SPIRU PRASIN  CALEA ROBILOR  -ROMAN-  EDITIA I în 1903  „II„ 1904  „III„ 1928  IASI  Tip.  „CULTURA ROMÂNEASCĂ” Str.  ștefan cel Mare 35  1928  PREFAȚĂ  Peste câte=va luni se vor împlini 25 de ani de la moartea lui Spiru Prasin.  Cu pioasă afecțiune și grijă, surorile acestuia, fac s-apară această noo ediție— a treia până acum —din Calea Robilor , unul din cele mai frumoase și mai interesante romane din literatura noastră națională.  Reapariția acestei cărți, în asemenea condiții, echivalează cu un act de comemorare.  Prasin a murit tânăr, înainte de a fi realizat bogăția de făgăduieli așteptate înainte de a fi atins consacrarea pe care o aduce maturitatea gândirii și a aptitudinilor.  Operele sale, pline de avântul vrâstei, au încântat pe contimporanii săi dar sunt ignorate de cei ce au venit mai târziu.  Lucruri bune și frumoase par astfel destinate uitărei.  Domnișoarele Prasin încearcă să împiedice această nedreptate.  Gestul lor n-are numai delicateța sentimentului din care s-a născut dar mai ales valoarea morală a unei reparațiuni.  Spiru Prasin s-a născut la Corfu în 1872.  El era de origină greacă și aparținea unei familii distinse cu întinse legături în nobleță elină.  Venit foarte tânăr în Moldova, împreună cu familia sa, Prasin urmă școala grecească la Galați apoi își termină liceul la Iași, fiind clasificat la bacalaureat întâiul între toți candidații.  Fineța naturală a sufletului său și cultura clasică aleasă pe care o primise, îi desvoltară de timpuriu înclinațiile artistice.  Prasin se consacră publicisticei și literilor, în care numai decât își deschise o perspectivă largă.  Pe atunci, literatura nu era încă o carieră; ea nu putea întreține pe cei ce i se consacrau.  și cum în urma unor împrejurări nefericite, părinții săi își pierduseră frumoasa avere ce aveau în Tecuci și Galați, de la primii pași în viață, Spiru Prasin avu de luptat cu mari greutăți.  Nevoit astfel să—și câștige existența și să-și ajute familia, în acelaș timp în care-și pregătea și licența în litere și filosofie, el dădu lecții particulare.  Intră ca suplinitor în învățământul public, făcând, în acelaș timp, ziaristică, în calitate de director la „Evenimentul” și mai târziu la „Opinia”.  Aceste multiple ocupații nu l-au împiedecat de a-și pune sufletul și dragostea de frumos în serviciul artei.  Astfel pe urma sa au rămas: versuri,povestiri și nuvele, până astăzi neadunate; apoi „Cea ce nu moare” dramă, ”Minam din Magdala”, dramă biblică, ”Mioara”, comedie, aceasta din urmă în colaborare cu dl.  Gheorghe Volenti,(actualul consilier de curte) toate trei reprezentate pe sctna teatrului național din Iași.  In fine a scris Calea Robilor, un roman plin de pitoresc, de mișcare și de avânt romantic.  De asemenea, în colaborare cu dl.  Eug.  Herovanu, a mai scris feeria Luceafărul și revista teatrală Irozii, care a dat naștere pe vremuri unui proces cu direcția teatrului național din Iași.  Iar în 1903 a făcut să apară la Iași și a condus revista literară și socială Epigonii.  Dacă împrejurările i-ar fi dat răgaz să lucreze în alte condiții, dacă soarta nu l-ar fi destinat unui sfârșit prematur și tragic, Spiru Prasin ar fi fost astăzi unul din cei mai de valoare dintre scriitorii români.  Avea tot ce-i trebuia pentru aceasta: un suflet ales și mare, un spirit critic plin de finețe, o vastă cultură și mai presus detoate, credință ideal și avânt creatoriu.  In Ianuarie 1904, în urma unei polemice cu un ziarist obscur, căruia Prasin îi ripostase cu oarecare asprime, de altfel intru totul meritată, acesta îi ceru satisfacție pe calea armelor.  Cavaler și generos, Prasin acceptă cartelul.  Eșirea pe teren avu loc în dimineața de 14 Ianuarie 1904, pe o vreme posomorâtă și tristă.  Oferindu-și în plin pieptul larg și plin de viață, Prasin căzu la primul glonte.  El avea 32 de ani.  CALEA ROBILOR  CARTEA I  ZORI DE SÂNGE  PÂNDA  In seara de 15 Martie 1848, Iașul se întindea liniștit sub lumina blondă a lunei, care de-abia covîrșește să pună dungi aurii, în lungile și strâmtele străzi turcești.  Pe o singură cale mai e încă viață; pe drumul care leagă locuința de vară a lui Mihai Sturza-Vodă cu Iașul, trec, în pas ritmic, leagănele boerești, goale, spre a readuce în oraș fețele luminate, ospătate în acea seară de Domnul Moldovei.  Voevodul, atât de hulit și de ponegrit, plin de păcate, dar și pătimaș încă judecat, nu prea obicinuia să dea serbări boerilor săi.  Cel mult le deschidea grădinile palatului său de vară — azi Rivallet — unde, în sunetul muzicei, norodul era primit să admire frumusețea îmbălsămitoarelor pajiști, și bogata rânduială a Curței, pe când protipendada lua cafea, alături de Vodă, sub ochiul vigilent al vânjosului arnăut Ingè.  și cât timp cafeaua turcească, cu de-un deget caimac, era sorbită din filigean cu zarfuri de argint, ochii cuminți și șireți ai boerilor clipeau a lene, într-un dulce far-niente, cum spunea doctorul Vialla.  „și rar între 2 fumuri din ciubucul de iasomie cu calif de cilicuri, se rosteau vorbe rare și banale, — vorbe de Curte.  Acum, însă, lucrurile se schimbaseră; un fel de „vânt de nebunie", un curent de „idei și cuvinte noi", „de libertate" cum spuneau bonjuriștii, sufla din spre apus.  șoaptele, cari veneau din Galiția, aduceau ecouri de vaete înspăimântătoare.  Lumea începuse să se îngrijească, și un fel de ferbere nedeslușită agita orașul lui Lăpușneanu.  Multe calități istoria va putea contesta lui Mihai-Vodă.  Dar, una singură, ori cât de pornit ar fi scriitorul faptelor trecute, nu-i va putea-o tăgădui: inteligența.  Chiar întâmplările anului acestuia au pus încă odată în deplină lumină pătrunzătoarea minte a Domnului în luptă cu iscusita diplomație moscovită, el fu cel care învinse.  Vodă înțelegea că se urzește ceva; simțea că friguri necunoscute sbuciumă și tineretul vizionar, cu ochii spre luminile apusului și protipendada, și norodul.  Dar, ca bun despot oriental, puțin îi păsa de plebea obscură și tinerii imberbi, fără de legături cu țara, — de care-i despărțise lungul surgun între străini.  Se duseră și ei să învețe și învățătura săpase între dânșii și moșia strămoșească o prăpastie mai adâncă decât râpa Privighețoaiei.  Vodă, insă, se îngrijea de opoziția boerilor, oameni cu Schepsis, cu trecere la Poartă și la Petersburg, cu averi însemnate și cu pretenții la domnie.  Iată de ce hotărâse să le dea o petrecere: astfel putea să vadă cine va avea bărbăția să-l înfrunte fățiș; de epurii de doo hotare, adulatorii succeselor, oricare ar fi ele, Aga Pruncu și cu ștefanache Catargiu, ministrul de interne, aveau să se intereseze.  Deci Domnul, nu se sinchisea.  și pe dinaintea crâșmei cu târnațuri, situată pe locul unde se află acum bariera Socola, au prins a trece multe leagane boerești, în seara de Duminică 15 Martie.  Iată polcovnicul Iordache Rizu.  Apoi spătarul Constantin, bătrân de peste un secol, mai mare peste cutia milelor.  Mai apoi boerul Ilie Burcă, poreclit Zmău.  Doi frați Bran, unul militar-maior, iar cel-l-alt civil, bătrân cu o lungă barbă asiriană — și cari locuiau în casele, azi Ghițescu, din strada Banu, Apoi Canano, pornit din casele sale, unde se află azi criminalul.  Codreanu din strada Rusească.  Banu Pascal, împodobit cu cea mai lungă și mai albă barbă din Iași.  Intr-o droșcă 2 doctori: bătrânul grec Samurcaș și State Rolla, tatăl viitorului revoluționar Costache Rolla și cumnatul lui, Neculai Docan.  Iordache Catargiu pornit din strada Goliei — de peste drum de Chateau-aux-fleurs.  Apoi ștefanache Catargiu, tatăl viitorului candidat la domnie Lascar, gonind de unde se află acum casele Wexler.  Dumitrache Sturza, de la casele azi Weisengrün.  Bătrânul Iordache Rosnovanu Rosetti, din palatul său.  Ioan Greceanu, Hatmanul Răducanu Rosetti, bătrânul Alecu Ghica, bătrânul, tatăl viitorului Domn, boer de treabă și cunoscut în țări străine, — „avea 14 decorații".  