GH.  BECESCU-SILVAN  VALEA ALBĂ  ROMAN EROIC  1476  BUCUREȘTI  MINERVA Institut de  arte grafice și editură  Bulevardul Academiei 3  1909  RĂSPUNS CÂTORVA OBIECȚIUNI CRITICE  Lucrarea de față, — a cărei primă ediție, apărută în 1904, n-a putut fi pusă la îndemâna publicului cititor din pricină că Ministerul, Instructiunei Publice a cumpărat, aproape întreaga edițiune, pentru Casa școalelor,—a avut fericirea să stârnească, în presa noastră literară, câteva discuțiuni critice de seamă.  Unii recenzenli azi lăudat, fără rezerve, această lucrare, aducând chiar elogii autorului ei: fapt pentru care, de și nu am cuvânt să mă socotesc la înnăllimea acelor elogii, totuș (in de datoria mea să mulțumesc si să rămân recunoscător celor ce-au arătat o atât de înflăcărată bunăvoință rodului ostenelelor mele.  Alți cercetători azi Tăcut, din potrivă, deosebite observațiuni critice, sub raportul literar și istoric, romanului de față.  De toate aceste observațiuni am ținut seamă.  Astfel, cu prilejul reeditărei romanului „ Valea Albă” de către Institutul „Minerva”, nu numai că am.  înlăturat și îndreptat multe puncte, pa-sagii, și chiar capitole întregi, dar am căutat să desăvârșesc lucrarea, in troducând numeroase capitole noui pe lângă cele ce ființau în prima ediție.  Acest lucru l-am săvârșit cu atât mai multă tragere de inimă și ușurință, cu cât,—pe urma prăznuirei a patru veacuri dela moartea lui ștefan cel Mare, — s-au dat la lumină o mulțime de monografii noui asupra eroidui și a vremurilor sale: monografii cari au îmbogățit fondul cunoștințelor mele dinnainte.  Dacă, însă, am întâlnit în presă recenzenți, și istoriografi, cari au avut, față de această lucrare, vederi obiective, nu este, totuș, mai puțin adevărat că am avut și unele întâmpinări,pe cari, — din pricina car ader uluitor violent, — nici nu am curagizil să le calific.  In deosebi m-a uimit peste măsură ieșirea subită și plină de o neînțeleasă răutate, tocmai a unui om care a luptat mult pentru statornicirea curentului naționalist în literatura românească, și care, pe deasupra tuturor, este profesor universitar, istoric de valoare și autor fecund în lucrăm românești strînse din frumoasele relique ale trecutului neamului nostru.  Cred că cititorii au înțeles că este vorba de d.  N.  larga.  In No.  11 din „Semănătorul”, apărut la. 13  Martie 1905, d.  lor ga, înserează, siib proprie semnătură, câteva rînduri: și, în aceste rîn-dum, — lăsând la o parte aprecierile d-sale asupra valorez pur literare a lucrărei mele, — îmi aduce învinuirea că lucrarea mea nu este decât o operă fantastică, plină de născociri isvorîte din propria mea imaginație, — întru cât:  1.  Numii ile de „hini, chirhezari si barhiduri”, pe cari le dau unor seminții tătărești, în românui de față, sunt pure invențiuni ale 'închipuirea mele.  „Istoric sunt, — scrie d.  lorga, asupra acestui punct, — și nu înțeleg nimic de aici”!  2.  Viața la curtea lui ștefan cel Mare, — susține d.  lorga, — nu se deosebea, în ce privește luxul, de viața „țăranilor chiaburi” din zilele noastre; deci fastul de care se înconjoară, în romanul „Valea Albă”, Stefan cel Mare, nu poate fi decât o închipuire a mea.  3.  Cuvântul „pan”, care ființează în lucrarea mea, nu este decât o născocire.  ' Aceste afirmațiuni m-au surprins peste măsură; și mărturisesc că m-au surprins numai pentru faptul că veneau dela im istoric și, încă, dela acel istoric al nostru, care ține, în toate prilejurile, să se ridice deasupra tuturor istoricilor români, din trecut și din zilele noastre.  