C.  SANDU-ALDEA  DOo NEAMURI  EDIȚIA IV-a ILUSTRATĂ  BUCUREȘTI  EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCAˮ S.  A.  DOo NEAMURI  CRITICILOR MEI.  „Whatever talents a person may possess to amase and instruct others, be they ever so incon-siderable, he is yet bound to exert them: if his attempt be ineffectaal, let the punishment of an unaccomplished parpose have been sufficient; let none trouble themselves to heap the-dastof obli-vion upon his efforts; the pile they raise will be-tray his grave, which rnight otherwise hâve been unchnown”.  SHELLEY  Prefața la „Prometheus unboundˮ  ÎNCHINARE.  Închin aceasta carte dom-nului Nicolae lorga în semn de cinstire și iubire pentru în-flăcaratul lui avânt întru re-învierea sufletului românesc.  C.  Sandu-Aldea.  Berlin, în 9 22 April, 1906.  I.  UN ARENDAȘ.  Iani Livaridi intrase acum cinci ani ca arendaș pe moșia Vultureasca, depe malul Dunărei, cale ca de un conac dela gara Sălcuței.  Gurile rele spuneau că acest venetic fusese pe vremuri plăcintar și că prin drămăluirea mărfii, prin cumplită zgâr-cenie și prin cămătărie izbutise a-și ago-nisi un capital frumușel, cu care s-a apucat de arendășie.  Alții — mai iscodaci — țineau morțiș că Livaridi găsise într-un beciu o căldare plină cu lire turcești și de atunci par-că-i pusese Dumnezeu mâna-n cap.  Alții, în sfârșit, ziceau că toată averea cu care arendășește el dela un timp încoace, o are depe urma nevestei lui, fata unui Grec, negustor de grâne, putred de bogat și pe care el o scosese din minți.  Toate acestea erau însă numai scor-nituri lumești.  șiretenia vieții lui era următoarea:  La vârsta de șaisprezece ani Iani Li-varidi fu adus în țară de un unchiu al lui, care logofeția de multă vreme pe o mare moșie boierească și care se proco-psise furând zi cu zi și pe țărani și pe proprietar.  Acest unchiu l-a băgat slugă la un plăcintar din Brăila, un prieten al lui din copilărie.  I-ar fi putut face rost de o bucățică de pâine chiar la moșia unde era el lo-gofăt, dar n-a vrut.  L-a asvârlit chiar dela început în vârtejul groaznic al vieții, spre a l deprinde să deschidă ochii de timpuriu, spre a-l face să vază ce greu se câștigă un ban în ziua de azi și spre a-l învăța să ție strâns băierile pungii când, după multă alergătură și cu mult amar, a izbutit să lege în ea doi-trei arginți.  Acolo, la plăcintarul acela și-a făcut Iani Livaridi ucenicia lui de negustor.  Când se lumina de zio, își lua coșul în spate și pornia la port.  Se așeza în fața vre-unei probèle sau la vre-o răs-pântie umblată, își punea coșul pe un scăunel și striga cât îi lua gura:  — Covrizi calde, simiți proaspete!  Glasul lui subțiratec se pierdea în larma asurzitoare a portului.  Probèlele șuierau, altele urlau din sirene, hamalii voinici și prăfuiți urcau fugind schelele înnalte, curmați de șale sub greutatea sacilor; căruțașii veneau în goana cailor, opriau scurt, încărcau sau descărcau repede și porniau iar.  Covrigiul se uita cu ochii lui de flă-căiandru la această goană cumplită și în fiecare zi înțelegea din ce în ce mai lămurit că toată lumea aceasta se zbu-ciumă numai și numai pentru bani.  și mintea lui crudă se frământa să afle cum ar putea câștiga și el un ban-doi în afară de mica lui simbrie.  Un hamal scurt și îndesat îl întrebă într-o bună dimineață:  — Ai rachiu, măi capră?  și a doua zi covrigiul aduse în coșul lui un clondir de rachiu înfășurat în hârtie.  Până la prânzul cel mic, rachiul fu vândut: cinci bani cinzeaca și doo masfine pe deasupra.  A doua zi iar așa, a treia zi tot așa; o săptămână, doo, trei, o lună.  Negoțul mergea bine.  Un an trecu așa.  Nici nu-i da prin gând plă-cintarului că sluga lui face negoț pe ascuns.  La un an, unchiul veni să-și vadă nepotul.  Ii adusese dela țară o coș-  niță cu de-ale gurii: unt, oo, o sticlă cu lapte, o fâșie de slănină afumată și un burdușel de brânză.  Așa pe seară — era într-o Duminecă — ieșiră amândoi prin oraș.  Intrară într-o cafenea murdară, cu păreții afumați, cu tavanul mărunt, cu mesele acoperite cu mușamale pestrițe, cu tablouri ieftine înfățișând aci un palicari aci un cap încoronat, aci vre-un vapor de războia străin, aci vre-o caricatură din il Pappa-gallo ajunsă acolo cine știe cum.  Unchiul porunci câte o cafea „lulțe-fiartă”, apoi veni de se așeză în fața nepotului.  — Ia spune-mi, Iani, câți bani ai tu de luat dela stăpân?  — O sută și treizeci și cinci de franci!  — Va să zică n-ai cheltuit nici cinci bani până acum?  — Nici cinci bani!  Unchiul încreți fruntea și închise din ochiul stâng în semn de mirare.  Băiatul se uita la el serios, atent, par-c-ar fi văzut atunci întâia oară acea față osoasă în mijlocul căreia răsăria un nas coroiat ca un plisc de bufniță.  Apoi dân-du-se aproape de el, îi șopti:  — Am trei napoleoni de aur strânși ban cu ban de pe rachiu!  Unchiului i-a fost rușine de lumea cealaltă din cafenea, căci altfel și-ar fi sărutat nepotul pe amândoi obrajii.  — Bravo ție, Ianișor! . .  Bravo ție Tu ai să ajungi departe. . .  Spune vrei să te ajut să faci un negoț?  Sfiala de ucenic trențăros peri din sufletul băiatului.  Acum vorbia serios, cu șart, amănunțit, par-c-ar fi pus la cale cu un tovarăș o afacere de sute de mii de fianci.  Bătrânul se uita cu băgare de seamă la acest pui de Grec în mintea căruia încolțiau de pe acum planuri de negustorie.  și după ce l-a cântărit bine din ochi, i-a strecurat în mână cinci hârtii de câte doozeci de lei.  — ține, Ianișor! . .  O sută de franci! . .  Cu totul ai, va să zică doo sute noo-zeci și cinci. . .  Ia seama! . .  Muncește și pune ban lângă ban! . .  Nu da pe datorie!  Cnci ani de zile Livaridi a-nvârtit fel de fel de negoțuri.  A muncit, a răbdat de foame, a pus ban lângă ban.  și, după acești cinci ani, tânărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici, simți că el e făcut să învârtească afaceri mari de zeci, de sute mii de franci.  Atunci plecă să-și vază unchiul.  Iși cumpărase haine noo, ghete noo, pă-lărie noo, se răsese și se tunsese cu bre-ton pe frunte.  Unchiu-său s-a crucit când s-a pomenit cu el la moșie, și fiindcă tocmai pleca pe câmp, îl lo cu el în docăraș.  Se întrebară de afaceri, de sănătate, și tânărul scoasa binișor din sân o batistă înnodată la an colț  — Cât ai?  — Cinci inii de franci!  Ochii bătrânului licăriră.  Apucă mâna băiatului și o strânse cu putere în mâna lui osoasă.  Apoi rămase dus pe gânduri.  Tânărul se uita lacom la semănăturile ce se legănau în bătaia vântului.  Aerul curat și înviorător îi bătea obrajii îngălbe-niți și el îl sorbia cu nesaț, grabnic ca un boț, bucurat în adâncul sufletului că nu-l costă nimic.  O viață noo, o lume noo îi răsăria înnaintea ochilor.  Simția că aici trebuie să se câștige mult mai mulți bani și mult mai ușor decât pria fleacuri-le lui de negoțuri din port.  