Dimitrie Ghica, Hatmanul Mavrocordat cu Costache Mavrocordat.  Vasile Alexandri, tatăl frumosului poet bonjurist, dușmănit cu Domnul.  In fine Vasilică Cilibi, socrul lui Mihai Sturza.  Moșneagul plecase posomorât dela casele din strada de sus — azi cabinetul natural; vedea că nouri negri se adună asupra domnescului său ginere Dar spera în înțelepciunea Domnului. . .  și Moișă, proprietarul crâșmei cu târnațuri, văzu cum trecură aîâtea fețe simandicoase.  Aplecat păn-la pământ, el se uita cu jind la bogăția rădvanelor boerești și a arnăuților care se învârteau in jurul lor.  Ochiul lui, obișnuit cu ușoara „probăluire" a tuturor podoabelor zadarnice, dintr-o singură aruncătură prețeluise marea bogăție rășluită pe fireturi și podoabe.  Cu încetul, drumul se pustiise.  Luna era sus pe cer, ca o regină urmată de o Curte strălucită.  Luceafărul clipea în depărtări albastre, iar vărful copacilor se frământa sub vânticelul de noapte.  Se făcuse tăcere; ceasul era de o asa măreție senină, în căt hangiul, nu tocmai poetic din fire, rămase o clipă uimit.  Ochiul lui stins și fără gene, ros de oftalmia aproape caracteristică a neamului său, se preumbla a lene pe valea Bahluiului, de la Galata la Miroslava.  De odată, din spre târg se auzi un trap de cal.  Un grup de patru inși într-un nor de praf.  Nourul se aproprie.  Era spătarul Canta, urmat de 3 arnăuți, armați ca pentru războiu.  Canta a fost unul din acele caractere, care vor rămâne o problemă pentru cugetător.  Bogat, frumos, voinic, —omorâ un bou cu o lovitură de pumn între coarne, —el părea închinat unui ideal necunoscut, misticismului unei glorii neîmpărtășite nimănui.  Inchis într-un vis, el își croise viața cum pustnicul își măsoară zarea, când intră în chilia lui singuratică.  Era unul din fanaticii libertăței: în Apusul în care rătăcise mult timp, fusese spune legenda, tovarășul tuturor revoluționarilor; luase parte la adunările din venta italiană; jurase pe formula carbonarilor; fusese inițiat în pădurile Saxoniei; pătrunsese în secta iluminaților.  Pumnalul, pe care 'și întinsese dreapta, de multe ori a fost muiat în sânge.  Omul acesta iubea libertatea cum tiranii practicau despotismul; absolut, fără replică, fără măsură.  Libertatea, amanta visătorilor, pentru dânsul era o zeitate, căreia înțelegea să i se aducă și jertfe de sânge.  De altminteri se trăgea din un neam cunoscut ca disprețuitor al morței: tatăl său fusese Constantin Cantacuzino, fiul serdarului Ilie Canta, care a rămas cunoscut în baladă, sub numele de „Feciorul Româncei".  Din deznădejde marele bcer luase calea codrului, în capul unei cete de haiduci.  Pare, că moștenirea asta, apăsa greu pe eroul nostru.  O îmbinare veșnică a sprâncenelor, un fulger veșnic, care-i izvora din ochi, dădeau ceva fioros frumoasei sale fețe.  Spătarul se opri d-inantea crâșmei, sări ușor de pe cal și svârli frânele unui arnăut.  Apoi intră în cerdac:  — Moișă!  strigă răgușit.  Evreul, apropiindu-se cu frică, observă cele 2 fulgere, mai luminoase de cât oricând în palida lumină a spătarului.  Se aplecă păn-la pământ și zise:  — Poruncește, stăpâne!  Canta se apropie de crâșmar și, apucându-l de barbă, îl trase la o parte.  Apoi îi vorbi în șoaptă, pe când cu o nuelușă, își scutura lungile sale cizme de colb.  Arnăuții mei vor aduce un om legat cobză.  Nu vei cerceta de unde-i și cine-i.  II vei coboră în pivniță legat și-l vei lăsa până mâine.  De nu-ți voi trimite altă poruncă, îi vei da drumul.  In această clipă, un leagăn se opri în fața crâșmei.  Canta ridică ochii și făcu un semn.  Cei trei arnăuți puseră mâna pe vizitiu.  Inainte ca el să poată scoate un singur strigăt, fu coborât de pe capră, i se puse un căluș în gură și fu imobilizat.  Pe când Moișă, speriat, pândea de nu se ivește cineva pe drum, arnăuții desbrăcară pe vizitiu, îl legară cot la cot, deschiseră trapa, care descoperi scara de comunicație cu pivnița și, dintr-o îmbrâncitură, îl făcură să dispară.  Apoi trapa se reînchise.  Ca urmând unui plan conceput mai de înainte, unul din arnăuți își puse pe deasupra hainelor sale îmbrăcămintea vizitiului, se sui pe capră și, luând frânele cailor, îi biciui.  Trăsura, greoae, se urni.  Când leagănul boeresc se depărta, Canta se apropie de Moișă înlemnit și-i zise poruncitor:  — Nici-o vorbă!  Apoi se aruncă pe cal și dispăru spre Rivallet în urma căleștei.  Arnăuții încălecaseră și, în grabă, porniră după dânsul.  II  ȚIGANII.  Pe când toate clopotele din Iași sunau cu glas răgușit, căte-va ceasuri înainte de scena precedentă, un arnăut plin de praf se afunda în mahalaua țigănimei domnești, de din dos de palatul administrativ actual, —și de oare ce cuvântul „țigan" îmi vine sub condeiu, cer voe să dau aceste lămuriri, cari să fixeze trăsăturile caracteristice ale unui neam ce dispare, pentru că e un fel de tendință al nimici; ultimele legi caută să stârpească ori-ce rămășiță a vechilor rătăcitori.  Pentru ochii mari și clari ai acestor nomazi contemplativi, cerul e o largă mare de întunecimi, unde apare și dispare lumina, unde vecinic se alungă luna, soarele și astrele, ca vasele oamenilor pa Oceanul pământesc.  Dumnezeu e ix-ul sau axa nevăzută; în jurul căreia se învârte timpul cel vecinic, cum cerul gravitează prin axa în jurul lui Dumnezeu.  Zodiacul, după dânșii, e rochia sau stola înstelată, cu care se îmbracă Dumnezeu spre răsărit, când soarele se lasă spre Miază-Noapte.  Din această rochie, (apo-stola) au eșit toate glasurile ce au vorbit prin veacuri.  și simbolul contino, într-un vis de o fluiditate eterică.  Dacă acestea sânt meditațiile pentru înțelepții triburilor, — mulțimea țiganilor e mult mai puțin complexă, mai simplistă.  Nomazi prin gând de neatârnare, ca mongolii și arabii, sânt ca dânșii, neobosiți și viguroși.  Ei iubesc viața, pe care o petrec în cântece, duși de caii, la care țin, și de măgarii, pe carenu-i pot suferi; lubrici ca Satirii și jucători ca Baccantele, umili și resemnați, supli și discreți, grosolani ca sălbatecii și tâlhari ca maimuța; vorbăreți, gălăgioși, violenți prin supraimaginațiune și dezordine de spirit, timizi în actele obicinuite ale vieței, întreprizi in pericol; aproape tot-d'-a-una mizerabili și goi sau acoperiți cu zdrențe; desfigurați prin cruzime sau de boli, în contra cărora nu au alte arme de cât vaetele și descântecele; nesupuși la vre-o religie și schimbând-o după timp și loc; și totuși inteligenți, activi și muzicanți din fire. . .  Castitatea li e necunoscuta.  De și femeile nu fac profesiune de prostituate, ele se lasă ori și cui, numai să le dea parale; altă meserie e ghicitul de noroc și de spus viitorul, uitându-se în palmă sau trăgând cărțile și consultând spiritușul în oglindă, ce o poartă in o cutie de tinichea.  Foarte curioase sânt cetele țigănești: copiii stau în căruțe amestecați cu căldările, scaunele, foalele și alte țoale ale lor, iar căruțele le sânt înalte, că pot trece apele fără să se ude.  Bărbatul și femeia merg pe jos, iar căruța adesea este trasă de o singură mârțoagă.  De o parte și de alta merg țiganii călări, ducând în desage câț-va copii, de la care nu se vâd de cât capetele.  Toți țiganii sânt murdari; murdăria pare a fi născută cu dânșii.  Cogălniceanu face următoarele reflecții despre dânșii: Intre vătrași găsim cei mai buni muzicanți, fără să cunoască notele; le e de ajuns a auzi odată o melodie, o sonată de Mozart, sau o simfonie de Beethoven, ca s-o cânte pe de rost cu mai mult talent de cât cel de la care a auzit-o.  Mi s-a întâmplat, să văd un țigan intrând cu vioara subsoară la Teatiul Francez din Iași, urmărind cu urechea uvertura și alte bucăți din,,Dame-blanche" și după isprăvitul operei, eșind și cântând toată muzica ce o auzise, cu mai multă artă, de cât primul virtuos din orchestră.  