HOREA  Roman original  (după actele istorice publicate de A.  Papiu, A.  Odobescu, N.  Densușianu, și tradiție )  de  I. P .  Florantin  profesor de filosofie la liceul statului din Iași  Iași  Tipografia lucratorilor români asociați  1885  HOREA  A trecut un vec întreg de atunci și mai bine.  Mii de români au fost siliți să vadărnortea crâncenă a unui mare aposte- șimucenic, mortea unui adevărat Mântuitoral lor.  Faptele lui, sângele lui au adus în urmă desrobirea lor și a fraților lor.  Mamele române și astăzi își învață copilașii, să se roge lui dumnezeu pentru sufletul acelui mântuitor si mucenic.  Dușmanii îl urgisesc și-l afurisesc, ca jidovii pre lîristos și-l ponegresc, cape un nelegiuit.  Cine a fost acel om fără semăn?  și ce a-făptuit el pe acest păment?  I.  Puiul de Leu  Au trecut dela mântuire vecuri șepte-sprăzece. . . . . ,  In crierii muntelui Bihor, la izvorele pline de aur ale riului Aries, șede ca un cuib de vulturi, fahiicul sat Âlbac; așezat înumbrose crânguri, în recorose dumbrăvi, șipe mărețe piscuri.  în înaltul crâng al Ferigetului și-a zidit locaș de eaadăpost fruntașul fruntașilor, Fio-rea Nicola.  Despre acesta vprbesce ținutul întreg; feciorii se miră de voinicia lui; fetele vorbesc despre mâreța lui înfățoșare.  Nu a fostdar mirare, că fata cea Ynai frumosă, Florica cea mult lăudată, a vrut să-i fle soție.  Ceriul i-a binecuvîntat casa dându-i un înger de copilaș căruia i-a pus numele de Vasile.  Acest copil Erá bucuria albăcenilor; toți 'povesti au despre vioiciunea ochilor și frumu-seța înfățoșării lui.  Așa ochi limpezi și arde-tori și așa obraji rotunjori nu vestise Bihorul.  Când ajunse Vasile copilandru, nu găsea o vargă bună, să nu incalice pe ea, și să nuzboare așa, calare, ineagalop prin crânguri și dumbrăvi.  Adesea el se urca pe coste în sus șitot mai sus până chiar pe Vîrful Virfuluiși strigă de acolo: să știe tot satul, că elcăpitan vre să se facă.  Odată veniră niște unguri, să ieie dela tatăl lui zeciuiala de iobaj.  Când Fiorea Erá afară, și dedea ungurilor, ce-și aleseseră, micul Vasile intra în casă cu fuga, și zise mamei sale.  — Mamă, mamă!  ieși și bate pre pinte-natul; — fugi, ș-l bate, mamă!  Da ce-i?  ce s-a întâmplat, drăguțu mamei?  — Pintenatul a strigat la tata!  du-te, mamă, și-l bate; căci eu am vrut să-l bat, și el m-a bătut pe mine.  — Ah.  dragul mamei, ce aș putea eu să fac?  Eu nu pot, decât să plâng.  — Mamă, da pentru ceh așa de reu gule-ratul?  Pentru că noi suntem români, și el e ungur spurcat. - .  — Ah mamă, de ce nu sunt eu mare?  Când m-oi face mare, am să-l bat.  Omenii se uitau la Vasile ca la o minune;și-îi ziceau serafim, nu copil.  Biata mu-mă-sa ânsă nu se prea bucura de asemenea vorbe, și ofta așa:  — Au să mi-l deoche omenii; copilașul mamei!  —  Apoi îi schimba numele din Vasile în nUrsu” ca să nu-l găsescă necuratul.  El v6-zând cu ochii creștea și inflorea; și curendîncepu a învăța și carto, cu cântărețul ștefan Trif.  Când ânsă scăpa de carte, într-im suflet alerga până sus pe Vîrful-Vîrfului unde sevedea deasupra nourilor; se u ita în jos latote delurile dimprejur; acolo îi veni să credă,că ar putea zbura nelegat de nimica pe pământ.  De mult ce vorbise despre puterea sa se deprinse de vorbia și singur, zicând că el ecraiu; e împărat, și că va bate pre gulera-ții unguri.  Odată l-au audit vorbind așa șifetele din sat.  Ilina, fata pope!  Erá cea mai drăgălașe și mai bună fetiță din toată împrejurimea.  Ea il întâlni odată și ca să-l năcăjască, zise în trecăt:  — Iată, căpitanul furnicilor—dar se și depărta în fugă.  — Căpitanul furnicilor?  își zise Vasile,— și tot sângele începu a-I fierbe, de rușine și mânie;— apoi adause:  — Lasă, că-ți voiu arăta eu, ce căpitan am să mă fac!  Vei vedea tu, Dină afurisită,ori cât ești tu fată de popă.  Apoi se adânci în gânduri, și din acea zi nu se mai amesteca.  în jocurile celorlalțitineri; ci cu triera singur codrii Bihorului.  II.  Horitorul.  Intr-un timp ieși în Albac vorba, că pădurile.  dimprejur nu-s curate.  Unii ziceau, că în ele umblă un ânger, ori un Ftt-Fru-mor, alții, că umblă fata-păduriii.  Câțiva din feciorii cel mai inimoși se luară într-o zi și se duseră în codru să vadă, celi se va arăta.  Ei mergeau încet în tăcere adâncă.  Intr-un loc numai ce se opresc cu toții, și îșî țin suflarea. . . .  Prin valurile aerului începe a se legăna o cântare ca de ânger; o hoare cum n-a maiauțlit acel ținut.  Toți stau ca fermecați.  Numai se uită ca pe furiș intr-acolo, de unde vine horea ceacerescă.  Apoi se apropie de acel loc încet încet.  Insă horea amuți.  Unul din tineri zise acuma:  — Glasul acestui ânger, ori Făt-Frumos, aduce cu graiul copilului Vasile, a lui Fiorea;ânsă eu sunt cam vecin cu N ic o Ieștii-, șinu l-am au ții t horind pe acasă.  Numai muma lui horește câte odată.  întristați se întorseră acasă; și apoi, mai căutară în mai multe rânduri; ânsă nimicnu văzură.  Intr-un rând Ilina, umblând după mure, a-U(Ji și ea horea cea neînțelesă.  Deodată i-se păru, că acea cântare vine de sus.  Priveș-ce la vîrful unui brad, și — zăresce acolo-pre Vasile ai lui Florea.  Ea spuse acdstă veste în sat;— și apoi de adouazi toți tinerii Albacului îi-ziserălui Vasile „Hore”.  ca semn de desmerdare,de mirare si iubire.  Anii treeură, și Horea se făcu fecioraș.  Horile lui toți le ascultau cu drag; insăcel mai gingaș și mai dulce respunsîi veniadin ochii Plinei.  și apoi și el vățlu cu mirare,că și ochii seî lunecau mai mult la ochii eicei fermecători.  Plinei începură omenii a-I zice. . Zina  Bihorului-, și vestea despre sufletul ei cel bun și despre strălucitorea ei frumuseță a-' junse departe.  Din toți, cântărețul ștefan Trif înțelese mai cu amar, că ochii ei căutau mai desfața lui Horea.  Dela un timp.  Horea nu vedea în închipuirile sale, decât ochii Plinei.  El săpa în tulpinele copacilor numele ei; și întorcea peacel nume tote horile de gingașe simțire.  Ea, de câte ori îl întelnia, îndată.  fugia de el. 1  i  Acesta ansă făcu, de dorul lui de a o vedea Erá si mai tare si mai adânc.  3 3  Intr-o zi nemeșul liollahy făcu venătoare prin pădurile Albacului.  Trecând prin acest sat.  fiul lui zări pre Ilina și remase uimit de minunea frumusețe! el .  Atunci zise în taină cătră ștefan T-rif.  — Ah!  ce fată!  vreu să o răpesc!  Să-mi dai ajutor!  — înțeleg, domnișorule, respunse Trif.  Ânsă inima lu!  Erá săgetată.  El căuta apoi, de întelni pre Ilina, și-i zise:  — Ilino, domnișorul Hollachy Istvan vrea să te răpesca.  — Acel nelegiuit!  striga dînsa;—mai bine să mor!  — Mi-a poruncit, să te răpesc. . . .  