mai trag căruța, se intoarserăde la sine inapoi și se lăsară prinși de surugiul lor.  — Văd o lumină îndepărtare, zise Mihai.  „și eu văd, dar nu știu ce-o fi, respunse surugiul.  — Eu incalec pe un cal și merg intr-acolo.Tu sui pe celalalt și mergi inapoi la poștăde adă altă căruță.  Culege când te-i intoarcelada cu lucrurile și vino de mă ia de acolounde-i lumină.  De nu mă-i găsi să știi căam aflat chip să merg mai departe.  Tragedrept la curte la Vereni.  Te-oiu mulțămi bine.  Surugiul clătinâ din cap.  „MS tem să vă las singur; noaptea-i neagră, o furtună sepregătește și sunt făcători de rele pe aici.  — Am la brâu un pistol incărcat, du-teși fă cum ți-am spus.  Surugiul incălecâ pe un cal și plecă indă-răt.  Mihai se sul pe celalalt și se indreptâ spre lumina ce se zărea in depărtare.  Calul lui Mihai gonea aprins in fuga cea mai mare peste ogoare și câmpii.  Mihai,fără șea, ținându-se de coama calului, cupărul fluturând in vânt, il îndemna să alergemai tare incă.  Vântul sufla acum cu vuet grozav și tunetul incepu a bubui pe ceruri in depărtare.  Obosit, inotând in sudori, Mihai sosi la loculde unde se zărise lumina.  Pe câmp ardeaun foc mare in jurul căruia erau așăzatemulte șetre de țigani.  Câțiva din aceștia,bărbați și femei care dormeau lângă foc,văzând că un călăreț venise la ei, sărirăasupra-i și-l incunjurară.  — Dă te jos de pe cal!  îi strigă unul.  „Dă tot ce ai latine!  strigă un al doilea.  Fugiți toți, sau dau foc!  respunse Mihai,îndreptând pistolul spre dînșii.  Lăeșii schimbară câteva cuvinte intr-o limbă nepunoscută, dar nu se depărtară.  Mi-hai sta cuprins de groază in mijlocul acelorfiguri negre asupra cărora bătea lumina găl-bie a focului, când deodată o femee marede stat, cu părul despletit și cu un fes roșpe creștetul capului sări intre dînșii.  — încolo, dancilor, incolo!  le strigă ea.Un fir de păr să nu-i stricați.  Dă-te jos, co-conășelule și nu-ți fie frică, că eu sunt aice.Coboară Mihăițică și vino la mine.  Lăeșii se depărtară ascultând glasul poruncitor al femeei, ear Mihai prins de mirare de-a auzi numele său rostit de acea ființă cu chipul deșănțat, se dădu jos de pecal.  Femeea il luâ de braț și-l duse in unadin șatre.  Acolo ardeau in mijloc câtevavreascuri uscate ear deasupra focului eraun ciaun rezemat pe pirostrele.  Femeea îiîntinse un lăicer pe pământ și Mihai surprins de oboseală și emoțiune se lăsă jospe el.  țiganca se așăzâ pe un scăunaș lacapul lui.  — Multă, multă vreme n-ai fost aici, drăguțul mamei, incepu a șopti femeea.  Te-aidus copilaș, ia atâtica, și te întorci mare șifrumos.  Aoleu!  Mult imi ardea inima să tevăd.  Eu acu am imbătrânit și m-am sluțitși tu frumușelule, te-ai făcut voinic.  Mul-țămesc celui de sus că te-am văzut pănă anu muri.  „Cine ești tu, femee?  îi țlise Mihii — și de unde mă știi?  — Te-am știut prunc de țiță și ți-am prorocit atunci o viață aita decât a celorlalți oameni.  Ești menit a fi altmintrelea decât gloata, căci când te-ai născut, inima ta sesbătea tare.  Multe te așteaptă și multe vei simți.  Dă-mi lanțul de la gât și-ți voiu prevesti viitorul.  „Na-ți lanțul și spune-mi ce m-așteaptă.  — Bea din astă cupă și ascute-ți mintea să-nțelegi ce ți-oiu spune.  — Mihai bău din-tr-o cupă și simți că ceva răcoare îi trece prin tot trupul, mintea lui se aprinse și toate din juru-i luară forme fantastice.  Deși treaz, el se simțea ca sub imperiul unui vis fără putere de a se deștepta.  Doue fete pe jumătate goale intrară acum in șatră, dincare una suflă in focul ce începea a se stinge,ear alta vărsă apă in ciaun.  Bătrâna lo o mână de cenușă și presură je fața apei,șoptind cuvinte de farmece.  Apoi muiă mâna in apă și stropi in toate părțile, in vreme ce fetele se așezară cu picioarele încrucișate la ușa șatrei și cu ochii țintiți asupra bătrânei.  — Dâ-mi mâna, frumușelule, să-ți spun ursita.  Of!  Tinerelule!  In gradina ta e ascunsă o comoară cu o peatră scumpă, scumpă. . . .  un diamant strălucit și scump și rar. . .  Tu știi că este, și-l cauți. . .  una frumușicăbălae te ajută. . .  o săi găsiți? . . .  Nu, căciea plânge și lacrimele îi acopăr vederea. . . . Cine  vine acum?  Fugi căci inima îi e mai neagră decât părul capului — Blăstem ei. . .  amar ție! . . .  Unde fugi?  Aruncă-ți săgeată otrăvitoare. . .  Uitat-ai diamantul?  „Săgeată otrăvită. . .  diamantul?  Care diamant?  șoptea Mihai cu ochii arzători.  — Cine vine acum?  urmă bătrâna cu figură solemnă.  Tu o știi de mult!  Sermana nesocotita, sermanule nesocotit!  Sângele apănu se face, ci trece din neam in neam!  —întuneric și moarte?  Nu! . . .  Nâsip și pus-tiiu — noapte. . .  in loc de soarele zilei diamantul iți lucește earăș. . .  II cauți, nu aiuitat de el?  II r uți, singur îi nimerești locul!  Of!  Norocosule! ”  Ochii femeei ardeau; chipul ei era impunător și Mihai se uita rătăcit la dînsa, cu închipuirea aprinsă ca intr-un vis fârmecat.  — Spune lămurit.  Ce șoptești de diamantși de moarte?  Spune vrăjitoareo, dacă știisă pătrunzi noaptea Viitorului.  Nu mă amăgi cu vorbe fără șir.  Ce este diamantul, ce estesăgeata otrăvită,, spune și nu mă ameți maimult incă.  — Eu zic ce văd și ce-mi arată duhurile nopții.  De la mine nu știu nimic.  Ascute-țimintea și vei ințelege ce-ți zice Neacșa țiganca.  In acel moment mai multe glasuri sgo-motoase se auziră la ușa șetrei și câteva cuvinte rostite cu putere străbătură in lâ-untru.  Bătrâna se întoarse cu îngrijire, apoi luând o altă cupă in mână:  — Bea, bea, zise ea lui Mihai și vei aflăce dorești.  Mihai puse cupa la buze, dar caprin farmec gândul lui se incălci, pe ochise lăsâ o noapte neagră fără visuri, trupuli se întinse și capul îi căzu pe braț, greu ca plumbul.  CAPITOLUL VI.  — Trezește-te, cuconașule, trezește-te! Soarele a răsărit pe ceruri, trezește-te!  Așa striga surugiul cătră Mihai scuturân-du-l cu putere.  Mihai deschise ochii:  „Unde sunt?  Cine ești?  — Eu sunt, surugiul.  Am venit cu altă căruță de la poștă, și am cules lada cu lucrurile de pe drum.  Te-am găsit culcat inmijlocul câmpului pe manta și calul legatde un copăcel in apropiere.  Ai căzut de oboseală și ai avut noroc că furtuna s-a ținut departe căci puteai să găsești moarteaaici.  