Biblioteca pentru toți  DUILIU ZAMFIRESCU  TANASE SCATIU  ROMAN  BUCURESTI  TIPOGRAFIA „CRONICA” THOMA BASILESCU  1907  Prefața  După noo ani de la publicarea în volum a romanului Viața la țară, apare, iarăși în volum, urmarea sa, Tănase Scatiu.  Această lungă curgere de vreme ar trebui să zdruncine credința mea în puterea de viață a literaturii noastre, în cetitorii români și înmulțirea lor, în desfășurarea spre mai bine a întregei noastre activități naționale, așa cum o vedeam în prefața romanului Viața la țară.  Fiindcă însă nu îmi este iertat a măsura mersul lumei cu succesele mele personale, trebue să cred că deocamdată publicului român nu-i plac romanele mele, sau că n-are cine să se ocupe de publicarea și împrăștierea lor.  Sper însă că va veni o vreme în care Românii vor înțelege cu câtă sinceritate, cu câtă dragoste și înnalțare sufletească a fost scrisă Istoria Comăneștenilor, Lydda și celelalte lucrări ale maturității; vor înțelege cât e de greu să plăsmuești ființe vii, simple și adevărate, când trăești departe de ele; vor înțelege în fine, năzuința către creațiuni fundamental românești, care însă să împrumute din „specia eternității”, adevăratul sufletesc și simplicitatea clasică.  Dar, oricare ar fi judecata viitorului asupra unui singur om, el, viitorul, se prezintă intr-o scară de creștere ce nu se poate tăgădui.  In anal jubiliar al domniei Regelui Carol, s-a întâmplat jubileul caracteristic al revistei Convorbiri literare.  A trăi 40 de ani, spre a publica literatură, este o virtute, chiar pentru țări cu totul civilizate; pentru noi este o glorie, o dovadă covârșitoare de energie.  Convorbirile literare au trecut din mână în mână, dar n-au căzut; iar astăzi, sub direcțiunea unui om de talent, vor merge mai departe.  0 altă, întâmplare fericită și caracteristică este injghebarea unei societăți de editură ca „Minerva” sau ca Biblioteca pentru toți, cari publică, în exemplare eftine, literatură românească.  Poate că alegerile lor nu sunt totdeauna bune, iar gustul artei grafice lasă câte-odată de dorit.  Cu toate astea, ele răspund unei adevărate nevoi a vieței noastre intelectuale: trebuința de a ceti.  0 a treia împrejurare, doveditoare de progres, ar fi tocmai înmulțirea peste masură a revistelor și ziarelor literare, unele bune, altele mediocre, altele rele, reviste și ziare uneori indiscrete, ce se vâră în sufletul omului, cu o lipsă de cuviință ce atinge animalitatea.  Toate acestea pornesc din aceeași energie virulentă, din aceeași tinerețe sălbatecă, ce umple arăturile de holde, viile de struguri, gardurile de nebuna vegetație a pădurilor.  Românii sunt risipitori și fanfaroni; mai toți sunt bogați; cei ce nu sunt bogați își închipuesc că sunt; nimeni nu se insoară definitiv; nimeni nu urăște sau nu iubește cu putere; țăranii învârtesc carul cu patru boi prin curte, și cer pământ; târgoveții nu știu să iscălească, dar cer drepturi; femeile nu știu se coasă, dar știu să stenografieze; un an, guvernul e gata să dea faliment, iar anul al doilea are excedente extravagante.  O învălmășeală, și un zgomot, o lipă de rânduială, par-că lumea noastră ar trăi pururea într-un hipodrom roman, asteptând să încununeze pe Neron.  și, cu toate astea, dacă un sens de orientare se desfășură sus, în lumea chiemată să guverneze țara și poporul acesta, toate relele se tămăduesc de la sine, pentru același cuvânt pentru care merge înnainte tot ce este organic: condiționarea prielnică a mediului.  Ceea ce condiționează existența orcărei literaturi, este frumosul.  Acesta este mediul ei prielnic.  A spera vreodata ca alte cauze pot să inrâurească durabil literatura și artele, este o eroare grosolană.  Laude, subvenții, critici interesate, nimic nu poate salva o epocă, antiestetică sau pe un om lipsit de talent.  Așa dar, revistele ce trăesc sunt bune, prin chiar aceea că sunt.  Frumosul în artă este iluzionarea realității.  Orce colț de natură, orce scenă din viața trăită, orce sentiment, dacă este trecut din realitate în suflet și de acolo redat în realitate, devine artă.  Pare un lucru foarte simplu.  Totuși, numai oamenii de talent au puterea de a reintegra în fenomenalitate ceea ce se transpusese în reprezentațiune.  Obștea se emoționează, în mod pasiv, primește în suflet ceea ce vine din afară; dar numai are mijloc de a sensibiliza din nou emoțiunea.  Cei ce nu au talent și totuși încearcă a iluziona realitatea, aceia fac monștri, oameni de lemn, simțiri falșe,--si aceia trec.  O amabilă zeflemea învălue încă totul, în această, țară tânără și iertătoare.  Duiliu Zamfirescu.  TĂNASE SCATIU  ROMAN  I  Pe drumul desfundat de ploi, înnainta trăsura cu greu.  Câmpul era tot una de apă.  Se lăsa noaptea, și frigul începea să amorțească crestele bulgărilor de noroiu, iar bălțile prindeau o pojghiță subțire de ghiață, -ceea ce făcea drumul și mai anevoios.  Caii, asudați, mergeau prin șleau, sunând din telencele lor monotone: erau patru înnaintași, toți tineri, deprinși cu vremea rea și cu noroaele, fiind-că erau născuți în herghelie, la țară.  Văzuseră ei multe, de când  . 1 )  Acesta este al 2-lea volum din istoria Comăneștenilor, ce se publică în ediție populară, ca urmare la Viața la țară.  la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, și mai cu seamă țăpoiul lui Stoica vizitiul; așa că greutățile de acum nu i ar fi oprit din mers, daca nu-i opreau hățurile.  In adevar, Stoica, beat mort, ca să-și țină cumpăna pe capră, se rezema în hățuri.  Atunci trăsura se oprea.  La fie care popas, se auzea stăpânul înjurând:  Mă, bețivule, mă, nu te-ai mai trezit! ? . . .  