COLIBA MARIUCAI  FRAGMENT DE ROMAN  I.  SETRELE.  - BOLNAVA.  La capătul pădurei ce desparte moșia P. . . .  de moșia R. . . ,  în ținutul Romanului, pre un tapșan uscat ca și fruzișul ce foșnia încă în fagii și ștejarii numeroși din pădure, se gâsiau, în anul 184. . .  vr-o câteva corturi, neregulat înorânduite.  Câte-va lăvicere acățate pre prăjini, sprijinite unele de un car mare, altele vârîte în pământ ; eată toată măestria cu care erau făcute acele corturi, sărace, după cum vedem , în care se adăpostiau ca la 20 de familii de țigani, robii Vornicului; Grorjănilă, proprietarul moșiei.  Intâmplarea ce vrem să istorisim se petrecu în parte sub câte-va din corturile aceste.  Era în noaptea unei zile reci și posomorîte din luna lui Brumar , o tăcere, mai mare decât liniștea domnia în corturi; nu se auzia decât vâjiitul vântului prin pădure și lătratuli prelungiti, ce scotea din când în când, cânele întins dinaintea vre unei șetre, sub care, împrejurul a doi trei tăciuni, ce sloboziau încă o lucoare roșatică și nesicură, horăiau, îndesuiți, clae preste grămadă, tată, mamă, moșneag , băeți, fete,. . . .  Luna plutia preste codri în un ocean de aburi reci; razele ei se alungau pre învrăstatele lăvicere ale șetrelor ș-apoi, ca o coamă argintoasă, se scăldau în cristalul părîeașului ce murmura pintre earba uscată și malurile acoperite de frunzele suflate de boarea cea aspră a lunei morței.  Era în fine, o seară frumoasă chiar prin tristeța de care era întipărită.  Când cetitorul ar fi putut trece în seara aceasta, cu atențiune pre la fiă-care șeatră, s-ar fi oprit de sigur la cea mai din urmă, de lîngă pârazul pădurei.  Această șeatră e cea mai săracă, făcută fiind numai din rufe prinse între ele prin sfori și țepușe de lemn Lăuntrul ei nu e mai avut ; aceea însă ce ne opresce la ea este că, pre când nu-i o șeatră în care să nu domnească, somnul și liniștea, aice se aude încă o șoptă murindă, câte-va vorbe întrerumpte sbor pre aripele vânturilor .  Să intrăm în lăuntrul ei  O laviță de lemn , pre țăruși bătuți în pământ și pre care se desemnă în umbră o cofă cu apă, vr-o doo trei ulcele și oale aninate în cioturile prăjinilor ce formau cortul ; eacă toate avuțiile, toate mobilele ce se găsiau în șeatră aceasta, în fundul căreia, întinsă pre un brățișor de paie, coperite de rufe gemea o femee, în feața căreia reflectându-se palida lumină a lunei, lăsa să se vează doui ochi afundați profund în orbitele lor ; umerii obrazului eșiți afară și învăliți de o peliță neagră-gălbiă; părul cel alb și lucios căzând în neregulă, mânele picând în lături și trupul coperit de o catrență cu totul rumptă, completau un schelet lung și dișirat .  — Sărmană mămucă!  sărmană mămucă!  repeta din când în când, cu voacea tristă, un flăcău, care statea în genunchiat la picioarele acestei femei.  Flăcăul acesta se chiema Vasile, eară femeea aceea era Maria mamă-sa.  De doo luni de când Maria era bolnavă de lăngoare și, săracă, fără de cel mai mic sprijin decât pre fiiu-său Vasile, tânerul băieat , după ce muncia toată zioa la curtea stăpânu-se ,—căci era rob — venia seara în târziu, și-i aducea porțiunea sa de mămăligă rece, și aceasta încă pre furiș , căci stăpânul i poruncise să nu easă din ogradă nici un pas .  Dear boierul acesta n-avea mamă seau de și avea, nu era înzestrat cu inima și sufletul cel duios al lui Vasile, al sclavului său celui isteț ; suflet adevărat de nobil de și într-un trup de sclav , într-un trup al căruia ochi negri și mari, adăpostați sub arcuri îmbinate și cărbunoase, în contrast complet cu albeața cea estraordinară a feței seale, văzuseră abia de 20 de ori înturnându-se cârdurile drăgălașe de cucoare, ca și care de-atâtea ori doria să fiă.  Căci în sînul națiunei acestei nomade gre se poate stinge dorul de aerul liber , de libertate!  Vasile era sclav deară numai cu trupul ; sufletul , său era mai mare decât al multor liberi.  El iubia pre D-ze în ceruri, și pre mă-sa pre pământ , și când C.  c.  Gorjănilă i porunci să nu ieasă din ogradă nici un pas el își simțise sângele năvălindu-i la inimă; peptul i bătu tare și era să-i respundă. . .  Deară oare cu ce drept poate un sclav să se împotrivească la poruncile stăpânului?  Vasile înghiți nodul și tăcu, promițându-și să-și facă din noapte zi.  Deci, pre când toți gustau repaos la curte, el lua porțiunea sa ziurnală, din care el numai cât gusta, săria preste zăplaz , și cu inima palpitândă, cu pașii agitați, se îndruma spre șeatra în care zăcea sărmana sa mamă, părăsită de toți, până și de natură, căci 60 de ningăi își scuturaseră până-ndată aceasta fulgii cei albi pre albul ei păr !  De vr-o șease nopți Vasile deară nu lipsia de a veni, ca cu mâna sa cea înăsprită de munci grele, să șteargă lacrimile bietei seale mame, și cu voacea-i dulce să-nădușe suspinurile sinului carele-l născu în fearele sclaviei!  Vasile în seara în care se începe istoria noastră, venise de vr-un pătrar de oară, își aruncase căciula sa de oaiă' în lături și se așezase la picioarele reci ale' Măriei, care astă dată era cu mult mai slabă decât în seara din urmă.  Ea putuse numai a-i face semn să șeadă, întinzându-i mâna, pre care Vasile depuse o sărutare așia de ferbinte încât bieata femee se simțise ca electrisată și putu rosti în fine: „Cum mai mergi, măi băete? ”  — D-ze să-ți trimită sănătate, mămucă, respunse Vasile, în ochii căruia nourau lacrimi.  Nu-i gusta ce-va, mămucuță?  adaosă a zice el , după câte-va minute, văzând că mă-sa nu mai zicea nimica.  Maria de-abia putu răspunde că nu, și el o ruga, în toate tipurile, să guste ce-va măcară, căci i adusese, bucățele bune, mai bune decât altă-dată, ș-apoi se lăuda surîzârid amar în sine, că le-au meritat de la stăpânu-său prin serviciile seale.  — Așia, se sili a zice Maria, le-ai meritat , ca și altă dată. . . .  Un surîs amar se stinse pre palidele ei buze.  — Ca și altă dată, adaose ea, după o mică pausă; tu nu mănânci nimica, băete, ca să mă ții pre mine cu săraca ta porțiune; te văd slăbind pre toată zioa, și, tu muncesci, ai nevoiă de putere și esci june, ai să trăesci, eară e sunt bătrână, ca mâne nu voiu mai fi. . .  Nu mai face așia nebunii, copile, mănâncă tu, mai bine. .  O!  ascultă, ascultă pre bătrâna ta mămucă: stăpânul te va căuta mai bine numai întrucât vei putea munci! . . .  Sileșce-tea deară a fi voinic d-apururea, ca să nu suferi înjurăturile și bătăile, ce vezi suferind în toate zilele, atâția din frații tăi!  Ea nu putu continua; slăbise de tot , căci întrebuințasă toate puterile, ca să poată vorbi aceste puține cuvinte.  — Așia, mamă!  mămucuță, zicea Vasile, silindu-se a lua un ton persuasiv , e mănânc cât șeapte.  Boerul scie că d-ta ești bolnavă și ți-a otărît tain , deară fiind că zioa nu am când, îs nevoit să ți-l aduc noaptea. —  Mănîncă, mămucă!  Dear Maria tăcea, căci slăbise de tot prin opintelile ce făcuse ca să poată vorbi, își plecase capul pe paiele ce i serviau de perină și adormise.  Ea prin somn gemea și sinul ei era opresat din causa lipsei de aer , și Vasile îngenuchi, la picioarele ei, cu ochii scăldați în lacrimi, nu putea să facă alta, decât să suspine și să repete ze, din când în când: Sărmană mămucuță!  — sărmana mămucă!  Picioarele nude ale Măriei erau reci; Vasile se pleacă lângă dânsele și cu boarea caldă a peptului se le mai încălzi.  El nu se mulțămi numai cu atâta, și merse afară din șeatră, strânse spini și surcele și mai ațîță focușorul , care era mai cu totul stins .  La căldura lui, Maria dormind încă, se părea mai bine, căci resufla mai liniștit .  Cucoșul cântase ântâia oară de mult .  Vasile rezemat cu cotul drept pre culcușul maică-sei, studiindu-i toate mișcările, își simția ochii îngreuiați de somn și de osteneală: de 6 nopți el mai nu dormise.  Când cucoșul vesti zorile, Maria dormia încă, Vasile se sculă, clăti o ulcică pre care o âmplu cu apă proaspătă de la pârâiaș , aduse apă și în cofă, puse apoi mâncarea, ce adusese, și ulcica cu apă și cofa lângă căpătîiul mamesei, lo sumanul său, destul de rumpt , și-i înveli picioarele, o privi câte-va minute, apoi luându-și căciula, porni să se ducă.  La eșirea din cort se mai opri o clipă, ca să-ș mai preâmble triștii săi ochi asupra ei.  — Sărmană mămucuță!  Dicea el ridicând spre ceruri ochii săi roși de trudă, și eși răpede.  II.  LA CURTE.  Sunt șease ore de dimineață.  — Cum socoți, Bincule, ce-i de făcut cu țiganul acesta, să-l însurăm cu feata bulibașii seau ba?  Așia se adresa de pre un scaun ferfenițos și vechiu de lîngă o măsuță neagră, cu saltar , Vornicul Gorjănilă cătă vătaful său șetrarul Bincu, ce stătea cu mânile la pept , în picioare, lîngă ușă, și care era șătrar , pre temeiul serviciilor ce făcuse Vornicului.  Vornicul Gorjănilă, boier din neam în neam era se înțelege, din clasa acelora ce se numesc nobili, având aceasta mai mult decât aceia, că el nu se deosebia de cei-l-alți oamei nenobili, numai prin decretele de ranguri și vechimea familiei, deară încă și prin fisicul său, care era unul în toată țeara Moldovei.  Nalt mai ca și statu-palma-barba-cotu, din poveste, cu capul mare și rotund mai ca și o boambă, ochii eșiți afară și holbați, nasul mic și îngropat mai de tot între doi obraji bugezi și cărnoși; un gât scurt și de la capătul căruia, așia zicând , se începea un pântice ca o movilă de otar de moșiă, rezemată, nu pe cozi de pesce ca pă mântul , ci pre doo picioare scurte și pulpoase, cari de ar fi avut și ele gura cea mare și înarmată de dinți negii și rari a obrazului, de sigur că ar fi gemut sub povoara afurisitului de pântece.  eată fisicul , cu dreptate nobil seau deosebitor de cei-l-alți oameni, al cuconașului Gorjănilă.  Acum de am putea lungi pre Vornicul , de doo ori pre cât e: de i-am lungăreți capul și i-am afunda ochii de i-am mai mări feața, ca să putem a-i trage nasul și a i-l pleca în jos , ca la un curcan ; de i am subția picioarele și de i-am lungi gâtul , și așia fabricat , l-am îmbrăca în pantaloni de anghină și într-un antere de cutniă vechiă și unsuroasă, de l-am încinge pre sub o dulamă scurtă, cu un brâ tăieat de tot , de de l-am lega la gât cu o basma albă, de i-am pune pre cap , în loc de șeapcă seau pălăriă, o cușmă de miel ca să-i ascundem părul cel galben ca și al mustăților seale, în fine de i-am da în mânile seale macre un biciu de pele cu alamă la vârf și vănjos ca fierul , apoi am fi format din un Vornic , pre un șătrar . . .  