Pământul ne-gru al ogoarelor i se părea o fabrică de aur, o fabrică minunată în care zvârli cu banița și din care iei cu chila.  Iar seara, pe când mâncau amândoi în odăița curată și veselă, unchiul se des-chise nepotului:  — Vezi, nepoate dragă, acum ești om în toată legea. . .  Oare câți ani ai?  — Doozeci și doi!  — Doozeci și doi de ani! . . .  Mulți în-nainte! . . .  Eu, precum vezi, sunt bătrân și m-am săturat de alergătură pentru stră-ini. . .  Am luat o moșie în arendă pe seama mea.  Tu ești tânăr și muncitor, eu am bani și cunosc rostul moșiei. . .  Te ieau pe lângă mine și-ți fac parte. . .  Vrei?  Nepotul îi sărută mâna:  — D-ta-mi ești tată, d-ta-mi ești Dum-nezeu!  Iți muncesc ca un rob! . .  Ajută-mă să mă ridic și eu!  Tovărășia pusă la cale merse de mi-nune.  Iani Livaridi învăță plugăria la școala unchiului său.  Învăță cum se măsoară mai mici pogoanele date-n bani, cum se mă-soară mai mari pogoanele date-n muncă, cum se prind oamenii din iarnă pe seceră, cum se măsoară grâul pe arman, spre a înșela pe cel cu mașina, plătindu-i pe mai puține chile decât sunt în adevăr, cum se dijmuiește, cum se fac șuruburi bie-ților țărani, în sfârșit învăță toate chichi-țele care țin loc de școală logofeților de moșie.  La doozeci și șease de ani, unchiul îi găsi o fată cu cincizeci de mii de franci zestre, iar, la patru ani după căsă-toria lui, bătrânul se duse să mai logo-fețească și pe lumea cealaltă și lăsă nepotului său doo sute de mii de franci moștenire.  O avere întreagă strânsă zi cu zi prin hoție logofețească timp de patruzeci și cinci de ani!  Iani Livaridi se ridicase!  O putere mare îl ridicase sus, mult mai sus de cum îndrăznise el să-și în-chipuie, și arendașul nostru începu acum a călca mai apăsat și a vorbi mai răsărit.  . . . Astăzi  Iani Livaridi e un om' de ju-mătate de milion avere și cetățean român.  Ori de câte ori vine vorba de obârșia lui, se bate cu pumnu 'n piept că e Român get-beget dintr-o comună româ-nească din Macedonia.  Copilul lui—căci numai cu un copil l-a miluit Dumnezeu—a-nvățat la pen-sion cu copiii de boieri mari, și astăzi e la Paris de cinci ani de zile să-și iea doctoratul în drept.  Băiatul lui se va ridica și mai sus.  Acela va ajunge deputat, poate chiar ministru, va vorbi în Cameră, și o lume întreagă îl va asculta, îl va aplauda, îl va admira. . .  Livaridi se scutură din gândurile ace-stea, își aprinse o țigară și sări în docăra-șul ce-l aștepta la scară.  Un vânt rece începu a sufla din spre soare-apune, și nori cenușii se ridicau, se împrăștiau în înnălțimele văzduhului, îm-pânzind cerul, mohorînd liniștea zilei de vară.  Arendașul își ridică ochii la cer și-și mușcă mustața dreaptă—semn că era su-părat.  Băgase de dimineață un cârd de cosași în fânul din luncă, și-i era teamă să nu se strice vremea.  — Așa-i c-o să ne ploo, Ioniță?  Vizitiul întoarse capul spre stânga, ca și cum ar fi vorbit cu cineva de-alături, și răspunse:  — N-ai teamă, boierule! . . .  Pân- la Sf.  Ilie numai vântu care se ridică din spre Măgura Berzei scornește ploaie!  Arendașul își aprinse o altă țigare, nu prea asigurat de cunoștințele meteorolo-gice ale slugii.  țăran prost!  Docărașul fugia printre tarlale de grâu înspicat.  Holda verde se legăna ușor în bătaia vântului, învălura, susura, avea o mlădire de apă.  n spicele fragede se fră-mântă viața noo, se plămădiau milio-anele de boabe arămii, aur sunător în-chegat clipă cu clipă din sucul pămân-tului și din lumina soarelui.  și peste toate plutia o liniște adâncă, mare ca într-un altar uriaș, din toate se des-prindea farmecul puternic al pământu-lui negru și rodnic care ține omenirea, pe toate le mângâia acea înfiorare de vânt care înviora, însufleția, cel mai mic firișor de iarbă și legăna în zborul ei pulberea galbenă, nevăzut de măruntă, fără de care nu e nici-un rod în lumea asta.  Arendașul își plimbă privirea pe în-tinsul mișcător al grâului și mintea lui de negustor începu a face socoteli.  De nu-l va bate piatra, doo chile bătrânești tot iea la pogon — una peste alta.  și ce-i va mai rămâne lui, scăzând toate cheltuelile: ogorul, arătura de-a doua, sămânța, semănatul, plivitul, seceratul, legatul și strânsu-n clăi, căratul la arman, treieratul, datul la machină și și transportul la gara Săculței? ! . . .  Vizitiul opri la malul luncii, sări din do-căraș și se duse la cai să le frece ochii și să le tragă urechile.  Norii începură a se mai rări, și vântul mai contenise.  Vizitiul potrivi căpețeaua calului din hart și se uita la cer.  Un petec de cer albastru-albastru însenina drept de-a-supra capului lui.  — Așa-i că n-am rămas de minciună, boierule?  Arendașul nu zise nimic, ci porni în luncă.  Fânul înflorit cădea în gura coaselor ce scrâșneau și brazdele lui groase, mari, se lămuriau în urma cosașilor ca niște valuri verzi pe care florile de ro-maniță, de orajniță, sulfină și cicoare, zvârleau ici-colo un fel de spumă co-lorată.  Pe alocuri cădea și câte un mac roșu, ca o lacrămă de sânge.  Românul care ducea fruntea cosașilor, se opri, își șterse cu mâneca sudoarea de pe obraz și înfipse coporâia coasei în pământ:  — Fân ca anu-ăsta nu s-a mai făcut de când s-a prăpădit biata-coană Ru-sanda — biată fie de păcate.  — Are noroc Grecu-l  — Duce-s-ar învârtindu-se ca ciocârlia!  — șșșt! . . .  Uite-l!  Venia domol, cu pălăria pe ochi, ca un hoț.  — Ei merge, merge?  — Merge, boierule, că n-are-ncotro!  — Ar merge și mai bine de-am avea ceva.  — Ce s-aveți, mă?  — știi d-ta prea bine ce.  Arendașul zâmbi.  Pe fața lui zâmbetul acesta arunca umbra unui vicleșug de fiară.  — Nici nu-mi dă prin gând.  — Câte-un basamac, boierule.  — Așaaa? ! . . .  Basamac vă trebuie? . . .  Da- fără basamac nu puteți?  — Coasa-i muncă grea boierule: te dor băierile inimii.  — Așa o fi, mă. . .  Ia. . .  mai domol din gură și mai tare din coasă.  — La conu- Măcieș se știa: la coasă, trei rachiuri pe zi.  Arendașului îi sări țandăra:  — Măcieș e Măcieș, și eu sunt eu.  Cui nu-i place la mine, ducă-se să muncească la Măcieș!  Coasele scrâșniră amarnic.  Ghizdeiul, iarba oilor, ovăsul sălbatec, iarba grasă, lânărița, vulpoiul, sulfina, drăgaica și florile rari, năltuțe, mlădioase cădeau fulgerate, triste, și pământul rămânea ras în urma coaselor.  Arendașul intră în fânul înflorit, ce-i bătea la brâu.  Ce tot au oamenii ăștia cu Măcieș? ! . . .  Una-doo: Măcieș! . . .  Boie-rul Măcieș făcea așa, boierul Măcieș dregea așa! . . .  Lo fâneața-n curmeziș: mergea cât mergea și se opria, se uita-n jurul lui cât cuprindea cu ochii și socotia câte porcoaie îi vor ieși din partalul acela.  Timp de doo ceasuri umblă de colo până colo și socoti.  Apoi se gândi ce-i de făcut cu otava: s-o cosiască ori s-o lase de pășune pentru oi? . . .  