Mă!  și la fiecare „mă” răsuna câte un ghiont în spinarea vizitiului, dar fără nici un câștig: pe din afară cojocul gros, pe dinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus de pumnii „boerului”.  In cele din urma, Tănase Scatiu pierdu răbdarea.  Când se mai opriră caii încă odată lângă crâșma din drum, el eși de sub coșul trăsurii.  Scăpărau înjurăturile de mânios ce era.  Dă te jos, boule, dă-te jos.  Trebue să ma urc eu pe capră, că de aia am vizitiu. . .  Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinți:  D-apoi să-mi dai sâmbria, că eu mă duc. . .  Bată-te Dumnezeu, nevoiașule, că de doozeci de ani te duci și tot nu mai pleci.  Măcar de te-ai duce dracului! . . .  Par-că-s eu de vină, dacă-s caii stătuți de drum. . .  In acelasi timp voi să sară în noroiu.  Stăpână-său îl apucă de ceafă:  - Ce faci, mă! . . .  Vrei să sari în noroiu ș-apoi să te urci în trăsură, ca un porc?  Poi ce să fac?  Să te ia dracu, asta să faci.  Nu poți să te cobori de pe capră în trăsură?  Stoica se uita cam urât la priporul ce se întindea din vârful caprei.  Se simția în ce hal era și nu-i venia deloc la îndemână să încerce.  Pe când el se lupta să intre sub coș, caii miscară trăsura.  Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroiu.  Na! . . .  avu el vreme să rostească.  Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini.  Crucile, dumnezeii și toți sfinții părinți îi trecură prin gură ca la un surugiu.  Fără a mai sta mult la gânduri, dete biciu cailor și plecă, lăsându și vizitiul în noroiu.  Când ajunse în oraș, se înopta deabinele.  Casele lui erau așezate în mijlocul unei curți mari.  Le cumpărase, ca pe tot ce cumpără, de ocazie, de la un boer scapătat, Costache Merisescu, și le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg.  De îndată ce se auziră clopotole cailor, slugile eșiră toate, ca de obiceiu, întru întampinarea boerului.  Cand î1 vazură singur, fără vizitiu, cu fața înnorată, nu îndrăzniră să zică nici pis, ci se apucară să dishame caii în tăcăre și să ia lucrurile din trasură.  El, cu o șubă pană în pământ, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră în sală, unde î1 aștepta fetița cu bona, pe.  care se facu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vre o doo glastre cu flori, după aceia în sofragerie, apoi iar înnapoi, pană ce dete cu ochii de nevastă-sa:  Da ce, nu-i nimeni în casa asta?  Tincuța se grăbise să-i iasă înnainte, dar nu ajunsese la timp.  Ba cum să nu fie.  Uite, suntem toți, în păr.  Da ce ți s-a întamplat? . . .  Ia nu mă mai discoase.  Unde-i Costea?  Feciorul se ținuse după el de la scară.  Da ce aștepti, măi băitete?  Te-ai făcut și tu boer, ha?  Numai boeri în casa asta.  Toată lumea i boer, numai eu am rămas mojic.  Mojicu să care, că de aia i făut el.  Cum o să te dau afară, păcătosule! . . .  Feciorul sta înnaintea lui smirna.  Trage de ici, boule, ce te uiți la mine pa-că nu m-ai mai văzut.  Costea îl desfăcu de catarama revolverului, î1 ajută să-și scoată șuba și după aceea îl întrebă:  Poftiți dulceață?  Adu-mi pantofii întâiu, prostule: tot nu te-ai mai învățat cu slujba?  Nevastă să se apropiă de el binișor:  Tănase, treci la tine, că ți-am pregătit tot ce-ți trebue, nu tă descălța aici.  -- Ia slăbește-ma dumneata cu învățăturile.  Să înveți pe cine ai mai învățat, nu pe mine.  Feciorul aștepta.  Adu-mi băete pantofii.  Tincuța se uita la dânsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi lo fata de mână și voi să treacă într-altă odae.  El chemă fata înnapoi:  Zoițico, să stai aici.  Fata nu prea vrea.  Mamă-sa o rugă binișor să rămâe.  Ea rămase, dar fără voe.  Nu vrei să stai cu tata?  Încercă el să zică, cu glas blajin.  Nu, răspunse fata, gata să plângă.  Atunci hai, marși!  Fetița se întoarse spre ușă, cu mâna la gură, neîndrăznind să iasă, dar în același timp nevoind să rămână.  Marși să nu te mai văd în ochii mei, urâto!  Fata izbucni în plâns.  Mamă-sa, care o aștepta la ușă, o lo în brațe și trecură dincolo.  Bona dispăruse deja.  Neam al dracului!  zise Scatiu.  Dar lăcrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaie binefăcătoare.  Tănase se mai lumina la chip, întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvânt că acolo nu era destul loc, ca să nu pară că ascultă de vorba nevestei, se duse la el în odae să se schimbe.  În același timp, Tincuța, mângâind fata, își revarsa trebuința de a îmbrățișa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atâta nevoe de mângâiere.  Steteau, amândoo, una lângă alta, de vre-un ceas, când intră Scatiu.  Mă rog, mâncăm astăzi?  Tincuța urma a spune fetei o istorioară.  Se întrerupse un moment și-i zise: Sună, tu rog.  Apoi contino mai departe vorba cu fata.  El sta rezemat de sobă, căutand un mijloc de a se amesteca în vorbî.  Își răsuci o țigară și zise fetei să-i dea chibriturile.  Fetița îi duse chibritelnița și veni repede la loc.  -Bree! . . .  zise el lung.  Tincuța se uiăa la dânsul, ca cineva care înțelege ce i se cere, dar stă la îndoială dacă trebue să dea sau nu.  în cele din urmă se hotarâ să 1 întrebe.  Da ce ți s-a întamplat?  Ce să mi se întâmple: ia vizitiul cel procopsit de la d vo stră.  De la noi! . . .  Te aud că-l ai de vre o 20 de ani.  Îl am.  Dar cine mi l-a colâcit: tatăl dumitale.  Se înțelege: tot tatăl meu e de vină. . .  Ea se sculă să iasă, vrând să înlăture o noo furtună ce se pregătia, cândtocmai intră feciorul și i pofti la masă.  Era în postul Crăciunului și din întâmplare se potrivise să fie tocmai într-o Miercuri.  