pre șătrarul Bincu, vătaful Vornicului Goijănilă  Aste sunt pentru fisicul vătafului, cât pentru simțimintele și ideile umane, ale amândurora, dialogul următor dintre dânșii le va face lesne cunoscute cetitorului.  Să urmăm dialogul de acole de unde l-am găsit intrând în casă:  — Cum socoți, Bincule, întrerupse boierul , învărtind mătăniile, ce-i de făcut ?  să însurăm pre țigănușul acesta, cu feata bulubașei?  — Socotința d-voastră, Cucoane, e înțeleaptă, respunse vătaful .  — El e tânăr , adaose boerul , puternic ; feata de asemenea, poate voiu prinde la sămânță de robi mai voinici, ce zici Bincule?  am cuvânt ?  — O!  mare cuvânt , cucoane.  — Mai ales că țiganul ista i arnic . . .  — Așia!  întrerupse vătaful , de n-ar lucra biciul ista n-ai putea face nici o treabă cu dânșii; mai mișei și mai puturoși oameni nici că s-o mai dat !  — Ba nu, țigănușul ăsta e destul de arnic , se înțelege că țiganu fără de bătaiă e ca roata fără unsoare, nu faci treabă cu dînsul , deară, ori cum, Vasile, treaba și-o face.  Vorba era deară de Vasile.  — șcii ce, cucoane?  pun rămășag că de nu l-aș amenința din când în când cu gârbaciul , n-ai putea zice că e arnic ; lașă-i la dracu balauri, numai după furat âmblă.  — După furat ?  Vasile âmblă după furat ?  — Da, da!  Ea, chiar și astă noapte unde era, când l-am cătat să-l trimit în țearină să prindă boii românului celuia!  — Care român ?  — șciți, românul cela care n-a vroit să vină la claca de bătut păpușoi; cela pre care mi-ați poruncit să vă răsbun ,— am trimis astă noapte să-i prindă boii de pre câmp , ca să-l fac să plătească ca și când i-aș fi prins din păpușoi.  Ei, da e vorba de Vasile: ziceam că l-am căutat să-l trimit în țearină și nu l-am găsit , am pândit și în zioă l-am văzut venind peste gard .  — și l-ai cercetat unde a fost ?  — Ba încă nu, căci trebuia să vă aduc mai înainte socotelele.  — Bătaiă, bătaiă să-i dai tâlharului!  12 piei să ieai de pre spetele blăstematului aceluia!  Cum?  după furat âmblă?  n-are aicea mâncare, haine, toate câte i trebue?  — Da cum să n-aibă!  dear țiganul poate să trăească fără să fure?  — Insă apropo, de mâncare, uitam să vă spun că jidovul orăndar are nisce putini cu brânză, el le-ar da tare eften ; să le cumpăr ?  — Poate o fi tare iute seau cu vermi!  — Ei și-apoi par-că cine sciă ce împărați vor să mănânce?  E tare bună pentru dânșii.  — Așia, da-i vorba să nu se îmbolnăvească, să ne mai bage la alte chieltueli.  — N-aveți nici o grijă!  — S-o cumperi deară.  Vătatul se plecă cu mulțămire până la pământ ,  — Dute, de cercetează unde a fost astă noapte mișelul acela?  nu i-am poruncit să nu iasă din ogradă nici un pas ?  In momentul acesta ușia se deschise răpede și se arătă un cuconaș ca de vr-o 15 ani, îmbrăcat In strae evropienesci, ca și Vornicul Gorjănilă.  — Babacă, băbăcuță!  strigă băeatul acesta, care era Tache fiul Vornicului  — Ce vrei, draga babacăi?  — Băbacă, nu știu cine mi-a fi rat galbenul acela care mi l-ai dat mata ieri, că nu-l găsesc .  și băeatul scância și bătea din picioare, strigând să-i caute galbenul , pre care singur de cu seară, l ascunsese într-un colț de după sobă și până adoua-zi uitase ce făcuse cu el , și striga, socotind acuma că l furase cineva.  Boierul se uită la vâtaf ; vătaful își răsucia mustățile,  — Ei, ce-ți spuneam e cucoane?  unde a fos Vâsile astă noapte, de nu să bea galbenul cuconașului?  — Dute, Vătaje, și cercetează; cu ori-ce chip galbenul să-i iasă!  auzitu-m-ai? . .  Vătaful salută și eși, cuconașul era să iasă și el deară băbaca-l chiamă și-i zise să se pue pre un scaun lîngă dînsul , să-i spună ce a mai învățat ieri de la d-nul B. . . .  un guvernor francez pre care l socotea Cc.  Gorjănilă destul de răsplătit cu vr-o sută de galbeni pre an . . .  Cuconașul spuse băbăcuței că a învățat Gramatica și Moralul .  Băbaca vru se scie mai ântâiu, ce-i acea gramatică?  Cuconașul știu să-i răspunză că:  La grammaire est l-art de parler et d-eacrire correctement en français.  Pour parler etpour eacrire on se sert de mots.  Les mots sont composeas de lettres.  Moara cea mai bună nu mergea mai răpede de cât gura cuconașului.  care nu se opri decât când mai se înădușia.  Băbaca își duse mâna la musteață ca să și le tragă de bucuriă că Tăchiță sciea așia de bine franțuzesce, deară din nenorocire mai dăunăzi se răsese preste tot .  Veni apoi rândul Moralei.  Cuconașul Tache, asupra întrebărei băbăcuței, că ce-i acea Morală, răspunse câte-va în franțuzesce, de și.  am uitat să spun , băbăcuța nu înțelegea bechiu din limba asta.  El l -îndemnă să-i spună Românesce câte ceva din cele ce-i spunea Franțuzesce; se nimeri, după multă frămîntătură că cuconașul să poată traduce frasele:  „Toți oamenii sunt frați, de timp că toți au de tată pre Adam . . .  Noi trebue să iubim pre tot omul și să facem bine ori-cui și creștinului, și Neamțului și jidanului. . . ”  Cuconașul citâ și pre Neamț , după creștin , pentru că băbaca adese ori i spusese că el , Neamțul , e păgân ?  Nu mă întreba însă, onorabile lectorule, de ce n-a pus și pre țigani, căci n-ași sci ați spune de ce.  Băbaca, dând din căpușor l întrebă cine i-a spus că toți oamenii sunt frați: mi-l încredința că nu se poate să fiă adevărat , că atunci și țiganii ar fi frați cu boerii: — Auzi vorbă?  da nu crede, Tăchiță: ascultă ce ți spun e , țiganii sunt făcuți pentru boeri, ei au alt tată. . .  și cuconașul , care era foarte pre jos în idei și simțiminte frumoase și care era legănat în ideile tătucă-său, afirmă că băbăcuța are dreptate și că d-l V. . . .  se înșeală.  Cu așia chipuri toată sămînța cea bună ce bietul guvernor semăna în sufletul lui Tache, cu opinteli mari, o întrevedere de o clipă cu Vornicul , o desrădăcina și nu lăsa nici urme măcar ; și asta se întâmpla foarte adese.  Bietul guvernor era sărac și prin urmare nevoit să înghită noduri ori-ce contraziceri, făcându-și ultimele iluziuni din gălbenașii ce boerul avea să-i numere la capătul anului.  Așia era educațiunea ce Vornicul dădea fiului său, Cuconașului Tache, un băeat frumușel deară prost cât opt -spre-zece.  Am putea descrie mai multe esamine de aste în care Vornicul , lua într-o clipă tot aceea ce nefericitul guvernor băga în glava băeatului într-o lună seaji doo, dear socotim de prisos .  A cui era oare vina deacă la capătul anului băeatul nu putea înțelege cum se poate ca Neamțul să fiă creștin și țiganul om . ? . .  Acuma, înainte de a țrece mai departe, socot că n-ar strica pentru mai bună lămurire a istoriei noastre, să spunem ceva mai mult asupra lui Vasile.  III.  DIN COPILĂRIA LUI VASILE SI PANA IM TIMPULU DE FeaCA  Cu vr-o opt ani mai în urmă, Vornicul Goijănilă se făcuse posesorul etern al moșiei pre care suntem .  Era în luna lui Prier ; boierii după ce petrecuseră iearna în adunări și baluri, în târgul Peatra, un târg compus din un pumn de case, aruncate fără nici o regulă între munți, ca nisce jucării într-o cutiă fără de capac , case locuite adese de inimi nu de peatră; după ce, zic , mai bine de patru luni Vornicul jucă preferanțul și cucoana controdanțul și valsul cel voluptos și polca cea amoroasă, boerii noștrii văzând pre Prier aproape, porunciră să pună hamurile de ațe pre 12 cai din soiul faimoasei mârțoage și cățel cu purcel și cuconul Tache se suiră într-o brașoveancă lungă ca arca lui Noe.  In fine surugiii chiuiră, arapnicile pocniră, roțile scârțiiră.  După o zi și o noapte de drum , ei, boierii, ajunseră la noua lor proprietate.  După câte-va zile de odihnă, cuconul și cucoana eșiră să viziteze moșia și din întâmplare veniră să treacă pre lîngă șetrele sclavilor , pre care-i trămisese acole de cu toamnă încă.  Pre atunci Vasile era de 14 ani, vesel și cu nepăsare se alunga dinaintea șetrei părințesci.  Cucoana se apropiă de dânsul , i făcu câte-va întrebări la care băieatul respunse cu atâta istețiă, încât cucoana, fără să asculte de mama lui care o ruga să i-l lase, că-i bătrână și singură, porunci ca în zioa aceea chiar însăși bieata Maria să-și aducă copilul la curte.  Maria suspină și se resimnă, înălțându-și ochii la ceruri.  A doua zi Vasile, îmbrăcat în nisce pantaloni vechi d-ai cuconului, asculta toate poruncile junelui său stăpân , ale cuconașului Tache, care nu prea avea respect pentru acel câți-va ani cu care Vasile era mai mare decât dânsul , căci cu înjurăturile cele mai mărșave, pretindea că bietul băieat să-l lase a l încăleca; cuconașul Tache însă nu voia numai a-și face ilusiune că-i călare, ci a gusta oare-cum din realitate, căci d-lui, cu o biciușcă, pre care o căpătase la St.  Vasile trecut , de la tatăl său, biciuia din toate puterile pre omonimul acelui sânt .  — Băieatul în multe rânduri răbdase asemenea tratări, dear într-o zi când l trecuse cu șeaga se vede, mi-l aruncă cât colo.  Atunci resună tot sătul de plânsete și vaete.  Vornicul aleargă și-i făcu ca în multe rânduri încă dreptate: el porunci lui Vasile să se supue la poruncele cuconașului.  Cuconașul , ca acela ce văzuse de mii de ori, cum răsplătesce băbăcuța țiganilor „nesupuși,” întocma ca el , se înțorțișia s-apuce pre Vasile de negrul lui păr .  Babaca-i ajuta să-l trântească la pământ .  Apoi cuconașul se-nalța pre vârful degetelor și-n timpuri măsurate i croia cu biciușca cât putea, strigând : Cioară, balaure, baragladină. . .  și câte mai multe espresiuni ce le clironomise de la părinți.  Boierul își răsucia mustețele, pre atunce le avea, privindu-și muțunachiul ; se întorcea apoi către băieat , când l văzu c-au ostenit și trecându-și degetele ca morcovii, pre sub bărbia lui, i zicea:  „Destul , draga băbacăi!  — El intra apoi în casă la cucoana, care nu putuse asista la scena asta, având a tăia codițile unei țigăncușe, care furase o bucățea de zahăr .  Vornicul se apropia de dânsa cu mulțămire ș-o săruta pre frunte, zicând : — Sunt semne bune de gospodăriă în Tăchiță.  Cucoana încuviința.  Cuconașul intra apoi în casă și nineaca-l strîngea la sîn .  — Vai, draga ninecuței, te-i fi ostenit cu baragladina ceea; țiganul are pelea vârtoasă ca bivolul !  Să fii auzit atunci laudele cuconașului c-au secelat .  espresiă părintească, c-a secelat țapăn pre tâlharul acela.  In timpul acela Vasile plângea.  Așia fu vieața bietului țigănaș mai bine de doi ani; bătăi preste bătăi, înjurături preste înjurături formau porțiunea sa ziurnală.  