Un fâșâit aproape de el îl făcu să se întoarcă.  Un prichindel de băiat sta-n-naintea lui, cu căciula-n mână, abia putând să mai răsufle:  — Săru-mâna, boierule, m-a trimis-co-nița, ci-că să veniți numai pe decât la curte.  Băiatul spuse dintr-o răsuflare vor-bele acestea.  — Da- de ce, mă?  — Nu știu.  Arendașul urcă malul luncii, și ajunse la docăraș.  — La curte, Ioniță!  Băiețașul Iși îndesă până pe ochi că-ciulița veche, roasă pe de margini, și începu a fugi în urma docărașului.  ținea pumnii strânși și capu-n piept, ca un cal tare-n gură.  Dar de la un timp în-cepu a slăbi.  Rămase din ce în ce mai în urmă, până ce peri învăluit în per-deaua de praf alburiu ce se ridica în urma docăiașului.  Oare de ce-l chiamă-coana Caliopi la curte pe Livaridi?  Când l-a mai chemat ea așa pe el de pe câmp, din mijlocul oamenilor?  Ce să fie? . . .  Gândul aren-dașului zbură peste hotarele multor țări, în spre acel Paris îndepărtat unde-și trimesese băiatul la-nvățătură. . .  Oare să nu i se fi întâmplat ceva lui Mișu? . . .  Oamenii se feriau în lături și-și luau căciulile din cap.  Arendașul îi vedea și nu-i vedea.  La unii le răspundea ducân-du-și un deget la pălărie ori moțăind din cap; la alți nici nu se uita.  Se simția străin de acești oropsiți de țărani, pâr-liți de soare, prăfuiți, necăjiți, îngenu-chiați supt povara învoielilor grele.  și gândul lui de negustor se întorcea în răstimpuri la fânul verde ca broatecul din lunca înnecată de lumină și socotia carele încărcate ce vor porni trâmbă într-o bună dimineață din Vultureasca spre a se preface în hârtii de mii de franci.  Docărașul trecu printre cei doi plopi bătrâni de la poartă și intră în curte.  Un flăcăiandru adăpa în ulucul puțului cu roată doi noateni nebunatici.  In fața șopronului de unelte doozeci de pluguri stau răsturnate pe cobile, gata de pornit la câmp.  Pe cormenele lor spălate, lustruite în țărâna ogoarelor, soarele vărsa străluciri de oglinzi.  Vizitiul trase la scară, și arendașul sări jos.  Trecu prin salon, o lo la stânga prin sala de mâncare și ajunse într-o odăiță plină de umbră.  Caliopi sta în-tr-un fotoliu, cu cotul stâng răzimat de brațul lui, cu bărbia sprijinită-n podul palmei stângi, cu dreapta de-alungul trupului, ținând intre degete o scrisoare.  — Ce-i, Caliopi?  Femeia ridică ușor capu-n spre el, și-i întinse scrisoarea.  Arendașul trase perdeaua și ceti la fereastră.  Fața i se întuneca din ce în ce mai mult.  Apoi făcu un „hm! ”  și zvârli scrisoarea pe masă.  Își mușca mereu mustața dreaptă.  Caliopi se ridică din fotoliu și veni spre el.  Stăteau tă-cuți unul în fața altuia, uluiți, sfărâmați ca de o descoperire spăimântătoare.  Băiatul lor le scria din Paris că nu se putuse prezenta nici in anul acela la examenul de doctorat.  Era al cincilea an de când sta la Paris și al treilea de când îi tot amăgia că „la anul negreșit” iea doctoratul.  Arendașul isbi cu pumnu-n masă:  — Nu!  Nu mai stă el la Paris!  Îi trimit chiar azi bani de drum și-n ter-men de opt zile trebue să fîe aici, că de unde nu, îl las să moară de foame ca un câine pe-acolo.  Se așeză la masă și umplu în curând patru pagini cu o scriere tremurată și fără punctuație.  Apoi dădu nevestei să scrie adresa, și el se duse la casa de bani.  — Cât să-i trimit?  — Cât vrei!  — Cinci sute!  — Trimite-i o mie. . .  O fi vrând și el să-și cumpere ceva de acolo; o fi având și el datorii. .  De! . . .  ca toți tinerii.  — Datorii? . . .  Ce datorii? . . .  Eu am datorii?  Lo opt sute de franci, îi puse în bu-zunarul din năuntrul hainei și ieși în pragul caselor:  — Smarando, spune lui Ioniță să puie caii ăi mari la trăsură.  Peste o jumătate de oră, Livaridi zbura spre Brăila, cufundat în gânduri triste.  I se părea că o întreagă clădire uriașă pe care el o ridicase cu multe sudori și lacrimi, se surpase de-odată.  Din sufletul lui visele frumoase cu care el legăna viitorul copilului lui, se scu-turau cum se scutură toamna frunzele galbene la bătaia vânturilor reci.  și pentru întâia oară înțelegea el că viața e totuș o batjocură amară.  Cum?  El a tremurat de frig ca un câine, s-a culcat de multe ori nemâncat ca un osândit și a izbutit să se ridice unde este astăzi.  și fiul lui? !  Fiul lui, care a crescut ca o floare într-o glastră, care a fost ținut pe palme, care a fost îmbrăcat ca o pă-pușă, a avut totdeauna mâncare bună, școală bună, cade ca un netrebnic când e vorba să biruiască o piedică? !  Trei zeci de mii de franci i-a mâncat în cinci ani de zile.  O avere întreagă! . . .  — chalimera, Livaridis, chalimera!  Arendașul răsări din gândurile lui și întoarse capul spre trăsura ce trecea pe lângă el.  Apoi bătu repede-n spate pe vizitiu să oprească, și sări jos.  — Da-ncotro, boierule, încotro?  Era boierul Ilie Măcieș, proprietarul moșiei Vultureasca.  Numai el îi zicea de câte ori îl întâlnia: „chalimera, Li-varidis” și nu: „bună ziua, Livaridi”.  și avea așa o căutătură de om șiret și batjocoritor, parc-ar fi vrut să-i spuie: te cunosc eu, Grecule! ”  — Mă duc la Vultureasca, dar d-ta?  Arendașului i se lumină deodată toată fața de o bucurie nemărginită.  — știi, boierule: băiatul meu. . .  Mișu. . .  vine! . . .  A reușit doctor în drept la Paris. . .  Mă duc să-i trimet bani de drum. . .  Să stai la noi pân-o veni și el. . .  Am să tai cinci curcani și să dau cep la un polo-bocel cu vin mai bătrân ca noi. . .  Să facem una bătrânească. . .  Ti!  Ce bine-mi  pare că te aduse Dumnezeu tocmai la o vreme ca asta!  Proprietarul se uita la el fără să cli-piască din ochi, răscolindu-l cu privirea până în adâncul sufletului.  Apoi se scutură de praf pe mâneca bluzei lungi de dril.  — Ei, du-te de depune banii.  Eu mă duc la Vultureasca.  — Te-ajung și eu acuș din urmă. . .  Ti!  Ce bine-mi pare!  Cele doo trăsuri porniră fiecare în drumul ei.  Ce mai Român fusese boierul Măcieș până a nu i se prăpădi-coana Rusanda! . . .  De când și-a băgat soția în pământ, par-că dase un vânt rău peste el.  Se topise la față ca după o boală grea și barba-i crescuse mare ca la călugări.  Azi sta închis în odaie, bând cafea după cafea și fumând țigare după țigare, mâne ieșea pe câmp, călare pe roibul lui buiestraș, trecea pe lângă muncitori fără să se uite la ei, descăleca mai încolo și o lua prin arătură, trăgându-și calul după el.  Poimâine se ducea la oraș, unde zăbovia câte trei-patru zile-n șir, lăsând treburile moșiei pe seama ar-gățimii.  Unde era Măcieș cel de altă-dată?  Unde era boierul blajin și cuminte de pe urma căruia ziceau bodaproste toți Vultureștenii?  Unde era Măcieș cel mun-citor care se simția legat de moșia stră-moșească întocmai după cum un ștejar voinic se simte legat cu cel mai mic firișor de rădăcină, de fiecare grăunte din pământul în care s-a ridicat?  