Aburul de la supă se ridica până înl umina lămpii, umplând camera de miros de bucate.  Fiecare se așeză la 1ocul său, madama, fetișa, Tincuța, Tănase în capul mesei și la un colț d.  Nae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulnițeilor.  Numai un loc rămânea gol.  Ai chemat pe cucoana-mare?  întrebă Tincuța pe fecior.  Am chemat o, cuconiță.  Tănase dete dușcă pe gât o sticluță pântecoasă de țuică, din care ar fi băut trei inși, și după aceea o puse pe masă cu sgomot, pocnind din limbă.  Apoi lo Cu degetele doo măsline, pe care le aruncă în gură, una după alta.  -Da nu vine, mama, Costeo?  Vine, boerule.  Chiar acușica am poftit-o.  Tănase se sculă de la masă și vru să iasă, dar tocmai atunci intră coana Profira.  Haide bătrâno, haide, că cei tineri nu așteaptă.  Groasă, buhavă, murdară, Coana Profira se mișca din greu, cu un testemel înnodat sub barbă, cu buzele tremurând, cu ochii suri de bătrânețe.  Ea veni încet la loc și căzu pe scaun ca o momâe.  M-ați hi așteptat maică. . .  Dacă nu m-a chiemat nimeni.  Feciorul nu îndrăsni să zică nimic, ci numai dete din cap cu înțelesuri.  Scena aceasta se repeta în toate serile, amărând sufletul Tincuței, pri aceea ca Tănase se scula de câte doo și trei ori ca s-o aducă la masă.  Când se scula Tincuța s-o chieme, era și mai rau, fiindcă bărbatul sau devenia ironic, așa cum știa el:  Nu vă deranjați, va rog. . .  să nu vă piară pofta de mâncare.  Când toți fură la masă, Tănase se uită prin talerele tutulor, să vadă cine mănâncă de post și cine de dulce.  după aceea sorbocăi de câteva ori din supa lui de linte și apoi întinse talerul feciorului.  Na, ma! . . .  să spui bucătaresei că o să i-o torn pe gât.  Asta ciorbă de linte e?  și, întorcându-se către bătrână:  Dumneata ce mănânci mamă?  Baba nu înțelegea și se uita cu ochi stupizi la toți.  Ce mănânci?  Ai ce mânca?  întrebă el mai tare.  Ea își clătină umerii și sbârci gura ca de râs.  Cum Doamne iartă-mă să n-am! . . .  Că doar toate sunt din belșug.  și de post și de dulce, ca la otel, zise el.  Că de aia nu mai ploo la vreme.  Tincuța tușia din când în când, o tuse seacă urâtă. .  La fiecare observație a bărbată-său, își pleca ochii în farfurie: se ținea cât putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene, de față cu lumea, și mai cu seamă cu slugile.  Dar toate erau în zadar.  Băete, da-mi niște oloiu de in, să pot mânca mazărea asta bătută, că-i făcută de o săptămână. . .  Tănase, nu mai mânca oloiu de in, că iar te bolnăvești, zise Tincuța.  El se uită țintă la dânsa, cu o privire rea, gata parcă să-i sară în cap.  Ea adogă liniștită:  De geaba te uiți la mine așa: mazărea e facută de astăzi înter-adins pentru dumneata.  Eu nu sunt păgân, saă mănânc carne miercurea în post.  Așa am fost crescut de când sunt și mi-a mers bine.  N-o să mă înveți dumneata ce să fac.  Nu te învăț nimica, tu rog numai să nu mănânci lucruri care-ți fac rău.  Adu-mi oloiu, băete.  Nu mai zise nimeni nimica.  Se auzeau, furculițile în farfurii, glasul fetiței care vorbea încet cu bona în nemțește, tusea Tincuței și lingura lui Tănase care bătea mazărea.  La al doilea fel de bucate, Tănase băgă de seamă că și cocoana Profira mânca de dulce.  Da ce faci bătraâno, strigă el zâmbind.  Baba scăpă furculița din mână, speriată.  A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu. . .  Mănânci carne, ha?  Poi de, măiculiță, adăogă ea, miorlăindu-se din nou, ce să fac, dacă așa vrea Tincuța. . .  De ce nu lași lumea în pace, omule, zise Tincuța.  Așa este, am rugat-o să mănânce carne, fiindcă mi-a zis doctorul.  Lucrul păru că face plăcere lui Tănase.  Baba era, ca ăi mai înnainte, rea, bețivă, nevoiașe, dar fiindcă tot o mamă are omul, îi împlinia toate poftele, și orice atențiune către dânsa era bine primită.  Tincuța suferise mult din pricina bătrânei, mai ales în primii ani după casătorie, dar, dela un cârd de vreme, se făcuse milă de ea fiindcă era tot bolnavă.  Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunțile se mai descrețiră.  Tănase istorisi în fine ce i se întâmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroiu, ce nenorocire mai sunt și slugile astea pe capul stăpânilor, și astfel, fără să bage de seamă, o dete și el prin carne.  Nimeni nu zise nimic, fiind toti deprinși cu firea lui sucită.  Tot ce spusese până atunci era numai la adresa Tincuței, și cu religia și cu economia.  Sgârcit și fanfaron în acelaș timp, îi plăcea să vadă casa bine ținută, ca să se știe că era bogat, iar pe de altă parte î1 durea inima de banii risipiți.  După ce-și bău sticla întreagă de vin și se încălzi bine, începu să povestească din ale politicei.  Fusese deja deputat în doo legislaturi, cu guvernul căzut, și acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern.  De a pururi în majoritate, vorbia de Miniștri par-că ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisia cum a îndemnat pe fleacul ăla de general să mute regimentul I-iu dela Slobozia, și fleacul 1-a satisfăcut; întrebuința cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca „budgetul țării” cu „politica vamală” și milionele dela „fortificații” și „socialism de Stat” într-o frazeologie imposibilă, din care,nu se putea înțelege decât un singur lucru: că în țara românească nu mai era de trăit de când mizerabilii de țărani se ridicau cu pritenții împotriva „boerilor”.  In cercul lui de provincie era tiran în politică cum era tiran în casă, în ale vieții zilnice.  