Cuconașul însă era acuma mare și nu șcia nici buche: Vornicul se sfătui cu Vorniceasa de cele ce ar trebui să facă: să-l deae la vr-un pensionat ?  — Nu puteau înțelege cum de fac părinții una cât asta, căci pre la pensionate nu se-nveață — așia aflaseră d-lor.  — religia ortodocsă, și ele-s ținute mai toate de nemți păgâni, cari nu duc băieții nici odată la biserică, nici postesc , nici se-mpărtășesc de patru ori pre an , precum făcea Vornicul , după ce dedea vr-o câte-va sărindare și trămitea colivă la biserică vr-o câte-va zile! . . .  Ei se otărîră să nu-l deae nici la vr-o scoală publică, căci nu se cuvine, zicea Vorniceasa, ca un fiiu de boer să-nvețe cu toți fiii de ciobotari și de cojocari!  Nu mai rămăsese alt mizloc de a educa pre Tăchiță, decât de a-i tocmi un dascăl în casă; Cucoana însă pretindea ca să-l trimită în năuntru; Boierul susținea că nu, căci l-ar perde mai degrabă și decât în un pensionat și aducea de mărturiă pre fiul cuconul Enache D. . .  și pre altul și pre altul !. . .  Cocoana earăși i spunea că se înșeală și ea-i aducă de mărturiă pre fiiul Postelnicului Luptă, care venise de curând de la Paris c-o mulțime de cărți, și pre care-l auzise ea vorbind așia de frumos franțozesce; dear fiind că bărbatul este cap femeei, — de ce?  nu știu!  — boierul se-mprotivi cu tot dinadinsul , el se puse apoi și scrise la Iași unui amic al său, să-i tocmească vr-un dascăl , care să fiă bun frances .  Aceasta era ântâia și ultima calitate ce d-lui doria în dascălul fiiului său!  Preste câte-va zile sosi d.  V. . . .  de carele am mai vorbit .  D-lui V. . .  de și nu sciea cumplit de multe, sciea din norocire, îndestule pentru Tăchiță, pre care babaca și neneaca doriau să-l audă numai vorbind frumos franțozesce, altă ca altă! . . .  Ori cât de puține însă erau cunoscințele, d-lui V. . ,  s-o mărturisim spre lauda lui, el era din oamenii acei puțin numeroși și privilegiați, cari înțeleg seau sunt aproape de a înțelege, de a pătrunde misterul în care e creat omul : un analis amănunțit al inimei seale, l făcuse domn pre ori-ce patemă materială, și de-ar fi fost îndestul de avut , ca să poată trăi singur , de sigur că n-ar fi vrut să înșele mai mult timp pre un tată, făcându-l să presupună că-i învățat , pentru că scie bine franțozesce.  D-l V. . .  însă n-avea cuvânt , căci, cel puțin în privirea mea, științile d-seale erau mult mai de prețuit decât ale multor învățați moderni, purtători de ochelari.  D.  V. . . ,  cunoscea mai mult de cât aceștia: el scia mizlocul de a găsi fericirea în sînul religiunei seale, religiune, ce-i dreptul , degajată de ori-ce materialism .  Religiunea era, așia zicând , elementul în care trăia el , și puțin cam poet , măcar că nu era de nevoiă să fiă, el vedea pre D-zeul cel bun în ori-ce steluță ce sclipia seara pre cer , în ori-ce perlă de roo ce tremura pre frunzișoară, suflată de adierea dimineței.  Ca să finim despre d.  V. . . ,  să zicem : el era un om din aceia, pentru cari prejudecățile lumei sunt nule, și cari nu se servesc încă cu termenele bursuflate latinesci și grecesci, de modă între învățații seculului!  El era bun , modest , franc ; iubia pre D-ze în spirit și adevăr , și vedea în tot omul pre fratele seau.  Ideile lui erau frumoase și deacă d-l V. . .  nu putea cu esactiteță să învețe pre școlarul său a resolve vr-o ecvațiune de gradul al 2-lea, cu mai multe necunoscute, seau să-i esplice formosa psihologiă, cel puțin putea să facă din el , un om leal și bun , și de nu un filosof seau sofist , cum îți place iubite lectorule, măcar un gânditor pătrunzător și neafectat .  Am văzut însă cum băbăcuța strica într-o clipă, tot ce bietul om făcea așia de gre !  Nu e însă d-l V. . .  principalmente obiectul istoriei noastre, ci Vasile.  Am zis , îmi pare, că Vasile, după doi ani de bătăi, se văzuse de odată mai ușurat ; e lesne de înțeles cu ce chip .  D.  V. . .  sosise și cuconașul învăța toată ziua, apoi acum era și mai mare și, să nu tăgăduim , de ar fi fost el numai cu D.  V. . .  poate curând inima lui s-ar fi schimbat foarte, căci din natură nu era vr-un tigru și-mi pare că ori cât de rău să fiă un copil , prin măsuri înțelepte se mai poate îndrepta.  In adevăr , când băeatul eșia din clasă seau din camera d-lui V. . .  carele i vorbia de egalitate. . . .  adese, zic , el , simțindu-se mustrat de cuget , venia să sară în gâtul lui Vasile și să-i ceară ertare, pre care țiganul i-o acorda, ștergându-și ochii înlăcrimați.  Dear câte-va minute după ce intra în camera tată-său, eșind , cuconașul era tot cuconașul Tache, fiiul Vornicului Gorjănilă și Vasile obiectul însolențiilor lui.  Să nu uităm a spune că D.  V. . .  rumpea puțin Românesce și că iubia pre Vasile pentru istețimea și blândețile lui; bine, rău, el i vorbia adese-ori de D-ze , de libertate, de toate, și Vasile l înțelegea mult mai bine decât cuconașulu, căci suspina, apoi plângea și se arunca la picioarele d-lui V. . .  întrebându-l deacă și el cu maică-sa și cu toți sclavii sunt făcuți de D-ze ? .  de sunt și ei oameni.  D.  V. . .  plângea cu dînsul și-l mângăia și-l învăța.  Asta era o lecțiune repetată îndestul de adese, pentru ca Vasile să pervină a se cunoasce și pre sine și pre oameni mai bine.  Trecuse așia mai bine de jumătate de an și Vasile mulțămia lui D-ze că nu-l uitase nici pre dînsul .  El iubia acum pre D.  V. . .  și pre maicăsa pre pământ și D.  V. . .  l învățase a iubi pre D-ze în cer și pre pământ , dear o!  cât e de adevărat că soarta cea jaluză, soarta care suride numai când ne vede plângând , cât e de adevărat , zic , că ea nu prea lasă să ne bucurăm mult timp nici de nefericirile ce ea ni-a trămis și cu care noi ne am deprins ! Când Vasile isbutise a-și înăduși suspinurile în sînul unui muritor , pre carele D-ze lă trimisese, eacă Vornicul schimbă tot mersul lucrurilor .  El băgă de seamă că Vasile nu era de ajuns ocupat toată ziua numai cu pusul și strînsul meselor , cu curățitul tacâmurilor , cu tăieatul lemnelor de bucătăriă și cu aducerea apei, lucruri pre cari băeatul se silia să le finească cât putea mai degrabă, ca după aceea să poată asiste și el la lecțiunea cuconașului, căci începuse a înțelege binișor franțuzesce.  Vornicului zic , părându-i-secă băeatul e prea puțin ocupat , chiămă într-o seară pre vătavul Bincu și-i zise:  — De mâne, Bincule, să ieai pre Vasile în seama ta și să-i dai de lucru la câmp , numai diminețile și serile va veni să servească cuconașului.  A doua-zi, plângere, rugăminți, toate, toate fură vane: Vasile trebui să urmeze neflesibilului vătaf , carele spre mângăere, i promisă, arătându-i biciul , că nu-l va bate întru cât va fi supus și muncitor .  De atunci mnncile cele mai grele și adese cele mai mârșave, fură lăsate pre umerii bietului Vasile, căruia nu-i era măcar liber să plângă; plângea numai noaptea, când era singur .  Trecură și astfel încă vr-o doi ani.  Intr-o zi l chiămă vătaful ce inspecta, în câmp , la culesul popușoilor .  — Ascultă, Vasile, i zise el cu un accent mieros și prefăcut ; mi-e milă de tinerețile teale și ași vrea să te mai scutesc de muncă; ce zici, vrei?  Vasile tăcu, dear se miră în sine cum omul acesta crud , care ar fi luat până și pelea de pre dînsul , d-ar fi fost cu totul al lui, șic are nu-i da voiă să cerceteze pre mă-sa decât dumineca, se mira, zic , cum de s-a făcut așia de îndurător .  Băătul avea o înțelegere ageră: el prepusă o cursă.  Se vedem de se înșeală.  Vătaful și el nu era om fără de cap , lui i trebuia cineva, care să fiă ca și dânsul de ager , ca să-l poată întrebuința în mistuirea grăușorului și a porumburilor ce despăreau acum de pre câmp și acum din coșaie, ca să ia loc în carul cu fân — pre dasupra numai — ce șetrarul vătaf , trimetea de vânzare acum la Roman și acum la Pieatra.  Pentru asemenea întrebuințare el de mult ochise pre Vasile, deară probitatea și supunerea lui cea mare l întimidase; el nu îndrăsni să-i propue postul de onoare.  Astă dată însă vătavul voi să se folosească de tristeța încare căzuse Vasile, căci maică-sa se îmbolnăviseși boala i creșcea răpede de vr-o câte-va zile.  Dear acesta, după cum văzurăm , nu respunse nimic , la prologul cuvântărei lui.  Vătaful însă luând tăcerea de încuviințare, începu a-i arăta un venitor de rose de-i va fi credincios și-i va împlini toate vroințele; i arăta pre bătrâna sa mamă scăpată de toate nevoile, în fine vătaful întrebuință toate promisiunile și asediă cu amoral lui fiesc toate simțimintele cele nobile ce Vasile nutrise și mărise prin convorbirile cu d.  V. . .  simțimente născute în sufletul său de la natură.  Băeatul când auzi că măsa are să fiă scăpată de nevoi, mai era să primească, deară, ca în sufletele în care simțimintele nu sunt afectate ci naturale, onoarea și datoria eșiră deasupra, biruiră până și amoral lui cel fiesc .  El răspunse liniștit , că d.  V. . . .  i-a spus că nu e bine să fiă cineva trădător și fur .  Vătaful se înfuriă, deară se conținu.  De atunci însă el jură lui Vasile o ură ne-împâcată, și lesne a putut să judece cetitorul de ș-a ținută cuvântul , chiar din convorbirea lui de la început cu d.  Gorjănilă.  Până acuma Vasile tot mai căpăta învoirea de a merge să mângăe și să cerceteze pre biata sa mamă, pre Maria, pre care am văzut-o bolnavă, dear judece cetitorul , care fu durerea băieatului, când într-o zi, după o lungă convorbire cu vătaful , boierul i porunci să nu mai iasă din ogradă nici un pas , fără voia vătafului, și vătaful e de înțeles că nici decum nu era dispus a implini cererile țiganului.  In van băieatul întrebuință tot creditul său pre lîngă Cc, Tache, că acesta să stăruească la băbaca, să-i învoească mergerea la măsa, pentru că e bolnavă.  Cc.  Tache nu putu schimba decisiunea d-ântâia a Cc.  Gorjănilă: — Degeaba, nu vrea băbaca; fu răspunsul ce cuconașul i dete.  Atunci se ridică în sufletul băieatului o luptă mare:  Cum!  striga el în sine, desperat , neputând plânge, este un D-ze , care mi-a dat mamă și sufletul ca s-o iubesc ; un D-ze care e drept , și mă privesce muncind zi și noapte, ca să nu pot avea măcar mângâerea de a șterge lacrimile bietei femei, care mi-au dat vieața și fearele! . . . .  și cu capul rezemat de o coloană a prispei, băeatul rămăsese ca mut , cu privirile rătăcite și cu inima însângerată, când cuconașul eșind din casă, cu torba de-a spinare, cu pușca de-a umăru, i porunci să-i urmeze la vânat .  