Trecea acum ca o umbră prin odăile mari, reci și pustii, prin odăile în care nu răsuna nici-un glas argintiu de copil, în care nu pătrundea nici o rază de veselie, în care se stingea, prin el, în-tregul neam străvechiu al Măcieșilor.  La câtva timp după trăsnetul ce i-a pustiit viața, și-a arendat moșia și s-a așezat la oraș.  Acolo mai avea o cafe-nea, un prieten, un teatru.  Era altceva.  Sau cel puțin lui i se părea că va fi altceva.  Dar nici la oraș nu se simția la largul lui.  Il apuca une ori câte un dor de moșie, dor de iarbă verde, de pământ, de-i veniă să zboare.  Atunci ieșia în piață, se uita la birjari și tocmia unul din ei, spunându-i să puie patru cai cu clopote.  In urmă birjarii îl cuno-șteau și, când îl vedeau,-opriau și-l în-trebau:  — Nu mergem la Vultureasca, boie-rule?  și astfel la doo, la trei luni, Ilie Măcieș trecea în sunetele clopotelor și învăluit în nori de praf alb, prin satele pustii de oameni în vremea muncii, pe drumurile prăfuite, printre lanurile aurii de rapiță, printre apele de smarald ale grâului, se ducea ca un vârtej de vânt spre Vultureasca lui, cu sufletul aromit de liniștea strălucitoare a zilelor de vară, de arșița soarelui, de mirosul câmpului, de jocul apei morților.  Așa se ducea și astăzi.  De departe începa a cunoaște casele din Vultureasca.  La plopu-ăla stă Misăilă Pleșea, dincolo de el stăruiește Dinu Crivăț.  Unde-s pomii cei mulți, e casa preotului Niță Vărsătureanu; alături de ea, acea a învățătorului Marin Curpen.  Iar în luminișul de la cotul drumului e cârșma lui Cristea Năstrapă, unde se face horă Dumineca.  și iacă și curtea frumoasă cu așezările ei clădite temeinic, să ție cât lumea.  Vedea magazia de bucate, porumbarul pus pe temelii înalte de zid, ridicat de la pământ și cu laturile în bătaia crivățului.  Uite casele boierești, în care stă astăzi un arendaș de neam străin, o pasăre de pradă, un hoț care se. cătuește  pământul rodnic al moșiei stră-moșești grăbind să iea cât mai mult din el, să părăginească tot ce-i ridicat cu multă muncă până ce i s-o isprăvi contractul.  Soarele sfinți într-o îngrămădire de nori de jăratec, cari se stingeau încet-încet, se împrăștiau, se subțiau, ușori, ca niște petale de trandafir, învolburate în sus de vre un vânt fermecat.  Apoi, din cerul înnalt începură a picur, a se lăsa umbrele înserării.  Boierul nostru intra în curtea moșiei lui și o durere, o jale mare, îl strângea de inimă.  I se părea că e un copil neascul-tător și netrebnic care și-a lăsat o mamă bună și frumoasă spre a pribegi în lume, printre străini.  Amurgul trist zvârlia un zăbranic pe sufletul lui Măcieș.  și era atâta jale în acest sfârșit de zi, sau cel puțin lui i se părea că din cerul frumos se lăsa pe Vultureasca lui jalea neagră a unui sfârșit de neam, pentru al cărui priveghiu luceafărul de seară scânteia singuratec în fundul cerului.  II.  DESPĂRȚIRE.  Iar în schimb cu-averea toată vre-un  [papuc de curtezană,  O, te admir progenitură de origine  [romană!  M.  EMINESCU  In ziua aceea Mișu Livaridi se sculă pe la unsprezece — oră destul de tim-purie, prea timpurie chiar, pentru un om deprins să se scoale totdeauna la doo sau trei ore după amiazi — și în loc să stea ca până acum vreme de un cias la oglindă, se îmbrăcă repede, își aprinse o țigare și se uită în jurul lui, ca un om pe care-l năpădesc treburile.  Se duse apoi la fereastră și trase perdelele groase.  Strălucirea zilei nă-văli în odaie, veselă, însuflețitoare ca un uriaș hohot de râs de la soare.  In camera tânărului, foarte priete-noasă de altfel, domnia o amarnică neo-  rânduială.  Jos, pe covor, doo giaman-tane, pline burduf, stau prăvălite pe coaste; pe scaune erau fel de fel de cutii: pe canapea străluciau doo pe-rechi de ghete de lac noo-nouțe, puse pe calapoade luxoase; pe masă jobenul, un aparat de fotografie și o cutie de pălărie de damă ascunsă supt un jurnal; într-un colț era un cufăr și lângă el câte-va cărți trântite clae peste grămadă și acoperite cu un strat de jurnale fran-țuzești.  Tânărul sună și ceru doo oo moi, o felie de cozonac și o cafea cu lapte.  Apoi, rămase lângă fereastră, de unde vedea până în depărtare strada frumoasă și dreaptă în care locuia.  Prin mijlocul ei șine de tramvaiu, pe trotuarele largi pomi bătrâni, iar de pe marginele tro-tuarelor cele doo rânduri de case înalte cari făceau ca un fel de zăgaz acestui râu de aer prin care se sbătea lumea în cumplita, necontenita fierbere a vieții.  Ce mai de amintiri îl legau de această stradă!  O jale mare se ridica în sufletul tâ-nărului Era cea din urmă zi a lui la Paris.  Trimis aici spre a-și lo doctoratul în în drept, după ce-și luase licența în Bu-curești, tânărul Livaridi văzu într-o bună dimineață că cei trei ani în cari era vorba să-și ia doctoratul, trecură atât de repede în cât el n-avu vreme să se hotărască a pune mâna pe carte.  Ticlui către cei de acasă o scrisoare frumoasă, prin care le spunea că a avut nenorocul să se îmbolnăviască tocmai când era să se prezinte la doctorat, că a zăcut doo luni încheiate, dar n-a vrut să le scrie spre a nu-i neliniști și pune pe dru-muri, că în sfârșit acum e pe deplin întremat și a început iar să muncească, înarmat de aceiaș neclintită dorință de a se întoarce în țară doctor în drept de la Paris.  Părinții i-au scris numai decât, că nu trebue să se descurajeze ci să-nvețe liniștit mai departe, cruțându-se pe cât poate.  O cheltuială de câteva mii de franci mai mult „nu joacă rol la ei”.  și cel de al patrulea an se sfârși fără ca Livaridi să-și fi luat doctoratul.  Altă scrisoare acasă, alte minciuni.  Arendașul avu un fior prin inimă:  — Îmi mănâncă banii de geaba pe-acolo, mi se pare.  Dar Caliopi, căreia tânărul îi scria din Paris scrisori „udate cu lacrămi fier-binți”, se făcu luntre și punte și hotărî pe Îani al ei să mai deslege punga încă pentru un an, pentru cel din urmă.  Anul al cincilea trecu par-că mai repede.  Tânărul nostru se îngrijia să fie tot-deauna elegant îmbrăcat și uitase de mult pentru ce venise el la Paris.  Uneori își închipuia că el e un mare senior din acel Orient luminos, un prinț bogat care are bunul gust de a-și cheltui veniturile la Paris, în această Romă a timpurilor noastre.  Încercă să-și mai înduplece părinții cu alte minciuni, dar nu fu chip.  Bătrânul îi scrisese înfuriat și-i dăduse termen de plecare.  Stătea la fereastră, dus pe gânduri.  Îi părea rău că trebue să se despartă de acest Paris orbitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare uriașă, de acest Paris din care el nu cunoștea decât deșer-tăciunea și ale cărui biblioteci și muzee și mijloace de înălțare sufletească el nici nu vrei să le cunoască.  Dar după dejun sufletul lui de om ușuratec scutură gân-durile triste, cum scutură o gură de vânt picăturile de ploaie întârziate pe copaci.  — Ah!  Bah!  — murmură el cu un ac-cent franțuzesc —nu mor eu, fără a mai vedea Parisul încă odată.  și dacă n-am diploma, ce?  Nu mor eu de foame-n țara românească.  știa tânărul ce spune.  în țara româ-  nească nu mor de foame decât oamenii de talent.  Se apucă de împachetat; dar nu trecu multă vreme la mijloc și se auziră bătăi în ușă.  — Intră!  Era ea, Ninette, dragostea lui de cinci ani de zile.  Deschisese ușa mare, mare de tot și se oprise o clipă doo-n prag, dreaptă subțiratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un surâs dulce, în ochi cu o lumină de desmierdare.  Un miros de violete adie de odată în toată încăperea.  Era parfumul iubit de ea, parfumul ce plutia peste întreg trecutul lor de fericire.  Livaridi sări de unde se afla și se re-pezi la ea luându-i mâinile:  — Ce bine-mi pare c-ai venit! . . .  Va să zică ți-ai ținut cuvântul.  — Eu n-am decât un cuvânt — făcu ea mândră.  Tânărul arătă împrejurul lui:  — Iți place?  Ea ridică din umeri și țuguié buzele:  — Dar tare ți-e de grabă să pleci!  Apoi își, rezemă umbreluța de spe-teaza unui scaun, își scoase pălăria și punându-și mâinile în șolduri făcu pe grozava;  — Mă rog, la ce-ți pot da ajutor?  Supt tăliuța de mătase albastră sânii rotunzi se umflară printr-o adâncă sor-bire de aer, ochii îi râdeau șireți și do-jeniau blajini în acelaș timp, iar pe la tâmple soarele-i poleia câteva șuvițe de păr blond,dându-le strălucirea unei glorii aurii.  Dar mai în acelaș timp tânăra se isbi cu palma peste frunte, ca un om care-și aduce aminte de ceva:  — Dar surpriza?  Livaridi își băgă mâna stângă-n bu-zunar, pe când cu dreapta își răsucia sfârcul mustăților.  — Ghici!  — Umbreluța!  — Nu!  — Port-moneul!  — Nu!  — Broșa!  — Nu!  — Cercei!  — Nu!  — Ei, nu știu!  Nu știu!  Spune tu!  Spune, spune tu repede!  Apoi, ca și cum nici nu i-ar fi trecut prin- minte cam ce s-ar putea ascunde supt acel jurnal de pe masă, ea se în-dreptă mânioasă spre fereastră, smulse din mers jurnalul și-l mototoli în mâini.  — Ah!  Pălăria!  Desfăcu repede cele doo panglicuțe lo capacul, scoase pălăria și rămase multă vreme pe gânduri, privind-o.  Era aceeaș pălărie pe care o admirase ea într-o zi la vitrina unei renumite mo-diste din Paris.  Se duse în fața oglinzii, și-o potrivi bine pe cap, se uită mul-țumită, încântată, la chipul din oglindă, îi surâse, îi făcu o strâmbătură drăgă-lașă din vârful buzelor și-i trimise cu degetele un sărut.  — Ah!  ce bine-mi stă!  Atinse din fugă cu buzele obrazul tânărului, apoi începu a sări prin odaie, ținându-și cu dreapta pălăria pe cap, cu stânga fustele ce-i fâșâiau ca o apă mare în frământarea vântului.  — Tra-la-la-la!  Tra-la-la-la!  Hu-la-la-la!  Bu-um!  Tânărul o privia zâmbind.  Era aceiaș Ninette pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceiași tânără cu mlădieri de șerpoaică, totdeauna cu o romanță pe buze, fericită de ziua de azi, nepăsă-toare de ziua de mâine.  Se opri apoi din joc, gâfâind, aprinsă la față și după ce se odihni puțin, zise:  — Să-mpachetăm!  Era rândul cărților.  Ea lua câte doo-trei în mână, întorcea câte-o foaie din ele peste care privirea îi luneca ușor ca  peste o apă, apoi le întindea tânărului să le așeze.  Dar văzând că el nu se pricepea:  — Fugi!  Adu-mi tu cărți și lasă-mă pe mine să le așez.  Ea măsura din ochi cam unde-ar veni fiecare carte, scotea altele de jos, în-drepta rândul și le așeza una lângă alta, lipite ca pe niște mici,lespezi de pavaj.  Puse un rând de jurnale peste ele, închise capacul și se așeză de-asupra cufărului:  — Gata!  Merg și eu cu tine-n Ro-mânia!  Ea glumi, dar tânărul avu un surâs trist:  — Nu se poate!  I se păreă atât de departe, atât de mică, atât de pustie, atât de întunecată, atât de sălbatecă această sărmană țară românească!  Lumina zilei începea să scadă afară.  — știi tu că azi e Sâmbătă și e bal la Bullier? —  zise deodată Ninette.  Ce-ar fi dac-ai amâna plecarea până mâine seară?  El încreți fruntea și păru că se gân-dește.  — ții tu?  — Da!  țiu mult!  Numai un vals să mai joc cu tine, Miche!  Ultimul vals!  — Fie!  Tânărul sună și comandă cina.  Peste câtva timp li se aduse stridii, puiu fript, brânză, fructe și vin înfundat.  Mâncau și râdeau ca-n zilele frumoase de odi-nioară.  Ea se dădea aproape de el, cu paharul în mână și-i șoptia singurele doo vorbe românești ce știa: „te iubesc! ”  Sau se așeza pe genuchii lui, cuprin-zându-i gâtul cu brațele, caldă, linguși-toare, iubitoare ca-n ziua-ntâi. . .  Bătăi se auziră iar în ușă.  Erau trei prietini buni de-ai lui Livaridi, cari veniseră să-l petreacă la gară.  Fiecare își adusese și drăguța cu el — de sigur spre a face mai multă cinste celui ce pleca din mijlocul lor.  — Bonjour!  . . .  A!  Bonjour!  ! . . .  Gata?  Livaridi făcu din cap „da” și se în-dreptă spre cele trei cucoane, făcându-le loc pe scaune.  Apoi către tineri:  — Ați mâncat?  — Venim dela Duval.  Am mâncat acolo cu toții.  — Ninette, servește prăjituri, te rog.  și Livaridi ieși.  După câtva timp se întoarse urmat de un chelner care aducea trei sticle de șampanie.  — Ura! . . .  Bravo, Mișule!  — strigară tinerii.  Franțuzoaicele bătură din palme.  — Trăiască șampania!  Chelnerul destupă cea dintâi sticlă și o vărsă în cupe.  Apoi pieri.  și atunci Livaridi se închină în fața cucoanelor și spuse:  — Grațioasele mele doamne!  Îmi pare bine că vă pot dă o veste bună.  Nu mai plec în seara asta.  Ar fi păcat să nu-mi iau ziua bună dela acest frumos bal Bullier.  Vom merge deci la bal în seara asta.  D-v.  veți avea bunăvoință a ne însoți?  Fetele făcură câte-o reverență adâncă:  — Încântate.  Sticlele fură repede golite.  Obrajii se aprinseră, ochii licăriau.  — La Bullier!  — strigară tinerii flutu-rându-și pălăriile.  — La Bullier!  La Bullier!  repetară fetele.  Porniră doi câte doi: în frunte Livaridi cu Ninette; după ei Limpezeanu cu Yvette, apoi Mătăsaru cu Blanchette, și în urmă chamenitzchy cu Lisette.  Acest chamenitzchy era un polonez ale cărui frumoase maniere făcuseră să se scorniască și să circule credința, că el ar fi un nobil revoluționar, siurghunit de urgia moscovită din patria lui sfâșiată.  Era un pianist de forță și trăia dând lecții de pian.  Câștiga foarte mulți bani, dar bea tot ce câștiga.  In clipele acelea ale înserării străzije erau pline de mișcare.  Omnibuse, tram-vaie, trăsuri, camioane grele treceau, curgeau cu un huruit necurmat.  Automo-bile fugeau cu un sfârâit metalic, sbâr-nâind.  Pe trotuare furnicau oameni și femei de toate vârstele și de toate ocupațiunile, alergau vânzători de gazete, cari strigau răgușiți: „La Patrie! . . . .  Le Franțais! ”  .  Afișe luminoase se iveau la câte-un colț de stradă, luminau o clipă-doo și se stingeau dintr-o dată, ca supt o puternică suflare de vânt.  