Când vorbia lui Nae Eftimiu, ori vre-unui alt îngrijitor dela moșie, sau vreunui biet datornic or postulant, nu se uita nici odată în fața omului, ci tot pieziș, sau se plimba prin casă cu mânele în buzunar, repetând vorba „mă înțelegi” de mii de ori și nespunând nimic.  De astădată era treaba pe greu: în vacantța Crăciunului venea ministrul de Interne în inspecție, și trebuia primit în gazdă la cineva.  Toți deputații și senatorii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se scăpa de răspundere și de cheltuială, și în același timp erau siguri că Ministru era bine primit.  Scatiu se lăsase cam greu la început, dar în cele din urmă înțelesese și el că „nimeni nu era în stare să-l primească în mod convenabil”.  Se tânguia la toată lumea de beleaua ce venia pe cap, iar acum, la masă era rândul lui Nae să-l asculte.  — Astea sunt isprăvile d-lor dipotați și senatori ai noștri.  Le-am zis, mă-nțelegi, să contribuim fiecare cu partea noastră, și să-i oprim odăi la hotel.  Nu, că nu se poate la otel.  Ei, atunci să-l primească d-l Alexandrin.  Ba nu, că nu se poate.  Mă-nțelegi? . . .  Nae Eftimiu da din cap, zâmbind.  — O să primiți o decorație. . .  — Taman!  zise Scatiu râzând.  Da prost ești Nae! . . .  Apoi eu, dacă vream, mă-nțe-legi, decorații cât poftești pentru mine. . . Da  eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba.  — Mai vine cineva cu Ministru?  întrebă Tincuța; fiindcă știi bine că loc mult nu avem.  — Poate să vie cu flecușorul nostru de Mihaiu.  — Da? . . .  — Da ce-i domnu Mihaiu?  întrebă Nae.  — L-am numitără noi la ministerul de interne, sef Ale cabinet. . .  Un fel de scriitoraș. . .  Tincuța începu a râde:  Ce mai vorbești de geaba, Tănase: tu nici nu te-ai mișcat pentru Mihaiu.  Da, nu m-am miscat!  Pentru rudele dumitale nici odată nu mă mișc destul. . .  Rudele mele! . . .  Slavă ție Doamne că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de câte o sută de ori pe zi.  Adevarat.  Puține ai, da bune.  Se 'nțelege.  Sper că pe Nenea Mateiu nu-l pui în slujbă, pe tata de asemeni nu.  Astea sunt singurele mele rude adevărate.  -- Da! . . .  Nenea Mateiu al dumitale e cu stea în frunte.  N-ai cap domnule, să tă miști în casa ta de Neni-su Mateiu.  Parc-ar fi Poriu Impărat, mă 'nțelegi d-ta.  Ia un zevzec, și nimic mai mult, cum sunt toți ai dumitale. . .  Tincuța se uită la el lung.  Tot sângele i se suise în obraz de mânie.  Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spue că era un modoran fără pereche, dar se stăpâni și de astădată.  îi dăduseră lacrămile, și, încet, își scoase batista și se șterse la ochi.  II  Într-o odae mare, pierdut intr-un jilț bătrânesc, sta Conu Dinu Murguleț, cu picioarele acoperite într-o șubă.  Albise de tot, se micșorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur și nu suferia să-l radă alții.  Bolnav de reumatisme, petrecea ceasuri întregi singur, în nemișeare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închiși, mistuit de durere, de necazuri și de ură.  Dupa ce măritaseră pe Tincuța, Coana Sofița murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei.  Stătuse o bucată de vreme la Ciulniței.  Vara o petrecea mai toată la Sașa; dar iarna, când nepoata să se muta la București, înnebunia de urât.  Cu vremea se bolnăvi, și, vrând nevrând, trebui să vină la gineri-său.  Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moșie.  De la așezarea lui în oraș, Conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferințele Tincuței, care în zadar căuta să-i ascundă adevarul, î1 doborâseră.  Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochi cu ginere-său.  și cu toate astea, simția trebuința sa-l batjocorească, sa-l insulte, să-i spue că e mojic și bădăran, oricât ar fi de deputat.  La ideea că Scatiu se făcuse stăpân pe moșia lui, îi venea să strige, să dea cu pușca.  Dar nici nu striga, nici nu împușca pe nimeni, ci își rodea zăbalele singur, mulțumindu-se a și vărsa focul către Tincuța.  A venit nebunul? . .  Trebue să fi venit, că am auzit trântind ușile. . .  Ce ți-a mai făcut? . .  Iar ți-a zis ceva, iar ne a ocărât. . .  Spune adevărul, nu tă ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, par-că ași fi de față. . .  Tincuța se uită la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun și închisese ochii, ca și cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma.  Îi era milă și câteodată chiar sliă de neputința în care se sbătea.  Ei și? . .  Ce-am caștigat dacă ți-oiu spune?  Bătrânul deschidea ochii mari, se muncia să se scoale.  Î1 împușc! . .  îl împușc! . .  Hoțu! . .  care mi-a mâncat averea! . .  m-a adus în halul ăsta. . .  Aoleu, aoleu î1 împușc. . .  și iar cădea în fundul fotoliului.  Tincuța căuta să-l liniștească, încredințându-l că bărbatu-său nu-i zisese nimic.  El se uită lung la dânsa, cu privirea blajină, aproape rugătoare.  Doctorul nu mai vine. . .  m-a părasit și el. . .  Doamne, tată, cum poți să zici una ca asta. . .  Doctorul a fost și eri; mâine vine iar. . .  De ce ți-s ochii roșii?  De nimic.  Iar ai plâns.  N-am plâns.  Poate de fum. . .  Am vrut s-aprind focul la Zoițica. . .  Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid, lung îndelung, ca și cum ar fi căutat urmele Tincuței de altădată, și, plecându-și capul pe o parte, întinse mâinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui și îi sărută părul.  Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce -l înneca.  El ofta și se tânguia:  Ce-am făcut! . .  ce-am făcut! . .  Cui te-am dat, sărăcuțo de tine! . . .  