Mihai se ridică pe jumătate, privi impre-jur și se văzu in adevăr in mijlocul unei câmpii; lângă o tufă văzu un cal legat cu o frânghie de un copăcel și păscând earbă; lângă dînsul figura unui om și mai inooloo căruță cu doi cai.  VSzîi că a dormit pecâmp, inv;lit in mantaoa sa de drum, cu capul pe o brazdă de earbă.  Intăi nici de cumnu-și putu da seamă unde este și abia oprivire lungă ce aținti asupra omului câre-ldeșteptase il făcu să-i recunoască figura.După repetatele incredințări ale acestuia căel ar fi surugiul, amintirea începu a-i revenicu incetul.  El iși aduse a minte despre sosirea lui in țară, despre intăiele figuri ce levăzuse, de plecarea lui din orășelul de hotarși una după alta de toate pănă la stricareacăruței și incălicarea sa pe calul de poștă,dar mai in colo ideile i se incurcau.  Surugiul îi spuse că l-a lăsat alergând pe unuldin cai peste câmpuri spre o lumină dindepărtare, că el singur s-ar fi in tors la poștăcălare pe celalalt cal, că ar fi ajuns acolope când începea a se lumina de zi, că îndată ar fi luat altă căruță cu care ar fi venit in goană, că ar fi văzut calul lui Mihailegat de un copac și că îndată l-ar fi văzutși pe dînsul dormind; că s-ar fi temut intăi să nu-l fi aruncat calul jos și să i se fiintîmplat ceva, dar că s-ar fi încredințatapoi că el doarme; că Mihai trebue să fifost foarte ostenit pentru a descăleca noaptea pe câmp și a se culca de vreme.ce putea verii ploaie și furtună.  Mihai se sculâ, simțindu-se obosit și se sui in căruță.  El bău din plosca de rachiua surugiului și trupul i se incălzi.  Ciasor-nicul îi arătâ că erau șese oare de dimineață. Surugiul inhămâ trustrei caii și căruța reîncepu a goni pe câmp, pănă regăsiră drumul.  Mânând bine, in o oară, mult doue,după incredințarea surugiului, el trebuea săajungă la Vereni.  Mișcarea deșteptase cu totul pe Mihai și -acum iși aducea a minte de șatrele țiganilor, de femeea cea mare cu figura straniecare-l luase in cortul ei, de proorocirea Ge-ifăcuse insă fără a ști cu hotărire dacă nufusese un vis.  și această indoealâ dispărupeste puțin când din lipsa lanțului de aur,toate amănunțimile intîmplării nopturne ise reinfâțoșară dar nu-și putea esplica cumde remăsese singur in mijlocul câmpului șice făcuse intreaga ceată de țigani.  Ceeace-l preocupă insă mai mult, era proorocireafemeei, acele cuvinte tainice, fără șir și in-țeles.  Diamantul ce trebuia să caute și săgăsească care pentru dînsul nu era decâtsimbolul unui ce necunoscut il impresionasemai mult din toate cele ce-i spusese Neacșa.  Cuaceasta se ocupau gândurile lui, căutând a-ida un ințeles, căci Mihai, deși crescut inideile moderne de necrezare și cercetare, to-tuș păstrase in sufletul său sub pături decunoștințe reci, un fond de superstiție ascunsă, luată cu dînsul din copilărie, superstiție pe care creșterea occidentală nu opoate desrădăcina cu totul nici in țărileunde cultura luminează de secuii, cu câtmai puțin la dînsul care o moștenise in leagăn și o hrănise cu o inchipuire vie și fierbinte.  Gândul la proorocirile femeei l-ar fi preocupat incă mult, dacă deodată, cum se urcase căruța pe un dâmb, n-ar fi văzut infață frumoasa panoramă a văei Moldovei șide-o parte satul Yerenii cu casa și grădinapărintească.  