Instrumentele lor muzicale sânt: vioara, sau scripca (dibla-chitara); cobza cu 9 corzi, se aseamănă cu mandolina, naiul sau fluerul lui Pan, doba și moscalul sau vechiul sirinx, pentru care au un talent special.  In 1810, când fratele șahului Persiei, fost ambasador pe lângă Napoleon l-iu, s-a întors din Franța prin București, s-a mirat de gustul muzical al țiganilor, mai ales pentru sirinx, și a zis că ei ar întrece chiar pe Perși, cari sânt specialiști în acest instrument.  Ei compun fel de fel de cântece.  țiganii sânt și actori, mai ales în câslegele de iarnă când se aud noaptea strigând: Păpuși, păpuși!  Dacă ii chemați în casă vedeți doi inși, care poartă un teatru luminat, lung până la 8 picioare și înalt de la 3-4.  Iși așează teatrul lor pe 2 scaune și îndată vine în scenă păpușa care joacă pe cioban și oae; apoi vine un cioban cu ursul; alungați apoi de Vasilache care face curte la 2 fete, în timp ce femeea lui îl caută prin toate mahalalele și crâșmele.  Apoi vine turcul și cazacul; când erau rușii în principate, cazacul tăia capul turcului; iar când erau turcii, turcul tăia pe cazac.  Azi nu știu cine e învingătorul.  țiganul ctare joacă păpușele; face când pe turcul, când pe Cazacul.  Infățișarea țiganilor e plină de expresiune, și pe fruntea lor acoperită de lungi plete se cetește melancolia; ochiul lor negru strălucește ca o scântee sub sprincenele lor mari, și pare că toată soarta lor tristă li se citește în față.  Profilul sufere ceva și totuși, înfățișarea exprimă un spirit vioi și întreprinzător.  Se înțelege deci, stupoarea Europei creștine, în veacul al XV, când văzu din toate punctele teritoriului său, năvălind oardele lor baroce, care părea că vin din altă planetă.  Cronicarii își fac cruce când descriu adunătura aceasta de oameni negri, de copii oropsiți și de ghicitoare sălbatece.  Veneau în grămezi mici, împrejmuiți de câini de vânătoare, precedați de conți în zdrențe, și de duci în ferfenițe, călărind pe mârțoage apocaliptice, tăbărând la porțile orașelor sub corturi imunde sau prin căruți scăpate din urgia dezastrului de undele roșii.  Nicăeri, însă, ei nu s-au prezentat în caracter mai baroc și mai original de cât în țările române.  Dacă arnăutul nostru ar fi avut simțul observărei, ar fi putut vedea multe tablouri, demne de penelul unui Calot.  III  CEEA CE POATE UIMI CHIAR PE UN ARNÂUT.  Arnăutul își opri calul brusc, și-l netezi pe coamă, în timp ce ochii i se opriră pe un grup straniu.  Doo țigance stăteau pe prispa unei case; una bătrână, cealaltă tănâră.  Fata, — o copiliță de 14 ani — nu era frumoasă — era un farmec.  Pielița obrazului coaptă de soare, era asemenea acelor fructe gustoase, care te îmbie la mușcat.  Umbre lungi o acopereau — ale lungilor sale gene, care închideau ochii de o drăcească strălucire.  Ochii de felin, în care trece ca un fulger umbra unei pofte.  Ochii care fascinează.  Pe umere se lăsau valurile unui păr compact și solid, atât de solid, în cât fără voe îți amintește că, altă dată, de ele se legau sclavele pe carele de triumf.  Trupul fraged, subțire și mlădios, e împodobit cu tot felul de ștofe colorate.  Pe sân îi strălucește nelipsita salbă, amulet, mărgăritare falșe monede turcești.  Fata șade turcește, și lasă mâna ei micuță și brună în mâna bătrânei țigance.  Sub părul ei alb bătrâna e îngrozitoare.  Ars de soare, ruginit de ploaie, obrazul e o colecție de sbârcituri în care văpăiază „luminătorii" cu străluciri siderale, — ochii cu lumini profetice, care noaptea ar fi putut străluci asemenea celor de bufniță.  Socot inutil a spune că în dialogul următor se intercalau cuvinte țigănești.  Nu cred trebuincios a le reda, de cât atunci când vor fi absolut necesare.  Bătrâna, frântă de la mijloc în doo, îngăimă între dinți fraze stranii: ochii fetei. . .  o să plângă. . .  mai târziu. . .  peste ani. . . morții  au să se răsbune. . .  pământul nu înghite totul. . . spre  miez de noapte trec stafii în șirag. . .  acolo sus tot stafiile întorc filele de la cartea vieței. .  Să se păzească. . . prea  multe păcate împovărează pe tatăl ei. . .  să se teamă. . .  și e păcat să nu se îngrijească. . .  uite. .  mai încolo, ce făt-frumos îi răsare în cale. . .  frumos ca un idol. . . e  un gorgio , un străin, dar așa de frumos. . .  să se păzească. . .  morții îi ațin calea. . .  morții. . .  tatăl ei. . .  făt-frumos e plin de sânge. . .  să se păsească. . .  făt-frumos o ucide. . .  și, coprinsă de spasmul profetic, baba mormăia descântece sălbatece, într-o melopee confuză și nehotărâtă. . .  „Mi-e sete de sânge. . .  mi-e sete de moarte. . . "  Simbol al rasei, ea părea un spectru întunecat, psalmodiind într-o fantasmagorie.  Fata, palidă și speriată, visa murmurând:  — Durcheben!  Arnăutul cât era de puțin contemplativ, se opri o clipă.  Apoi, apropiindu-se cu calul:  — Ei fetițo!  strigă cu ton de poruncă.  Fata tresări; își scutură capul ca pentru a goni un vis și se apropie de străin în ritmica mișcare a șoldurilor ei lascive:  Ce vrei stăpâne?  zise ea zâmbind cu surăsul alb al dinților ei strălucitori  Fără voe arnăutul se însenină.  Se aplecă pe coama calului și mâna lui cuprinse bărbia fetei și, desmerdând-o:  — Cum te chiamă frumoaso?  Frumoasa răspunse:  — Claribella.  — Claribella!  Dar nu e nume de creștin?  — E numele meu.  Arnâutul murmură sub mustață:  —- Nebun ce sânt!  țigancă și creștină!  Apoi ridicând glasul:  — Ești de pe aici?  Copila dete din umeri:  — Dewol!  — știi unde stă Gavril?  — Dev!  Dacă sunt fata lui.  Arnâutul își retrase grăbit mâna:  Fata calau-ui!  Dar ea nu auzi, ci întorcându-se spre interiorul bordeiului-casă, strigă:  — Dad, gorgio weta gader ghew .  (Tată a venit un străin din oraș).  Se auzi un zgomot, apoi în pervazul jos al ușei, apăru o matahală.  O față neagră, aproape bestială, cu ochii stinși, care nu avură flacără de cât o clipă când întâlniră pe ai Claribellei.  Spete de taur și mâini enorme.  Văzând pe arnăut, se aproprie foarte respectuos și zise:  — Ce poruncești, stăpâne?  Arnâutul răspunse:  — Când se va lăsa soarele-n asfințit, să te sui în căruță și să te duci spre Frumoasa.  Bestia rânji:  — A! . . .  va să zică încă unul. . .  și gestul lui, — gestul cu care s-ar stinge o lumânare, — sfârși fraza.  — Trebue să merg la temniță?  — Nu; drept la Frumoasa.  Călăul ridică ochii:  — Da!  Poruncă de la Aga Pruncu?  — Nu.  — De la conu ștefanache Catargi?  — Nu. . .  De la spătarul Canta.  Omul roș se gândi.  Apoi scârpinându-se la ceafă:  — Bine.  Arnăutul se uită încă odată la Claribella:  — Păcat!  Apoi, dând pinteni calulului, se întoarse în norul său de praf și dispăru spre Iași.  Gavril, pășind a lene, zări pe ghicitoare.  — Iar cățeaua asta!  Fugi dinainte-mi, afurisită bibbi!  Bătrâna se ridică mormâind: morții. . .  morții. . .  morții. . .  Călăul se resti:  — Fugi mai repede blestemato, că-ți sparg capul!  Dar Claribella se încolăci de brațul lui, și apucându-l  cu mâna de cap, îi șopti:  — Las-o tată, e nebună.  Pentru întâia oară de când apăruse, fața lui Gavril se însenină.  Se puse pe prispă, lo copila în brațe și-i dezmerdă părul.  Era în roșeața hainei asemenea unui carnivor plin de sânge, care-și alintă puiul.  — Unde mergi, tată?  — Nu-i treaba fetiței.  — La Frumoasa?  zise Caribella cu un glas pierdut, căci vorbele babei îi veniră în minte. . .  Morții. . .  Delicat, ca un meșter al conversației, călăul își aproprie buzele de fruntea copilei.  Claribella însă, nu se dădu învinsă:  — Mă iai și pe mine?  — Ba nu.  — Ba da.  Vreau să mă duc și eu.  și se alintă.  — Nu se poate, rosti serios omul roș.  Fetițele nu au ce căuta acolo.  — Ba nu.  Vreau să mă iai.  Colosul plecă capul.  — Bine, dacă vreai.  Spune lui Ion să pună calul la căruță și haidem.  