Atât copil am avut, și ăsta e nenorocit. . .  Dupa aceea își ridică mâna sus pe frunte și urmă:  Ia-mă Doamne! . . .  Strânge-mă D-ne! . .  Chiamă-mă la tine, să nu mai vad! . .  Tincuța rămase un moment cu capul rezemat de umarul lui, par-că s-ar fl simțit bine acolo, ca sub o aripa caldă.  Un moment se lasă și ea pradă descurajării și o podidiră lacrămile.  Iși lipi mâna lui tată-său de obraz și tăcură amândoi.  Pe când ei se afla astfel, ușa se deschise încet.  Zoițtca întrebă cu sfială:  — Se poate? .  Pot să intru tată-mare? . .  Tincuța își șterse repede ochii, iar Conu Dinu se așeză în scaun ca de obiceiu.  Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitându-se, când la unul, când la altul: simția că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce.  — 'Unde ai fost?  o întrebă Tincuța.  — La Madama. . .  — și ce-ai făcut?  — Nimic.  — Cum nimic?  Ai învățat lecția pe mâine?  — Ba nu, că era acolo și Marița. . .  — Ei, și dacă era?  — Săraca, plângea că nu mai vine Stoica,.  Tincuța înțelese că fata era gata să istorisească pătărania vizitiului, și astfel să înfurie din nou pe Conu Dinu împotrivalui bărbatu-său.  — Foarte rău face Madama că stă la vorbă cu slugile, și dumneata faci și mai rău că asculți. . .  Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine.  — Da ce i?  ce s-a întâmplat? . , ,  se grăbi să întrebe Conu Dinu.  Niște prostii. . .  Ia mai bine spune lui tata-mare povestea Cotoiului încălțat.  Fata se sui pe brațele bătrânului și începu să istorisească minunile ce citise de curând.  Tincușa îi lăsă împreună și eși.  Atâta bucurie avea Conu Dinu în iernele cele lungi, petrecute în singurătate.  Zoița făcea din el ce vrea.  A! . . .  tată mare, că tare ești sbârlit astăzi! . . .  Da, sunt.sbârlit, piaptănă-mă.  Vrei? . . .  Zău așa. . .  Eu am învățat în părul lui Muțili.  Cine-i Muțili?  Așa, că par-că matale nu știi. . .  Nu, zău,. .  Uite pieptenii colo.  Fata se dete jos să ia pieptenii.  Păpușa mea este Muțili.  Taci frate!  și o smulgi bine? . . .  Zoițica se uită la el, indignată.  O pieptăn, nu o smulg.  Am învățat să-i fac păru în hârtie, știu să i fac conciu,ca la cucoane; știu să-i cos rochii. . .  Da? . . .  O grămadă de lucruri. . .  Atunci foarte bine.  Vino colea și piaptănă-mă.  Fata se sui din nou pe genunchile lui.  Dacă vrei fă mi și mie păru-n hârtie.  A! . . .  tată mare! . . .  mătale ești domn.  Doar nu ești cucoana!  Stai mai bine să-ți aleg cărarea.  Să nu te mișci! . . .  -- Nu mă mișc.  Ea începu să dărăcească prin părul lui Conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caer.  Vezi tată-mare! . .  ai zi că nu te mișci.  Bine fetiță, da mă cam doare. . .  Ei! . .  Cum se poate?  că eu dau încet. . .  Măcar de ar da Madama așa în cap la mine! . . .  Conu Dinu râdea pe îndesatele, cu părul tras pe ochi, aproape înăbusșt de greutatea corpului fetei, care acum se ridicase în picioare, ca să-i potrivească și mai bine cărarea.  Da ce s-a întâmplat, fetițo, cu Stoica? . .  Zoițica se lăsă pe gennnchii bătrânului.  Era gata să-i spună ce se întamplase vizitiului, când, deodată.  cu priceperea precoce a copiilor crescuți între părinți ce nu se înțeleg, fata schimbă vorba.  Ai mătreață, tată mare.  Am.  Da par-că tu nu ai! . . .  N-am, zău.  Ia uite te.  și Zoițica se plecă cu capul sub nasul lui Conu Dinu, care se facu că-i resfiră părul.  Bătrânul însă se gândea cum să descoase pe fată, ca să afle adevarul.  El simția fondul de imoralitate ce se ascundea în fapta lui, dar, cu cruzimea bătrânilor bolnavi, voia să-și ajungă la scop.  Zoițico, ia caută colo pe fereastră, sub hârtii.  Fata se dete jos de pe brațele lui și se duse să caute pe fereastră.  Aicea, tată-mare?  Da.  Ai găsit o cutie?  Da, am gasit o cutie de rahat.  Ad-o încoace.  Zoițica o aduse.  Conu Dinu o deschise cu greutate, făcând să isbucnească o pulbere fină de zahăr și un miros plăcut de vanilie.  După aceea scoase o bucată de rahat și o rupse în doo, întinzând aluatul ca o beltea legată.  - Cască gura.  Zoițica căscă o gură cât o șură.  Ochii ei se aprinseră de pofta lucrului dulce.  Conu Dinu se opri.  Îmi spui ce s-a întâmplat lui Stoica?  Fetița se uită o clipă în ochii bătrânului, apoi închise gura încet, muiă capul în pământ și se înroși.  Dar bucățica de rahat, ce atârna în aer, birui instinctul moral al fetei.  Ea ridică din nou ochii către bătrân și zise încet:  Îți spuiu.  Insă, în clipa aceasta, Conu Dinu își reveni în fire.  El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr și îi zise să bea apă din paharul de pe masă.  șterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, și du-te de te joacă.  Mi-i spune altă-dată ce s-a întâmplat cu Stoica.  La bătut tată-tau. . .  Fata se șterse binișor la gură, și, fericită că nu mai era silită să primească schimbul rușinos de dulciuri și de destăi-nuiri, închise din ochi cu taină și dete din cap:  Nu l-a bătut. . .  L-a lăsat în noroi, la o cârciumă.  Era beat mort, și se rezema de hățuri, când înnainte când înnapoi, când înnainte când înnapoi.  și, maimuțărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pe capră, se duse să se joace.  In urma ei, Conu Dinu se adânci din nou în gânduri.  Stoica era cam bețiv, dar lui îi răsărea în minte cum fusese cu 20 de ani înnainte: flăcău voinic supus la vorbă stapânului, harnic la treabă.  I se părea ca-l vede pe el și pe vătaful Tafta, alergând de colo pană colo, în curtea de la Ciulnișei, gata să sară la cel mai mic ordin al lui, al lui, al lui Conu Dinu, adevăratul și singurul proprietar al moșiei.  