Dar tu, ai avea tu sufletul, dea te gândi, macar să asculți de el?  — Ba.  nu Ilino.  — Iți mulțumesc, ștefane.  -- Ansă, numai dacă îmi făgăduiesc! ,  că vei primi, să te ieu de miresă; să fugimamândoi, unde nici să viseze Hollachy.  căsuntem.  — Eu, miresa ta?  Mai.  bine m-aș omori singură.  — Pentru că eu nu horesc ca nebunii?  Ilino, cred, că tu vei ști să alegi.  — Voiu ști, ștefane; să știi!  — Peste trei zile iți aștept respunsul Nu uita: ori vei fugi cu mine, —ori voiu asculta de Hollachy; și atunci vai și de horitorul cel smintit. . . . .  III.  Precupețul  sul prin codri spre vîrful Biho-  Când te rului, într-o mare înălțime dai de mucheaunei costișe înalte, care stă ca o prăpaste,și la pblele ei este un ochiu de mare.  Acestei prăpăstii îl zic omenii la „ Piatra.  Vasile Erá acuma holteies, si mai tot-deauna umbla la venat.  într-o frumosă zi de vară, el ajunse pe- muchea „ Pietrei” Lumina, soarelui să furișaipintre crengi până la el, și-i sărută obrajii! cu sfintele sale raze, când deodată o foșniturălde pași de om îl trezește ca din vis.  El săiuită împrejur, și —zărește o copilă apropiinddu-se de prăpăste cu repejune. 1  — Ce faci?  strigă el îngrozit; se uitai mai bine la dînsa.  O cunoște.  E chiar Ilina; cu groza scrisă pe față. I  Dînsa îl zărește; dar își întdrce iute privirea, și, ca și când ar fi cuprinsă de o noo]groză, face cu repejune un pas hotarît spre]marginea rîpel, —își face cruce. . . .  j  — Vino!  ce faci?  striga Vasile, ca loviți de trăsnet.  Ansă în acea clipă Ilina—nuse mai vedea pe muche.  Vasile dintr-o săritură ajunge la prăpaste, și se aruncă cu un „Domne ajută!  Pe costă o ajunge; o prinde în brațele sale; se apucă de niște rădăcini; se lasădela rădăcină la rădăcină; pănă jos la pici orele ripei.  Apa e de un pas dela dinșil; și Vasile se oprește cu Ilina în brațe pe margineaochiului de mare.  Ilina deschide ochii.  Aceștia se intelnesc cu ochii lui.  Ilino, ce-e acesta?  Ce ai vrut să.  faci?  — Am vrut șă scap de viață? .  — De ce?  pentru dumnezeu.  — Pentru-că, pentru-că,— nu pot să-ți spun.  Lasă-mS, să mor; lăsă-rn?  să pier, Vasile!  — Nu te las, pănă nu-mi spui, ce supărare te-a ajuns.  Trebue să știu.  — Ah!  Vasile, lasă-mă.  — Ce-i?  cine a cutezat a te supura?  ca să-l omor!  — Taci, Vasile; taci; și mai bine te păzește și tu, de. . . . .  — De?  De cine; Ilino?  spune-mi, ca să mă pot păzi '?  De cine să te păzesc?  — Păzeșce-te de feciorul lui Hollachy, —și—  — De Hollachy, și?  — și de cântărețul.  — De ștefan Trif?  A!  aceștia au vrut să te-răpească?  EI bine, mă jur pe sfintacruce, să te apăr de acești spânzurați!  — Păzește-te tu.  Vasile!  - Iți mulțămesc, Ilino; dar ce este?  spune-mi.  — Ungurul a zis cântărețului, să mă răpescă; și cântărețul i-a făgăduit.  Apoi mi-a spus, să fug cu dînsul: și el mă va apăra de Holachy.  — Dar pre mine m-ai lăsa să te apăr de el?  — mă tem.  că te vor omorî; căci așa a zis ștefan.  Lasă-me mai bine, să mornumai eu!  — Ilino!  ești un ânger!  tu porți grije.  pentru mine!  Cum să-ți mulțămesc?  Vasile se simți pătruns de un ferbinte fior de fericire ca din visurile de raiu;și vș zu că obrazul seu, că fără știre, seapropie și se atinge de fruntea Ilinel, îngingașe și sfântă închinăciune de mulțămire.  Apoi deodată să ridică în piciore, și zice:  — Ilino, aidem cu grăbire acasă la părinții tei: să nu te temi de nimene pe lume, pănă mă vedi pre mine.  A!  ștefane, binecă știu, ce puiu de Iudă ești!  Amândoi porniră cu repegiune.  Când eșire din codri, se întâlniră cu preotul, tatăl Ifinei, care o căuta.  Ilina se duse acasă cu tatăl seu.  Vasile zări, că și ștefan Trif Erá pornit spre codru.  Intelnindu-se, se opresc amendoi: ochii lor își trimet săgeți ascuțite.  ștefan întrebă pre Horea:  Cu cine te-ai întâlnit, crăisorule?  — Cu cine? . . .  Cu biata Ilina.  — De ce îi zici „biata” Ilina?  — Ăncă mă întrebi, spurcat precupeț al lui Hollachy, ce ești?  — Eu precupeț?  — Tu, precupeț: ânsă minciunos; fiindcă ești și Întunecat răpitor!  dar să știi, că alțiiau stele mai norocose decât tine; care, nu știu, de unde a venit tatăl tău, de te-a adus aici pe capul nostru.  — Am să-ți dobor jos steua cea norocoasă.  — De urletul unui lup, steua mea nu se va clinti din loc.  Te laudi, ca și un copilandru necopt.  Dar vom vedea. . . !  — Vom vedea, necuratule, ventură-țară.  Vom vedea! .  Trif, aprins de dor, de ură și de temere, se îndrepta spre casa preotului.  Vasile se-lua după dînsul; — și amendoi intrară în casă.  Trif se grăbi a cere, ca preotul să-i tăgăduiască pre Ilina de soție.  — Mai bine să mă omori, tată!  strigă Ilina cu grăbire.  Preotul privi spre dînsa și vcdu cu mirare, cum ea se uita la Trif cu cea mai maregroză.  O întrebă dară, ce s-a întâmplat?  Ea atunci fugi din casă.  Vasile spuse acuma preotului, că în acea zi ea voise a se ineca în ochiul de mare dela „Piatră ”, apoi îi ceru și el mâna.  — Dumezeuie!  strigă preotul; o chemă înapoi în casă, și o întrebă.  — Pentru dumnezeu, Ilino, ce s-a întemplat?  ce ai făcut?  Sermana copilă, nu putu rosti un cuvînt; numai o undă de lacremi respunse în locul ei.  — Spune, fiica mea, cine ce ți-a făcut?  Ilina plângea caperdută, și nu putea grăi un cuvînt.  — Părinte, zise ștefan, spune-mi mai curend, îmi făgăduieșci, pre fiică-ta, ori nu?  Ilina se grăbi a zice:  — Tată, de mă făgăduești, mă omori.  Căci și astăzi. . .  — Ce?  și astăzi?  — și astăzi—numai —Vasile m-a împiedecat, de n-am murit; dar ștefan a făgăduit ungurului Hollachy, că mă va răpi. . .  Trif nu așteptase, ca Ilina să încheie cuvintele; ci se grăbi a eși din casă, fără „noapte bună”.  Preotul înțelese apoi, câte se Întâmplaseră, și câte Erá să se mai intemple; sărută pre Vasile, drept mulțămire, și-i zise:  —Du-te, Vasile, fă-te bărbat lăudat de lume; și atunci să vii, să-ți dau pre fiică-mea de soție.  Ieșind Vasile, grăi în sine.  „Să mă duc, să mă fac bărbat—lăudat de lume;” —ei bine, părinte, am să-ți arăt eu ție!  și în ciuda ta, am să mă fac bărbat lăudat de toată lumea!  Așa să fie!  Când ieșise Trif, aruncă de pe pragul ușii asupra lui Vasile o privire de crâncenăamenințare.  Era mezul nopții, și Trif nu-și închisese ochii; ci țesea gânduri negre; gânduri întunecate. . .  Când, după această turburată noapte, soarele resări din nou, o mare schimbare Erá îndeplinită, în acel sat și omenii începurăa se întreba prin șoptire, că oare ce s-a făcut Ilina, de nu se mai vede prin Albac?  IV.  Biciul Sorții.  In căsuța din crângul Feregetului, zace un om îmbătrânit înainte de timp, și slăbitde grelele suferințe, ce a scris negra ursităpentru fiii sermanului neam românesc din Ardeal.  