și Gavriil o atrase spre dânsul.  Iubirea acestui primitiv era o enigmă.  Părea că omul, care omora fără preget, avea nevoie să simtă lângă el o ființă fragedă, simbol de milă și de iubire.  IV  INTERMEZZO.  Meterhaneaua domnească din grădină cânta încă.  Vodă, înconjurat de icoglanii săi, iar Doamna de fetele de onoare, se odihneau pe jelțuri mai înalte, cu speteze sculptate.  Mihai Sturza era distrat.  Mâna lui fină netezea firele roșii ale barbei sau distrama epoletele.  Câte-odată, nervos, lovea peste sabia de la coapsă.  La un cuvânt al Doamnei, spus în grecește, — căci Doamna era fica iui ștefan Vogoride, principele de Samos.  — Vodă reveni la realitate.  încruntă ușor din sprâncene și preumblă o privire bănuitoare peste grupurile de boeri, rânduite de postelnicul al doilea.  și doar nu erau dătătoare de prepus, fețele boerilor.  Grupul cel mai numeros era în jurul cucoanei Marghiolița Roznovanu.  Deși în vârstă, fiica marelui logofăt Dumitrache Ghica, era strălucitoare de frumusețe.  Atât de desăvârșit era tipul frumuseței sale, atât de frumos se îmbina euritinia trupului cu scântietoarea frăgezime a spiritului său, în cât i-a fost dat să ne prezinte aevea mitul frumoasei Helena din mitologia greacă.  Pentru a fi râvnit la căldura purpurică a buzelor sale, sau dat lupte cu morți de om, sau înconjurat castele—și s-ar făuri acum cel mai frumos roman, din povestea vieței sale.  Grupul, care o înconjura, care o sorbea cu ochii, era sub farmecul cuvântului ei.  Beizadea Grigore, în floarea vârstei, frumos, voinic, spiritual, fusese nu de mult eroul unei aventuri mai romantice de cât le visa Dumas.  Intr-o bună zi, înfățișă lumei pe contesa Dash, o scriitoare la modă pe acele vremuri, ca pe soția sa; dar Vodă nici nu voi să audă de o asemenea căsătorie, beizadea Grigore se hotarâ să reziste cu forța.  Înconjurat de armata mihăileană în castelul de la Perieni, ca altă dată, Carol XII la Bender, el rezistă până la ultima bucată de Cozonac; apoi încălecă, eși din castel, și se reîntoarse la Curte.  Contesa plecă, cam în pripă, peste graniță.  Cucoana Marghiolița în clipa când Vodă își lăsa privirea asupra grupului, spunea cu zâmbetul fermecator unei frumuseți, care numai în fața ei pleca fruntea și îi ceda pasul, Irinei Golia:  — Cam urăt final și-a ales contesa pentru romanul român.  Dar frumoasa Irina era cu mintea aiurea; la privirea cercetătoare a Domnitorului, ea răspunse prin o clipire din gene.  Vodă mai înseninat își roti ochii în altă parte.  In alt grup, bătrânul Alexandri își povestea necazurile călătoriei la Paris.  Neștiind boabă franțuzește, el intră într-un restaurant și dete a înțelege că vrea să mănânce.  I se aduse o listă de bucate.  Boerul puse degetul la întâmplare în dreptul unei însemnări.  Peste cinci minute, chelnerul îi aduse o supă, bătrânul o înghiți.  Apoi arătă însemnarea următoare, altă supă,— și alta. . .  și. . .  alta. . .  — Așa că, îl întrerupse un tănâr ireverențios, în bc să dejunezi, ai supat.  Privirea domnească se opri mai mult timp asupra acestui grup.  Părea că vrea să scruteze adâncul conștiinței fie-cărui.  Dar în zadar: mai buni actori de cât cei ce începuseră a da reprezentații sub direcția lui Millo, nu se putea citi nimic pe fețele lor placide.  și Vodă își întoarse privirile în altă parte.  In al treilea grup tot de călătorii era vorba.  O dragoste de țări străine, de Parisul mult cântat, încolțise în sufletul boerilor, atât de sedentari până atunci.  Bogatul Bașotă, ministrul lucrărilor publice, fusese trimis de doctorul Samurcaș la Vichy.  Ușor lucru e să trimiți pe cineva într-o țară străinăș dar ce face omul când nu știe altă limbă de cât pe cea moldovenească, și câte-va boabe nemțești și grecești?  Această problemă și-o pusese boerul; după multă chibzuire, el chemă pe secretarul său lacovache Buicliu, și-l întrebă de va ști să-l tălmăcească în țara franțuzului.  Bine înțeles, Iacovache răspunse afirmativ.  Atunci Bașotă dădu ordin să se facă pregătiri uriașe și plecă la Paris.  Cum ajunse, boerul înțelese că giubeaua și anteriul nu erau la modă.  Zărise fracul cu poale lungi, cu largă cravată neagră, care înfășură gătul de mai multe ori.  Se duse, deci, Ia Firmin, croitorul Iui Louis-Philippe.  Bașotă, cu ajutorul Iui Iacovache Buicliu, îl făcu să înțeleagă că au nevoie de doo „jachete".  Gestul căruia datori mai ales să fie înțeles, fu acel al secretarului, ce suna o pungă doldora, de galbeni.  Negustorul viclean începu să înșire toate stofele pe care le avea în magazie.  Bașotă, care nu știa de cât un cuvânt franțuzesc:„Bien" se pomeni la Vichy cu pachete de haine și cu un izvod cât toată lumea.  Dar, convins de dreptul lui, el refuză să plătească.  Proces.  Condamnare.  Arestare pentru constrângere corporală.  Apel; avocat exploatator, Alt proces, altă arestare, — iată istoria pe scurt a peripețiilor unei călătorii in secolul trecut.  și, de abia scăpat din unghiile portăreilor nemiloși, Bașotă fugi în Moldova, după ce plăti o răscumpărare de rege.  Dar ca dreaptă răzbunare, boerul părăsi în mijlocul Parisului pe tălmaciul neputincios. . .  Înainte ca povestitorul să-și fi sfârșit istoria, un sgomot înăbușit îl întrerupse.  Vodă se coborâse și schimbă câte o vorbă cu câți-va boeri.  Se observă că el cerca, cum se zice azi, pulsul.  Inteligent, lua ca punct de plecare măcelurile din Galiția și făcea pe fiecare să-și dea părerea.  Se vede însă, că răspunsurile nu erau mulțumitoare, căci Vodă se întoarse brusc către Doamna.  Când ea se ridică, vizitatorii făcură o ultimă metanie (reverență) și începură a eși în ordinea rânduită.  Cât-va timp vasta grădină durdui de zgomotul greoaelor călești, care se depărtau.  Saloanele erau aproape deșarte.  In momentul când ștefanache Catargiu, puse piciorul pe scara leagănului, arnăutul Ingé se apropie și zise încetinel, dar așa ca să fie auzit și de Aga Pruncu, ce se afla alături:  — Măria sa Vodă vă așteaptă sus.  Cei doi demnitari suiră din nou treptele.  In salonul adineauri plin de lume și de viață, Vodă se plimba agitat, iar frumoasa Irina stătea pe sofa, în poziția unuia, care se pregătește pentru o lungă povestire.  — Sosiți, boeri, sosiți să auziți vești despre revoluția,ce se pregătește, zise Sturza în grecește.  In aceeași clipă, largul covor de Ispahan, care despărțea salonul de apartamentele Doamnei, se mișcă și o figură apăru.  Dar nu era o ființă omenească, ci un suflet chinuit de infern, ce și-ar fi luat forma trupească,ca să-și arate mai bine tortura.  Figura apărută asculta cu înfiorare.  De nu l-am ști călare între arnăuții săi, am spune că acea față era a lui Canta.  V  O NEPOATĂ A LUI GOLIA  In loc să asistăm la conciliabulul pândit, să povestim noi ce nu se știe.  Rusia credea că atinge apogeul.  Stăpânul a tot puternicei monarchii, era omnipotentul țar Neculai.  Om întunecat, destul de mărginit, dar de o ambiție nemăsurată, țarul avea o voință de fer, o încăpățânare neauzită.  Când tunurile franceze și engleze au dărâmat cuibul vulturesc al Sevastopolului autocratul muri, dar nu cedă.  Neculai își puse în gând să ajungă stăpân pe mult frământata peninsulă, unde sau ciocnit, nu popoare, ci rase, prin ori-ce mijloc.  Ministrul lui, domnul de Nesselrode, scria: „Am fi putut să păstrăm principatele in 1831.  Dar am fi trezit susceptibilitățile Occidentului.  Lăsându-le un fel de neatârnare sântem mai efectivi stăpâni, fie în războiu, fie în pace".  și domnul de Nesselrode știa ce spune.  Ruchman Daschoff și Butenieff luptau pe față cu Billecocq și de Bourqueney, dar în fapt Rusia era stăpânitoare.  Triumfurile reprezentanților oficiali ai țarului erau pregătite, în umbră, de a doua sa diplomație, care fiind-că lucra în culise era cea mai puternică și mai diabolică.  țarul se servea de ori-ce chip pentru a-și ajunge scopul.  