Cu lipsa de însemnătate cu care se înfățișează presentul pentru bătrâni, lui Dinu Murguleț toate actele din urmă ale vieții i se păreau vremelnice și neserioase: măritișul Tincuței, importanța ce o luase Tănase în lume, venirea să la oraș, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moșiei în stăpânirea lui Scatiu, toate acestea îl nelinișteau și-l supărau.  Mai cu seamă moșia.  Era cu putință să-l fi înșelat toată lumea, când cu facerea foii de zestre?  El dăduse Tincuței o parte din venit, păstrându-și pentru el, în mod expres și solemn, proprietatea și administrarea moșiei.  și, ca să se încredințeze odată mai mult că așa grăiau aetele, voi să recitească copia contractului dotal, ce era sub perna de la căpătâiu, cu alte hârtii vechi.  Dete să se scoale și puse un picior în pământ, fără să se gândească că iarna picioarele îi erau umflate și nu se putea mișca.  Durerea îl țintui pe fotoliu.  Atunci uită de odată hârtiele aduse aminte de boală.  Nimeni nu se îngrijia de el.  Trase un scaun de paie ce era alături, își întinse piciorul cel bolnav pe el și, cu mare greutate, își scoase pantoful.  După aceea încercă să-și scoată ciorapul,l ucru aproape cu neputință pentru dânsul.  Gemând, blestemând, întinse mâna pe o măsuță, lo o pereche de foarfeci și-l taiă pe dea-'ntregul.  Apoi așeză o lumânare pe scaun și începu să se pipăe.  Carnea, albă și moale, părea dospită.  El apăsa cu degetul peste tot, ca să găsească locul unde-l durea.  Dar nu-l durea nicăirea, Atunci de ce era umflat?  Poate că-l strângea ciorapul.  Incerca astfel să pue piciorul în pământ, și i se păru că umblă mai ușor.  Iși aduse aminte de hârtii și întinse mâna sub pernă să le ia.  Pe când însă le lua, se gândea mereu la ciorapi: de sigur, erau prea strâmți.  Asta era adevărata causă a durerii.  Nici nu putea fi astfel: încălțămintea lui de acum, când avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna.  Negreșit.  Fiică-sa nu se mai ocupa de el; nimeni nu se mai gândea la dânsul, și el le dăduse tot pe mănă, averea lui întreagă! . . .  In momentul acela, Conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuța de o potrivă cu cei-l-alți.  Furios, se sprijini de pat, de masă, și ajunse pană la scrinul cu rufele pe care îl deschise, îl răscoli, până ce dete de teancul de ciorapi, așezați cu în-grijire și legați cu o panglică de mătase.  El nu văzu și nu pricepu nimic din dragostea cu care erau toate așezate în locul or, ci smunci teancul de ciorapi și se puse să-i taie cu foarfecele.  După ce stârpi toată încalțămintea din scrin, reveni la loc cum putu, își întinse cu mare greutate piciorul, din nou pe scaun, își căută ochelarii, cei atârnau totdeauna peste halat în sân, și se puse să răsfoiască actele. . . .  Când intră Tincuța să-și ia noapte bună de la el, îl găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelarii intrați în obraz, răsuflând cu greutate și horcăind cu sgomot, de părea a se înneaca la fiecare înghițitură de aer.  De la piciorul gol, la ciorapul căzut jos și tăiat; de la actele răsfoite pe scânduri, la scrinul între-deschis, ea înțelese ce se petrecuse cu bătrânul.  O milă nespusă o coprinse, față cu trupul acela doborât de suferință și cu sufletul lui necăjit.  Il acoperi pe picior cu un tartan și neîndrăsnind sa-l deștepte lo și ea un scaun și șezu langă el.  Insă gemetele, horcăitul, greutatea cu care dormia, îi făceau rău.  Se hotărî să-i ridice capul mai sus și să-i ia ochelarii de la nas.  Conu Dinu se deșteptă.  Ce este?  zise el sperios, uitându-se roată împrejur și neînșetegând nimic.  Nu i nimic tată: ai adormit pe scaun cu piciorul gol.  Mă tem să nu răcești.  Am adormit.  Dorm rău noaptea.  Culcă-te de-a-binele.  Ia să-ți strâng hârtiile astea și să-ți ajut să te desbraci.  Mâine dimineață vine doctorul. . .  Vine? . .  Da.  ți-am cumpărat și o duzină de ciorapi noi, de lână moale, largi, cum îți plac dumitale. . .  La vorba asta, bătrânul își aduse aminte de vandalismul din scrin, și, șezând pe margina patului, începu să plângă.  Tincuța se făcu că nu-l vede.  El se uită după dânsa cum se mișca prin odae, punând cu îndemânare la loc tot ce el răsturnase în drumul lui.  Va să zică ție tot ți-e milă de mine! . .  Doamne, tată, ce vorbă!  Ia vino-n coa.  Ea se apropiă de el și sezu din nou pe scaun.  ști ce-am facut? . .  Ce?  Am tăiat toți ciorapii din scrin.  Bine-ai făcut: îți erau strâmți.  Va să zică nu mă ocărăști?  Eu, să te ocărăsc? ! .  Da cu ce drept? .  El se uită în ochii ei și deocamdată nu zise nimic.  Apoi intră cu greutate sub plapămă și se întoarse cu fața spre perete.  Fiică-sa îl înveli bine peste tot și se așează pe scaun lângă paiul lui.  După câte-va minute se întoarse către dânsa.  Am căzut în copilărie, nu-i așa?  Ea se uita la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.  De ce vorbești așa tată?  Eu înșeleg toate, toate le înțeleg, par-că aș fi în gândul tau. . .  în loc să mă ții de rău, că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine. . .  Ei doamne!  Apoi nu știu încotro s-o mai dau cu mătale.  - Vezi, vezi!  Asta-i: am cazut în copilărie.  Nu, tată dragă: ai făcut cu lucru dumitale ce ți-a plăcut.  Așa? . .  De ce nu spui drept ceea ce gândești? . .  Nu era mai bine să dăruești ciorapii la un om sărman?  Tincuții i se muiară mâinile, și, neputând să facă altceva, începu să râză:  Ei, doamne! . . .  Bine era și așa.  Vezi?  Măgulit că i-a ghicit gândurile și mai ales văzând-o că râde, se îmbună și el, fară măcar să-i treacă prin minte că râsul ei era semn de adâncă descurajare.  