și surprins fiind de asemenea, afirmări, m-am simțit nevoit, încă' de atunci, — mai ales că arătările d-sale puteau să fie crezute de numeroșii săi școlari, — să-i răspund imediat prin presa, bar de oarece, pentru un scriitor de talia d-lui lorga nu este de ajuns un răspuns grăbit, publicat în foi pieritoare; simt de datoria mea, — în interesul operei mele și întru desăvârșita luminare a cititorilor mei, — să-i răspund, și aici, în înse-și cartea învinuită.  In ce privește punctul l-iu, cu „chirhezarii, hinii și barhidurii”, d.  lorga afirmând, că „istoric este, și nimic nu înțelege din toate acestea”, face un pas cu totul grăbit și necugetat; pas care apasă greu asupra ori cărui pretins istoric român, și mai ales a unui istoric de talia d-sale. .  Căci aceste lucruri, „pe care d-sa nu.  le poate înțelege”, nu stau scrise în cine știe ce hrisoave tainice, încă nedate la lumină, sau în cine știe ce monografii străine, indescifrabile sau necunoscute.  Despre aceste lucruri grăiesc, — în limba veche, cronicărească, înțeleasă de tot românul, — chiar „Leatopisețelc Moldaviei și Valaliiei”, adunate și publicate de Michail chogălniceanu.  (Tom.  I.  pagina 407).  Iată ce mărturisește, în acest loc, bătrînul cronicar Simion Dascălul, pe care ori ce student în litere trebuie sad cunoască, necum un profesor universitar de istorie:  „Iar Tartaria cea pustie, în care multe oarde sunt: întâi Zagarcii este, Sciția, între Emma uni și Calaio, cu crăiia Tangum; și alte multe oarde de cuprind, cum îi Zavolha, chazanul, Nohaii, Tumenii, Shibenii,Ulmu, Coahianii, Astimhavenii, Chiri lezări i, Barhidu ri i, Mongo niozo r i i. . . ”  Va să zică sunt chiar mai multe triburi tătărești decât cele pe cari eu „le-am inventat”: iar di lorga nu cunoaște nici măcar pe cele pe cari am cutezat să le pomenesc!  In ce privește a doua afirmare a d lui lorga și anume că viața și luxul de la curtea lui Stefan cel Mare nu se deosebeau de viața și luxul țăranilor ghiaburi din zilele noastre”, aceasta socotesc că numai d.  lorga, în țoală țara românească, poată s-o creadă.  Dar nici Domnia sa, — dacă ne punem pe temeiul adevărului curat, — nu este cu putință să creadă o asemenea elucubrație, căci singur în monografia sa „Istoria lui ștefan cel Mare, pentru poporul românesc” a afirmat si dovedit nu cu vorbe, ci și cu icoane, contrariul.  In această istorie d.  lorga reproduce potretul lui ștefan cel Mare de pe „Evangelarhil de la Fiomor”.  și ma reproduce și portretul lui Vlad Vodă țepeș, după o veche zugrăvire ungurească.  Or, d.  lorga, nu poate fi așa de slab observator, în cât să nu vadă, din aceste zugrăveli, că ștefan cel Mare este îmbrăcat într-o hlamidă somptuasă, cusută în fir, cu nastziri de pietre și chenuită cu blană scumpă de hermină; că în picioare poartă cisme strălucitoare, și că șeade îngenuchiat, în fața altarului, pe un scump covor oriental.  și iarăș nu se poate ca d.  lorga să nu vadă, în chiar propria sa carte, că cușma, contemporanului lui ștefan Vodă.  Vlad țepeș, poartă o agrafă bătută în pietre prețioase și că aceleași pietre prețioase, de rubin, îi împodobesc încheietorile conteșului.  Or, dacă d.  lorga vede și știe toate aceste lucruri, apoi să bine voiască a-și face dovada afirmațiunilor sale arătându-mi un singur țăran cât de chiabur din zilele noastre purtând vestminte de mătasă, de fir, împodobite. ,  cu blănuri de hermină și cu nasturi de pietr-e de rubin sau de mărgăritar.  Afară de aceasta, d.  lorga, ca istoric, cum este, mai trebue să știe că vechi scriitori străini.  