E tata Floorea, odată fala Albacului;astăzi o umbră.  Lângă piciorele patului seu stă în genunchi fîiul seu Vasile; cu fața acoperită de amare lacremi.  De o parte, pe o laviță, șede muma lui Vasile, cu capul plecat pe mâni; suspinânddin adâncul sufletului, cu privirea retăcită,  Albăcenii unii după alții vin să vadă pre tata Florea, care tuturor le fusese sprijin și ocrotitor.  Odată grăi Florea cătră fiul seu:  — Fătul meu, mortea.  se apropie de mine.  A sosit dară, ziua, în care să-ți spun și euție cele ce mi-a spus tatăl meu; cum le-spunem noi toți din tată-n fiu; din nepoți în strănepoți.  —Odată, țara acesta a Ardeiului a fost a nostră, a Românilor.  și cândau cădut asupra noastră ungurii, noi ne-am.luptat cu dînșii vitejește.  Insă ei aveausprijin în frații lor de peste Tisa; Iar hol nu;de aceea ne-am legat cu dînșii, și ne-am juruit să trăim în dreptă frăție unii cu alții. Așa  am trăit apoi vr-o patru vecuri.  Dar ungurii ar fi vrut să trăiască bine, fără de a munci; noi să muncim și pe samalor, că niște robi.  însă nu puteau să neplece în robie.  De aceea, au început a neapăsa -pe rând cu tot felul de apucături viclene; așa ne-au luat tote pământurile; preeafăcându-ne încetul cu încetul în adeverați iobagi; adecă robi.  Vasile întreba acumă:  — Dar noi, românii, de ce ne-am lăsat?  — în mai multe rânduri ne-am sculat în piciore; cum sub Antonie cel Mare; și alții;ca să fim iarăși cum fuseserăm, și cum sunt și astăzi Românii cei de peste munți; țerile Românești neapăsate de străini.  — Tată, dar Românii aceeia n-au vrut să sară într-ajutorul nostru, cu cătane, cu pușcași?  Ba, de câte ori au putut, au venit.  I-au adus vitejii lor crai; cum Mihai Viteazul.  Stefan-cel Măre, care au biruit înpatru-zeci deresboie; și chiar și pre unguri în mai multe rânduri.  — Ah!  tată, cum n-am trăit noi pe timpul lui ștefan-cel-Mare! . . .  Dar după aceea, s-au mai îmblândit ungurii?  — Nu, băiete; ci s-au făcut și mai sel-batici; încât ne-au secat și meduva din dse; ne-au ars sufletul din piept.  Viclenii de tirani din Ardel, tremurau de frica nostră; de aceea au întocmit legi, după,cari ne țineau numai ca pre robii lor.  în drăceștile lor legi nu ne ziceau, decât numai hoți; hotărind, să ne ucidă pre toți; chiar și pre frații noștri do peste munți,cu voivodil și craii lor, cu tot!  Pentru un cap de român omorît se plătiau cu patruzeci de florini.  Nu ne ucid ânsă pe toți: numai pentru ca să fie, cine să muncescă pe sama lor, ca vitele.  și-apoi ne silesc, să le muncimcâte patru, și cinci zile din fiecare septămână; cu femeile ndstre cu tot; ba unii,cum Macschâsy, și alții silesc pe bieții români, să lo muncescă chiar tete cele șasezile lucrătoare în fiecare septămână.  — Tată, dar am audit, că ei și ucid pe mulți.  Pre cari îi ucid?  — Pre aceia, cari cuteză a se îmbrăca în pânză de bumbac; ori portă cizme, oripălării; cari umblă călare, ori poartă, arme și mai cu turbare îi caută să-i ornoare preaceia, cari îndrăznesc a înveța carte.  — Pentru ce, tată?  — Pentru că prin învățătură, românii ar pute cunoște bine meșteșugul armelor și al rezboiului; și atunci și noi am ști a ne facearme ca ale lor; și ne-am pricepe la luptămai bine decât ei.  Atunci ar fi vai de capul lor, pentru negrăitele nelegiuiri, ce au făcut.  — Așa, tată  Așa, băete.  și de aceea nu pre au ro-mânii-inima, să învețe carte, pe furiș macar.  Tată, așa-mi vine, ca, eu tot să învăț carte, fără scirea lor; și mai vîrtos, să-cunosc meșteșugurile armelor și a bătăliei;și apoi intr-o bună demineță, să vază,că eu ie sar în cap, cu armadie mare de români.  cu puști, cu săbii și buzdugane! . .  -Eu mă tem, fiule, să nu-ți pierdi capul înainte de a învăța ceva; căci, să-ți povestesc o jalnică întâmplare: Fiul popii din Grind se dusese la Cluj la carte.  Acolo ungurii l-au prins, l-au legat, cu mânile la spate, și l-au pus, să păzescă bivolii domnești.  El fugi, de acolo să se ducă iarăși la carte; atunci apoi l-au prigonit pănă la Arieș, să-l prindă din nou.  El ânsă sări în apă, și se-necă, sermanul copil!  — Eu aș face altfel, decăt feciorul popii din Grind: nu m-aș opri la Cluj, ci m-așduce pănă-n fundul lumei; și acolo aș înveța undeva carte și meșteșugul armelor și a bătăii; apoi, ca și un tresnet aș căde asupralor. . . .  Dar, rogu-me, tată, mai povestește-mi.  — Ah!  nu mai pot, fătul meu; nu mai am suflet.  Iți spun ânsă, să te duci la părintele. . . .  — îmi va povesti el?  — Da; și îți va da cărțile strămoșilor noștri, în caii vei pute ceti tote, câte numai pot eu să ti-le înșir.  Atâta numai îțilas cu limbă de morte, să-ți fie milă de nemul tău românesc?  Jură-mi, pănă nu închid ochii,că îți vei apără nemul teu si moșia strămoșască, și pre maică-ta. . .  — Jur, tată,—jur cu tot sufletul!  Peste puțin, tatăl seu îl părăsi, trecând în ceealaltă-viață.  In această amară întunecare a viețeisale, Vasile își aduse aminte de cărțile părinților sSI; deci își lo scăparea la ele, ca lao dulce și mângăitoare rază de lumină.  El ceti cu aprinsă sete și însuflețire despre craii români, cari au domnit în Ardei pestenemul lor, neapăsațl denimene; despre numele cetăților lor întărite: despre vicleniileși cruzimile ungurilor: despic zece rescdleale românilor asupra selbaticilor tirani.  Ceti, cum ungurii nu dădeau românilor nici macar loc de biserică; silind pe preoții lor, să le păzască cânii de vânat.  Apoi, că pre mulți arhierei inimoși, care cereau dreptate pentru români, ungurii i-au bătut și chinuit, până, ce au murit sermanii,si ș-au luat cunună de mucenici.  Intr-un loc ceti, că ungurii s-au făcut drăcescul obiceiu, de pre vâduva fiecărui român o duc la închisoare, silind-o, să spună, ce bogății ascunse avuse pote bărbatul seu.  Dinaintea lui Vasile, aceste cuvinte se făcură flăcări.  El azvârle cărțile, și alergă ca nebun la maică-sa.  Sosind obosit, fără suflet, întră în caSă, și deodată țipă spăriet.  Casa erá jefuită, și pustie: numai păreți! .  Repede iese, strigând pe mamă-sa.  Nimene nu-i respunde.  Se uită în tete părțile.  în o depărtare vede pre solgâbireul ungur cu panduri, ducând tete lucrurile din casa lor; iar în mijlocul lor,— o.  grză; muma lui!  Vasile pornește după dînșii ca în zbor.  Insă sufletul lui se înneca: el cade jos, catrăsnit; lumea se întunecă dinaintea ochilor lui, și el își perdu simțirile.  Intr-un târziu deschise ochii.  Erá în brațele preotului, a bunului seu sprijinitor.  Ce suferi acum bietul tînăr, acesta nu o pote spune graiti omenesc; nici a și-o închipui minte de om.  