Inchise ochii, mulțumit, pe când Tincuța se uită la el, cu obrajii aprinși, ostenită și singură.  III  De la patru ceasuri, dimineața, Tănase se deștepta și începea să tușească.  Răsuna odaea la glasul lui de trâmbiță răgușită, și toate vietățile de prin prejur se mișcau.  Il auzeau pănă și Conu Dinu din partea cea-laltă a caselor, și-i striga prin zid: "Jaba! . . . Tignafesu! . . . "  După ce bocăia un ceas doo în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grije de nevastă-sa, care dormia în patul de alături.  Printre picături se și închina: făcea o cruce, tușea, înjura și iar se ruga, cu doamne iarta-mă la fie care vorbă urată cu care cinstea pe Dumnezeu.  Cate o dată, opintirile lui seci erau așa de supărătoare, că Tincuța sărea din pat să nu-l mai audă.  Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ți prăpădești pieptul.  Te turbur din somn! . .  Castelana! . . .  A cetit toată noaptea la romane, și dimineața ar vrea să doarmă. . .  Să te culci ca mine, la 9 ceasuri, și să te scoli la 4, după treabă.  Așa am fost eu deprins, la mama mea, și mi-a mers bine.  Tincuța își perdea răbdarea:  Se poate, dar eu n-am fost deprinsă așa, la a mea.  De aia sânteți plini de branză.  Ești un mojic, îi zicea Tincuța între dinți, și se ducea în odaia fetiței să-și urmeze somnul în pace.  El trecea în cancelarie, unde și focul și lampa erau aprinse de cu noapte, și începea să să plimbe de colo până colo, pană ce feciorul îi aducea ceaiul.  Atunci, cu un mănuchiu de chei ce atârna o oca, deschidea casa de fier și scotea o sticlă cu rom, o cutie de tutun și un pămătuf de pene.  Din sticla cu rom vărsa în paharul cu ceaiu cât putea să încapă, și apoi o ducea la gură, gâlgâind din fugă, cum făcea și coana Profira, când gustărea rachiul oamenilor.  Apoi, pocnind din gură și scrâșnind din dinți, își alegea o pană din grămadă și se punea să-și curețe țigareta, mișcând din când în când lingurița din pahar.  în cele din urmă începea să soarbă cu sgomot din ceaiu și-și aprindea țigara, din care trăgea fumul cu o poftă nespusă.  De cum se făcea zio, primea lume.  Cel d-ntai ce se înfățișă, fu Domnul Bănică, sau mai scurt Don Nică, îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, și se plimba pe la ușa cu geamuri de la biuroul boerului.  Tănase chemă pe fecior.  Cine-i afară, Costeo?  Don Nică, boerule de la vie.  Să intre.  Toți îngrijitorii săi de pe la moșii erau aleși pe sprinceană: unul mai pehlivan decât altul.  Bănică, în oraș, purta căciuliță pe ochi, ștrengar nevoe mare, cu o fișcă grasă în carambul cismei din dreapta, cu guler de astrahan la scurtătură; aci, în fașa lui Tănase, părea umilit și bleg, stând în picioare lângă ușe și așteptând să-l întrebe, ca să deschidă gura.  Scatiu îl știa că nu era cel mai din urmă cu talente de administrație; de aceea ciuli urechile.  îi dete bună dimineața fără a-l privi, întors pe o parte și făcându-se că citește „Monitorul Oficial”.  După câteva minute își ridică ochelarii de pe nas și se uită la el.  Ce-i Bănică?  Bine, boerule.  Ce te aduce?  Pai, ce să m-aducă: ia mai venisem după niște parale. . .  Tănase se sculă de pe scaun și începu să se plimbe, ca de obiceiu, grav și încruntat, ori de câte ori era vorba de bani.  Parale!  iar parale! . .  Ai primit cam multe anul ăsta, Bănică.  Am primit, da ce am primit e scris.  Doar nu le cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu.  știu, da n-am.  Bănică tăcu și se uită în pământ.  Cât mă costă pârnojia asta de vie, numai să fie în sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dânsa.  De la anul o dau dracului, o arendez, îi fac ce i fac. . .  Arendați-mi o mie, domnule Tănase.  Taman!  Te am și găsit bun de plată!  Bănică râdea încet, fără să se supere, sceptic în fond, ca unul care știa toate cotiturile vorbei lui Scatiu.  După câteva minute, adaose:  Veniseră niște oameni de la Gurgueți să ia bani pe muncă.  Mulți?  Păi, gândesc că tot aș face vreo 200 de zile.  Măcar de-aș găsi cui să dau, să îmbrac toată via.  Ce le dai pe zi?  De pomană boerule: unu, unu și zece, unu și doo zeci, când în primăvară se urcă la trei, și la patru.  Scatiu păru că se gândește.  După un minut scoase pumnul de chei și deschise casa de bani.  Doar să-ți dau din altă parte.  Si, zicând astfel, lo cinci fișicuri de argint dintr-un coș de sârmă, și le puse pe masă.  Apoi desfăcu o condică lungă și însemnă cu scriitura lui chinezească: dați lui Bănică, itedent de la vie.  Bănică lo fișicurile, se uită la ele, socotind în gând, și apoi rămase privind spre Scatiu.  Cât îmi dați boerule?  Tu nu vezi: 500.  Ba văd, da sânt cam mulți.  Să tot dau pentru 200 de zile, că românul simte el că și vinde munca pe nimic, da n-are ce-și face capului de sărăcie.  Da știi tu cum să-i aduci: vin sărbătorile Crăciunului, și oamenii au trebuință de bani.  Bănică mustăcea, uitându-se furiș la stăpânu-său:  și mătale rămâi fară de parale. . .  Tănase începu a râde.  Zău mă Bănică: am luat banii din altă parte.  Aștept pe Nichitachi să i-i dau.  Iacătă-l că vine.  In adevăr, o birje, cu doo mârțoage de cai și cu un jidan vizitiu, intra din noroiul de pe stradă în curtea pavată cu pietroae a lui Scatiu.  Bănică tot sta la îndoială.  Stăpânu său îi facă vânt:  Hai, cară-te.  Mă rugam să-mi dai și mie niște parale.  N-am, mă.  Că vine Crăciunul, și n-am nici de unele. . .  Ei, al dracului! . .  Zău boerule.  Măăă! . . .  și jumătate râzând, jumătate supărat, Tănase deschise din nou casa de bani și scoase un pumn cu argint, din care număra 50 de lei, însemnând în catastif dați lui Bănică intidentul de leafa lui.  