Fața lui se lumină deodată, inimai se strinse, un fior de plăcere îi trecu printot trupul și șirul gândirilor se rupse cu violență.  Cine va descrie simțirea ce l cuprinsela această subită priveală?  Ahl Multe momente de entusiasmu are omul in viață,multe procură abnegarea, ambiția, gloriași mai presus amorul, dar nici unul nu eașa de inălțător, nici unul nu se poate asemăna cu momentul, in care un tenăr cu suflet simțitor și inchipuire vie, iși revedecasa părintească ce părăsise ca copil, loculunde și-a petrecut timpul de aur al viețeiomenești!  Eată riul pe malul căruia se jucase, eată moara din sat, eată bisericuța,eată grădina cu poarta mare de stejar, eatăprintre copaci casa unde s-a născut.  Amintirile toate nu le putea cuprinde deodată mintea sa și el nu simțea decât o fericire neliniștitoare.  Mihai zise surugiului să nu tragă in curte, ci la portița mică a grădinei, căci voi săintre pe jos, să facă familiei sale o surprindere și o plăcere mai mare.  Sub gardul tufos al grădinei, Mihai se cobori din căruță și, portița fiind inchisă, el sări pe deasupra și intrâ.  Pentru a ajunge la terasa casei, trebuia să treacă prin toată lungimea grădinei.  Fiecare alea, fiecare boschet și copac era oamintire pentru dînsul.  Păserile cu voioasalor cântare păreau a-i ura bună-venire și elpășea inainte pătruns de o fericire nespusă. Un bătrân cu părul și barba albă, incujbatsub greutatea anilor, venindu-i inainte, elrecunoscu pe Niță grădinarul, care de atâteori il luase in brațe, zicendu-i că tot astfelținuse odinioară și pe cuconul Vasile Ve-reanu!  — Ce faci moș Niță, ești sănătos?  il întrebă Mihai, imi pare bine că te găsesc tot aici cum te-am lăsat.  „D-ta ești, cuconașule?  respunse acesta, recunoscendu-l după un moment de indoeală,D-ta ești?  Of, bine inii pare că a dat Dumnezeu, să te mai văd păn a nu muri.  Gândeam că m-oiu duce și că n-oiu mai aveparte să văd pe cuconașul cel mic.  Doamne! Ce bucurie au să aibă boerul și cuconița! Mă duc să le spun. . .  și bătrânul se găti săplece inainte, ștergânduși o lacrimă din ochi.  „Stăi, moș Niță, nu te duce, îi zise lli-hai emoționat și el, voiu să nu știe nime de venirea mea căci nu mă așteaptă iucă. Rămâi și-mi mai spune.  și Mihai se puse a vorbi cu bătrânul grădinar care nu-și putea ascunde bucuria.  Chiar după ce se despărți de el, mergând mai departe, Niță se uita după dînsul cu o zim-bire de plăcere.  In aleaoa pe care mergea Mihai acum, el văzu de departe o femee viind spre dînsul.  Inima i se strinse. . . .  cine putea să fie?  Dar el nu o cunoștea.  Era o blondă, tânărăși frumoasă ce nu văzuse niciodată.  Mihaio salutâ și ea respunse cu o mișcare de caprece și fără a manifesta nici o curiositatede a ști cine este acest necunoscut.  In alte timpuri o așa neașteptată intil-nire l-ar fi intrigat peste mSsură, dar acum sufletul lui era plin cu altele pentru a seopri la acest gând.  Abia făcuse câțiva pașimai incolo, când văzu o copilă tînără, cu haină albă, alergând prin grădină.  Era Lu-țica care voea să ajungă pe guvernanta eice mersese inainte.  Văzând-o, Mihai o recu-cunoscu indată și se ascunse după un copac. Când Luțica se apropie, el îi sări inainteși o prinse cu amendoo brațele.  