ca istoricul austriac George Reichersiorf, — arată că ștefan cel Mare ținea „mimai -pentru splendoarea, cur țel sale, — trei mii de paid și aprozi; iar, Principele Dimitrie Cantemir în „Descript io Moldaviae”, arată că acești paid, și aprozi purtau săbii suflate cu argint.  Di bine, nu este oare copilăresc lucru; și chiar ridicul, să compari pe un Domn care ținea „pentru splendoarea curții sale” trei mii de feciori de curte, îmbrăcați în catifele, cu săbii argintate și.  chiar aurite; și mai ales, pe un Demn, ca ștefan cel Mare, care se înrudea prin căsătorie cu Larul Moscovei, care purtă pe frunte cununa Paleologilor, care își zidise palate mai prin toate orașele de frunte ale Moldovei, care eră în legătură cu toate casele domnitoare de pe vremuri; nu este, zic, o adevărată copilărie să compari pe un asemenea monarh, în ce privește averea viața și luxul curței sale, cu acelea ale unui „țăran ghiabur din zilele noastre”!  Dacă d.  lor ga, — în nesocotirea adevărului, istoric, — crede că ștefan cel Mare și curtea sa, nu se deosebea de ori care vărgat de prin satele noastre de astăzi și de gospodăria zinui asemenea vărgat, sau surtucar, — după graiul moldovenesc, — slobod este să dea curs ztnei asemenea nenorocite c.  edințe.  Insă pentru cinstea neamului, pentru cultul pe care noi trebuie să-l nutrim, și adevărurilor istorice, și mărirei marilor voivozi ai acestei țări — eu, unul, nu voi putea niciodată să iau drumul pe care mi-l arată d.  lorga, coborînd pe uzi Stefan cel Mare, — care trimeteă daruri scumpe Papei de la Roma și aducea din Veneția, pentru cetatea Neamțiâui, cele dintâi ornice cu minotare, — la nivelul unui țăran, fie el cât de ghiabur, din zilele noastre!  în ce privește faptul că marilor boeri curteni din epoca romanului de față, li se ziceau „pani” aceasta o dovedesc, și hrisoavele, și stările de fapt din acele vremuri.  Am sub ochii mei o serie de hrisoave, din timpul lui ștefan cel Mare, publicate în „Arhiva” din Iași, Nr 5—6 din Mai și Iunie 1904.  In toate aceste hrisoave cuvântul „pan”, însoțește numele tuturor marilor dregători ai marelui Domn Moldovean.  Pentru a face mai deplină dovadă, citez chiar câteva fragmente din asemenea hrisoave;  „Noi Stefan Voevod și credincios prea iubiților din inimă copii ai domniei mele, Alexandru, si Petre, și Bogdan, și a boerilor domniei mele pan Danciul, pan Djabog, pan Zbiarea. . .  pan Senclrea de la Suceava, pan Dragoș etc etc.  (69S7.  April 29 (1479).  „Surete și Isvoade.  V.  Iu73 a.  „Arhiva” N-r 5—6 an.  XV.  p.  266. )  „Noi Stefan Voevod și credința prea iubiților fii ai domniei mele Alecsandru și Bogdan Vlad, și credința boerilor noștri, credinciosul pan Duma, cr.  pan Huduci, cr.  pan Gangur, cr.  pan Boldur vornic etc.  etc.  (6999.  Noem.  2 (1490).  „Surele și Isvoade.  Vil.  300 b.  „Arhiva” N-r 5—6.  XV.  p.  273. )  De altfel eră cu atât mai firesc ca cuvântul „pan” să fi ființat în lumi a marilor boeri ai vechei Moldovei, întru cât cuvântul „pan” eră uzitat peste tot în Polonia, și se știe ce strânse legături culturale, comerciale, politice, de arme și chiar de rudenie, existau între nobilimea poloneză și nobilimea moldovenească.  Singur d.  lorga, de și cunoaște toate acestea, totuși, numai din marea dragoste de a ucide ori ce operă literară și istorică care nu s-d scris din îndemnul și sub personala d-șale ocrotire, — și deci pe ori ce autor care nu face parte din „paicii” d-sale literari, — vine să tăgăduiască aceste lucruri, obștește cunoscute, chiar cu prețul de a-ș da d-sale însuș un notoriu brevet de mistificare și denegare științifică, și deci de rea credință și9falș apostolat nationalist. . .  „In afară de aceste triste și neînțelese atacuri ale d-lui lor ga, îndreptate înpotriva mancei mele și a sincerului patriotism care m-a însuflețit în întocmirea cărței aceșteia, am mai primit dela câțiva recenzenți, câteva obser rațiuni, de natură mai mult psicologică de cât istorică, — observuțiuni pe care însă nu le-am înțeles și deci nu le-am putut primi, întru cât mi se par pur și simplu greșite.  Astfel, într-o recenzie, mi se atrage luarea aminte asupra faptului că eroismul marelui vistiernic luga este cu totul exagerat și istoricește neverosimil.  In privința acestei imputări, găsesc cu cale să deștept luarea aminte a.  cititorilor mei, numai asupra acestui adevăr.  Cronica și istoria, fără deosebire de păreri, a firmă că, în adevăr, la 1476, pe când Sultanul Mahomed II-lea se apropia de țârmii Dunărei, la Cartai, cu aproape doo sute de mii de turci; ștefan cel Mare, îngrijat, și de năvălirea Tătarilor în partea de sus a Moldovei, și de spiritul de dezordine ce se ivise în armata de rînd, a lăsat „pe visternicul Juga cu o inie do.  oameni să aștepte și să întâmpine pe Mahomed la Dunăre” Din acest simplu fapt oricine își poate lesne închipui ce încredere avea cel mai mare domnitor erou al Moldovei în vistiernicul luga si de ce curaj extraordinar eră capabil acest vistiernic dacă se încumetă el să rămâe, numai cu o mie de oameni, în drumul celui.  mai mare padișah cuceritor pe cari l-au avut turcii în tot decursul istoriei lor.  O altă obiecțiune, care s-a ridicat, de critică, asupra ser ier ei de față, este că ricini păstrat unitatea.  caracterelor și, în deosebi, triam pus în flagrantă contradicție în ce privește firea lui ștefan cel Mare, arătându-l la început iute, răsbunător și sângeros (cu prilejul uciderei celor trei boeri Alexe Stolnicul, Isaiia Vornicul și Paharnicul Negri), iar în tot restul romanului arătându-l bun, chibzuit și drept răsplăților al faptelor vitejești.  înnainte de toate, — dacă aceasta este o greșală de psichologie, — apoi această greșeală a făcut-o alt cineva, mai vechi decât noi, cei de astăzi, mai bun cunoscător al firei marelui Voivod și al tuturor împrejurărilor și faptelor din acele vremuri, și mult mai autorilor și mai competent portretist psichologie, al Iui Stefan cel Mare, de cât toți portretiștii, și psichologii de astăzi.  Acesta este marele și bătrînul Cronicar G rigori© Ureche Vornicul, care zugrăvește astfel pe Stefan cel Mare:  Eră acest ștefan Vodă om nu mare la stat,.  mânios ș Z de grabă vărsă sânge nevinovatjde multe ori, la ospețe, omora fără Județ.  Era întreg la minte, nelenevos și lucrul sau știa să-l acopere; și unde nu cugetai acolo îl aflai”.  Iar mai departe: v  „Ingropat-au pre ștefan Vodă in manastirea Putna, cu multă jale și plan ger eaduturor locuitorilor țârei, cât plângeau toți ca după un bun părinte al lor; căci cunoșteau, toți că s-au scăpat de mult bine și apărare. . . ”  De altfel în ce privește aceea perfectă unitate de caracter pe care o irretincl unii dintre criticii mei, eu, unul, nu numai că nu găsesc temeiul psichologic pe care s-ar putea bază o asemenea pretenție; dar cred că numai potrivită legilor firei omenești nu ar fi posibilă, menținerea unei asemenea „unități”.  Natura omenească e atât de complexă, supusă atâtor influențe și modificări psicho-,fiziologice neașteptate, —în cât tocmai contrariul par a fl adevărata lege a firei omului.  