In primul rând de femei.  Agenți foarte siguri, fără scrupule, cu mlădiere de șarpe și putere de leu, ele corespondau direct cu Petersburgul și făceau să se miște păpușele oficiale.  Se știe imensul scandal, pe care la produs zgomotul pus în circulație de dușmanii lui Guizot.  Ambasador la Londra, ministru doctrinar, întâlni pe una din diplomatele acestea pe care Rusia le ținea în toate capitalele, servindu-i drept isvoarele cele mai sigure de informațiuni și instrumentele cele mai active de intrigi secrete.  Doamna de Lieven, văduva unui parvenit prinț proaspăt, era un argus de salon, care trăgea profit pentru țar din recepțiile de lumea mare, din destăinuirile amoroase, din ori-ce.  Doamna de Lieven puse stăpânire pe Guizot, și grăție acestei mistificări,—explică mahalagismul istoriei, — Rusia conduse câtva timp politica externă a rivalei sale, Franța.  Dar postul diplomatic cel mai de seamă, nu era atunci la Paris, ci la Iași și București.  Pe aici au trecut diplomații de faimă ai autocratului.  Aici s-au legat toate firele intrigei care porneau din capitala lui Petru și căutau să prindă într-o rețea tot orientul Europei.  După cum vă închipuiți, din principatele Române nu putea să lipsească o Doamnă de Levien, dar superioară amicei lui Guizot.  Nici nu lipsea.  Irina Golia avea asupra rivalei sale din Franța, avantajul unei frumuseți nediscutate, care îi aducea la picioare pe toți bărbații, o mlădiere felină, care o făcea să pătrundă în tainele tuturor iatacurilor femeești, o faimă de bogăție, care motiva ori-ce cheltuială, un nume istoric și legături de rudire, care o făceau să fie pe acelaș plan, ca și cea mai de seamă din femeile române.  Sub aparența de femeie ușoară Irina Golia era cea mai vicleană dintre diplomatele țarului.  Mai periculoasă când se arăta naivă și mai voinică, de părea de o gracilitate femeiască, în mâinele ei erau concentrate toate firele intrigilor rusești din țară.  Ei îi se supunea agenții oficiali, care erau zdrobiți de cercau să iasă din calea trasă de dânsa.  Un exemplu closic de cum știa să pedeapsească, e chipul cum a omorât pe faimosul Ruchmann, de care atâta vreme, tremurase Ghicha din Muntenia.  Imbătat de succesele ușoare, pe care iscusita femeie le procurase, diplomatul rus credea că poate dicta.  Irina care pătrunsese mai adânc în tainele politice țariene îi arată că drumul ce trebue urmat e mai sinuos, mai cotit, având drept călăuză vorbele lui Nesselrode, pomenite mai sus.  O altă purtare ar fi trezit și atenția Europei, și, poate, simțul național al poporului, care reîncepea să învie.  In zadar, Ruchmann, deja în vârstă, se revoltă contra tutelei și rupse ori-ce legături cu Pythia sa.  Atunci Irina hotărâ să se răsbune, mai ales că răsbunarea se potrivea cu interesele împărăției.  Una din ceie mai frumoase femei din București era doamna Glogoreanu, prietenă bună cu eroina noastră.  Urmând politica ei diabolică, ea unelti ca Ruchmann să găsească veșnic în cale pe frumoasa bucureșteancâ, care îi arata o preveniență și o atenție deosebită.  Cum nu era greu de prevăzut, bătrânul diplomat își perdu toată iscusința, tot tactul și fu cuprins de o patimă, nebună în senilitatea sa.  Odată în stăpânirea ei, Irina zdrobi ori-ce veleitate de independență a bătrânului diplomat.  Sfatul ei, transmis prin doamna Glogoreanu devenită, grație unui divors ușor, doamna Ruchmann, era un ordin pentru el.  Dar ea nu se putea mulțumi cu pasiva lui colaborare.  Ii trebuia și locul și capul lui Ruchman, ca să se știe de toți inițiați, cât de grea era lupta cu dânsa.  Nu trecu o lună de la căsătorie și fel de fel de zgomote circulară prin oraș.  Femeia lui era cea mai frumoasă, Ruchmann bătrân, și societatea în care se aflau destul de conrupta.  Viața Bucureștiului deveni nesuferită pentru diplomatul moscovit.  O bănuială veșnica, o pândire de toate clipele, o transformară într-un lung martir, — care nu era de cât o comedie ridicolă pentru cei străini.  Bătrânul, albit și zdrobit în câteva luni, se duse la Petersburg și plânse la picioarele țarului.  și omul de fer avu milă de nenorocitul, care avea inimă.  Lo condeiul —și Ruchmann plecă la Constantinopol, cu speranța că acolo cel puțin va putea scăpa.  Dar Irina veghea; îl găsea din nou în cale la capătul lungei rețele, întocmită din ață de paiajen, în mijlocul căreia se afla.  înainte ca perechea să poposească la Sf.  Sofia, șoaptele pornite din București ajunseră.  Dar gura, care le răspândise, pusese atâta venin, atâta răutate, în cât și cele mai primitoare din femeile corpului diplomatic întoarseră spetele noilor veniți.  Viața lângă Padișah deveni mai infernală de cât lângă Ghicha.  Ruchmann, la auzul căruia ori-ce zvon, ori-ce răutate era adusă, comentată, mărită în proporții colosale, fu muncit fizicește.  Trupul i se frânse, mintea i se turbură; plecă în Italia să ceară caldului ei soare câteva raze: dar în zadar.  Boala lui nu se tămădui cu albastrul senin.  Peste puțin, fu închis în o casă de sănătate din Viena — nebunia fiind pedeapsa hotărâtă de nemiloasa.  Irina se răsbunase.  Acum ea avea mâinele libere.  Din Petersburg îi veneau ordine precise pentru a lucra hotăiâtor.  Sosise momentul.  Cuvintele domnului de Nesselrode nu mai aveau rost.  Europa nu se putea ridica, de ar fi cercat Rusia să pue mâna pe principate.  Revoluția frământa țările apusene.  Nici una n-ar fi îndrăznit să se pue în calea colosului, când purta rana deschisă de războiul civil.  și, odată țările române în stăpânirea lui, țarul Neculai, încarnarea cea mai complectă a despotismului, ținea să strivească „hydra revoluționară".  Dar pentru a interveni, îi trebuia un pretext.  Trebuiau oare care neorândueli sângeroase, care să-i dea prilej a spune că Rusia, țara ordinei, nu putea suferi, la granițele sale, „izbucnirea flăcărilor răzvrătitoare".  Aceasta era rolul, ce se sortise Irinei: pe de o parte să împingă pe revoluționarii moldoveni la mișcări violente, pe de alta să îndemne, și să dea putință Domnului ca acele mișcări să fie reprimate sângeros.  O armată sta gata la hotare, având în frunte pe domnul de Duhamel, comisarul pomăzuit al principatelor.  Irina se achita față de Domn de partea a doua a misiunei sale.  De cealaltă, vom vedea îndată cum se achitase.  Aga Pruncu și Stefanache Catargi, după ce dădură seama de întrunirea dela otel Regensburg, primiră instrucții speciale, cum să procedeze pe viitor.  VI  LEUL ȘI VULPEA.  începea să sufle boarea dimineței, când leagănul cu ministrul de interne și prefectul poliției dispăru în zarea Iașilor.  Luna răspândea lumină așa de puternică, în cât ai fi jurat că e zio.  Irina se coboră gânditoare pe scările palatului de la Rivallet.  Se sui în caleașcă și caii porniră.  Dar cugetarea întunecată n-o părăsea.  Era vre-o presimțire?  Era clipa de îndoială, care a stăpânit până și sufletul cel mai puternic, când ceasul hotărâtor sună la ornicul eternităței?  Era o amintire duioasă care-și amesteca lacrima-i cristalină la sângeroasa tragedie, ce trebuia să înceapă.  Sau, mai simplu încă, era o ultimă revizuire a mijloacelor sale de izbândă, în momentul când lupta supremă se începea?  Nu știm.  Un singur cuget, însă, nu s-a putut prezenta și nu s-a prezentat Irinei Golia: icoana moșiei sfârtecate.  Noțiunea de patrie e modernă, dar bătrânilor noștri boeri tot-d-a-una țara le-a stat în față, tot-d-a-una, în momente de cumpănă vorba și fapta hotărâtoare în destinele ei au fost înjghebate de gândul ei.  Ci în tradiția neamului Golia iubirea de țară e ceva necunoscut, ca o moștenire, o fatalitate ereditară.  Luna se lăsase spre apus.  Cu încetul, stelele începeau să pălească.  Albastrul întunecat devenea mai lăptos.  De-abea eșise caleașca dintre domneștele boschete și își încetini pasul.  Patru arnăuți se iviră și o înconjurară.  