Uitasem să spun cetitorului, că Tache acum era într-o vârstă în care trebuia să-și schimbe jucăriile copilăriei pre a le olteiei: el din toate preferase de o cam dată vânatul , și căpătase, la zioa nineacă-sa, o pușcă, pre care încă n-o cercase, decât în vr-o doo Duminici, nefiindu-i slobod a împușca decât cu învoirea d-lui V. . .  In zioa asta, se vede că cuconașul respunsese bine la clasă, cât fac doo cu doo, căci, după cum văzurăm , veni căpuit de provisiuni până-n dinți, să poruncească, sărmanului Vasile să-i urmeze.  Vasile ar fi voit , bucuros să rămână, ca singur să poată a-și deda sufletul la tristeța de care era cuprins , ca singur să poată plânge, căci de câte ori suntem adânc întristați, dorim lacrimi, ca să alinăm , ca să potolim focul cel arzător , ce ne sfâșiă sufletul , deară era sclav !. . .  el urmă dear cuconașului.  După o jumătate de oară de drum , în care Vasile urma Cc.  mânat cu totul de vântul cel grozav al robiei, în timp ce Tache șuerând cu emfasă un marș , se silia să imiteze marșuirea militărească, amândoi ajunseră în pădure.  — Să mergem pre la pădurar , zise cuconașul , înturnându-se spre Vasile, care tremura de frig , fiind numai în pantaloni și cămașă, măcar că soarele de toamnă trimitea razele seale prin o pâclă groasă și rece, ce se întindea ca un văl preste pădure și pâraie.  Să mergem după iepuri.  Vasile tăcând se-ndrumă în stânga.  După vr-o 100 de pași, ei ajunseră la un bordeiu coperit cu pământ și pre care fremuiau fel de fel de buruene uscate, suflate de un vântișor cam subțire.  Pre pragul ușei bordeiului cosia la altițe o fetișoară ca de vr-o 15 ani.  In negrii ei ochi ascunși sub arcuri negre îmbinate, se oglindea tot sufletul său cel bun și amoros ; o frunte lată și albă cununată de cosițe negre ca peană corbului, împletite cu flori tomnatici; o guriță transparintă ce ascundea perle albe ca zioa, o guriță de surîse, ce se disputa în frumusețe cu rosele ce se-ngânau pre feața ei cea velutată și vergură; o taliă voluptoasă, strînsă de un peștiman fin , o taliă ce se desemna prin simpla cămașă cu altițe, ce o învălia; un picioruț mic , rotund și alb încă, de și în multe locuri măcelărit de petrele și spinii nemiloși pre cari ea călcase; eacă Raluța, fiica pădurarului, după care oftau toți flăcăii, deară care, ca viorela codrului nu vroia să se despartă de tulpina la umbra căreia crescuse: ea prefera să moară pre lîngă bătrânul ei tată, un om nalt și încovăiat sub povoara a 60 de ani, suflet bun și simplu, deprins a culege primă-veara cele ântâe viorele și lăcrimioare ca să le deae Raluței, și toamna spini și vreaseuri, ca să-i facă foc să nu răcească, ea o floricică adevărată, o lăcrimioară cu viața. . .  Raluța văzând pre vânătorii noștrii, lăsă cămașa în lături și sculându-se, le eși înainte ca să-i apere de doi dulăi mari, ce nu s-ar fi pre gudurat pre lîngă dânșii.  — Acasă-i badea Eliseiu?  întrebă cuconașul , aruncând pre furiș o căutătură cam galeșă asupra fetiței.  Raluța lăsă și ea ochii pre unul din ei, însă așia de răpede, încât nici cuconașul , nici țiganul nu putură înțelege la care din ei.  Ea apoi, asupra întrebărei cuconașului, respunse cu o voace în care mierla ș-ar fi cunoscut multe din amoroasele ei note, cum că tătucă-său, de mânecate se sculase și se dusese până-n sat , la vornic , să ducă banii birului.  Cuconașul murmură în sine de ciudă, căci singur nu scia pre unde să se ducă după iepuri, și Vasile lăsă să se stingă un surîs amar pre buzele-i palide ca toată feața sa din causa grozavei lupte lăuntrice.  Raluța-i pofti să intre în bordeiu să se odihnească.  Tache acceptă; nu doară că era ostenit , deară pentru că era într-o etate când nu prea se fuge de fetițele frumușele.  Mai ales că d-lui se credea îndrituit la ori-ce onoruri și supuneri din partea fetiței, căci era fiiul proprietarului pădurei, și prin urmare, nu numai spinii i aparțineau, deară și florile.  Logica cuconașului la părere-i era foarte sănoatăsă.  Intrând în bordeiu, d-lui își promitea să se cerce a face asediul mandrei codrilor ; d-lui un fluture cu aripi boerite.  Așia-s mai toți coconașii: pre lîngă țărăncuțe, se-n-veață a face curte la cuconițe, de și adese-ori, povestele ne spun , că mulți din fluturașii acești nestatornici, ș-au ars aripioarele în focul amorului celui ântâiu și nu mai putură a se despărți și a se desvăța de nectarele crinului celui câmpenesc , ori-cât de frumoasă i se părea rosa cea cultivată din cele mai alese grădini.  Tache intră deară.  Vasile se mulțămi, în tristeța sa, s-arunce asupra fetiței, care l poftise să intre, o privire așia de espresivă încât ea nu putu s-a primească fără ca să nu lase a se deschide mândrii boboci de rose, de pre feața sa.  El apoi, în loc să intre, se puse machinalicesce pre pragul pre carele cu câte-va minute mai nainte șezuse Raluța; își aruncă căciula în lături și cu capul în mâni, lăsă ca vântul să se joace în voiă-i prin abanoasele seale bucle.  Ceva no și mai mult decât tristeța cu care pornise d-a casă; agita sînul băieatului.  El era însă prea ocupat de portretul sărmanei seale mame, ca să poată gândi acum că inimioara sa bătea astă dată de amor , la vederea acestei fetițe, pre care d-atâtea-ori o văzuse, pre când el era încă liber ca păsăruica, pre când ea fără teamă se trântia cu el pre pajiscea verde de lîngă șeatră lui părintească, ea fiica codrilor și el fiiul câmpiilor .  Vasile zic , era departe de a gândi la amor , măcar că decât va timp , când o vedea, ca o rază luminoasă i trecea pre încărcata sa frunte; și sînul i bătea, nu cu bătaia acea dureroasă a tristeței, deară cu o bătaiă lină și bine-făcătoare. . .  Poate, s-o zicem și noi, poate nu era amor ci o veleitate de amor .  Decâte-ori când întălnim pre vr-o floricică d-aste drăgălașe, de care D-ze îmbucură drumul cel spinos al omului, de câte-ori zic , nu simțim simtoame de amor , și de câte-ori nu ne înșelăm socotind că cu adevărat iubim .  O oară însă, o clipă, după aceea de-ntâlnim pre alta, simțim tot ca și pentru ântâia.  Aste nu sunt amoruri ci veleități d-amoruri, și vin de acolo, că sufletul , că inima fiă-cui, făcute fiind ca să iubească, socot că în fiă-care ființă ce le trage atențiunea, că ea-i jumătatea lor , (căci acel ce nu iubesce nu-i om întreg ).  Dear îndată se desabuzează, căci ele nu bat mult timp pentru dânsa.  Ferice de acela care n-a călătorit mult timp prin spini, pentru ca să culeagă rosa, care adese formează toate ilusiunile și visurile seale și după care suspină sufletul său!  Am numit amorul rosă, pentru-că, ca dânsa are spini, ca dânsa-i frumos , deară ca și dânsa-i trecător în lume; el e etern numai în romanuri.  Să urmăm . . .  Coconașul intră în bordeiu, care, fără să fiă bogat mobilat , era de o curățiă admirabilă: lîngă un forn (horn ) de nuele lipit și umuit bine, pre o poliță curată se vedeau în regulă oalele și străchinele cu gura în jos .  In fundul bordeiului, sub o ferestruică mică, un divan coperit de lăvicere țesute de Raluța; la capătul divanului un secriaș pre care se ridica un clit de lăvicere și perne albe, care de sigur erau zestrea Raluței, lăviți împrejurul păreților celor -l-alți.  Pre păreții umuiți, nu erau tablonurile din saloanele noastre, ce numai, spre răsărit , o iconiță vechiă a sântei Mării înconjurată de flori uscate și de mulțime de busuioc , sub dânsul stătea aninat într-un ărzobaș de hârtiă un o roș împestrit , tocma de la pasci, ca să veadă fetița, în el , norocul său.  Aceasta era cămara Raluței.  Cuconașul merse de se așeză pre pat , Raluța căuta din ochi pre Vasile, și nevăzându-l , cea ântâe decisiune a ei era să ieasă.  dear înturnându-se spre ușă, l văzu la ușa d-ântâia a bordeiului, care dădea în tinda ce servia de cameră tătucă-se .  Fetița esaminând pre furiș , posițiunea cea tristă a băieatului, simți o lacrimă neesplicabilă, curgând din dulcii săi ochi.  Ea ștergând-o răpede cu mâneca, se rezimă de ușorii ușei seale, în așia tip ca să nu-i scape nici o mișcare d-ale lui său d-ale cuconașului.  Erau în așia posițiuni, mai bine de cinci minute și nime nu deschisese încă convorbirea.  De o dată se auzi o trista doină din cimpoiu, Vasile se sculă răpede, ca un om trezit din un vis gre .  Raluța tresări privindu-l .  — Acesta-i tătuca, zise ea, după ce câte-va secunde ascultă cu atențiune.  Cuconașul își mușcă buzele de ciudă că nu putuse zice fetei, măcar un cuvințel de inimă albastră, deară se mai mângâiă amintindu-și, că cel puțin va putea să-și urmeze vânătoarea.  După câte va minute, se areată bătrânul Eliseiu, pădurar , neam din neam de pădurar , care văzuse mulți arbori, mai ântâiu mlădițe, apoi nuele, apoi pari și în fine bătrâni arbori, la umbra cărora creștea pre Raluța, viorica sa, așia numia Eliseiu pre fiă-sa.  Bătrânul apropiindu-se de bordeiu, întâmpinat de dulăii, amicii săi, zâri pre Vasile și-i dădu bună-dimineața, surîzându-i prin desele și albele seale mustăți.  Băiătul i ură înapoi zioa bună, apoi remasă earăși în posițiunea-i primitivă.  Bătrânul l apucă de mână.  — Ce mai face mămucă-ta, măi băete?  i zise el cu tonul cel franc și plin de acea autoritate părintească, ce șcie lua atâta de cu înlesnire țăranul bătrân când vorbesce către cei tineri.  — Tot rău, moș Eliseiu, tot rău, respunse băieatul oftând .  — Să-i trimiță D-ze sănătate, ripostă bătrânul .  Apoi se întoarse către Raluța, care eșise în ușă întru întâmpinarea lui și sărutând-o pre frunte:  — Ce-ai făcut , tu feată hăi, de când m-am dus , întrebă el .  Raluța l încredință că petrecuse liniștit cosind , apoi i spuse că-l așteaptă cuconașul boierului.  Bătrânul clătină din cap îndestul de tare, pentru ca un observator bun să citească în această clătinătură: asta nu-mi place,. . .  aista n-o să-mi dea pace. . .  aista prea mult mă visitează. . .  El era tată și încă ce-va mai mult , el avuse ocasiuni de a cunoasce boierii d-ajuns , ca să se teamă acuma de venitorul Raluți-sa.  — Da ce nu întri o leacă, bădică Vasile, zise cu bunătate fetița, adresându-i pentru ântâiași dată vorba, încuragiată de presința tătucă-se .  Băieatul își aținti privirea asupra fetiței, amândoi tresăriră, el urmă apoi, fără a respunde, lui Eliseiu.  Ușia era prea strimtă; se-ntâmplă că la prag Raluța din greșeală păși tot odată cu Vasile, acesta se trase îndărăt , dear ochii săi întâlniră pre ai copilei, și astă dată earăși amândoi tresăriră și-și întoarseră capul în altă parte, și în peptul amândurora inima seau vr-o coardă d-ale ei bătu mai tare, eară feața li se rumeni la amândoi.  