A admite că omul cel mai flegmatic, mai bun, mai normal, nu poate fi supus nici unei slăbiciuni, nici unei turburări sau pasiuni cum este revolta, mânia și că, sub influența acestor stări nu poate săvârși acte cari, la anumite momente și în anumite împrejurări, să cadă în vădit conflict cu caracterul său obișnuit: a susține un asemenea punct de vedere însemnează a face pur idealism, în materie de psichologie, iar nici de cum nativrism.  Cu atât mai mult când e vorba de un Domn din evul mijlociu, — de un ștefan Vodă care se găsea în mijlociii unor porniri universale, sanghuinare și a unor perpetue turburări și primejdii cari cereau, la anumite date, extraordinară energie și chiar cruzime, — cu atât mai mult o teorie atât de ciudată ca aceea a menținerei unităței unui caracter bun neschimbat nu poate fi nici primită, nici înțeleasă.  Iată pentru ce, dacă, în dorința mea de a face o lucrare literară românească cât mai conștiincioasă, am primit cu plăcere unele observațiuni critice ce mi s-au adus, — în orice caz, obiectiuni ca acelea ale d-lui lor ga m-aii uimit; iar păreri, ca cele arătate mai sus n-au putut să intre în vederile mele și deci riau putut să aibă nici o inrîurire în prefacerile pe cari le-am adus actualei ediții a romanului „Valea Albă”  Rămâne acum ca cititorii mei, al căror criteriu de judecată este, pe cât de vast pe atâta de nepărtinitor, să cerceteze și să-și dea ultimul cuvânt asupra acestei lucrări.  Octomvrie 1908.Gh.  Silvan.  CARTEA I  SPRE MUNȚI  I.  Eră o noapte caldă și senină de Iulie. . .  Jupaneasa Ruxandra și jupânița Negri stau în poli mar, tăinuind în șoapte.  Ruha, bătrîna și credincioasa lor roabă — singura ce le mai rămăsese din vremile fericite, de altădată, — se ghemuise pe scări, sub cerdac, și privea țintă spre porți. . .  In jurul monăstirei eră liniște și tăcere adâncă.  Pe prispa arhondăriei, în Trapezărie, pe sub rădvane, și pe sub bolțile clopotniței, șerbii și ucenicii negustorilor, dormeau obosiți de drumuri și de grijuri.  Sforăitul lor, se auzea din chilii.  Din când în când, câte un argat, speriat din vis, se ridica pe brînci și mormăia cuvinte neînțelese; apoi se întorcea pe cealaltă parte, și adormea, din nou, între mărfuri. . .  In turlele monăstirei eră întuneric.  Doar paznicii, așezați acolo, încă veghiau.  Se auzeau pașii lor scrîșnind peste țigle sfărâmate; li se întrezăreau umbrele negre mișunând.  pe la ferești. . .  Si prin chiliile maicelor plutea aceiaș adâncă întunecime.  Doar câte o candelă răslețită pâlpâia slab prin unghere.  De bună seamă, maici și surori, bântuite de amintiri neadormite, își făceau încă rugăciunile de seară.  Deasupra întregului schit, cufundat în vale, printre păduri și stânci desgolite, se revărsau apele străvezii ale lunei.  Coperișurile roșii, de burlane, licăreau ca de j erate c.  Mușchii și frunzele teilor, aplecați deasupra streașinilor, păreau de argint; și un vânt cald, pornit din răsărit, trecea, ca o dogoare de foc, peste creștetele pădurii, peste întăriri, peste munți. . .  Jupânița tăcea. . .  Bătrîna mamă își numără, în gând, metaniile.  Din timp în timp, suspină și îngână câte o vorbă; apoi iar lăsă boabele de chiparos să i se strecoare printre degete, și iar șoptea. . .  Amândoo erau strivite de o grea povara. . . .  Sfântul Petru trecuse; și trecuse și a doua zi, și trecu și ziua următoare, — și vești din răsboi nu mai soseau. . .  Peste sufletul sărmanei jupânițe începuse să se aștearnă iarăși durerea.  De a doua zi de „Sân Petru”, ea nu mai surise.  