Irina se desmetici repede:  Ce-i?  zise răstit către vizitiu?  Acesta nu răspunse.  Vicleana puse mâna sub haină și scoase un pistol.  Dar, în aceeași clipă, unul din călăreți se apropie caleașcă.  Era Canta.  De ar fi fost un pictor să prindă, în palida lumină a zorilor ce mijeau, expresia acestui cap, ar fi croit, pentru vecie, o capo d-operă neperitoare.  Era fața lui Satan, care surâde îngerului, ce l-a gonit din cer.  Irina se însenină, cum îl zări.  — A, tu ești, rosti enigmatica femeie, aproape fără tremur în voce.  Cu glas hotărât, Canta răspunse:  — Eu sânt.  — M-ai speriat.  Canta surâse.  Nu e nimic.  E noaptea de vină.  și eu m-am speriat.  Irina îl pironi cu privirea.  De ce?  Canta răspunse nepăsător, dezmerdând coama calului:  — Am zărit o iasmă scăpată din Iad.  O tăcere.  Irina se gândea.  Dar reîncepu iar convorbirea căci observase drumul luat de trăsură.  Mergeau spre Frumoasa.  — și poți să-mi spui unde mă duci, drăguțule cavaler, rosti în franțuzește.  — Nu, răspunse în românește Canta.  — Imi păstrezi o surprindere?  — Mai mare de cum crezi.  Irina tăcu.  Drumul aluneca în urmă, albit de lumina zorilor.  Rivallet dispăruse.  In vale, se zăreau rarele felinare, care clipeau ca niște gene ostenite.  Canta dădu pinteni calului și șopti ceva arnăutului, ce alerga în fruntea convoiului.  Femeia se folosi de prilej, pentru a cerca să scoată o lămurire de la vizitiu.  — Ioane, strigă ea poruncitor.  Ioan nu se mișcă.  Dintr-o săritură ea fu în picioare.  Nu era vizitiul ei!  O lumină îi fulgeră crierul.  Canta, amantul său, revoluționarul, nu o ducea la o întâlnire.  Atunci? . . .  Strângând cu mâna stângă poalele hainei, agenta țarului se pregăti să sară din trăsură.  Dar un braț vânjos o imobiliză.  Canta se întoarse la locul lui.  Atunci, dreapta albă și micuță a frumoasei făcu să țâșnească fulgerul.  Glontele șueră pe lângă răpitor, sfârmându-i urechea.  Fără a tresări, revoluționarul surâse: „Așa—da".  La un gest al lui, un arnăut își asvârli hățurile calului unui tovarăș și, fără a opri caleașca, se sui, coprinse pe Irina în brațe și o pironi pe moile perne.  Ea se lăsă.  Să strige?  La ce bun?  Locul era pustiu — și apoi, la cea d-intăi mișcare brațul vânjosului mercenar i-ar fi înăbușit chemarea.  Trăsura gonea nebunește.  Frumoasa se întrezărea.  Câte-va case începeau a se distinge în albia brumă a dimineței.  șesul unde fusese de cu zio iarmarocul, se întindea acum pustiit.  Pe ici colo se mai zărea un cort cu felurite culori, un grajd primitiv, o tarabă de bâlci.  Dar totul era gol.  Nici un obiect pe polițe, nici un animal în grajd, nici o lumină în căsuțe.  Un orășel părăsit sau golit de geniile nopții.  Irina nu zări nimic din toate acestea.  Ochiul ei, dilatat de groază, nu fixa de cât o vedenie funebră, o tragică înfățișare, care se desprindea pe cerul albastru-cenușiu.  Erau doo enorme grinzi înfipte vertical în pământ și, împreunate, la capetele superioare, printr-o a treia grindă, de mijlocul căreia atârna, dintr-un scripete, un odgon gros, cu juvâț la capăt, de desubt o masă patrunghiulară.  Totul era vopsit într-o coloare stacojie, ca de sânge — și era înfiorător în lumina tremurătoare.  Era spânzurătoarea.  VII  MISERERE.  Leagănul se opri.  — Ce voiți?  întrebă femeia, recâștigându-și pentru moment energie.  — Voim să facem dreptate, răspunse Canta.  — Dreptate!  Dreptate în contra cui?  — Ascultă.  Avem o mamă, pângărită, călcată în picioare, scuipată în obraz, urgisită fără seamăn.  și fii de-ai ni sau adunat în taină, și sau înțeles să o ridice din tină în slavă, să-i sfințească pângărirea și să-i schimbe menirea.  Tu, scorpio, ai vândut dușmanului pe fii, —și-ți omori mama.  Ascultă încă.  Ai întâlnit în cale pe un om ros de visul iubirei.  Acel om și-a pus de zece ori viața în preajma morței, numai să poată da semenului său ceea ce crede el că e începutul fericirei.  Omul acela zdrobit, care-și pusese toată sortirea în acest vis de izbândire, cast ca feciorelnicul gând, avu nenorocirea să te întâlnească în cale.  Ai fost demonul ispitei.  I-ai ascuns toată prihana, care-ți mârșăvea trupul.  I-ai învăluit sufletul de necredința, care-ți roadea sufletul.  I-ai spus numai cuvinte de sperare, de înălțare, de visare.  I-ai cucerit cu încetul inima, făcându-l să vadă în ochii tăi lumina căutată.  Te-a iubit nebunește, cum numai martirii de altă dată își iubeau credința. — și tu?  L-ai înșelat.  Ai aflat din gura lui tainele pregătirilor de reînviere, — ca să le vinzi.  El făcuse din tine, pierdută, un înger; tu ai făcut din el, un blestemat vânzător.  — Pe tine vreau să te judec.  Irina se ridică mândră.  — Dacă n-ar fi fost Canta, care să-mi vorbească astfel, nici nu aș fi răspuns.  O femeie ca mine nu răspunde la asemenea învinuiri.  Dar te întreb,—-pe tine chiar: nu te-am îndemnat tot-d-a-una la cele mai nebune întreprinderi, în care ne riscam amândoi viață, spre înălțarea țărei?  Cum poți presupune că te-am trădat?  Canta surâse îngrozitor.  — Nebune, da; asta ți-era menirea: să stârnești aici flacăra, pentru ca alții să aibă pricina să vie.  Tot astfel ți-ai riscat viața.  Nu presupun că ne-ai vândut, ci o știu.  Femeia îl pironi.  — Ce știi?  Canta răspunse:  Nu-ți spusesem că în timpul nopței aceștia am văzut o iazmă scăpată din Iad? . . .  Dar să sfârșim.  Zorile se ivesc.  Te-am judecat în conștiința mea, te-am găsit omorâtoare și vânzătoare.  Te-am condamnat la moarte.  Irina tresări; un fior îi zgudui tot trupul.  și te vei face asasin?  — Nu, răspunse Canta.  Călăul nu asasinează, —judecă.  — Te faci călău?  întrerupse, șuerând, vipera.  Nu, Călăul, iată-l.  și la un semn, de lângă spânzurătoare, se desprinse un om tot îmbrăcat în roș, enorm, urmat de o altă vedenie mai mică.  Era călăul, cu fiul său, care-i era și ajutor.  Canta îi azvârli o pungă cu bani, și zise;  — Fă-ți datoria.  Femeia asta trebue să piară prin ștreang.  Gavril puse mâna pe fragetul umăr al vinovatei.  Irina se trase înapoi cu un strigăt de spaimă.  Apoi,târându-se în genunchi spre Canta:  — Fie.  Sânt păcătoasă; fie, am păcătuit.  Am vândut țara, ți-am vândut frații, —dar aibi milă.  Foarte brusc, el răspunse:  — ți-a fost milă, ție?  Femeia începu să plângă cu hohote.  — Adu-ți aminte de iubirea noastră.  Adu-ți aminte de nopțile de plăceri nebune în care îmi jurai credință, în care îmi spuneai. . .  Canta răspunse cu glas liniștit.  — Nu le-am uitat.  — Călău fă-ți datoria.  Irina îl depărtă cu brațul.  — Nu, nu, nu vreau să mor.  Adu-ți, adu-ți aminte cât te-am iubit.  Canta rânji:  — Mai iubit; dar ai iubit mai mult banii Rusiei.  Irina se târă pe genunchi:  — Ei da, am fost lașă, am fost infamă.  Dar nu mă omorâ.  Aibi milă. . .  Aibi milă de copilul, ce-l port în sân. . .  de copilul tău.  și nenorocita plânse cu hohot nebun.  Canta răspunse:  — Nu.  Piară puiul de năpârcă.  In sufletul lui, însă, se petrecea o luptă îngrozitoare.  Adorase pe femeia aceasta,—o iubea încă cu nebunie.  Dar, mai presus de iubire, era crezul său.  Nici nu- discuta, era în afară de discuție.  Dar simțea că nu se va putea opune mai mult.  Simțea că de va sta mult, va trebui să se înduioșeze.  Cu glas răgușit strigă:  — Gavril!  Călăul, care se dăduse la o parte, se aproprie.  Canta-i zise:  — Fă-ți datoria.  Apoi, dând pinteni calului, fugi într-o goană nebună spre oraș, fără a se uita în uimă, fără a spune vre-un cuvânt, Arnăuții îl urmară.  Irina, — femeia tare, — simți că-și pierde ori-ce urmă de nădejde, când se văzu rămasă singură.  Mai scoase un țipăt de isprăvitoare jale:  — Canta. . .  Canta! . . .  Apoi căzu grămadă la pământ.  Leșinase.  VIII  FATA CĂLĂULUI.  Chemarea disperată a Irinei, care nu putuse opri in loc pe Canta, era ultima ei sforțare.  Călăul ridică cu băgare de seamă trupul neînsuflețitei femei.  