Pe bulevardul Saint-Michel rătăciau a-celeaș ființe: studenți cari trândăviau în cafenele și berării; ucenici în arta paletei, mofturoși și îngâmfați, înfășurați în pele-rine largi din cari răsăriau: în jos pantalonii de catifea, lungi, cu crețuri la glesne; în sus fețe gălbejite, slabe, în-cadrate de bucle în neorânduială, peste cari pluteau berete largi studențești, sau pălării cu marginele mari; crai bătrâni foarte eleganți; femei spoite amarnic cu pudră pe față — toată spuma deșăr-tăciunii acestui bătrân Cartier latin.  Când și când se vedeau studenți mun-citori.  Aceștia treceau cu câte-o carte sau caet în mână, cu gândurile departe de furnicarul de lume prin care se strecurau.  și iată la un colț de stradă, într-o arie de lumină veselă, se ivi deodată un om slab, deșirat, a cărui față era par-că străvezie, ai cărui ochi aveau o licărire ciudată, ale cărui haine zdrențuite păreau puse pe un schelet.  Ai fi zis că-i o stafie, stafia înfiorătoare a mizeriei orașelor mari, rătăcind batjocoritoare în strălu-cirea bulevardelor.  — „Bibi la Purée. . .  Bibi la Purée! ”  râ-seră fetele.  Umbra cea de om se apropiè, trecu pe lângă ei, vorbind.  Era o figură cunoscută în tot Cartierul latin acest Bibi la Purée (Bibi Sărăcia).  Venit spre a studia la Paris, el a dat cartea pe petreceri, a amânat mereu, examenele, a cântat, a băut, a râs, a petrecut, s-a plimbat când a avut bani, a suferit ca un câine când n-a avut, și anii trecură unii după alții, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai triști.  El însă a rămas neclintit în acest Cartier latin, student îmbătrânit, șters, de mult din registrele Sorbonei.  Un oare-care Franțuz i-a pus într-o zi porecla de Bibi la Purée și astăzi nimeni nu-l mai cunoaște sub alt nume.  Rătăcește și se stinge zi cu zi pe trotua-rele pline de lumină, până ce într-o bună zi va fl băgat sau într-un balamuc, sau în-tr-un azil.  Era un simbol, un simbol îngrozitor, această ruină de om.  Tinerii noștri nu-l luară însă de loc în seamă ci, strângându-și drăguțele mai mult la braț, începură a sări, a șuera, a cântă.  Când intrară la Bullier, balul se în-cepuse.  Perechile curgeau, lunecau pe par-chetul strălucitor.  Apoi muzica sfârși de cântat și chiote ca de sălbateci răsu-nară în sală: se cerea repețirea jocului.  Muzica începu acelaș joc și tinerii noștri se amestecară prin lume.  Erau acolo fel de fel de fețe, fel de fel de națiuni.  Erau Engleji lungi, slă-bănogi, cu fălcile încleștate în serio-zitatea ursuză a neamului lor; erau Spanioli smoliți la față, și arțăgoși ca niște cocoși; erau Români foarte eleganți și foare obraznici; erau Ruși, veniți în frac și în ghete de lac: Unguri mândri; Nemți grași și gravi; Greci spilcuiți; Negri strânși în haine tăiate după cele din urmă jurnale de modă.  Erau cocote îmbătrânite în meserie și care se cunoșteau cât colo, parc-ar fi avut o pecetie în fată; erau altele mai tinerele și îmbrăcate foarte elegant; erau altele îmbrăcate foarte simplu și care țineau în mâini reticule bătătoare la ochi, spre a face pe cei proști să crează că ele sânt niște biete lucrătoare cin-stite care abia au scăpat din ateliere și — în drumul lor spre casă — s-au abătut și pe la bal să joace o polcă.  Erau apoi și lucrătoare, adevărate lu-crătoare, cărora nu le ajungea simbria lor cinstită și care venind aci să-și cum-pere pe bani murdari vre-o pălărie mai frumoasă, vre-o aplicație de bluză, vre-o dantelă sau cine mai știe ce cârpă.  Erau în sfârșit și familii cinstite —fa-milii străine, în treacăt pe la Paris — care veniseră să privească acest bâlciu de femei, această învolburare a deșăr-tăciunii, această vuitoare a vițiului.  Iar muzica aceea avea în ea ceva ascuțit, biciuia nervii destrămați, țipa, comanda: „Joacă!  Joacă!  Petrece! ”  Livaridi era nespus de fericit.  Juca ușor, elegant, ca la un bal mare.  Își lo mai apoi prietenii și prietenele, îi duse la o masă în galerie și acolo comandă vin înfundat.  Beau și râdeau și erau fericiți.  Dela masa lor vedeau jos șu-voiul de lume ce se frământa în sunetele muzicei.  și după câtva timp, Mișu chemă pe Mătăsaru, îi șopti ceva la ureche și pieri.  — Unde-i, Miche?  — întrebă Ninette.  — Vine acum!  — îi răspunse Mătăsaru.  Un sfert de oră trecu, apoi altul, apoi altă jumătate de oră și Livaridi nu mai venia.  — Trebue că i s-a întâmplat ceva!  suspină Ninette.  Ceilalți prieteni se uitau unii la alții și fiecare zâmba șiret, par-că fiecare ar fi știut de rostul lui Livaridi.  Când mai era puțin până la spartul balului, acesta se arătă la intrare.  Mă-tăsaru stă cu ochii într-acolo și-l zări.  Se repezi jos și-i ieși înainte, aducându-l apoi la masă.  Muzica începu un vals.  — Miche, ultimul vals!  Cele patru perechi se coborîră în sală și începură a valsa.  Ninetta plecase ca-pul pe umărul lui Livaridi și închisese ochii, surâzătoare, amețită, topită de fericire. . .  Apoi ultimul vals se sfârși și lumea se îndreptă spre ieșire.  Livaridi lo doo trăsuri și împărți perechile în ele.  Apoi porunci pe șop-tite birjarului dinnainte.  Dădură iar pe bulevardul Saint-Michel, trecură Sena, o luară la stânga pe strada Rivoli și ajun-seră în fața unui restaurant în apropiere de marile bulevarde.  Femeile se îndrepta-ră bine de mijloc și intrară mândre în restaurant, la brațul bărbaților.  Livaridi îi conduse în camera pe care o oprise, chelnerul întrebă de poate servi, se înclină și ieși.  — Frumoasă surpriză!  Bravo!  Fețele se înveseliră și limbile se desle-gară.  Când ajunseră la desert, erau toți în voie bună.  Ninette își da aere de gazdă: „Uite-o pară delicioasă, ma chère ! — Nu vrei o piersică, Blanchette ? —Un strugure, Yvet-te ! Numai o boabă! ”  Iar celelalte făceau fasoane, abia atin/geau acele roade minunate.  șampania înfierbântă și mai mult cape-tele.  chamenitzchy se urcă pe un scaun:  — Doamnele mele!  Beau pentru d-v.  care reprezentați aici grația și farmecul neîntrecut; al Parisienei!  Femeile înclinară din cap ca niște ducese, în semn de mulțumire și-și în-muiară buzele în șampanie.  Polonezul își deșertă cupa, apoi se dădu jos de pe scaun, se gândi cât timp se umplu al doilea rând de pahare și vorbi:  — Grațioasele mele Parisiene și iubiții mei prietenii. . .  In istoria ce ni se predă noo în școală, Românii sunt arătați ca niște oameni foarte vicleni și mișei. . .  Da!  Mișei! . . .  Am păstrat această credință înti-părită în mintea mea, încă de pe când eram copil, până ce am venit la Paris unde am avut prilejul să cunosc pe pri-etenul nostru de față Miche Livaridi și pe d-voastă, dragii mei.  Atunci am băgat de seamă că istoria ce ni se predă în școli e falșificată.  Aci Polonezul se opri și zgâi ochii în-naintea lui ca un om speriat.  Apoi își trecu mâna prin păr și urmă:  — Am constatat în prietenul nostru Livaridi calități cari fac dintr-un om o glorie a unei țări.  