El credea, că i se despică pieptul.  Aceste zguduituri îi dădură minte de bărbat.  Peste câte-va zile, el ținea pe brațe capul mumei sale, care după atâte sfâșieri ajunsede părăsi și ea această viață.  Vasile se vedú acuma singur singurel în mijlocul turbatelor valuri ale lumii.  Deodată cade în genunchi, gemend ca un om perdut.  Dar curând se rădică în piciore, și grăeste în sine:  — Dar ce fac eu?  mă las, să cad, ca și un nemernic?  Ei, nu, și nu, și iar nu! —  ci mai cu samă acum trebue, să fiu tare, ca să mă pot pregăti, și să pot resplăti o dată hoților după dreptate!  jur pe acestă vatră strămoșască, să ieu crâncenă izbândă.  pentru tote nelegiuirile lor, cu cari au ucis miile de sermani iobaji! . . .  și, dacă nu se vor face omeni, jur fulgerătoare resbunare și luptă în veci asupra lor, și asupra nepoților lor, prin nepoții și strănepoții mei! . . .  Cu grăbire se duse iarăși la preot, și urină din nou a ceti cărțile strămoșilor sei.  El ceti, că românii, nefiind învețați, nici avend meșteșugul resboiului și arme, cădură apăsați tot mai adânc în noianul peirii.  Aceste cuvinte aprinseră în sufletul lui niște flăcări noue; și el își zise:  „. . . neînvețați  — cădură iarăși în robie. . .  dar. . .  dacă n-arfi fost atât de neînvețați? . .  atunci ar fi biruit ei!  atunci ar fi sfărâmat jugul unguresc: capul sermanului Antonienu ar fi căijut sub securea tiranilor!  ”  Ochii lui se ridică spre ceriu.  Fața lui parcă e îmbrăcată într-o lumină noo. . . .  Noaptea aceea, ochii lui nu s-au închis.  El vorbi singur, pănă ce se zări de zio.  O fâșie de lumină intră în căsuța părinților sei.  El se uită împrejur. . .  Pustiu în casă, — pustiu în lume.  Viața i șe părea atât de spărietore; atât da a m Anin tStÂr a  Dar în sufletul seu găsi o viață plină de lumină.  El strigă.  — M-am hotărît.  Așa să fie! . . . .  A doua zi, niște omeni începură a spune, prin sat, că bietul Horea pote a înnebunit; căci l-au văzut cu traista în spate, ducân-du-se în fugă la mormintele părinților sei și sărutând pământul.  Apoi s-a dus în codru, și începu a săruta tulpinele copacilor. . .  Din acea zi nu l-a mai vedút nimene în ținutul Albacului.  Pre toți îi durea pierderea lui, și își ziceau unii altora, că pote se va fi aruncat, sărmanul, într-o fântână, ori în ochiul cel de mare de la Piatra, pote va fi sărit învalurile Arieșului, ori în vîrtejele Someșului —ori cine știe?  el pote își va fi luat lumea în cap. . .  De la un timp apoi cădu și el în uitare;—și uitat remase șir de ani întregi.  V.  Pribegia.  La arhiereul Ghedeon intra într-o sară husariul seu, și-i zise:  — Un călător cere învoire să mână această noapte la curte. !  — Dați-i adăpost fără să mă întrebați.  Ori pote ve temeți de el?  — Nu că ne am fi temând; ânsă acest călător e așa—nu știu cum, că am crețlucă nu trebue să-l primim, până nu ne veida sfinția Ta învoire.  — Cum?  da ce înfățoșare are?  Trimiteți-il, să vie înlăuntru la mine.  Husariul ieși, și peste puțin, arhiereul se vedú în față cu un voinic de o înfățoșareca din povești, o statură poruncitoare; niște ochi cu o lumină petrundătoare; ânsă cu căutătură adâncită în gânduri.  — Cine ești, fiule și de unde?  — Sunt Ursu Florea.  — și încotro cu drumul?  — în lumea largă.  — Cum?  în lumea largă!  pentru ce?  — Pentru că,— nu mai pot suferi traiul la care am ajuns.  u 'a lll-LSI soare 1,a! soare  — Cum?  da ce ți s-a întâmplat?  — Ce ni s-a întâmplat noo tuturor românilor din țara Ardelului, prin mâna călăilor de unguri.  — Nu vorbi așa, fiule; căci tote sint de la cel de sus.  — Ca ungurii să ne ucidă, acesta nu pete fi de la cel de sus.  — Dar ceilalți, soții tei, tot așa zic?  ori numai pre tine te a atins biciul sorții?  — Pre toti ne a atins.  însă eu unul nu mai vreu să-l sufăr; mă duc în lume: ca să mă pot învăța, cum odată să scutur lanțurile unguresc!  de pe gâtul românilor.  — Ba tu fiule, ascultă de învățătura mea.  Intorce-te înapoi, și te umilește; căci capul plecat sabia nu-l taie.  — Ba eu părinte, n-am plecat ca să mă întorc.  — Vai de mine; cum vorbești?  Atunci dară ieși repede din curtea mea!  — Acum, noaptea?  — Acum îndată; căci, dacă ar afla domnii că am oploșit la mine pie un asemene om. . .  — Nu te teme dară părinte, căci, iată mă depărtez; ca să nu mai ai temă că ți se va mișca un fir de păr inacar. . . . .  Zicând aceste, Florea ieși dela arhiereu, și porni înainte, gândind în sine:  — și acesta e unul din copoii ungurilor.  Vădendu-se afară pe drum; nu mai cuteza să ceră unde-va sălaș pe noapte; și își zicea în sine: Cine știe?  pote toți se vorfi temând de mine, ca dracu de tămâie.  DeciSimțindu-se prea obosit, trecu la fundulunei grădini, sări cu repejune, peste gardși se adăposti în un stog de fân.  Când se trezi, soarele erá sus, și lângă dînsul stetea un preot.  — Iartă părinte, se grăbi a zice Florea; m-a prins noaptea pe drum, obosit, și m-am adăpostit aici în acest stog.  — Dar prietene, de ce n-ai venit în casă?  — Eră târziu tare, și n-am cutezat a vă turbura repaosul.  — Trebuia să întri, ori cât de târziu.  — Iți mărturisesc, că m-am și cam temut.  — Tu, un voinic, ca și un vultur, să te temi?  De ce ne-ai credut așa de rei?  Mai ales, poftim macar acuma în casă, și te ospăteză puțin.  Călătorul întră în casa preotului, și i-se destăinui cu încredere.  La despărțire, preotul îi dădu o traistă cu merinde și cele mai ferbinți binecuvântări.  Dintr-un loc, călătorul se întorse și se uita înapoi: privi la palatul arhiereului, și la căsuța preotului celui milos; lo odată suflet din adâncul pieptului și porni înainte.  Trecură câțiva ani, și arhiereul Ghedeon ceti într-o înștiințare, că Ursu Florea, căpitan în călărimea impărătescă, e o minune de voinic, de iscusit și de inimos; și că soții lui zic „căpitanul cel de fier” pentru că, unde e de luptat mai greu, unde toți se feresc, el să îmbie singur; par-că ar fi căutând înadins, ca ori să moră, ori să facă minuni de vitejie, cum nu s-a mai audit; par-că ar fi urmărind o țintă mare, o țintă, tainică.  VI.  Cuvîntul Dat.  într-o încăpere din palatul împărătesc, mai mulți omeni așteptă să-i primescă împărătesa; ghinărari, ostași, domne, și tot felul de alți omeni.  Tînerul prinț Iosif intră în acea încăpere, se uită la toți pe rând, și vedend pre un căpitan de călărași cu înfățoșarea cea mai măreță, ânsă tristă, simți cătră el mai mare tragere de inimă decât cătră toți ceialalți; păși dinaintea lui, și-i grăi:  — Cine ești dumnia-ta, căpitane?  — Ursu Florea, prințul meu.  — A!  dumnia-ta, despre care am audit că ai prins pre cei mai cutezători hoți?  — Acesta este meșteșugul meu.  —și datoria mea, bunul meu prinț.  — Doriam forte mult să te cunosc.  Dar de ce nu te păzești?  Nu ai mamă?  Dacă nu puteai omorî pre hoți?  Dacă te omorau ei?  Atunci?  — Atunci nu mai aveam să sufăr loviturile vietei.  — Cum?  Da ai vreo supărare?  — Scumpul meu prinț, dacă m-ai întrebat, iți voiu spune; da, am o supărare; dar o supărare, cât lumea întregă!  — Vai de mine!  Tu, un adevărat ghinărar, să ai o așa supărare?  Spune-mi-o, ro-gu-te.  — Înălțatul meu prinț, mă grăbesc a ți-o spune: eu port în sufletul meu durerea unui neam întreg.  — A cărui nem?  — A Românilor din țara Ardelului.  — Dar din ce vă vine acea suferință?  — De acolo, ca nemeșii unguri ne chinuesc ca pe o turma de robi.  — Așa?  Ei, lasă, că mă duc eu să mă rog mamei mele, împerătesei, sa deie porunci,să nu mai fie asa.  Prințul intră la mama-sa; și apoi, căpitanul Ursu Florea se înfățoșa mai înainte de cât toți, dinaintea împerătesei, care îl primi cu zimbire de bună plecare, și zise:  — Să trăești, bunul meu căpitan; mari fapte ai îndeplinit în aceste timpuri; de aceea te am poftit la curte; și iată, că drept resplată, te ridic peste treptele celelalte și îți zic: să trăiesci, colonelul meu!  — În genunchi mulțumesc înduratei mele impărătese.  — Fiul meu mi-a spus, că ai o rugăminte.  Fie îndeplinită și aceea.  Cancelare Eszterhazy, scrie poruncă ocărmuirii Ardelului să imblândescă tote legile cele aspre pentru românii iobaji.  — Voiu asculta, înălțată, imperătesă, respunse Eszterhazy.  Florea, abia putea sta, de bucurie, și zise:— Cu lacremi aduc mulțumirile- sermamanului meu neam la picioarele pre induratei mostre împărătesc.  Apoi adause:  Înălțată doamnă!  astăzi împlinind timpul, îmi ieu ziua bună dela împărăție și mă întorc acasă la poporul meu.  — Colonele, împărăția, are trebuință de brațele tale: și mari trepte te așteptă; nu lăsa din mână mărul cel de aur.  Remâi.  Adânc umilit, cer iertare.  N-aș pute să remân.  Trebue sa me duc în munții mei.  — Acolo ce pote să te aștepte?  Eu astăzi te numesc ghinărar: căci tu pari a fi născut pentru mari lucruri.  Acuma zic; pote să fie ceva mai tare, decât rugămintea împerătesei?  -Înălțata mea doamnă, — este ceva, mai tare, de cât ori ce pe lume: și acesta este cuvîntul dat.  — Ghinărarul meu!  m-ai biruit.  Nu voiu fi eu mai slabă, decât tine.  Du-te cu dumnezeu; dar nu uita, că ori-când te vei întorce în oștirea meu.  împărăția așteptă brațele tale și inima ta.  Acuma, plecă fericit!  VII.  Horea Înviat  Departe de Albac, în ținutul Beișului, este un sat ce-i zic Călata.  În pragul casei de lângă biserica din Călata șede o fată si coasă.  Adeseori se uită cu tot sufletul când la drumul dinspre Beiuș, când la cel dela Baia-de-Criș.  Lacremi fierbinți cad pe pânza din mână-i.  Așa așteaptă ea ani după ani.  Ea nu e din Călata; e venită dela Bihor; nici nu petrece cu fetele din sat; ci șede mai- mult singură.  Omenii din ținut îi zic „Zina Bihorului. ”  Intr-o duminică, la ieșirea omenilor din biserica Albacului, George Murcu dela Cărpiniș le spune vestea acestă:  — Omeni buni!  mai țineți voi minte de Horea?  — Da, respunseră omenii; dar a murit de mult; și a putrezit în păment.  Păcat de morte pentru dînsul!  Să șciți, că Horea a înviiat; Horea trăeșce!  Trăieșce?  Horea?  strigară toți cu o negrăită bucurie.  — Da; trăieșce; e căpitan în călărimea împerătescă.  A făcut minuni de vitejie.  — ștefan Trif întreabă cu neîncredere: Da de unde știi tu?  — șciu de acolo, respunse Marcu, că am fost și eu în călărimea împărăției.  Fețele tuturor se luminară; numai fața lui Trif se întunecă.  E o senină zi de vară.  Pe drumul Beiușului sosește la Călata un călăreț în frumosă îmbrăcăminte de căpitan, venind în fuga cea mare.  Tinera fată, care de atâția ani așteaptă, lăcrămată, în pragul casei, îl zărește, și se cutremură.  Călărățul se apropie de acea casă; se oprește, și strigă cătră copilă:  — Vecinică dragă, nu vei fi bună, să-mi spui, care e casa preotului?  Ea respunse turburată:  — Casa părintelui?  —e aicia.  — Chiar aici?  acesta?  zise călărețul; — fața lui se lumină; el descăleca; întră la acea casă cu grăbire, și sosind în fața ei, se opri mut.  , Ochii lui începură a înnotă ca în o fericire nebună; apoi îi umplură lacrimele; într-un târziu zise încet, mai în tremur de sfială;  — Ilino!  Ilina remase îmmărmurită; și nu putu grăi un cuvent; își acoperi fața cu mânele,și, începu a vărsă lacrimi.  Călătorul îi zice acuma;  — Ilino, nu mă mai cunoști?  eu sunt Vasile a lui Florea; sunt nebunul de Horea;— acum adevărat căpitan, cum mi-a zis tatăl teu să mă fac.  Iată, venii la tine, după jurământul inimei mele; ori pote, tu nu mai ții minte făgăduința ta?  — Ba o țin, domnule, ânsă—  — Ce?  „domnule”?  Așa îmi zici?  — Ești așa domn mare.  — Ei bine, dara, am să azvîrl aceste haine, și voiu fi iarăși feciorul bihorian.  Acum ieși din casă preotul, unchiul Ilinei, și îi pofti în casă.  Peste puțin apoi el logodi pre Ilina cu cel mai falnic fecior, ce a vădut țara Ardelului în acele timpuri!  După un alt timp, toți albăcenii vezurăi cu un adevărat zbor de bucurie sosirea șicununia mult visatului lor Hoare cu Ilina.  Din acea zi ștefan Trif nu se mai vSțhs prin Albac.  Crângurile si dumbrăvile Bihorului iarăși începură apoi a resuna de horilc cele maidulci.  Dela un timp, Ilina cu durere începu a vede o schimbare în veselia lui Horea.  Printre horile cele dulci și blânde de fericire, el din zi în zi tot mai mult împletea cântece despre suferințele iobajilor.  Când audia el suspinele lor, suspina și el, alăturea cu dînșii; dar el le și șopteacâte o mângâiere.  Mai pe urmă începură aveni la dînsul iobajii, să-i cerii ajutor.  După un timp îl chemau, să să ducă pe la dânșii, să-I apere de multe feluri de greutăți și lovituri.  El se ducea, pe ia ei și se îngrija de ei ca de niște frați al sei.  — Așase deprinseră apoi iobajii a vorbi despre el ca despre părintele ior.  El primi dregătoria de a aduna dela popor dările cătră Împărăție; căci așa avea, cum să-l vadă pre soții sei, și tote lucrurile; avea cum să deie multe mângâieri, să șteargă multe lacremi.  De atunci, printre horile de plângere, începu a împleti cântece de arme.  Se părea că se aude trimbița deșteptării.  Pre copilașul seu Ioan începu a-l deștepta cu cântece voinicesci; și când băetul se făcu mai mare, adeseori îl lua cu sine.  Casa lui era locul de mângâiere si adăpost pentru orcare iobag. —  Ungurii începură a se teme de el; și de câte ori audiau cu ce căldură vorbesc românii despre dinsul, simțiau o atingere de neliniște.  