In fine toți intrară în bordeiu.  — Măi Vasile, zise cuconașul , sculându-se ca să ieasă, să iei pușca lui badea Eliseiu, și d-ta, bade, adaose el a zice către pădurar , să vii să ne arăți unde putem âmblă după iepuri.  Bătrânul vroi să-l încredințeze că pușca e stricată și ârbuită, dear cuconașul pretinzând să-i o dea numai decât, el socoti de datorință să-i împlinească porunca.  Apoi i areată locul unde socotia că sunt mai mulți iepuri, nu fără a-l înștiința că mai bine ar fi să se lase pre altă dată, căci cam âmblă lupii pre acolo și-i pâclă încă, și n-are nici câni de vânat .  Cuconașul însă nu vru să bage în seamă nici una din observațiunile aceste, și eși din bordeiu șuerând și trimițând Raluței, ce rămăsese, lîngă prag , o ochitură dulce, care din nenorocire scăpă atențiunei fetiței, preocupată fiind astă dată cu alte cugetări.  — Da bine, măi băiete, zise Eliseiu către Vasile, care se pregătia să urmeze lui Tache, dându-i o pușcă ruginită din tindă, nu te temi că te-i îmbolnăvi și tu, de nu ț-ai luat în spete un sucmăiași ceva?  Vasile în faptă era vânăt de frig , dear amintindu-și că sucmanul său învălia pre maică-sa, răspunse cât putu mai liniștit , că-i e pelea groasă și că-i deprins cu frigul .  Apoi se sili să înădușe în pept un oftat ce-l scăpă cu toată silința sa.  Deacă Raluța nu luase aminte la ochitura ce-i trimisă cuconașul , ea însă nu perdu de fel oftatulă acesta; i se părea că se rumpsă ceva din inima ei, când el se trăgănă cu întrerumpere pre buzele băieatului, ca să adaogă la atmosfera cea teribilă ce înconjoară pre cei nefericiți.  Intr-o clipeală Raluța fu în fundul bordeiului, de unde se întoarsă, rumenă de plăcere, aducând o cațaveică blănită cu oaie și cu dinaințele de vulpe, pre care o tot îngrămădia spre Vasile, cu ochii la tată-se , zicând :  — ține, tătucă, dă bădicăi, cojocelul d-teale, să nu-i fiă frig și ți-l va aduce înapoi când s-o întoarce.  Moșneagul se uită lung la fiică-sa, apoi la Vasile, carele cu ochii în pământ nu scia ce să facă.  După aceea el zise băieatului, cu blândețe, să primească cațaveica Raluței; și apăsă cu intențiune tonul asupra cuvântului cațaveică.  Raluța se uită răpede la aceea ce ținea în mâni și poate acuma numai băgă de seamă că nu era cojocelul tătu-că-său ci cațaveica sa.  S-o iea însă nu mai era mijloc căci, într-aceste, Vasile, o luase din mânile ei și-o aruncase pre spate.  Fetița se uită răpede la tătucă-său, dear întâlnindu-i privirea, ea se roși și plecă ochii.  — Da nu mai eși, mojicule!  strigâ d-afară cuconașul , carele aștepta de vr-o câte-va minute.  Vasile ridică capul , se uită împrejur ca un om ce caută ce-va, scrîșni din dinți, dear apoi surise amar , poate amintindu-și că-i sclav și prin urmare fără de putere.  El dete apoi bună zioa bătrânului și Raluței care-i trimise mulțămindu-i o privire așia de tristă și de compătimitoare, încât băieatul puțin de nu cedă dorinței de a-i apuca mânuța cea drăgălașă, ca s-o pună pre sînu-i înviforat , să-i aline duduitul cel grozav lăuntric , ca pre degetul lui D-ze carele alină furtunile.  Apoi el eși răpede urmată de pădurar și de Raluța.  — Ticălosul tot ticălos , făcu cuconașul , încrețindu-și fruntea cea îngustă și lărgindu-și gura cea mare și buzată.  Vasile mai că perdusă răbdarea și era să-i respundă, deacă Eliseiu nu-i făcea semn să tacă, și deacă nu vedea oțerirea de dispreț ce sbură de pre feața Raluței, oțărire în care Vasile, făr- de voiă, ceti cât iubia fetița pre cuconașul .  — Mai vino, bădicuță, pre la noi, zise fetița încet către Vasile, profitând de momentul când tată-său era cu spetele spre dânșii, îndreptând pușca pre umerii cuconașului.  Un surîs de plăcere, cel ântâiă poate după ani de necazuri, deschise arcurile cele ferme și mărețe ale gurei băieatului.  Acesta și o afirmare înțelegibilă din cap fură d-ajuns ca să dea aripi inimioarei Raluței; ea nu se simția de bucuriă, și în inocența și imprudința-i mai era să-i sară în gâtul băieatului, să-i mulțămească pentru un așia răspuns , deară n-avu timpul , căci cuconașul plecă și Vasile trebui să-i urmeze.  Raluța rămasă la vr-o câți-va pași departe de bordeiu, în timp ce tătucă-său cu cei-l-alți se făceau nevăzuți din ce în ce printre arbori și aburii albi și reci ce înveliau pădurea.  Ce tresărire dulce și ce lacrimă voluptoasă fu aceea ce simți și ștearsă fetița cea frumoasă, când putu zări în îndepărtare pre Vasile oprindu-se și întorcându-și capul spre dânsa și cât de răpede se făcu resuflarea sa amăsurat cu cât el se făcea nevăzut ochilor săi! . . .  Să mărturisim :  Raluța de sigur iubia pre Vasile, pre copilașul cu care d-atâtea ori să jucase când el era fiiul liber al șeatrei.  Dear oare Vasile iubia pre Raluța?  — Asta era întrebarea ce ea-și făcea fără să vrea, seara când, după ce culca pre tătucă-său în tindă, se ruga fecioarei Măriei, s-o păzească de ispite rele.  Vasile, de mai bine de jumătate de an , de câte-ori o vedea, simția ceva no în inima sa, el însă, sărmănelul , era ocupat de nefericita sa mamă și nici o dată nu cercase a cunoasce la ce să atribueze opresiunea și palpitațiunile misterioase ale peptului său, de câte-ori era lîngă ea; ce-i dreptul că de mai multe-ori își făcu întrebarea, că de ce nu-i mai poate vorbi tot cu acea francheță, cu care-i vorbia când era mică!  — Se vede deară că și Vasile iubia pre fetiță, dear numai fără de voiă, ca amor spontane căci altmintere nici ar fi gândit la ea, toată vieața sa dorind s-o sacrifice pentru maică sa.  Întrevederea de acuma propășia, cu 6 zile, seara când noi am găsit pre Vasile în șeatră, la picioarele Măriei.  N-am fi raportat-o deacă nu ni am fi temut de a greși tăcând afacțiunile eroului nostru.  Să-l urmăm acum la vânat .  Vânătoarea se făcu și astă dată ca tot-d-auna, în liniște; nu se întâmplă nimica supărăcios .  Cuconașul cheltui o mulțime de pulbere și ucise un biet șoldan .  Cât pentru Vasile se încercase și el să ucidă cu pușca pădurarului, carele se întorsese a casă, după ce le arătase locul unde să vâneze, deară ea nu lo foc , fiind cu totul ruginit .  Cuconașul n-avea copoi, deci Vasile, din porunca d-seale, făcea serviciul unui asemene, stârnind iepurii de prin tufe, hăituind , chiuind .  Era soarele-a chindia când ei reintrară a casă, fără ca să se fiă mai abătut pre la pădurar , cu toată plecarea lui Vasile și resonarea ce făcea, că trebue să înapoiească cațaveica.  Babaca aștepta cu measa pre cuconașul , carele mâncă cu apetit lupesc , în timp ce vătaful trimisese pre Vasile, cum l văzu intrândă pre poartă, să bată nisce popușoi, la coșarele din ogradă.  Nici băieatul , nu mâncase nimica de dimineață, și poate că și el ar fi gustat ceva cu apetit , ca cuconașul , deară el era țigan , și rob . . .  și bucatele pentru gloată, mai bine lăturile pentru robi, se mântuiseră, căci cine putea să aștepte pre Vasile, dus telele după cuconașul .  Cam aceste erau socotințele respectabilului vătaf .  Vasile, fără să cârtească, se duse să se apuce de treabă, după ce desbrăcă oftând cațaveica cea străină.  Sărmane copile! . .  astfel sunt cei mai mulți din Boerii acești filantropi și creștini pravoslavnici, cari postesc toate posturile, merg în toate duminecile la biserică, dau leturghii, trimit colaci și colive, și mai bine s-ar omorî decât să zică că Neamțul , e creștin . . . .  Așia sunt , zică, cei mai mulți din proprietarii de suflete — ce neghiobia grozavă!  — le place să veadă muncind pre sclavii lor , deară mult mai mulțămiți ar fi, când aceștia ar putea trăi numai din aer ! d-lor citesc la Biserică Apostolul , d-lor fac cruci lungi pre la toate icoanele, ca venind a casă să sudue pre acele ale țiganilor , seau ca, mâncănd nafara încă, să poruncească vătafului să dea atâtea și atâtea bice tâlharului celui de țigan pentru că nu a săcelat bine armăsarii! . . .  seau ca să se sfătuească cu cuconița, pre cutare țigăncușă cu cine s-o mărite, casă îmmulțească măcar cu vr-o câte-va suflete numărul sufletelor ce D-ze , zică d-lor , a dat , ca diavolului, după judecată, în dispunerea lor .  IV.  IN CARE SE PoaTE VEDea IN CE TIPU UNU CRESTINU PRAVOSLAVNICU FACE SEMNULU SANTEI CRUCI, UCIDeaNDU PRE APRoaPELE SEU  Acum, fiiind -că am istorisit cât mai pe scurt câte-va din aventurile ce fac epoche în viața ce nefericită a lui Vasile, să urmăm .  Cetitorul nu va fi uitat că vătaful Bincu, eșind de la boier , se dusese să cerceteze de galbenul ce cuconașul pretindea că i se furase.  El se îndreptase spre liveadă, unde era de sicur că va găsi pre Vasile, pre care de cu seară-l însărcinase să bată nisce nuci.  In faptă băieatul era într-unul .  Vătaful se apropiă de arbore și porunci băieatului să se pogoare.  Băieatul se pogorî.  El l măsură cu mititeii săi ochi de tătar , răsucindu-și mustețile, câte-va minute.  Vasile suportă cu indiferință o asemenea căutătură.  — Aș vrea să știu, zise în sfârșit acela, unde ai fost astă noapte?  Vasile-și simți sângele afluindu-i spre inimă; un fior rece trecu prin toate închiăturile seale, deară gândi la mamă-sa și se stăpâni.  Preste câte-va secunde de tăcere se decisese la ori-ce scene: de aceea respunse cu un ton destul de ferm , că fusese la mamă-sa s-o veadă.  Un surîs conținut de satisfacere trecu răpede pre feața vătafului, audind cum însuși mărturisia acele de care se temea că nu le va avea de cât foarte cu gre .  — și cu a cui voiă?  adaosă el a întreba.  — Cu a nimănu-i.  — Așia!  va să zică tu ești aice stăpân ?  ieși când îți place, intri când vrei, faci după capul tău! . . .  și el le zise aceste cu un ton așia de cobitor , încât Vasile, ori cât era de decis să nu tremure, se îngâlbini o clipă și-i veni a crede că are cuvânt acela, căci el nu-i stăpân ci sclav . . .  Dear așia socotinți nu ținură mult și fură numai efectul groazei.  După câte-va minute își recompuse iearăși aerul și tonul său ferm , dreptu-care respunse cu-ndestulă liniște, că nu eșise zioa când are tieabă, ci noaptea, când i se dă voiă să doarmă, și că el nu sciea că era de nevoiă să se mai ceară și noaptea, ca să cerceteze pre mamă-sa bolnavă și lipsită de ori-ce ajutor .  — cineva însă te-a văzut eșind într-un târziu de la orăndar , zise acesta-l-alt , cu un ton mai moale, intimidat fiind o clipă de fermitatea și liniștea cu care-i răspundea băieatul ; iea bine seama!  