Se sui pe masă, și îi sprijini corpul de genunchi.  Apoi, lo juvățul și îl trecu în jurul fragetului ei gât.  O minută, și Irina, închidea ochii pentru vecie.  In clipa aceasta, ușa căruței, — boită tot stacojiu, în care călăul își strângea „meremeturile" — masa patrun-ghiulară și funiile, se deschise, și o fetiță apăru.  Era Claribella.  Ascunsă și mută, asistase la scena  povestită mai sus.  Când văzu că ori-ce rugăciune e de prisos, că tatăl ei va omora încă, amenințarea bătrânei îi veni în minte:  — Morții! . . .  și eși.  Era tocmai momentul:  — Tată, tată, oprește, strigă Claribella.  Gavril rămase o clipă nemișcat, și întoarse capul înspre partea, de unde venea glasul.  Claribella zise:  — Tată, fie-ți milă de mine; nu mai omorâ.  Fața bestială a gâdelui se mai întunecă.  — Nu omor.  Execut.  — Ba omori.  Nu ai ordin dela stăpânire.  In acest moment, Irina deschise ochii:  — Mă sfârșesc.  Claribela se ridică cu putere.  — Tată, de-ai ținut vre-odată la mine, te rog, ascultă-mă.  Femeia aceasta nu a omorât.  Tu nu ști macar ce a făptuit.  Nu ai contra ei nici o hotărâre a dicastiriilor.  Cum vreai să-ți încarci sufletul cu un asemenea păcat?  De vei fi tras la răspundere, ce vei spune cârmuirei? . . .  Tată, fie-ți milă de mine.  Adu-ți aminte că ai o fică și ea suferă de pe urma ta.  Morții ce-i trimiți în mormânt, ies stafii, ca să mă prigonească pe mine.  Ei îmi turbură nopțile, ei îmi vor întuneca viața.  Nu mai pot suferi, nu mai pot suferi, tată, tată, n-o omorâ.  Adânc turburat, Gavril căzu pe gânduri.  Pentru întâia oară în mintea-i simplistă, grozavul lui meșteșug i se arăta în luminele cele mai hidoase, cele mai neomenești.  Iși aduse aminte cum a spânzurat pe Petrariu.  Tâlharul era de o forță extraordinară.  Adus în preajma spânzurătoarei, el se revoltă contra morței, se zbătu, răcnind că nu vrea să moară.  Omul roș și fiul său îl cuprind,îi leagă mâinile, îi leagă picioarele; dar el îi îndepărtează.  O luptă se încinge.  Petrariu răstoarnă și sfarmă, cu picioarele sale împedecate, masa patrunghiularâ.  Mulțimea, și ea obișnuită cu spectacolele morței, se revoltă.  In zadar Gavril, cu ajutorul său, luptau din răsputeri.  Nici un ajutor de la privitori.  Din ce în ce, mulțimea pare că se întartă și ia partea condamnatului.  Omul țipă și plângea; hainele îi se rupseră, trupul îi era tot sângerat.  După o caznă de un ceas, după sforțări monstruoase, după această agonie în viață, — agonie a tuturor, a lui Pietrariu, a găzilor și a mulțimei care privea, — omul e învins și spânzurat.  In clipa, în care juvățul se strângea în jurul gâtului său, condamnatul făcu o sforțare, — și mușcă mâna care-l omora.  și Gavril simte că rana îl doare.  Stranie întâmplare!  La glasul unei copile, a fiicei lui, conștiința unei brute, care dormea, care nu exista, se redeșteptă.  Omul roș lo trupul fraged în brațe, cum o fetiță și-ar duce păpușa.  Cu îngrijiri de mamă îl transportă în mica încăpere stacojie.  Claribella îl urmă.  Gavril puse trupul neînsuflețit pe patul grosolan.  Irina oftă din nou și gemu, ca și când ar fi fost cuprinsă de dureri grozave.  Fața-i anemiată se contractă oribil.  Gavril înțelese că locul lui nu era acolo.  Eși.  Nu se făcuse încă zio de-a binelea.  Pe cer se mai vedea o lungă fâșie lăptoasă care străbătea tot cuprinsul albastru.  Pe ici-colea, câte o stea pierdută în albia lucire, clipea ca un ochi plâns.  Gavril ridică ochii spre cer, — pentru prima oară în viața lui fără a căuta să prindă timpul strecurat din zborul aștrilor.  O neînțeleasă duioșie, un sentiment covârșitor, dar încă nedeslușit, îi lumina mintea.  Visa.  Ei și?  Ce-i un om?  De ce nu i-a păsat până acum?  De ce să se înfioare acum de amintirea celor omorâți?  De ae să sufere acum, când o viață întreagă nu înțelesese că nu-i bine ce făcea?  Dar chipul Claribellei i se înfățișă.  Suferința copilei iubite îi descoperise o lume, pe care nici o presupunea.  Morții lui, ai lui o urmăresc, o amenință, și în contra lor el e neputincios.  Ce lanț, viața lui?  A omorât pentru a mânca și de atunci legea înfruntată îl nevoește să omoare, fiindcă a omorât.  Nimic nu-l poate scăpa din încătușarea nemiloasă a celor scrise.  Calea Robilor!  Bătrânii spuneau că Dumnezeu și-a pus dunga asta albie pe stola sa, ca să arate oamenilor scăparea din robia pământeană.  Nu mai e rob Gavril.  Crima lui a rupt lanțul sclaviei, dar l-a ferecat de omor.  Calea robilor, altă cale a robilor! . . .  Dar Gavril s-a hotărât.  Nu va mai omorâ.  Pe el Claribella nu-l va mai plânge.  Un geamăt mai sfâșietor se auzi.  și, trântind ușa cu furtună fata apăru în prag.  — Tată, vino iute.  Irina era întinsă, albă ca o făclie de ceară.  Ochii ei clipeau într-una, iar globurile aveau mișcări de rotație.  Gura cu buzele albite se sbuciuma într-un spasm oribil.  Gavril alergă lângă pat, - și auzi un plâns de copil nou-născut.  Pe când Claribella lua în brațe pruncul venit fără vreme în lume, călăul închise ochii sărmanei femei.  Irina mai oftă odată, din adânc.  Murise.  Dar de-alungul pleoapelor închise un umed șirag de boabe cristaline curse.  In momentul de a pătrunde în taina mormântului, moarta părea că varsă lacrimi, —primele adevărate în viața ei.  Iși plângea oare viața pângărită, țara trădată, frații vânduți?  își plângea copilul, odraslă de neam mândru, rămas în seama călăului?  Cine știe?  Doar eternitatea.  Omul își desprinse mantaua roșie de pe umere și-o asvârli pe cadavrul deja rece.  Scotocind într-un colț, gâsi o lumânare, pe care o aprinse la căpătâiul moartei.  Apoi, îi împreună mâinele pe piept și după o clipă de ezitare, făcu o cruce din doo așchii de lemn, o puse între degetele înghețate—și le sărută.  Claribella îl scoase din visare.  — Tată de-acum băiatul e al meu.  IX  BLESTEMUL POETULUI.  Peste câte-va zile, la 28 Martie, mulțimea pe stradă era foarte agitată.  Boerii reformatori, d-impreună cu „bonjuriștii", adunați în casele lui Alexandru Mavrocordat de la Copou,— o căsuță mică, cu vedere spre stradă,— trimeseră la Vodă ca „deputați ai partidului național" pe: Costache Rolla, pe unul din frații Moruzi și pe Vasilica Ghica Visternicul, —care a jucat un rol atât de îndoelnic în cursul dramaticelor întâmplări din 1848.  — Domnul admise o parte din dorințele partidului național.  Costache Rolla, care până atunci tăcuse, lo de o dată cuvântul și declară că: „partidul național nu poate  admite o asemenea soluție.  Ori tot, ori nimic.  Cine va sta în calea poporului, va avea să-i înfrunte mânia".  Se făcu larma la aceste cuvinte.  Deputații se retraseră în confuzia generală, spăimântați însăși de îndrăzneala lor.  Dar fățărnicie diplomatică, sau adevăr, cel mai îngrozit, fu Vodă.  Văzându-se izolat, — ștefanache Catargiu, ministrul de interne demisionase,—Mihai Sturza zăpăcit, cu capul gol, ținând de mână pe Doamna și urmat de Ingé cu iataganul în mână, alergă la cazarmele de la Copou, unde se închise.  Imediat armata, vre-o 800 de oameni, fu scoasă pe șes.  Vodă, calm, apăru cu toată casa lui domnească și făcu să i se jure credință.  După jurământ, dete ordin ca toți soldați să rămâe sub arme gata să pornească.  Mulțimea, mai mult curioasă de cât pasionată, comenta evenimentele.  Agenții lui Sturza erau foarte activi aducând fapte ale Domnului întru sprijinirea lor.  Aminteau târgoveților purtarea admirabilă a lui Sturza în timpul marelui incendiu, care distrusese Târgul de Sus și toată Sărăria.  Fusese o învăpăere îngrozitoare, început lângă barieră, la podul lui Albineț, pârjolul se lăți pe la căsăpii, arse agenția nemțească, ajunse dincolo de hală și pătrunse în țigănime.  Vre-o 4-5000 de oameni, rămași fără locuință, umblau din loc în loc.  Se plătea doo carboave o ulcică de apă.  Jumătate din Iași fugise spre Frumoasa.  Se trimisese după pojarnici.  