Când loan se făcu copilandru, Horea îi dedu cuțite frumose, pistole, pusci, și buzdugan; și-i făgădui, că îi va da odată sabie, cal și suliță.  Când iobajii cei necăjiți priviau în ochii lui, durerile lor se alinau; ascultând povețele și sfaturile lui, suspinele se opriau; sufletele se oțăleau; inimile se aprindeau.  Unilz il întrebau câte odată: — oare să nu ne mai sculăm odată cu toții, ca alte dăți, și să stârpim pre toți țăranii nemeși din tara Ardelului?  — N-a sosit încă timpul, le șoptia el, și adăogia: când prințul losif va ajunge împărat, atunci va resări și soarele mântuirii nostre.  — Si românii ascultau de el ca de mai marele lor.  In inimile iobajilor, soarele lui Horea erá sus, și iată, că mai resăriră încă alte doo stele pe ceriul mângâierii; steua lui loan Oargă, și a lui Gheoghe Marcu, amândoi din Cârpiniș.  VIII.  APOSTOLUL.  E o seră întunecoasă.  La capul unui pod de pe Criș o opresce un cerșitor gârbov, acoperit cu zdrențe; și pare a aștepta pre cineva.  Sosește un drumeț, și trece înainte.  — Cerși torul îl strigă:.  — Stăi, Cloșcă; nu zbura.  Trecătorul, spăriet, își face cruce, și o rupe de fugă.  Sosește un altul.  — Cerșitorul strigă și la acesta:  — Stăi, Cloșcă; nu zbura.  Acesta se oprește; se plecă la cerșitor, și-l întrebă:  — „ Cloșcă”?  Ce cloșcă vrei să vedi, moșule? ,  — Pre loan Oargă, din Cărpiniș, ce-i zic și Cloșca; pentru că în jocuri, el tot apără puii de ghiarele uliului.  Unde l-aș putevede?  — Dar îl știi?  L-ai cunoște?  Îl cunoșteam, când erá copilandru; și doresc să înnoiesc vechia noștră cunoștință.  — Ei bine dară; iată, moșule, resare luna. . .  Poți să vedi îndată pre Cloșca. —  Uitate la mine.  Eu sunt badea Cloșca.  — Tu?  Să trăești dară, nepote Cloșcă!  — Să trăești și tu, moșule.  Dar să te întreb acuma și eu una: precum mi se pare, ești cerșitor.  Na-ți un ban; - dar spune-mi și tu printre cerșitori pe unde te ai înverzit, n-ai vedút pre unul, care câte odată sepărea chiar nebun?  — Ba am vădut.  Dar pentru ce îl cauți?  Pentru că acela e căpitanul Horea,care a fost prin lume la învățături și în oștea împăratului, și s-a făcut și căpitan și înțelept.  Dumnezeu să-i deie izbândă în veci!  Iubite Cloșcă, îți mulțumesc; pentru că iată, luna e sus.  Uită-te la mine, și mă vedi.  Vedi pe însuși Horea.  — Horea? . . . .  Dumnezeu fie lăudat!  strigă Cloșca; se plecă dinaintea lui Horea; — amendoi se îmbrățișară cu căldură, și își povestiră apoi tote relele ce au suferit, și binele, ce așteptau.  Horea urmă într-un rînd:  — Să fim frați de cruce de astă-zi înainte, și să lucrăm împreună, ca să desrobim o-dată bietul neam nenorocit.  Du-te la Gheorghe Marcu, fruntașii Crișenilor chiamă-i la mine la Albac; să ne sfătuim toți trei cu temei; ce și cum să facem.  — Așa voiu face, scumpul meu căpitan zise Cloșca, și se despărțiră.  In zilele următore trei cersitori umblară în trei ținuturi, și purtară ștafete tainice pe la fruntașii tuturor satelor.  Fruntașii se adunară apoi în taină, noptea; unii la Haței alții la Cetatea-Albă la țebea, și pe aiurea; și sfătuindu-se cu toții, rugară pre Horea, să se ducă la scaunul împărăției, și să ceră ușurarea sorții lor.  — Horea lo cu sine pre Cloșca și pre alții, și se duse.  Impărătesa, Maria Teresia îl primi cu bunătate; îi ascultă cererea, și dădu lui Esterhăzy, poruncă să schimbe odată legile cele nedrepte; mustrând pre cei vinovați pentru întârziere.  Ungurii au ascuns și aceste porunci, și căutau, să prindă pe Horea și să-l omore; pentru ce a cutezat a se plânge la împărăție asupra lor.  Odată apoi sosi vestea, că împerătesa a murit, și losif a luat în mână frânele împărăției.  Fruntașii românilor se sfatuiră din nou, și rugară pre Horea să se ducă la împăratul să se rege și lui pentru sorta iobăjimii.  Horea se duse la împăratul.  Acesta îl primi, ca pre un vechiu prieten, și dădu îndată aspre porunci, să se ușureze sorta iobajilor români; mustrand și el pre Esterhâzy și pre ceialalți, că de ce au intârziet atâta cu îndreptările poruncite de mult?  Românii așteptau acum cu bună încredere; ânsă mai-marii unguri dela ocărmuirea Ardelului ascunseră și aceste porunci drepte.  Amărăciunea cea mai adâncă cuprinse inimile simțitore.  IX.  CIOCNIRE.  În Câmpeni erau odată, adunați la târg români din tote părțile.  Ungurul Devai Gyorgși cu omenii arândașilor moșiei Zltflna, căi-,cară cu caii pre mai mulți româpi.  Vețlend-acesta lacob Zăhuț, apucă o secure- și pocnicu ea în un butoiu cu rachiu a arândașilor.  Me-i sparse fundul.  Apoi și el și ceilalți români batjocoriți dedură chiote și se adunară cu alți soți de ai lor în număr amenințător.  -Dar sosi Dumitru Todea, un prieten al lut Horea, și le zise:  — Stați fraților!  Horea vă poruncește, să vă opriți!  și românii se opresc, ca la porunca unui căpitan știut.  Mai marii unguri prinseră acuma pre mai mulți români, chiar nevinovați îi osândiră la bătaie cu sute de lovituri de palce, și-i puseră și în închisoare.  Vădend această nedreptate strigătore la ceriu, Horea cu mai mulți români inimoșise duse iarăși la împăratul, și se plânseră, cu toții asupra nelegiuitelor tirani — împăratul trimise poruncă, să nu se îndeplinescă acele nedrepte pedepse. —  Ungurii le-au înplinit mai pre tote; ascundend și aceste porunci împărătești.  Ei căutară și prinseră pe acei ce se duseră cu Horea și cutezaseră a se plânge la împeratul; îi bătură, și-i aruncară în temniță.  Căutară și pre Horea, ca să-l spânzure, pentru că povățuește pre români.  Ânsă leul nu li se dă prins așa de ușor.  Horea gândi a zi și noapte, și se sfătuia' în taină cil fruntașii țerei, și odată apoi descoperi o cale mântuitore.  El zise:  — Să întrăm cu toții în oștea grănicerilor; și astfel am scăpat deodată de jugul cel de iad!  Si -apoi, când vom pune normâna pe arme, domnii vor juca în mânile nostre. . . . . . . ,  Cum a zis el, așa s-a și făcut.  Ântăi s-au scris în oste iobagii din statele Gonțaga și Hăpria apoi altele; do tote peste optzeci și una de sate.  Subcoloneluiui Carp nu dovedia a-i scrie; și atunci preoții cu fiii lor îi dădură ajutor, scriind ziua, și noaptea.  Cei scriși în oste începură a resufla, și a crede că zorile mântuirii lor au sosit.  Uniichiar nici nu voiră a mai munci la unguri, zicând că ei sunt acuma omenii împăratului.  Vădând acesta mai marii unguri, dădură de știre la toți, că i au șters din cărțile oștirii, și să se întorcă cu toții la munca iobăjască pentru domnii lor.  — Noi, din nou iobaji?  strigară românii, — și începură a se sfătui unii cu alții, ce să facă.  