de a fi așia ai să fii rău pedepsit , adaose el .  — ț-am mai spus o dată cam fost la mămuca.  — Las că ș-așia de-ar fi, încă ești vrednic de pe-deapsă, că ai eșit noaptea, fără de voiă, deară nu-i adevărat !  Ai fost ș-ai băut la cârciumă. . . .  eaca doveadă: ochii ți-s roși ca sângele!  Totuși Vasile respunse liniștit , cât putu mai mult , că priveghiază pre mamă-sa de vr-o câte-va nopți și că roșeața ochilor nu-i efectul băuturei, ce al nedormirei.  El mărturisise adevărul , deară vătafului i crescea inima auzindu-l cum singur își citea — așia zicând — sentința osândei seale.  — Așia, făcu el , c-un surîs diavolesc .  Așia! . . .  va să zică d-ta lipsesci de mai multe seri? . . .  — Am fost la mama.  — Cu a cui voiă?  — ț-am mai spus odată, că cu a nimănui!  — Cât pentru că ai eșit fără de voiă și noaptea încă, din ogradă, ți-i lua plata.  — Spune-mi acuma ce-ai făcut galbenul . . .  — Care galben ?  făcu băieatul neputând astă dată opri un fior ce-l slăbi așia de tare încât se văzu nevoit să se razime de arborele lîngă care se găsia.  El acum numai, înțeleasă țelul cercetărei acesteia: el văzuse de mii de ori căzând prepusuri asupra sărmanilor servitorii sclavii seau liberii, de-i putem numi astfel și scia îndestul de bine că ori-câ de nevinovat ar fi tot trebue să sufere bătăi și pedepse până să se afle pre culpaș , carele, adese ca și astă dată, nu e altul decât memoria cea debilă a boerilor seau a păgubașului.  Vătaful , atențiunei căruia nu scăpase agitațiunea băieatului, nu fu mult timp pentru ca să se creadă ca și convins , că de sigur Vasile e furul galbenului, atribuindu-i furtișagul pre temeiul tremurării ș-a palizităței ce trecu ca un nor pre feața sa cea îndecomun senină, la pârere-i.  — Ce-galben ?  strigă el , c-un ton mai grozav încă; ce galben ?  A!  te faci că nu știi ce galben !. . .  ia galbenul cuconașului Tache,. .  galbenul care l-ai bătut la tălpi la cârciumă, astă noapte.  — Galbenul Cuconașului?  e n-am văzut nici un galben de-ai Cuconașului.  — Minciuni!  — ți spun adevărul .  — Minciuni, tâlharule!  — Pre D-zeul me mă jur că nu știu ce vorbesci, nici am luat e vr-un galben .  — Degeaba te juri, pre D-zeul tău.  țiganul n-are D-ze .  — D-teale Cucoane, ți-e poate a rîde și mie. . .  — și ție?  Te-oi face e de-i și juca numai să nu-mi spuni ce-ai făcut galbenul astă noapte!  — De , cucoane Bincule, nu știu ce vorbesci de galben ; ț-am spus numai adevărul ; astă noapte am fost la mămu-ca.  — Nu-i vorbă de mă-ta o ârcă bătrână. . .  — Cucoane, deacă ai să mă ocăresci, ocărăsce-mă pre mine, da nu te anina de o bieată femee care ca mâne n-are să mai fiă pre lume! . .  Zicând aceste băieatul simți o lacrimă ferbinte alunecând din ochii săi, ce jucau răpede, de mâniă, în orbite.  — eaca balaurul ! ce?  și tu ții parte mă-tei?  — Da, cucoane!  căci și țiganul are suflet și inimă ca d-ta, făcu băieatul cu putere.  Satisfacerea se arătă așia de viă pre feața lui cea palidă, încât vătaful se cam uimi, deară tot nu-și uită rolul .  — Patru-zeci de suflete de-i avea, zise el , măcar că n-ai nici unul , toate ți le voiu scoate și pre nas și pre gură, de nu mi-i scoate galbenul .  — De , cucoane Bincule, n-am furat nici unii galben .  — Minciuni, cioară!  cine l-a putut fura?  cine altul afară, de tine intră în camera cuconașului?  Galbenul să ieasă, tâlharule, ori de nu. . .  și vătaful socoti de prisos să finească ceea ce vrea să esprime, lăsând această însărcinare biciului spânzurat la brăul său.  Băieatul schimba fețe, dear mândria cea frumoasă deșteptată în sînu-i prin convorbirile cu d.  V. . . ,  găsi astă dată aplecațiunea sa.  — ț-am spus , zise el , cu o fermitate ironică minunată.  ț-am spus și-ți mai spun odată că nu l-am furat e : acuma, poftim , deacă nu mă crezi și ai plăcere și drepturi omoară-mă. . . ,  trupul me este și fiă al vostru, adaose el oftând după o mică pausă, — după cum sufletu-mi a-fost și va fi numai al lui D-ze !. .  Astă dată vătaful rămase și mai uimit , ba chiar se înfioră la liniștea amară a sărmanului băieat .  El stătu pre gânduri câte-va minute; ca un om ce caută alte planuri de asedii în locul celor d-ântâiu, cari n-au isbutit .  El urmă apoi a-i vorbi mai cu blândețe și bunătate, promițându-i ertare de va spune adevărul .  Vasile respuunse de asemenea cu liniște că n-are ce să mai spună și că a spus tot .  Deară acela nu vroi să crează, ci văzând că nici cu puterea, nici cu bunătatea nu-l poate îndupleca să se învinovățească, întrebuință mii de promitinți, precum că, de va mărturisi adevărul va căpăta voiă să meargă la mumă-sa, că-l vor ierta ș.  a.  multe, cari și aceste fură vane, căci nici ele nu-l putură îndupleca să se înculpeze.  In fine, șetrăral Bincu, văzând că cu nici un mizloc nu poate isbuti în scopul său, l lăsă și se duse la boier , ca să se mai sfătuească cu d-lui ce-i de făcut .  In timpul acesta cuconașul Tache, care mântuise esamenul cu băbăcuța și căpătase do premiu învoirea de a merge la vânat , se pregătise, își luase pușca și gibisiera și chiama pre Vasile ca să-l acompanieze.  Băieatul se grăbi s-alerge la apelul lui.  Preste vr-o câte-va minute, Vasile abătut cu totul de nenorociri, urma după cuconașul Tache, care, ca tot -d-auna, făcea manevre milităresci.  Ca tot -d-auna ei se îndrumară mai ântâiu spre bordeiul pădurarului.  La câte-va zeci de pași de la dânsul , vânătorii noștri zăriră pre fetița lui Eliseiu, care aciuată sub nisce tufe de porumbrele, săpa buruene.  Când ea-i zări, după ce se mai apropiaseră, se sculă rapede și făcu câți-va pași spre dânșii și apoi stătu ca un om indecis de calea ce trebue să apuce.  Drăgălașa fetiță, văzând că vânătorii se tot -naintau spre dânsa, când fură îndestul de aproape, cea ântâe a sa mișcare fu de a trimite pre furiș o căutătură semnificativă lui Vasile, carele și el nu făcea altă, amăsurat cu cât se apropia de dânsa, fără însă a face aceasta din vr-o intențiune, căci nu gândia decât la mamă-sa și la acele ce-l mai așteptau pentru galbenul de carele era inculpat .  Dear pre amorul adevărat nu-l putem primi și alunga după plăcere, nu!  el ne vine și ne părăsesce fără să ne-ntrebe de vrem să-l primim seau de vrem să-l mai ținem .  Atâta știu despre dânsul , cât pentru: care-i causa?  — zău, dragă lectorule, nici o dată nu spera că voiu fi în stare să ți-o spun , întreab-o de d-nii psicologi, căci d-lor se cam ocupă cu causele pre când mie-mi place a analisa numai efectele, pentru ca să nu cad și e în ipotesele, ce devin așia de ades basa judecății zișilor învățați.  Vasile, ziseiu, nici de cum nu presupunea că ochii săi, întorși machinalicesce asupra fetiței, ascultau vr-o lege d-ale amorului.  — Bună-zioa, drăguță, zise cuconașul apropiindu-se de Raluța și netezindu-i bărbioara c-o privire catifelită.  Raluța se trase-ndărăt cu oțerire și și întoarse privirile spre Vasile, carele rămăsese-n urmă și freca machinalicesce în mâni frunzele uscate pre care le smulgea din tufarul de lângă dânsul .  Cuconașul apoi întrebă, unde poate întâlni pre tătucă-său, și fetița-i arătă, prin un gest dedemnos , bordeiul .  Cuconașul se îndrumă spre dânsul și după vr-o câți va pași se făcu nevăzut prin ușa tinzei, neluând aminte că Vasile remăsese nemișcat din locul său.  — Ce mai face mămuca Marioara?  se hasardă Raluța, după câte-va minute de tăcere, a întreba pre flăcăuaș .  Vocea ei tremurătoare și dulce lovi în toate închiăturile și creții cei mai ascunși ai inimei acestuia.  Raluța, ca și ori cine carele iubesce adevărat , nu putea să nu întrebe pre amantul ei, de persoanele ce-l interesează.  Acesta-i amorul : tot -deauna iubim ori-ce amanta iubesce; în amor , dorințele, apucăturile, caracterul , toată ființa noastră se metamorfosează, se copiază de pe ale persoanei ce iubim .  De la amorul acesta, s-o zic și e în treacăt , de la amorul acesta, se poate astepta civilisațiunea omenirei, și amorul acesta-i divin .  Vasile o privi astă dată mai cu îndrăsneală, ba încă, apropiindu-se de ea i apucă mâna, răspunzându-i cu o lacrimă, ce roua în ochi, că „mama-i bolnavă rău. ”  Raluța și ea lăsă fără împotrivire, din compătimire poate, mâna sa să treacă în acea înăsprită de munci a băiatului, dear amândoi tresăriră!  eară privirile anzătoare ale fetiței uscară ori-ce lacrimi din ochii lui.  — Biata mătușică!  mai adaose ea a zice, da de ce nu te duci d-ta, bădițică, la mătușa Despa doftoreasa, -ți dea ceva buruene, că-i meșteră bună.  Sărmănica nu sciea ce va să zică a fi sclav la curte, după cum de asemenea nu sciea că sclavul nu are parale cu care să plătească doftoriele.  Dear Vasile nu vroi s-o informeze despre toate aceste, ci, părăsindu-i mâna, ca să-și rădice căciula de sub care isvorau șiroaele de sudori, produse de atâtea diferite emoțiuni, ce se succedaseră în cursul acestei zili în sufletul său, se mulțămi, zic , de a răspunde:  — Degeabă!  — Cum degeaba?  adaosă a zice R.  e am văzut pre mătușa Despa ieri; ea culegea burueni prin pădure și am întrebat-o ce buruieni sunt bune de lingoare, ea mi le au arătat și eacă, bădică, ți-am cules e astă-zi, singurică, pentru mătușica Mărioara, uite!  și cu feața radioasă de satisfacere, că a făcut și ea ceva pentru Vasile, se răpezi ca o păsărică până la o tufă din apropiere, de la care se reîntoarsă cu o mână de ierburi, pre care primindu-le flăcăul , le depuse în sîn , uitând , în distragerea sa, să mai întrebe cum și ce fel se le întrebuințeze?  In momentul acesta eși din bordeiu cuconașul urmat de bătrânul pădurar .  Vasile și Raluța ca din instinct se priviră o clipă și la amândoi li se păru astă dată că cunoscuseră ce-i doare.  Vasile se grăbi apoi a întâmpina pre stăpânn-se , care l privi într-un mod nu prea dulce, în timp ce Eliseiu cerceta seau se silia să-și esplice rumeneala ce se întindea pre feața fiă-sea; rumeneală care îndeșcrt se nevoia ca s-o ascundă atențiunei tătucă-se , facându-se că caută pre jos niscai burueni!  Pădurarul acum earăși conduse pre cuconașu acolo pre unde socotia că sunt mai mulți iepuri de stârnit , nu zic de împușcat .  Vasile urma după dînșii cu capul descoperit , lăsând , fără de voiă-i, imaginațiunea sa în voia visurilor ce o cuprindeau și așia zicâd urma după stăpânu-său, mai mult din deprindere de cât din știință.  Cuconașul și el nu era vesel , poate din causă că era gelos de Vasile, seau că nu prea era mulțămit de convorbirea ce avusese în bordeiu cu pădurarul se . . . ,  Vom afla de ce, mai pe urmă.  