Copiladădu un țipet de spaimă apoi, după oscurtă indoială, il recunoscu și 1 strinse inbrațe.  „Tu ești, Mihai, tu ești, o, cât sunt de fericită!  Nu te așteptam incă.  Miss Mary, Miss Mary, veniți de grabă!  ți-am sfirșit portofoliul.  Ce mulțămiți au să fie părinții noștri!  Haidem iute.  S-au sculat toți.  Tocmai au să ne cheme la cafea.  Haidem, haidem!  și copila incepu a sări in sus și abate in palme de bucurie.  Apoi luându-imâna, se puse să alerge spre casă.  Mihaiabia putea să o urmeze, atât i se stringeainima de emoțiune.  Cânele Balaban care staculcat pe terasă, văzând o figură necunoscută, se uită intăi la dînsul cu indoială,insă mirosindu-l și vSzând in ochii lui o figură amică se puse a-i linge mâna și intrâodată cu ei in salon.  Generalul și cucoana Sevastița care stăteau amândoi la masă, iși întoarseră privirile spre ușa ce se se deschidea, se ridicară de pe loc și-i deschiserăbrațele lor.  O, dulce moment al revederii!  CAPITOLUL VII.  In câteva' zile vestea despre in toarcerea lui Mihai Vereanu se imprăștiase pe la toatemoșiile imvecinate, deacolo la capitala județului, de unde apoi și la orașul insemnatunde locuea generalul Vereanu și toată lumea era doritoare să revadă pe Mihai carefusese absent din țară un timp indelungat. Săndulachi Dospin lăsâ să treacă vr-o opt zilepăn a nu merge să-l vadă pentru ca să nusimtă Mihai că dragostea bătrânului era așade mare pentru dînsul.  Intr-o Duminică Săndulachi, gândind că a trecut timp indestul, veni la Vereni.  Totatunci și un alt vecin Neculai Covrig seduse cu soția, și fiul său Todiriță in visităla generalul Vereanu.  Neculai Covrig îmbătrânise in agricultură.  El fusese intăi vechilpe la proprietari mari, apoi arendaș, cu vre-mea, imbogățindu-se, cumpără o moșie de veci, se insurâ cu o fată de arendaș binișorînzestrată și trebile mergândui din ce ince mai bine, acum avea mai multe moșiiale lui și era considerat intre cei maibogați proprietari ai județului.  Fiul său,după câțiva ani in care fusese intr-o școală privată, neputându-se deprinde cu studiul, seîntoarse la țară și gospodărea pe lângă tatăl său, a cărui copie credincioasă era și lachip și la suflet.  Sosind la curtea din Ve-reni, Neculai Covrig sărută mâna cucoaneiSevastiței, inchinându-se la dînsa cu cel maimare respect și abia îndrăzni a atinge mânace-i întindea generalul.  Cucoana Săftica Covrig se simțea asemenea foarte onorată căcucoana Sevastița îi întinsese mâna și ședeadreaptă și neclintită pe scaunul ce i se oferise.  Ear Todiriță imita pe tatăl său in toatemișcările.  Abia începuse convorbirea, când sosi și Săndulachi.  Mihai, auzind că este moșul săucare a venit, îi sări inainte voind să searunce in brațele lui.  Insă bătrânul, stăpâ-nindu-și bucuria, îi zimbi numai și il sărutăpe frunte destul de rece, zicănd că-i parebine a-l vedea sănătos și voinic.  Văzând aceasta, cucoana Savastița care nu prea iubea pe Săndulachi, îi arătâ ne-mulțămirea sa prin o privire mai rece incă. decât  obicinuit.  Dar Săndulachi era un omcurios, lui nu-i desplăcea să fie primit cure-ceală, el era nemulțămit de a fi primit cuprea multă prevenire, căci iși închipuiai căaceasta este simulată, numai in vedereavre unui interes.  — Tocmai voeam să vin la D-ta azi, moșule, începu Mihai.  Am ajuns de o săptămână și eram doritor să te văd, vorbeamtocmai. . .  „ Când vorbești de lup, lupul la ușă”, res-punse Sandu.  știam eu că verișoara nu te va lăsa să te depărtezi deocamdată și amvenit singur.  Bre!  că mare te-ai mai tăcut! și mustețile sunt binișor răsărite.  — Trebue să fiți de o vîrstă ca fiul meuTodiriță, cucoane Mihăiță, așa i Todiriță? zise Covrig.  „Așa babacă, respunse Todiriță făcând o mică mișcare pe colțul de scaun unde ședea și invertindu-și pălăria de pislă in mâni.  — Cuconul Mihăiță trebue să fie cu unan mai mare, zise cucoana Săftica, căci știubine că cucoana Sevastița ne-a făcut cinsteasă vie la noi la Bortești, când eram tocmaiasupra facerii și mi a zis atunci că copilașuldumisale era să fie înțărcat.  V-aduceți aminte, cuconița. . .  când v-a apucat o ploaemare in pădure. . .  „îmi aduc, imi aduc, respunse cucoana Sevastița.  — Bine zici, Safto, intimpinâ Covrig, cu-conul Mihăiță e cu un an mai mare.  știucă s-a născut tocmai in anul când locustelene prăpădise pe toți.  „Așa-i, respunse generalul.  — Ne-am jucat amândoi ca copii impre-ună, zise atunci Mihai, adresânduse cătră Todiriță.  „Dar domnul meu, ne-am jucat râspunse Todiriță și cu demoasela m-am jucat. . .  La aceste cuvinte Covrig aruncă o privire de mustrare lui Todiriță, care se inroși de ceea ce zisese, pe când cucoana Safta zimbi multă vreme.  — Duduca e bine și sănătoasă?  intrebâ îndată Covrig pe cucoana Sevastița.  „Copila e bine, respunse aceasta, trebue să fie in grădină cu guvernanta.  Urmâ o tăcere de câteva secunde.  — Cum s-arată pânea pe la d-voastre? domnule Covrig, intrebâ atunci generalul,pentru a schimba vorba.  „Frumos, foarte frumos, respunse acesta.  și la D-voastre am vâzut lanul cel mare incea mai bună stare.  Numai pentru popușoine-ar trebui o mică ploiță.  — Barometrul zice că o să avem ploaie.  „Așa credeți?  Mie mi-a spus un cioban că, după cum a luat sama la oi, nu-i nădejde de ploaie păn mai incolo.  — Mai multă încredere am in barometru,zise generalul.  „Eu nu-l cunosc, pe la mine n-a venit, respunse Covrig.  O zimbire trecu pe buzele intregei familii Vereanu.  — Barometru e o mașină pentru ploaie,intîmpină Todiriță.  Acum se înroșiră Covrig și cucoana Safta.  Pentru a curma această corvorbire, Mihai propuse lui Todiriță să facă o primblare cu dînsul prin grădină.  Acesta, după ce văzu omică mișcare de aprobare in ochii tatăluisău, lo brațul ce-i oferea Mihai și amândoi eșirâ.  Nu se primblară mult timp in grădină și intîlniră pe Luțica impreună cu Miss Mary.  La vederea lor Todiriță Covrigse inroși și n-ar fi avut curajul să se apropie de ele dacă nu ar fi fost dus de Mihai.  — Vă aflați bine, demoaselelor?  se adresă Covrig cătră dame.  „Bine, mulțămim, respunse Luțica.  — De mult nu am avut onoarea să văvăd, demoaselo!  „De mult.  — In această grădină ne-am jucat împreună ca copii, urmă Covrig deviind tot maiîndrăzneț.  „îmi aduc aminte.  — Mai este scrânciobul cel vechiu in boschetul de lângă lac?  „Este altul nou, respunse Luțica.