Nemeșul Macschăsy bătu în fere pre iobajii sei scriși în oste.  Aceștia strigară:  — Domnule, noi am întrat în oștea împăratului nostru, care o și al vostru!  Macschâsy respunse:  — Am să bat în fere și pre femeile și copiii voștri, și am să-i pun în temniță.  șiapoi să vină împăratul vostru, să vă scoță pre toți!  căci noi ungurii nu-l cunoștem de împărat al nostru.  Din tote unghiurile țerei sosesc ștafete tainice la Horea; arătând turbarea ungurilor, și țipetele de groză și de resbunare ale românilor.  — El trimite la toti ștafete,să se adune preoți și alți fruntași în ținterimul dela țebea, în o anume noapte.  X.  NOURI ADUNAȚI  Horea e în țebea.  E mezul nopții.  Luna resare.  In ținterim sosesc fruntașii și preoții glotei.  Crișanu îi orânduesce în cerc împrejurul stejarului din mijloc.  In tinda bisericei, Cloșca face raport.  — Horea îl întreabă:  — Cum merge Hațegul?  — Bine și acolo.  Românul e mândru, deștept, și inimos, ca în zilele din bătrâni.  ștafetele nostre se întelnesc cu ștafetele lorzior și noaptea.  — în parte, românii din Măceu au dat mâna cu cei din Vâlcelele-bune; au alungat pre solgăbireu cu pandurii lui cu tot, au pus păzitori pe vîrvurile delurilor dimprejur, și nu îngăduie pre nici un locuitor, să părăsască satul.  — Prea grăbiți, zise Horea. .  Oaspeții sunt adunați împrejul stejarului, și așteptă să vină.  Horea, idolul lor, mai — marele lor.  Horea vine în mijlocul lor, și se opresce lângă stejar, zicându-le:.  — Bun sosit, fraților!  — Oaspeții îl respund: — Bun găsit, scumpul nostru căpitan.  Popa Castan de la Crâstior se alege dintre toți, și grăiesce;  — Căpitane, iată-ne adunați, la chemarea ta, ca să ne sfătuim, ort?  nici acuma n-a sosit-ziua, să ne ridicăm odată, și să-sfărmăm lanțurile robiei nostre.  Împăratule om drept, și ureșce pre unguri după dreptate; corona cea mare a împărăției a luat-o din manile lor, și o păzesce la scaunul împărătesc; în cât nu cred, să-i apere.  Când să ne sculăm oare?  — Horea respunse:  — Bine ai zis, părinte Costane.  Dar dragii mei, urmați voi a pregăti în ascuns săbii, sulițe, buzdugane, pistoale și pusci, după formele, ce v-am dat?  — Urmăm, respunseră cei întrebați, și ne-am și întocmit, după celelalte povățuiri; iată, aici ne-am adunat numai căpitani și căprari; dar abie așteptăm să începem lupta, pe viață și moarte; căci viața ce avem e de zece ori mai rea de cât ori care morte.  Horea grăi acuma:  — Fraților, dacă- împăratul a dat bune porunci, ș: mai-roaril unguri te ascund șipre acele, eu cred că trebue să-l rugăm, să deie odată porunci tari și hotăritore, ca noi să remânem în oștea grănicerilor, și să nedeie si arme.  După mai multe sfătuiri, adause Crișanu:  — Să te mai duci încă odată la împăratul, și să-l îndupleci, să facă ceva, ca un-  gurii să nu-i mai ascundă poruncile.  și dacă nu va pute altfel, apoi să-I dăm noi ajutor! .  Ca durduitura unui tunet resuna acuma strigarea tuturor:  — Să-i dăm noi ajutor!  — Să facem noi dreptate în țară!  striga Crișanu, bătendu-se cu pumnii în piept.  — Noi să tăcem dreptate în țara noastră!  adăugiră tcei adunați, ca un nou tunet.  Popa Costau adause:  — Ânsă, de la împeratul nici să nu vii, pănă nu-ți va da în mână porunci.  — și noi cu toții zicem așa!  strigară toți cei adunați, și adauseră:  — Altfel ne sculăm asupra tiranilor fără împăratul.  Să nu o uiți acesta.  — Nu o voiu uita, dragii mei, respunse Horea.  Cei adunați dedură lui Horea cărți de împuternicire, să se înțelegă el cu împeratul, ca și când s-ar înțelege ei înșii; le iscăliră, care cum putea; — și apoi se împrăsciară.  Horea călători din nou patru septămâni; trecând peste nemărginitele șesuri ale țerei ungurești ca un adeverat apostol; și ajunse la curtea împărătescă.  Aici i-se spuse, că împeratul e dus departe, și nu se va întorce curând.  Acesta puse pre Horea pe gânduri.  El începu a se îngriji, că oare ce să facă?  Dacă remâne pe loc timp îndelungat, soții lui din Ardel pote să rescole și să arunce țara în prăpastie.  Dar oare împăratul cât timp va sta departe?  Acesta nu o putea sci.  în acestă grea îndoială și îngrijire, el își ie o hotărire, și deodată pornesce înapoi, face alte patru septămâni de obositoare călătorie.  Sosesce acasă, spune prietenilor sei să-l aștepte, să nu se rescole; și plecă iarăși spre scaunul împărăției.  După alte patru septămâni sosesce din nou.  El erá o adevărată mamă, care pentru binele copiilor sei nu se opresc la nici o piedecă, ci se luptă cu tote, sufere tote.  Aflând omenii despre această îngrijire a lui, începură a se închina în numele lui ca în numele unui adeverat prooroc.  Pe când ânsă neamul românilor se pregătia de apărare cu mână înarmată, ungurii se gândiau la asupriri din ce în ce tot mai nedrepte.  „Faceți acesta! ”  In cetatea Vienei, losif împăratul primia în palatul seu tot felul de omeni și le zicea tuturor câte un cuvânt de mângâiere.  Așa, vine odată un căpitan din călărimea împărăteșcă, în haine pompose și arme strălucitor.  E Horea.  împăratul îl cunosce îndată, și-i zice cu cea mai prietenescă plecare.  — Iubitul meu căpitan, ce te aduce iarăși pe la noi?  — Ântâi rugămintea cetățenilor din Brad, să dai învoire, să fie în orașul lor mărturie, adică tîrg de septămână.  — Fie, căpitane; dar pentru atâta făcuși acest drum?  — Ba am și o plângere, cu care m-au trimis toți iobajii Ardelului.  — Si care-i acea plângere?  Cred, că nu mai aveți a vă plânge asupra nemeșilor,cum ați avut de atâtea ori.  De bună samă ei s-au îmblânzit.  — Ba, înălțatul meu împărat, tocmai acesta este plângerea nostră.  — Cum?  Se pote?  după atâte porunci.  — Tote acele bune porunci, ei le-au ascuns, și ne chinuesc mai reu, chiar pentru că am îndrăznit a ne plânge, și a încunoștiința prebunul nostru împărat și părinte.  Noi credem,că cu acea inimă, cu care ai desrobit pre iobajii din țara Boemiei, a Moraviei și Silesiei, te vei îndura, a ne desrobi și pre noi; și nu vei mai lăsa, ca cei patruzeci de mii de venetici tirani nemuncitori să ucidă pretrei mii de mii de muncitori moșneni din moși strămoși în țara lor.  Noi suntem cele doo mâni ale țerei, cari fac pânea; iar ei sunt coșul, care o înghite.  După ce ne-au scos din oștea de grăniceri, în care ne scriseserăm. . . . .  - Cum?  chiar v-au scos?  — Au cutezat, împărate.  și chiar de acesta ne rugăm, să te înduri a ne lăsa, că tot să remânem grăniceri, cum ne a scris subcolonelul Carp.  — Iubite Hore, aș pute oare eu să-ți las o cerere neîmplinită?  Așa să fie cum ai cerut.  — Aduc fierbinți mulțămiri pentru înalta îndurare.  Insă, noi arme bune nu avem; și, fără, arme, ca și cum nu am fi grăniceri.  