Să spunem în scurt , că vânătoarea se fini destul de curând , Ei se reîntoarseră însărcinați fiă-care de câte un iepuraș .  Când pădurarul voi să se despartă de dînșii ca să apuce spre bordeiu, cuconașul i porunci să păstreze pentru sine iepurele ce ducea în spete.  Bătrânul l primi și mulțămi, nu însă fără o clătinătură de cap foarte semnificătoare.  El își lo apoi ziua bună de la cuconașu, dădu o strânsătură de mână lui Vasile și dispăru curând pre cărărușa bordeiului, care șărpuia printre arborii uscați mai de tot .  — Ce-ți spunea feata lui Elise , măi Vasile, când ai rămas cu dînsa afară, întrebă cuconașul tocmai aproape de casă.  — Nimica; mi-a dat numai nisce burueni de doftorii pentru mămucă.  — ți-a dată burueni de doftorii pentru mămucă-ta?  — Așia.  — Aide, ai!  ia seama bine, măi, să nu dea naiba să fiă în alt-fel . . .  că ze !. .  Ecătă-le, cuconașule, deacă nu mă crezi. . .  și i le areată în sîn .  Cuconașul încreți din sprîncene și-și supsă buza inferioară.  Când erau aproape de poarta curței, Vasile se trezi, oare-cum din distragerile seale, la amintirea acelora ce-l așteptau după repășirea pragului porței.  — Cuconașule, zice el , vătaful mă învinovățeșce că v-aș fi furat un galben , și e , zău. . .  — Da, da, da!  da!  făcu răpede cuconașul , mi-a perit un galben , cine intră în camera mea?  numai tu.  — Tu deară trebue să știi ce s-a făcut galbenul me .  — D-apoi bine, cuconașule, săracul de mine, zău nu știu. . .  n-am văzut .  — Tâlharul jură și fură!  nu știu ce știi, ce nu știi; asta nu mă privesce pre mine ci pre vătaful ; mie mi s-a furat un galben , vătaful are să mi-l găsească ori de la cine va sci!  In momentul acesta intrau pre poartă.  Vasile strînse dinții și pumnii, dear tăcu.  Acele de care se temea băeatul , se întâmplară.  Vătaful dăduse seamă boerului de cercetarea sa și acela, în urmarea cererii lui, i dădu învoire, pentru cea mai de pre urmă dată, să întrebuințeze ori-ce mizloc în aflarea culpașului.  In lipsa lui Vasile, el cercetase în particular pre fiă-care serv , sclav seau libru, dar numai de formă, căci el se jura, cum i venia la gură, că Vasile-i furul .  Indată, deară ce l văzu intrând pre poartă, eșindu de sub șura sub care amenințasă pre servitori cu bătăile, ca să mărturisească adevărul , el i făcu semn să vină la dînsul .  Vasile tremură de groază, văzând în ce loc l chiamă, dear trebuia să asculte; deci cât putu mai încet se duse după dînsul , intră apoi într-un grajd de nuele lipite și acoperit cu stuf .  Vătaful închise ușa după dînsul cu liniște așia de mare precât cela-l-alt tremura.  Se reîncepu în fine cercetarea.  Vătaful lo mai ântâiu un ton cât putu mai blând și-i repetă întrebările de dimineață.  Băieatul l încredință și astă dată că nu-i el furul .  Atunci vătaful trase biciul din brâ și cu o căutătură cruntă i porunci, cu sarcasmurile cele mai infame, să mărturisească seau de nu-l face el să mărturisească și de nevoiă, după ce-l va bate de-i va face spetele vinete ca porumbrelele.  Nici cu amenințările nu putu a-l îndemna să se inculpeze.  Aceasta văzând șetrarul , eși din grajd și încuiă ușa după dânsul .  Vasile-și simți genuchii slăbindu-i de tot și se văzu nevoit a se lăsa jos .  O paliditate grozavă se-ntinsese asupra frunzei acestei fragede, care d-abia luase un locușor în una din ramurile cele mai nefericite d-ale arborului omenirei; ochii sei roși ar fi avut nevoiă de lacrimi, dear vai!  el de mult nu putea plânge. . .  Nu se simția mai mult nici pre sine, nu mai putea nici cugeta. . .  totul era abis în juru-i; sufletul său jăcea în delir grozav , mut de disperanță.  Mult , mult timp ar fi rămas în starea aceasta, deacă nu l-ar fi trezit re-nturnarea călăului său, a vătafului, carele acum era însoțit încă de doi.  Vasile văzând -l se opinti să se ridice, deară presința acelor doo persoane noo l îngrozise așia de tare, încât slăbi cu desăvârșire și recăzu fără de cunoscință.  Aceste doo persoane care avură atâta putere asupra lui, erau doi feciori boieresci, creature d-ale vătafului și care l serviau nu numai în toate furăturile, deară încă și în esecuții.  Când șetrarul avea să bată pre vr-un locuitor , pentru că și-a prășit mai ântâiu popușoii săi în loc să prășească pre ai lui, atunci unul din acești doi ținea pre mojicul de țăran de cap și cela-l-alt de picioare, ieară acesta, în timpuri măsurate l lovia împutându-i fapta.  Tot așia se urma și când pedepsia vr-un sclav .  Lesne deară se poate înțelege de ce Vasile se îngrozi așia de tare văzând -i.  Dear vătaful era deprins , cu amețiri de aste; esperiența l învățase și cum să le lecuească.  El făcu numai semn cu capul unuia din cei doi și preste câte-va minute acela adusese o cofă cu apă și uda pre amețit , carele puțin câte puțin își reveni înr sine.  O!  de ar fi murit mai bine, căci! . .  D-abia începuse a recunoasce pre cei ce-l așteptau să înviă, și vătaful , cu biciul în mână, i re-noi porunca să spună ce-a tăcut , cu galbenul ?  Deară băieatul nu mai respunse nimica, ci d-odată se sculă cu o putere estraordinară și stătu drept în picioare, măsurând unul după altul pre tustrei călăii săi.  Vătaful dete îndărăt cu un pas .  Cei doi l întrebau din ochi, ce trebue să facă.  Dear Vasile slăbi iearăși și se rezemă de esle.  — Te-nțorțănesci încă, mojicule!  făcu în fine șetrarul , nu răspunzi ce-ai făcut galbenul cuconașului?  — Dă-mi bună pace!  ț-am mai spus de mii de ori că n-am văzut nici un galben !. . .  — Te-oi învăța e , tâlharule, să spui minciuni încă și să răspunzi așia! . . .  luați-l , măi. . . .  — Să nu dea dracu să vă apropiati că n-oiu eși nici e viu d-aicea, dear nici voi nu vă duceți teferi.  Vătaful scrâșnia din dinți auzindu-l și porunci de a doua oară feciorilor să-l culce la pământ .  Aceștia esitară o clipă, deară, siguri de biruință, ca unii ce erau doi pre unul , se aruncară asupra lui.  Dear acesta rezămat cu spetele de păretele grajdului căuta cu privirile ceva cu care să se poată apăra de dânșii, deară nevăzând nimica se servi cu pumnii săi pre cari-i învârtia așia de răpede, încât cei doi se traseră puțin îndărăt .  Vătaful însă poruncia din toate puterile, în picioare de pre un pătucean dintr-un unghier d-ale grajdului, ca să-l pună jos , mort seau viu.  Feciorii se ărțăluiră earăși câte-va minute, dear ei era doi pre unul , drept care nu târziu Vasile slăbi, și ei isbutiră al trânti jos , nu fără ca unul din ei să fiă nevoit a spăla și a-și curăți sângele ce-i clocotia din nas , în urmarea unui pumn voinic ce băieatul i-l aplicase.  Atunci sări vătaful și cu înjurăturile cele mai mârșave l lovi.  Băieatul se încolăcia ca șearpele, deară în turbarea sa nu putea nici țipa, nici plânge, nici înjura. . .  După câte-va minute șetrarul nemulțămit cu tăcerea sărmanului pedepsit , socoti că nu-l doare de nu țipă, de aceea porunci feciorului ce-l ținea de cap , să-i dea ițarii în jos .  Acela se așeiză pre capul lui ca să nu poată a se scula și cu mânile îndeplini porunca.  Atunci vătaful cu surîsul pre buze, se ridică pre vârful degetelor și din toate puterile aplică pre țrupul nud a-l fratelui său (căci mi pare, iubite lectorule, că-i e frate) i aplică, zică, mai mult de 20 de lovituri, înjurându-l și zicându-i să mărturisească c-a furat galbenul .  Vasile însă era atât de împetrit și de turbat încât d-abia mai respira, și departe d-a cere îndurare, el se svârcolea în deșert , ca să poată scăpa din cleștele calăilor săi. . .  Pravoslavnicul vătaf urma înainte! . . .  Trupul sărmanului sclav se făcuse dungat și negru de loviturile din care țîșnia un sânge vânăt . . . . .  Deară cu toate aceste el tot nu se-ndupleca a se învinovăți; era așia de istovit încât acuma nu mai făcea nici o împotrivire, însă nici putea articula vr-un cuvânt și sângele curgea mere !. . .  Veni earăși ocasiunea ca vătaful să-și întrebuințeze medicamentul său favorit : el puse să se ude peteci și să le aplece pre vânătăi, cari despăreau amesurat numai ca să fiă înlocuite de altele noo, căci șetrarul , din când în când, i mai număra câte-va lovituri, neputând pune frâ pravoslavnicei seale compătimiri! ! . . . .  Insă Vasile, pentru a doua oară în o singură zi, rămasă făr- de cunoscință.  șetrarul lă pipăi la pept și, ca esperimentat într-aceste, nu se înșelă, zicând feciorilor , că nu-i nemica.  El eși apoi și se duse să vestească boierului, că nu putuse face nemica încă, deară l făcu părtaș speranței seale și boerul cunoscea valoarea cuvintelor vătafului: că în curând țiganul va spune drept .  In timpul acesta feciorii cei doi, earăși se siliau, prin diferite mijloace, să dismețească pre Vasile.  După câte-va pătrare el se trezi.  Nimeni însă nu mai era cu dânsul și grajdul era închis bine pre din afară.  Vai!  cât crescusă de tare ascuțitura durerilor lu fisicesci și morale! . .  — Ale ! zise el , într-un târziu, de ce m-am mai trezit ? . . .  de ce D-ze nu s-a îndurat să mă deslege în fine de fearele vieței mele? . . .  de ce? . . .  Dear ah!  ce zic ?  adăogi el apoi, deară mama mea?  bieata mea mamă. . .  singură! . . .  ah!  nu! . . .  nu! . .  și nu mai putu continua de slăbiciune.  El se sili apoi să se ridice, ca să cerce de nu va putea găsi vr-un loc pre unde să se poată evada, dear îndată, pre lîngă o voace lăuntrică ce i se păru că-l îngrozesce să nu facă un așia pas , recăzu din no sub ghimpii durerilor ce-i înțepenise tot trupul .  Slăbiciunea crescu mai mult încă prin aceste lupte lăuntrice morale și, după câte-va oare de crunte suspinări, el plecă capul pre o bârnă de la esle, închise pleoapele și. . .  ceva ca somnul i îngreuiă privirea, de și nu era somn , ci numai un efect d-ale suferințelor lui. . .  Dear nu te grăbi, iubite cetitorule, a socoti pre Vasile în numărul celor odihniți, nu, căci el ca tot cel nefericit , e cruțat de moartea, care preferă o jertfă mai fericită! . . .  Când deară, el se trezi, din buimăceala aceea, prima ideiă ce se înfățișă minței seale, fu mamă-sa bolnavă, lipsită de ori-ce ajutor , fără de nimeni, care să-i dea măcar o ulcică de apă. . .  Cât se ușură sărmanul când putu în fine șterge câteva lacrimi, ce nourau pre palida-i feață! . .  Oh!  făcea el ștergendu-le, de ce D-ze n-a făcut pre toți oamenii buni? . .  