Cară-te.  Cam puțini, boerule.  Cară-te odată!  Bănică, eșind, se întâlni cu Nichitachi.  Acesta îl cunoștea, de la alegeri, unde, beat de dimineață până seara, Bănică era în elementul lui.  Ce mai faci, Bănică?  Sărut mâna, Coane Iorgule.  Acasă-i Tănase.  Poftiți că-i acasă.  Pe când Nichitachi intra, Tănase, fără a se uita la el sări de pe scaun în urma îngrijitorului:  Mă!  să dai banii la oameni din mâna Primarului, cu contract, mai înțeles?  Da lasă boerule, că doar n-am îmbătrânit de drumul bisericii. . .  Că altfel nu mai vezi nici banii nici munca, zise Tănase, întorcându-se către Nichitachi.  Păi, dar cum!  zise acesta, râzând: ia oaia pielea de pe lup.  Tănase râdea cu hohot, în fața celuilalt, care și el râdea.  Se priviră un moment ca doi auguri.  Lesne ți-e ție: ai cumpărat case, tți-ai pus banii la dobândă, și chef neneaco cu banii băbachi! . .  Ia șezi.  Iai un ceaiu?  Păi să iau, dacă-mi dai.  Iorgu Nichitachi era, ca și Scatiu, deputat, însă de opoziție.  In parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se știa cum vota.  In județul lui își păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor.  Intre el și Scatiu se încheiase un soi de înțelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul și de a se alege sub toate Guvernele.  Scatiu fiind mai incult, mai bogat și mai fălos, nu se sfia a se declara pe față liberal, conservator-junimist, după cum bătea vantul.  Celalt era mai strâns: îi jucau ochii în cap după toate combinațiile, după toate afacerile, după toate gheșefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe față.  De astă dată venea la Scatiu pentru a-i redomanda pe un jidan, care voia să ia antrepriza zidirii unui spital.  Nervos, sponatec, șiret ca o vulpe, căuta prilejul să intre în vorba cu îndemânare, fără ca celalt să ghicească interesul ce-laducea.  Se învârtea prin casă de colo până colo, inspectand mobilele, punând mâna pe hârtia de pe ziduri, privind tavanul.  Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu, cu casele astea!  Om cu noroc.  Pe când el vorbea, intra femeea cu o cutie cu lemne, din care așeza binișor câte-va pe foc.  Nichitachi se întrerupse din vorbă, uitându se lung la dânsa, fiind că era curățică și frumușică.  Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învârtind mâna prin aer.  Ia mai pune lemne fetică. . . . Pune  lemne că nu-i cald la toată lumea că la stăpânul dumitale.  Lui văd că are cine să-i țină de cald.  Ci tacă-ți fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase, podidit de râs, dar vrând să facă pe demnul. . .  Femeea eși cu mâna la gură, rușinată de tot.  In urmă, cei doi boeri făceau un haz nespus, uitându-se unul la altul, urâți și libidinoși ca doi satiri.  Batăte Dumnezeu de caraghios! . . .  zicea Scatiu măgulit de o asemenea bănuială, nici la bătrânețe nu te mai astâmperi, mă? . . .  Mare șiret mai ești, mă Tănase!  Să-și spun drept, bine le alegi.  Ce zice Cucoana de așa marfă?  Taci bre din gură, ca te-o auzi cineva.  Lasă că te lucrez eu în ochii d-ei. . .  Da îmi dai ciaiul ăla, ori ba?  Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuși să vadă de ciaiu.  Când se întoarse, Nichitachi îl lo de la ușă.  Ia ascultă Tănase, am venit la tine cu doo trebi: una mă privește pe mine,alta te privește pe tine.  - S-auzim.  Am bre pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-a pus în spinare toate neamurile. . .  Scatiu se uita în jos.  El știa că evreul era bogat și că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el.  Ese ceva Iorgule?  Ce să iasă bre? . . .  Alergătura și alta nimic.  Să fii tu al dracului?  Zau așa Tănase!  Fă-mi treaba asta, și am și eu pentru tine. . .  Să vedem.  Imi făgăduești? . . .  N-ai decât să scrii băiatului, lui Comăneșteanu, s-aprobe licitația. . .  Bine, să vedem.  Ba nici decum: trebue să-mi făgăduești.  Bine frate. . .  Cand scrii?  Nu scriu, vorbesc eu, când m-oiu duce la București.  - Așa, vezi.  Acum pentru tine.  Asta-i locmă mare; tânărul Comăneșteanu s-a pus pe trai, și are nevoe de bani.  Mihaiu?  întrebă Tănase, neputându-și ascunde mirarea și bucuria.  Nu știu bine de se chiama Mihaiu. . .  Cumnatul lui Damian.  Da, da.  El.  A venit eri la mine Isidor zaraful: are în mama o polișă iscălită în alb.  Taci frate!  Zău așa.  Caută vre o 12 mii de lei, cu dobăndă după om.  Bufniră amândoi de ras, uitându-se unul la altul.  Eu i-ași fi dat numai decât: vindeam niște hârtii și făceam suma.  Da m-am gândit la tine, zise Nichitachi, clipind din ochii lui șireți: tu ai mai mult interes prin partea locului: ai moșia ta, ai luat și pe a lui socru-tău, și poate intri și 'n a Comăneștenilor.  Tănase se gândea, fără a mai asculta pe celălalt.  El vedea de odată ce câmp larg de exploatare pentru el și de umilință pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mână polița lui Mihai.  Cu toate astea însă, un rest de inexplicabilă rușine îl împedică de a primi numai de cât târgul.  Chipul senin al Sașei, care în totdeauna îi insuflase respect și admirare, îi răsarea în minte cu o putere de represertațiune extraordinară.  Un moment avu pornirea de a spune lui Nichitachi el nu primește, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce i insuflase amintirea Sașei zise:  Spune jidanului să vie la mine.  In clipa cât el se gândi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputând să-și explice înțelesul acestei tăceri.  Credeam că ai înnebunit, zise el tare.  De ce?