Dar ei veniră beți și, în loc să toarne apă în tulumbe, vărsară rachiu.  Focul, alimentat astfel, reîncepu cu o putere mai mare.  In sfârșit pe la 11 de noapte, căzu o ploaie torențeală.  Incendiul fu stins și puhoaie se formară pe străzile nepavate, ceea ce sfârși opera focului, distrugând ce mai rămăsese.  A doua zi, veni în cartierele arse, pe jos, urmat numai de doi aghiotanți cu saci de bani.  Când se află în fața dezastrului, Sturza începu a p-ânge.  Apoi,mergând din casă în casă, prințul împărți cu mâna lui,ajutoare celor incendiați.  A doua zi, el porunci să se închidă pe toți pojarnici la criminal.  In poartă puse zece oameni cu căldări de păcură ferbinte.  Cum trecea vre-un tulambagiu, golitnpână la brâu, îi se arunca între umere câte un cerpich, de păcură.  și mai puse de-i bătu la răspântie, în colț la Criminal, la Petre Bacalu, la Spițeria Fomburg.  Agenții partidului național, căutau să arate, cât rău făcuse Domnul țărei, venalitatea sarcinilor, prădăciunile ca în codrul Vlăsiei, — numai Rucchmann confiscase din mâinele lui aproape un milion.  Dar mulțimea nu se mișca.  Indiferentă, temătoare, ea nu lua nici partea unuia, nici a celui-l-alt.  Curiozitatea, însă, învingea orice teamă.  De la Copou până la țigănime, valuri de oameni umblau comentând faptele.  Poliția era neputincioasă.  Aga Iordache Pruncu, în neștiința celor ce se vor întâmpla, nici nu se prea muncea ca să ia măsuri de ordine.  și nu era nevoie.  Nici odată într-o atmosferă revoluționară nu s-a văzut o mulțime mai placidă și mai puțin zgomotoasă.  S-ar fi spus, că era vorba de ceva străin, nu de soarta ei.  Obicinuința ca boerii să decidă de destinul țărei îi dădea această nepăsare orientală.  Pe la amiază, se zvoni că Gavril călăul, după care Vodă trimisese, dispăruse.  Cu vre-o doo zile mai înainte, fusese văzut săpând la rădăcina unui copac de la o vie din Frumoasa.  Ce căuta, nimeni nu putu afla.  Mai târziu sa spus că își desgropase comorile, ascunse acolo din timpul haiduciei lui.  Un singur lucru era sigur.  Atât căsuța lui din țigănime, cât și cea de lângă iarmarocul Frumoasei, erau goale.  Călăul dimpreună cu Claribella și cu fiul său Ioan, nu se mai văzură.  Spre inserate, se auzi că pornise armata de la Copou, sub comanda beizadelei Grigore, care era comandant-ghiotant domnesc.  Armata — vre-o 700 de oameni —era însoțită de unicul tun, care înfățișa artileria moldovenească.  Coloana înainta spre curțile domnești, pe străzi lăturalnice.  Lăsă acolo o gardă numeroasă și se sui spre Copou, măturând stradele de curioși.  Când ajunse în fața casei lui Costache Sturza, fost mare logofăt, — astăzi școala militară, Ingé cu iataganul între dinți și cu o pușcă-tromblon în mâini eși în frunte.  După dânsul înainta Grigore Sturza, cu sabia scoasă.  Dar nu avură timp să facă de cât căți-va pași și ușa de la balcon se deschise cu zgomot.  In pervaz apărură bătrâni Costache Sturza și lorgu Ghica.  Fostul mare logofăt, văzând baionetele, strigă:  — Ce!  Ați venit să mă împușcați?  Beizadea răspunse:  — Nu moșule.  Dar aduc poruncă de la Vodă să plecați îndată, d-ta la Ruginoasa, d-lui la Deleni.  Să plecați imediat sub privighere de oștire.  După scurt popas, coloana porni spre casa lui Alexandru Mavrocordat.  Când cei adunați acolo auziră că armata se aproprie, fu un moment de panică.  Mulțimea, care umpluse strada, și căreia Vasilica  Ghica, îi adresase un călduros apel, îndemnând o să ia armele, căci „vocea poporului e vocea lui Dumnezeu" dispăruse.  Ghica dispăru și el la rândul lui și se ascunsese în casa lui Petru Bacalu, unde stătu șase luni.  Cu încetul revoluționarii cei mai vajnici se retrăgeau.  Iorgu Radu, din Bârlad, eși pe din dos, și se ascunse la un evreu din Păcurari.  A doua zi când teroarea se răspândi in oraș, el se îmbrăcă evreește cu spodic și caftan și putu să treacă bariera.  Rămaseră puțini, care ținură sfat.  Ce era de făcut?  Unul propuse să se înarmeze, — Vasile Alexandri avea un cuțitaș de fildeș, iar N.Catargiu un pistol de cameră.  Unul din „conspiratori" descoperi o panoplie, în care se aflau 40 de arme, puști, pistoale, iatagane, până și săgeți din vremea lui ștefan.  Dar după o matură chibzuință, se renunță la ideea de a se mai apăra.  Tinerii se întinseră pe canapele, fumând țigări și făcând visuri.  Se vor duce la Mitropolie, de unde, punând în capul mișcărei pe înaltul prelat, vor porni să răstoarne guvernul.  De odată ușa se deschise și o vedenie apăru, — așa de neașteptat și de înfricoșat, în cât un fior cuttemură nervii încordați ai tuturor celor de față.  Era Canta.  Dar nu Canta, omul de fier, care omora un bou cu pumnul, nu oțelitul Carbonaro, care petrecea o noapte în goană, strecurându-se printre cursele dușmanilor și lăsând o parte din sângele lui pe fiecare piatră, fără a se istovi.  Nu volitivul, care înfrunta cu nepăsare ori-ce primejdie,—ci un Canta îmbătrânit cu zece ani.  Ochiul strălucitor era stins, fruntea încruntată.  Mergea gârbovit.  Cum intră, înaintă către mijlocul salonului și, ridicând capul zise:  — Fraților, azi e vreme de luptă și de moarte, viu să-mi cer locul.  Dar înainte de a sta lângă voi, curați visători, vreau ca voi să mă judecați.  și pradă exaltațiunei, Canta își povesti viața, neînvinsul lui dor de libertate, rătăcirea prin țări străine, afilierea la diferitele societăți secrete.  In fine întoarcerea în România și întâlnirea cu Irina Golia.  Cât a îubit-o, pe femeia aceasta!  Fără țărm, fără saț, cu întruchiparea visului și a puterei lui de adorare;  și Canta, care nu clipise în fața unei armate, se opri: nu mai putea urma.  In aceste clipe, în așteptarea sfârșitului, care pentru ațâți trebuia să fie așa de fatal, scena avea un caracter de o măreție sălbatecă.  Lumina, tremurătoare se juca pe fața încruntată a lui Canta, săpând mai adânc încrețiturile, punând mai în relief enorma lui frunte de vizionar, aprinzând mai sălbatec ochii lui întunecați.  Cei de față ascultau într-o tăcere mormântală.  Nu mai fumau, nu mai jucau, nu se mai mișcau.  Canta contino.  Spuse presupunerile, urmărirea.  Irina trăda.  Ingerul era demon.  Apoi povesti, în fraze scurte, răpirea și moartea femeiei, ce ducea în sân rodul iubirei lor — moartă așa credea el.  Dar nu apucă să sfârșească.  Un zgomot neobișnuit se auzi dinspre stradă, un pas în cadență, a sute de oameni, care se opresc, uruit ca al unei trăsuri grele.  Conspiratorii se apropiară de fereastră.  Strada era neagră de soldați.  Razele pribege făceau să strălucească baionetele lor, tromblonul din mâinele lui Ingé și sabia goală a lui Grigore Sturza.  In mijlocul uliței, doi artileriști improvizați așezau cu mare greutate faimosul tun, toată artileria moldovenească.  Ei se căzneau să-l îndrepte spre odăile luminate, acele în care se aflau revoluționarii.  Un ofițer mai bătrân, ce sta alături, rectifica poziția și da ordine scurte.  Ca o pată de sânge, fitilul tremura în mâinele lui.  Atunci Alexandri zise cu o dulce autoritate:  — Domnilor, veniți. . .  Dar nu apucă să sfârșească.  Pe scări se auzi un tropot de pași cadențați, zgomotul armelor izbite de podele, o voce răsunătoare comandând să oprească. . .  Ușa salonului, de alt-minteri nezăvorită, zboară subt lovituri de paturi de pușcă.  Pe prag se arată uriașul arnăut cu tromblonul în mână, iar, la spatele Iui, Beizedea Grigore, cu sabia scoasă.  Cu vocea lui gravă, fiul Domnului comandă:  — Vă somez să depuneți armele.  Unul din revoluționari zise:  — Numai să avem ce depune.  — Cum?  credeați că veți răsturna pe Măria Sa cu vorba?  — Nu am voit să răsturnăm nimic.  Cu consimțământul Măriei Sale, noi ne-am adunat și am așternut dorințele noastre, dorințele partidei națională, pe care le am supus aprobărei princiare fără nici un gând ascuns.  — Atunci, e o neînțelegere.  Noi am fost trimiși să arestăm pe niște răzvrătitori.