de ce el n-a dat , ca tot omul să-și iubească pre mama lui ca mine?  poate că acuma mi s-ar asculta rugămințile și ași căpăta învoirea de a merge să îngrijesc și e d-a mea, care-i în brațele morței! . . .  In prada durerilor , el nu gândia decât la mizlocul prin care ar putea să mai reveadă pre maică-sa.  Vai!  el nu putea presupune câte mai avea încă de suferit !. .  Suna clopotul de la biserica satului, vestind credincioșilor ora vesperilor (vecerniei) când se deschise ușa grajdului și se rearăță vătaful .  Astă dată el nu avea biciul cu sine, însă de abia închise ușa după el și ea se redeschise dând trecere unuia din cei doi feciori.  — Poftim , cucoane, zisă acesta, dând vătafului nisce ferării; al căror zîngănit fu ca un fulger pentru Vasile.  șatrarul le lo și le depuse pre pătuceanul cunoscut , apoi apropiindu-se de prisonier :  — Ei, zise el , ce mai gândesi?  ți-ai luat de seamă?  vrei să-mi spui ce ai făcut galbenul ? . .  Respunsul băieatului fu o privire dedemnoasă ce-i trimisă și care balanță o clipă asprimea lui.  — Lasă, deară, că te voi învăța e să spui.  De o cam dată ai să rămâi la închisoare, până ce vei mărturisi adevărul . . .  apoi. .  și se întrerupse pentru ași esplica un A! . .  roc și prelungit ce Vasile scoasă, auzindu-l rostindu-i sentința osândei seale.  Așia-i omul : în mizlocul unei nenorociri, i se pare că nu se poate să fiă noapte mai întunecoasă de cât acea ce l încunjoară, i se pare că pre cerul său nu mai lucesce nici o stelă cât de mică, deară când nenorocirea, fără a se mări, adese își schimbă numai fasa, el suspină îndată după cele trecute, pre care o clipă mai nainte le găsia așia de grozave.  Acum el vrea să se persuadeze că era mai favorabilă posițiuuea ântâe, că prin desimea cea mai mare a norilor refleta încă pre fruntea sa cea încrețită, o rază dulce de speranță divină.  Speranța e în parte elementul sufletului omenesc , și nu e om care când zice că i s-a stins speranța, să nu audă o voce secretă și bine făcătoare care-i șopteșce neîncetat până ce moare:  Așteaptă!  așteaptă! !  Vasile era om , măcar că mumă-sa era țigancă.  O clipă mai nainte el se văicăra că nu va mai putea vedea pre mamă-sa și acuma înlemnesce auzind tot aceasta de la vătafu, ca și când posițiunea de adineaore era mai favorabilă.  Acum cu desevărșire i se păru că s-a stins ori ce speranță și cugetarea aceasta, care ca un fulger brăsdă imaginațiunea sa, i înghiăță, tot sângele din vine.  Vătafului însă i rîdeau ochii părându-i-se că asediul acesta din urmă are să isbutească mai răpede decât oricare, dar care nu fu mirarea sa, când după câte-va secunde numai de ezitațiune, el răspunse cu liniște mare, că boerii ca cei ce se zică stăpânii lui, pot să-l țină și până i va putrezi ciolanele, deară că el nu scia ce galben i se cere.  Acum se păru că nu mai rămăsese nici un mizloc de întrebuințat pentru ca să mărturisească.  Vătaful însă mai șcia multe.  El începu, ca în multe rânduri, cerimonia cea barbară, cea diavolească a încornărei unui om , făcut după tipul și asemănarea lui D-ze ! a încornărei unui om de către frații săi și încă de acei cari se zic Pravoslavnici! ! ! . . . . . . . . . . . . .  Văzând zadarnice ori-ce stăruinți, vătaful făcu un semn feciorului.  Acesta se apropiă de Vasile, care zăcea întins , și-i legă, fără ca să întâmpine împotrivire, mânile la spete, în timp ce șătrarul aducea de pre pătucean un cerc de fier , care se închidea cu lacăt și din carele se rădicau în dreapta și în stânga alte doo fere în formă de coarne.  El deschise cercul , înjurând , l încolătăci după gâtul băieatului, l reînchisă și lo cheia.  Acum Vasile, seau mai bine trupul pentru care muri un D-ze -om pe lemn , luase cu deplinire forma pre care, voi marilor pământului, voi pulberea pulberilor , doriți zi și noapte s-o dați restului omenirei, atâtă pre din lăuntru cât și în esterior , pentru ca etern să puteti domni asupră-le, pentru ca să vă puteți informa drepturi de supremațiă prin diferințele trupesci, căci până astăzi supremația voastră v-o întăriți numai pre forța brutală.  Vasile nu zicea nimica, decât ochii săi, de și strînși cu totul , înnotau în foc de turbare; fruntea sa încrețită posomorît și crișnirea pumnilor și a dinților săi, îndesul demustrau ce ar fi fost în stare să facă în așia ocasiune, de ar fi fost în stare să resiste, de ar fi avut încă cât de puțină putere.  Incă vătaful nu finise de închis cercul coarnelor și clopotul despică earăși aerurile prin vibrațiunile seale.  șătrarul și feciorul , amândoi se însemnară cu semnul șântei cruci, cu semnul unităței, egalităței și al frăției oamenilor !!  Intre aceste se auzi bătând la ușă.  Feciorul mearse de deschise celui-l-alt fecior , carele aducea din porunca lăsată de vătaf , o bucată de mămăligă, făcută de cu seară, și într-un cofăel apă pentru Vasile; aceste toate fură depuse lîngă dînsul și fără a căuta să i se mai dea vr-un ajutor , după ce deslegară mânile nefericitului băieat , cu toți eșiră și ușa cea masivă a grajdului se rostogoli după dînșii.  Se mai auzi pocnitura cheiei în lacătul ce se încuia, apoi tăcerea cea mai adîncă se întinse în teribilul locaș , unde creștinul sfășiă sufletul și trupul altui creștin , proprietate a sa. . .  Așia înțelegem noi ce va să zică a fi creștin !. .  ne sfădim de la formulele religiunei lui Hristos , curățim paharul pre din afară și înghițim conținutul oribil ; lăsăm cele de însemnat : sufletul religiei, pentru ca să cădem în mârșăviile cele mai uricioase! . .  Așia înțelegem cele ce a vrut să restabileze Mântuitorul de cu prețul răstignirei seale!  V.  SUPERSTITIUNILE  Soarele pogorându-se după orizon , razele lui încununează creștetul munților și colorează de purpură și de rubine norașii albi și creți ce învălează ca un gaz occidentul ; vântul abia poate mișca în restimpuri câte o frunzișoar doo, împrăștiate ici și colea prin codri; în toată natura e o liniște nu știu cum acablantă și mornă.  Dear cu ivirea aburilor umezi și reci ce plutesc preste pădure și pârâiașe, se stînseră mai de tot și zingăniturile feroase ce echo rostogolise toată ziua prin crierii prăpăstiilor celor mai profunde; acum de abia mai putea repercuta el câte o lovitură doo de ciocan de prin șetre, seau câte o noată perduta din cimpoiașul păstorului, carele se pogoară de pre munte.  Să mergem acum la corturile sclavilor .  Activitatea cea mai mare domnesce încă pre acolo; ici vedem un țigan , negru că noaptea, cu părul lucios și în neorînduială, până la brâ îngropat în pământ dinaintea șetrei, dănd felurite forme ferului ce se moaie sub loviturile în cadențe dișănțate ale ciocanului său ș-ale altui mai mare, cu care bate soția sa, o femee cu fruntea lată și deschisă, cu ochi de focuri de și cu feața neagră și cu trupul coperit de rufe din felurită vestminte.  Doi-trei copii, care de care mai nud i înconjoară, și adese unul din ei îmflă foile și jăreșce cărbunii în care tătucă-său roșeașce fierul .  Dincoace, la alte șetre, ne putem întâlni cu lăcătuși, earăși negri, meșteri înțelegători, cari nici odată însă n-au fost dați la meșteșug ; colo auzim rosătura ferestrăiașului, carele mâncă cornul de bo ca să-l transformeze în pepteni; din colo alți țigani, unii cu anteree rumpte și cu căciule cârpite, alții cu fesuri roșii și unsuroase și cu cercel la urechiă, cârpesc iminii seau cioboatele sătenilor , cari-i împresoară încă de dimineață, pre când țiganele le pregătesc mămăliga, cântând în drămbă arii deșănțate și în timp ce în altă parte un cârd de copii mici și înrufuiți joacă tănănaoa și țigăneasca la sunetul vioarei moșului Neagu și-a cobzei lui badea Neicu, cari le cântă numai ca să aibă plăcerea de a-i vedea nebunindu-se.  Să ne apropiăm mai mult de șeatră unuia din meșterii acești isteți, fii ai naturei întru toate și cari fără ca să fiă fost dați la învățătură, singuri de la sine mulți sunt în stare să imiteze ori-ce lucru făcut de cei mai buni meșteri.  Dovezi despre aceasta cred că vor fi de prisos lectorului: muzicanți buni, căldărari, ferari, peptănari, lăcătuși, plapomari, vărsători de clopote, am avut mult timp numai pre țigani, căci străinii, după cum se șciă, nu-i decât puțin timp de când începură să se îmmulțească între noi.  — ș-apoi bine, l-au bătut , zici tu, măi Tudorică?  zicea cu un accent gătural , comun națiunei acestei asiaticeșci, un ferar , carele cu ciocanul pre ilău, rămăsese în nelucrare ca și femeea sa ce-i âmfla foile, se vede pentru ca să asculte acele ce le istorisia un flăcău june și curat învestmântat , care fuma șezând turcesce în feață cu ferarul , carele i adresase întrebările.  — Ba încă rău, bade Constantine, respunse acesta, luând cu degetul un cărbune și punându-l în pipa sa cea scurtă, din care pufuia ne-încetat , fără ca să scoată mult fum , căci era tutunul ars mai dinainte.  — D-apoi bine de ce?  — Am auzit astă-zi pre vătaf cercetând pre orăndariu deacă nu cumva Vasile a băut la dînsul nisce parale ce se prepune că ar fi furat de la curte.  — A furat parale, de la curte? . .  Aole !  făcură tot de-odată ferarul și soția sa.  — Dar tare-mi pare mie că nu le a furat Vasile, zisă earăși flăcăul , scărpinându-se pre cap pre sub căciula sa neagră, de miel .  — A fi eară vr-o vină, zise femeea îmflând foile; apoi înturnându-se către bărbatu-său.  — Aide dă, bre!  — Ean dă o pilă încoace, fa hăi!  — și cătră flăcău:  — D-apoi bine, deacă n-a fi vinovat bietul băieat , zise el , jărîndu și cărbunii cu pleafturul .  — In așia împrejurare va fi chinuit pre sânta dreptate, răspunse flăcăul , scuturându-și luleaoa de călcâiul ciobotei.  — Lăsați că vă spun e acuma, de-i vinovat ori nu!  zise femeea cu mulțămire.  și se răpezi sub șeatră, de unde aduse o sită ș-o părechiă de foarfeci ruginite.  — ține de ici, Tudorică, zise ea către flăcău, după ce împinse un braț al foarfecelor în veșca sitei.  Flăcăul , după vroința ei, sculându-se puse degetul cel mare la puntul de sprijinire al foarfecelor și stătu cu mâna întinsă.  Apoi femeea rămasă ca încremenită, cu gura întredeschisă, cu ochii holbați tare și pironiți asupra sitei, în timp ce tot ridica vărvul piciorului drept ca și când ar fi bătut un tact de musică.  Bărbatul ei o imita; ciocanul i căzuse din mâni alăturea.  — D-apoi bine, făcu flăcăul , după câte-va minute de răbdare, mă doare mâna, mult am să șed așia?  Deară femeea, fără să-și întoarne ochii, își puse degetul arătător la gură și el înțelese destul , că asta l prevenia că trebue să tacă.