El e întruparea celui mai ales cavalerism.  și astăzi când împre-jurările îl smulg din mijlocul nostru, eu, prietenul lui nedespărțit, nu pot decât să plâng pe mormântul unei adevărate prietenii, căci odată plecat dintre noi. . .  Polonezul nu putu sfârși fraza.  Căzu pe scaun și, ascunzându-și fața în mâini, izbucni în hohote de plâns.  Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi și-i șopti o glumă veche:  — E beat ca un Polonez!  Când chamenitzchy se mai domoli din plâns și putu asculta, Livaridi se sculă în picioare, serios, drept cu cupa-n mână.  Vorbi de nobilul popor polon îngenuchiat sub Rusul barbar și sub Prusacul brutal (uitase c-o parte din polonia mai e și în Austria) și ură ca din pământul sfânt al Poloniei să răsară cât mai multe vlăs-tare de valoarea lui chamenitzchy, spre a putea duce la desrobire poporul pe care el îl iubește și-l stimează prin repre-zentantul său de față.  Când sfârși, Polonezul se repezi la el și-l lo în brațe.  Doo șiroaie de lacrămi îi alunecau pe obraji.  Erau la-crămi de bucurie.  și atunci ușa se des-chise, ca atinsă de vânt, o față oacheșă se ivi prin crăpătura ei și fiorul unei coarde de vioară adiè deodată în Odaie.  Tinerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din palme:  — țiganii, țiganii!  — Bravo, șuviță!  Fă-te-ncoace, arti-stule!  Lăutarii intrară înăuntru, ploconin-du-se în fața mesenilor.  Incercară doo-trei clipe coardele și valsul „Amoureuse” începu a curge din viori, dulce, ușor, leneș, cald, molatec ca o desmerdare.  Femeile-l cântau în cor, Mătăsaru îl șuera, chamenitzchy bătea măsura.  și când cele din urmă note se pierdură tremură-toare, Mătăsaru sări de pe scaun:  — Brâu-, șuviță!  Românii începură a tropăi din pi-cioare, stând pe scaune.  Numai Mătăsaru îl juca, îl juca de foc și-l chiuia ca un flăcău de la țară.  Polonezul nu se putu răbda fără să joace și se prinse lângă Mătăsaru. . .  Lăutarii sfârșiră brâul.  Un Român ceru să cânte o romanță franțuzească la modă pe atunci.  Dar polonezul puse mâna pe vioara lui șuviță:  — Taci!  și întorcându-se către Români:  — D-voastră n-aveți nici un cântec național?  Leahul surghiunit, fără patrie, dădea o lecție.  — Zi doina, șuviță.  Sărmană doină!  Ce să caute ea între mătăsuri și strălucire? !  Ce putea spune ea unor suflete veștede, cari nu înțeleg simțirea acelui oropsit norod care o cântă până moare?  Ce putea spune ea unor Franțuște cochete? !  Ce putea spune ea unui Leah amețit de băutură? !  și cu toate acestea, când sunetele ei tremurară pe coarde și înfioară tăcerea ca un îndepărtat freamăt de pădure, chamenitzchy se dădu mai aproape și tot mai aproape de lăutari, sorbind cu ure-chea revărsarea caldă a celui mai frumos cântec românesc.  El, numai el singur, rămase pe gânduri purtat prin țări necunoscute de cântarea aceea străină și năvalnică.  Iar când doina muri pe coarde, ea tot mai tremura în sufletul lui, ca un suspin de despărțire.  — E o bucată foarte tristă asta.  Cine-a făcut-o?  și nu s-a găsit atunci nimeni să-i spună că doina noastră dragă n-a fost făcută, ci a răsărit în sufletele românești din freamătul pădurilor, din murmurul izvoa-relor, din ciripitul ciocârliilor, din stră-lucirea soarelui, din nopțile cu lună, din chiotul voinicilor, din suferința adâncă a întregului neam românesc.  Livaridi îi răspunse într-un căscat de om somnoros:  — E un cântec pe care-l cântă numai țăranii.  Apoi rămase cu ochii ațintiți în tavan, răsturnat într-un fotoliu moale. . .  I se părea că e un prinț băgat, care supează cu artiste dela Operă, pe când doi cai sprinteni înhămați la o trăsură elegantă abia așteaptă să pornească mai repede, să-i ducă la Bois de Boulogne .  Pleoapele i se făceau din ce în ce mai grele.  Intr-un rând i se păru că aude pe Mătăsaru vorbind cu șuviță lăutarul:  — știi tu cine sunt eu mă?  — Cum să nu, conașule, păcatele mele! . . .  Nu mai ții minte? . . .  In Bucu-rești. . .  Apoi mintea i se învălui într-o ceață groasă. . .  I se părea că se află într-o corabie pe marea bătută de furtună și simția cum îl ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi din ce în ce mai iute, până pe culmile verzi înspumate, de unde se prăbușia în prăpăstii întune-cate.  Atunci deschidea ochii, dar nu vedea nimic. . .  și valurile iar îl luau, îl furau mai la larg, tot mai la larg, în mijlocul mării, unde nu se mai vede decât cerul și apa. . .  Valurile se mai potoliră și corabia fugia acum mai iutb, spre o limbă de pământ.  Acolo se zăresc persici ninși de flori roșii. . .  — Livaridi doarme! —zise Polonezul. . .  — Să mergem!  — zise Ninette. . .  Chelnerul aduse nota pe un taler de argint și sta drept, fără să clipească din ochi, gata să facă o plecăciune adâncă sau o strâmbătură de nemulțumire și dispreț.  Livaridi plăti nota și svârli cu un gest de milionar un bacșiș de doi poli.  — Merci, mon prince!  Ceata ieși.  Străzile Parisului erau pustii la oră aceea.  Parisul uriaș dormia. . .  Tinerii rătăciră prin piața Concordiei, pe cheurile Senei și la Pont-Neuf se despărțiră, dându-și întâlnire pentru a doua seară la Gara de Est.  Peronul era negru de lume.  Livaridi se mai sărută încă odată cu Ninette, apoi cu ceilalți prieteni și se urcă într-un vagon de clasa I-a.  Conducătorul pofti în vagoane, mașina șueră ascuțit și smuci trenul din loc.  — Bon voyage!  Bon voyage!  Să ne scrii!  — Adieu, Miche, adieu!  șirul de vagoane se îndepărtă, se îndep-ărtă, se șterse în noapte, se topi în întunerec.  Numai trei lumini se vedeau în urma lui, trei lumini rotunde, roșii, mari, sângeroase, sinistre, ca niște ochi de monstru. . .  III.  LA ȚARĂ.  Ilie Măcieș înmărmurise ca o statuie în balconul înnecat de lumină.  Din seninul înnaltului cer înstelat se revărsa și plutia peste întreaga fire acea nețărmuită și aromitoare liniște care ne face să uităm, să visăm, să iubim.  Câmpia-ncărcată de holde dormia supt poleiul lunii.  Plopii din fața caselor aveau pe trunchiuri o strălucire de argint viu.  Apele Dunării licăriau printre bu-chete de sălcii și pârtia de lumină zvârlită pe ele de lună părea o vărgă-tură lată de aur, țesută într-o pânză uriașă.  Era o lumină dulce, o lumină ce odihnia ochii, mângâia sufletul; poleia tot ce atingea, ștergea umbrele, dădea o-n-fățișare deosebită locurilor și lucrurilor, deslușia depărtările și învăluiă tot pă-mântul într-un văl străveziu.  Boierul stătea acolo singur-singurel, aromit, uimit, fermecat de această ar-monie de lumină și pentru întâia oară înțelegea că nu se poate spune prin vorbe ceia ce soarbe un suflet omenesc prin ochi, prin auz, prin miros, prin adânca, dulcea și tainica înfiorare a tuturor simțurilor.  Printre pomii din sat se deslușiau ici-colo căsuțele albe-n bătaia lunii, liniștite, mici ca niște cuiburi. . .  