Ungurii nu ne vor da arme; și mai vîrtos le vor ascunde, când vor sci mai dinainte, că vrei să ni le dai.  — știi, ce, căpitane?  Luați-vă voi arme din Celatea-Albă.  Iți voiu da eu în mînă împuternicire scrisă, ca sosind, să-ți iei arme pentru regimentele din poporul teu.  și de acuma înainte iobaji nu veți mai fi.  — Bunul meu împărat, eu ved de pe acuma, că ungurii se vor scula asupra nostră, și noi numai cu arma în mână vom pute înainta pintre dînșii, să ne lom arme și să ne apărăm de lanțurile lor.  Dă-mi și acesta învoire în scris, ca să-i putem pleca să nu-ți mai fie nici ție dușmani; ci să asculte de poroncile tale cele drepte,  - Iubitul meu Hore, te trimit cu cărți împărătești, ca pe un deosebit al meu ghinorariu împuternicit; să faci aceste lucruri căci nu-mi este necunoscut, că nemul teu te cunosce pre tine drept căpetenia sa;  — și dacă ungurii vor sări cu arme, îl vom pleca și noi cu arme.  — Faceți acesta, ghinerare.  Plecați-i la calea cea dreptă.  — Vii ori morți!  — Fie, prietenul meu, —zise împăratul, zimbi cu tragere de inimă cătră Horea, și-i dădu și o cruce de aur, zicînd:  — Ie și această cruce; spre mai mare încredințare.  Lui Horea îi veni un cutremur de bucurie, cum nu mai simțise, și cădu în genunchi; abia putend rosti aceste cuvinte:  — Primesce, pre bunul nostru împărat și părinte, sfinte mulțămiri din partea sermanului meu popor.  Apoi ieși.  Peste doue zile primi poruncile scrise, cu pecețile împărătesci; le strinse în sin, ca sfint și mare lucru, —și plecă spre țara Ardelului, mai nebun de bucurie.  împăratul se bucura, că găsi o cale pentru înfrinarea selbaticilor de nemeși; si scrise fratelui seu prințului Leopold de Toscdna, arâtindu-i, că a trimis pre Horea intr-un fel ca ghinerar și împuternicit, din partea sa cu o patentă împărătescă.  Peste pustele țerei ungurești alergă spre Ardel un călăreț, în haine de iobaj.  El duce o mare veste iobajilor Ardeiului, căci de mult îl așteptă cu dorul, cu care o casă de copii așteptă pre bunul lor părinte, să sosescă din o lungă călătorie, aducîndu-le pâne.  In zborul seu peste nemăsuratele pustiuri tot zice, cu cea mai adîncă pătrundere:  — Viu, viu, iubiții mei iobaji, zbor la voi, cu vestea cea mare dela împăratul. .  —,așteptați-mă scumpii mei soți de suferințe,că sosesc în mijlocul vostru;— și apoi—la lucru cu toții!  la lucru, cu dumnezeu!  Zorile desrobirii vostre incep a resări. . . . .  XII.  PRAGUL M0RȚII  noaptea cuprinsese în negra-i haină pre toți muritorii din satul Crîstior, dîndu-le un timp de liniscită resuflare; — numai doi omeni se zăresc ca doo umbre apropiindu-se de casa preotului Costan Turciu.  EI batîncet în ferestra casei lui; el iese curând și le zice șoptind:  — Voi sunteți?  Cloșcă, Crișene?  — Noi, părinte Costane.  — Ve așteptam, după înțelegere.  Aidem în biserică.  — Aidem.  Toți trei se duc ca pe furiș, și intră în biserică.  Preotul aprinde o candelă mică, și apoi întreabă:  — Iubite Cloșcă, și tu, scumpul meu Crișene ce-i?  ce s-a întîmplat, de mi-ați cerut această întîlnire?  — Iobăjimea totă e în grea fierbere, și Horea nu-i nicăiri.  — Ce?  i s-a întîmplat ceva?  N-a venit încă dela scaunul împărătesc?  — Se zice, că a murit!  — Nu se pote.  — Veni veste dela cancelariul cel mare al ungurilor, dela Eszterhăzy, cum că ar fi murit.  — Astă-i o vorba înșelătoare din partea lui Eszterhazy.  — Fie, cum va fi; dar iobajii nu mai pot aștepta.  Părinte Costane, noi amîndoi suntem hotărîți; însă ne trebue un cap mai înălțat și mai luminat, să ne fie povățuitor mai mare peste toți.  Fii tu acel povățuitor pînă va sosi pote Horea:  — Fără Horea suntem perduți!  Îndelung sfătuiră ei așa și adîncă întristare incepu a le apăsa sufletele.  Nu mai erau departe zorile, cînd deodată se cutremură cu toții.  Trei lovituri în ușa bisericei îi atinseră ca nisce săgeți de ghiață, și ei remaseră ca înlemniți, că de acum ungurii i-au prins.  — Cine-i acolo?  strigă popa Costan, pășește la ușe, și o deschide, uitându-se afară cu bărbăție; în întuneric i se arată o față omenescă, îmbrăcată în o mantie albă și lungă.  El striga încă odată cu tărie:  — Cine-i?  — Cine-i?  popă, Costane!  ei!  și voo, iubite Cloșcă, bunul meu Crișane.  Asa dară nu în zadar v-am luat din urmă; mulțămesc lui dumnezeu, că v-am găsit pre toți trei.  - Hore!  strigară ei, scumpul nostru frate!  dumnezeu te a păzit și te a adus!  Nenorociți!  iobaji nu te mai puteau aștepta.  — Ce mai faceți voi?  Ce mai fac bieții iobaji?  — Ce mai fac?  Sunt gata de a muri.  Cuțitul e la os.  Drumurile sunt pline de rote și de furci, pe ele cu trupuri de români uciși nevinovațl.  — Ah!  dumnezeule!  zise Horea.  Bine că am putut sosi dară la timp, căci mareveste vă aduc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ascultați :  împăratul, mi-a dat porunci scrise, să înduplecăm pre tiranii de nemeși cu puterea, să ne lase să fim ostași, și să muncim numai împărăției; și dacă ei nu vor voi, să ne lom noi armele, iată, poruncile împeretesci.  Popa Costau cu Cloșca și cu Crișanu cetiră poruncile acele mângăietore și apoi căzură la pămînt dinaintea altarului.  Popa Costan zise din adâncul sufletului:  — Mulțămim ție, dunezeule al dreptăților, că te al îndurat a-ți aduce aminte și de noi, adevărați robi uitați până astăzi în noianul plângerei și al scrișnirii dinților!  Horea stă, ca un stîlp de marmoră.  Numai inima îi e aprope de a se despica, de bucuria de astăzi, și de încordarea pentru luptelede mâine.  Cei trei închinători ai lui se întorc la dînsul, cad la piciorele lui, îi îmbrățoșază genunchii, și-l scaldă în șiroie de lacrimi.  In această serbătorescă clipă, lor li se pare că bietul neam românesc s-ar fi luînd ziua bună dela viața de iad de până acuma, și ar fi pășind intr-o viață noo, intr-o lume,în care pămîntul strămoșesc; ce-l calcă, le șoptesce: Călcați-me cu iubire și cu bucurie;căci eu sunt și al vostru, aerul cel dătătorde viață le șoptește: Sorbiți-me fără suspin, căci eu sunt lăsat de dumnezeu și pentru voi; —le pare că raza soarelui le zice: priviți-me cu încredere, căci eu sunt trimisă din ceriu și pentru voi! . . . . .  Apoi Horea deodată strigă puternic, ca si un cráiu:  — Sâ tragem dară sabia!  și, ca tresnetul să doborim la pămînt pre tot călăul nemuluinostru!  — Cu, dumnezeu, înainte!  strigă popa Costan.  Cu toții ridicară în sus drepta.  și se jurară dinaintea altarului:  - Jurăm, dinaintea lui dumnezeu, credință până, la morte nemului românesc, pământului românesc, și împăratului. . . . . . .  — și ție, Hore,—adauseră ceilalți trei.