In ele trăiau Vul-tureștenii lui muncitori și săritori la vreme de nevoie, oameni desghețați și voinici cum sunt mai toți locuitorii acestui câmp întins și rodnic, plin de un farmec deosebit și care cuprinde un colț din Ilfov, o poală din Buzău, Ialomița și Brăila aproape întreagă: Bărăganul, Bărăganul cel plin de lumină multă și de poezie adâncă, mare de aur în coptul holdelor, nemărginită și dogorită de soare.  și o viață întreagă trecută în mijlocul acestor țărani se deslușia în mintea boierului, o viață de care el acum era departe. . .  . . . Intr- un târziu se rupse din poleiul lunii și se duse la culcare, cu sufletul umezit de o roo de jale.  A doua zi îl deșteptară niște rândunele gureșe și neastâmpărate.  Se sculă, se spălă cu apă rece pe obraji și se în-toarse cu fața spre răsărit, închinân-du-se după obiceiul apucat din bătrâni.  Apoi ieși din curte.  Soarele răsăria, aprindea focuri de diamante în stropii de roo, însufleția orice firișor de iarbă.  Măcieș se duse prin grădină și rătăci vreme de-un ceas pe cărările-i umede  — Da- de noapte te-ai sculat, boierule!  — Să nu m-apuce soarele-n pat.  Arendașul îl duse pe la magazia cu bucate, pe la porumbar, pe la șopro-nul de unelte, îl răsuci prin toată curtea spre a-i arăta că, deși arendaș, pe el îl durea inima de Vultureasca.  Se duseră apoi în balcon și luară dul-ceață și cafea neagră.  — Ai început la fân?  — Chiar ieri băgai coasele-n el.  Azi scot fete la-ntors, că-i soarele iute.  Arendășița ieși într-un matineu ușor de muselină albastră.  Se sculase mai de dimineață spre a face cinste proprie-tarului.  — Bună dimineața, domnule Măcieș!  Ați dormit bine? .  — Ca un copil după scăldătoare!  — și cum vi se pare pe la noi?  — Frumos!  De mii de ori mai frumos ca-n pustiu-ăla de oraș.  — Așa-i spun și eu lui Iani-al meu.  Dar unde-i chip să mă-nțeleg cu el? . . .  Una-doo: nu!  El se lasă de arendășie- IL ploo ploile, îl bat vânturile, îl arde soarele, se întinde cu toți nebunii. . .  bu-catele nu se mai fac ca înnainte vreme. . .  Boierul pricepu unde vrea să bată arendășița și spuse așa trăgănat și bă-tând cu degetele darabana în masă:  — și arenda mare!  Caliopi surâse și dete din cap parc-ar fi vrut să zică: „mare vulpe, mai ești! ”  apoi urmă:  — El ci-că să ne așezăm la oraș.  A muncit destul până acum.  Să trăim și noi mai tihniți la vreme de bătrânețe. . .  Slavă Domnului, băiatul ni s-a făcut mare,-și-a luat drepturile lui;  Arendașul surâdea.  Măcieș se uita la un joc de raze aurii, răsfrânte pe tăvița de argint.  Par-ar fi fost un vârtej de lumină fierbinte și lui îi venia să întindă mâna, să-l prindă, și să-l opriască din fierberea ceea ne în-cetată.  Apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o visare:  — Să vă trăiască!  De-acuma, numai noroc să aibă de o femeie cum se cade. . .  . . . Mă  iei și pe mine-n trăsură până-n luncă Iani?  Arendașul glumi:  — Nu!  Mă duc singur.  D-ta vii pe jos că ești mai tânăr.  Trăsura veni la scară.  Cei doi bărbați se urcară în ea.  Arendășița le strigă din capul scărilor:  — Să nu întârziați dela masă!  Vizitiul pocni din biciul cu sfârcul de mătasă, sumută și strigă la cai:  — Hi!  Trăsura porni ușoară, trecu prin sat și o lo pe drumul țarinii Vulturește-nilor.  Era un drum lat acesta, un drum străjuit de porumburi fragede pe care mai tremura ici-colo câte-un strop de roo.  Spre stânga, departe, se zăria un puț cu cumpănă, ca o cruce subțire, în-naltă și strâmbată de vânturi.  Trăsura o lo apoi la dreapta și intră în moșia lui Măcieș pe un drumeac mai îngust, prin mijlocul căruia crescuse iarbă.  Pe de mărginile lui, un grâu rărui și pi-pernicit.  Arendașul venise înnadins pe aici spre a se văita lui Măcieș.  — Uite, boierule!  Uite ce rușine de grâu.  Pus între Sântă-Mării!  Nici să-mânța nu mi-o scot!  Proprietarul nu zise nimic.  Se uita pe câmp, dus pe gânduri, și părea că nu vede ce-i pe de laturea drumului.  Când și când, câte-o ciocârlie venia glonț spre pământ, ca moartă.  Apoi se opria dintr-o dată, bătea din aripi și se înnălța sus, mai sus, până pieria din ochi, ca înnecată în albastrul înnalt.  Câmpul stră-lucia și surâdea în tinereța lui netrecă-cătoare.  Flori de sulFină, de drăgaică, de corovatic, de mierea-ursului, de oraj-niță, de rochia-rândunicii, de cicoare, de mac sălbatec, răsăriau, pe lângă tră-sură, fragede, proaspete, înviorate de somnul de peste noapte.  Trăsura trecea acum printre tarlale cu grâu mai bun, și proprietarul opri.  — Ia să-ți văd și eu grâu-, Iani!  Arendașul își mușcă mustața dreaptă și nu zise nimic.  Era grâu înfrățit bine, săltat bine-n paiu, înspicat tot.  — Uite, boierule, grâu pus după Ovi-denie.  Toată lumea spunea c-o să-l în-torc în primăvară, și vezi că nu l-am întors.  Aici tot scot eu o chilă la pogon, dar la ăl de ți-l arătai mai adineaori. . .  mai bine nu mai stricam bunătate de sămânță.  Măcieș surâse:  — Asta-i grâu de-o chilă la pogon, Iani?  Pe puțin, pe puțin scoți doo chile bătrânești, auzi?  Numai să te ferească Dumnezeu de vre-o piatră și de vreme rea la seceră. . .  Boierul ar fi vrut să mai spuie ceva, dar se opri de odată și-ntoarse capu-n spre luncă.  Il izbise mirosul de păragină pălită, și sta așa ca un ogar cu nasu-n vânt, sor-bind cu nesaț undele de parfum ce se ridicau din spre luncă și plutiau rătăci-toare în văzduh ca un suflet al fânului.  Apoi întorcându-se către arendaș:  — Ai multă păragină-n el?  — Unde?  — In fân!  — Ce-i aia păragină?  Boierul se îndreptă spre trăsură:  — Cogea-mite arendaș! . . .  și să nu știi d-ta ce-i păragină!  Mai mare rușinea!  Trăsura porni iar.  Măcieș se simția întinerit la suflet, întinerit de lumina câmpului, de strălucirea soarelui.  Când ajunse la malul luncii și se dădu jos din trăsură, călca repede și era vesel ca un om pe care nu-l mânca nici un necaz.  Oamenii își săltară căciulile din cap:  — Sărutăm dreapta, boierule!  — Noroc, flăcăi!  — Ai mai venit și pe la noi?  — Precum vedeți.  — Bine-ai făcut, boierule, că uite: boierul nostru de-acum nu vrea să ne dea rachiu la coasă.  Omul care spusese acestea, râdea și făcea cu ochiul la ceilalți, par-c-ar fi vrut să le spuie: așa-i c-am adus-o bine?  — Mai cosiți și voi fără rachiu. . .  Uite, apă bună și rece, și limpede: vioară. . .  Ce bună-i, șoimana!  — Să facem broască, boierule? !  Cel ce aruncă gluma aceasta, era un popondete de Român, cu fața rotundă și mică s-o cuprinzi in găvanul palmei.  Boierul îl zări și nu se putu ține să nu râză nițel.  — Aici ai fost Năstase? . . .  Dați-vă la o parte să-l văz. . .  Da- mult ai mai cres-cut, mă Năstăsică, de când nu ne-am văzut!  — L-a plouat, boierule!  — I-a pierdut dracu- măsura!  — Mă, da- ce Rumâni iabrași sunteți?  Lăsați buricu- pământului în pace!  Arendașul râdea să se prăpădească.  Oamenii cosiau înainte. . .  Măcieș nu mai râdea.