In jurul ochilor i se așternuseră iarăși petele acelea vineții; prevestitoare de boală; și obrazul ei rotund,, pali.din nou; și, din nou suspinele începură să-i sfâșie pieptul. . .  — „Nu, mamă. . . ” ,  — murmură ea, uitându-se aiurit în noapte.  „Pan Arbore s-au pristăvit.  Au murit Pan Arbore. . .  așa să știi. . . ”  și adaogă, printre lacrimi:  — „Bunul D-zeu și-au înturnat fața de la noi. . .  Căci prea multe fără de legi, prea mult jac și prea multă vărsare de sânge, vra Domnul! . . ”  Urmă, o lungă și dureroasă tăcere. . .  Cuvintele jupâniței redeșteptară, iarăș, în mintea nefericitelor surghiune, icoana neîndurătoare a Domnului; și numele său, rostit în șoapte, le stârni din nou furtuna amintirilor din vremuri.  Ramaseră amândoo, cu ochii pironiți în noapte, urmărind, parcă, în jocul ciudat al umbrelor din schit, întâmplările înfricoșate de odinioară: moartea lui Negri,—înmormântarea fericirei lor.  . . . Eră  pe atunci, o vreme cumplită de iarnă. . .  Bătrînul Negri era dus la Suceava, unde fusese chemat de domn, să ia parte la Divan.  Domnului îi abătuse iarăși să pornească război asupra Radului Basarab, Domnul Valahilor.  Ii sta în gând să ia pe Voichița, — fata Radului, — de nevastă; și nici îndărătnicia Domnului muntenesc, nici vremurile grele ce se abătuseră peste țară, nici nemulțumirea oștilor sale, nu-l mai puteau opri de la aceasta.  Strînse pe boeri în divan, — și, după ce le destăinui planurile sale, — le ceru sfatul.  Boerii — totdeauna supuși voinței Domnului,— se închinară.  Numai trei din ei rămaseră tăcuți în jilțuri.  Aceștia erau, Paharnicul Negri, Alexe Stolnicul și Tsaiia Vornicul. . .  Toți erau bătrâni.  Peste frunțile lor trecuseră multe încercări.  In războaie, când eră vorba să-și apere moșia de încălcările străine, erau cei dintâi la luptă și cei din urmă la dobândă.  Nu erau, însă, tot așa de pripiți, acum, când anii îi învățaseră să răspice, cu mintea, adâncul lucrurilor, și când în fața lor nu eră nici o binecuvântată price de harță.  Alexe Stolnicul, se ridică dar, cel dintâi, și vorbi hotărît, înpotriva războiului:  — La ce să ne mai războim cu frații? ”  zise el-  „ N-avem oare destui neprieteni?  N-avem pre Ieși?  N-avem pre unguri și pre tătari?  și n-avem înaintea noastră întreg Aliotmanul?  Drept aceia”,— sfârși bătrînul sfetnic, — „cu cale și cu adâncă înțelepciune găsesc eu, prea mante Doamne, a lăsă vremurilor restriștele: iar noi a ne griji de cele ce apasă amu, asupra Moșiei”-  Domnul încruntă, mânios, din sprâncene. . .  Vornicul Isaiia se uni cu Alexe.  Bătrînul Negri tăcu. . .  Atunci Domnul ceru cu glas tare părerea Paharnicului.  În Negri avea, el, toată încrederea: el eră cel mai bătrîn și cel mai credincios curței. . .  Negri se ridică, și făcând gest larg, cu mâna, dreaptă, spuse doar atât:  --Voroavele luminățiilor lor, pan Isaiia Vornicul și Alexe Stolnicul, îmi par, prea milostive Doamne, cu temei rostite.  Deci, milostivească-Se Măria ta, și dăruiască-le lor înalta și cuvenita ascultare. . . ”  Cu aceste cuvinte, divanul se sfârși. . .  Negri veni la Vaslui. . .  Dar nu mai eră Paharnicul cel vesel și sfătos de alta data.  De unde în alte vremi, da ospețe mari boerilor, și veselea, în cântece și voroave iscusite, până-n zori, — acum stă deoparte tăcut, dus pe gânduri privind din zori până seara spre casele pârcălăbiei.  Viscolul punea stavilă privirilor sale obosite.  Drumurile erau pretutindeni închise.  De săptămâni, în șir, nu mai putuse răsbate nici un olăcar, —deci nici o poruncă domnească,— în cetate. . .  Aceasta, însă, — în loc să-l bucure, — îl întrista tot mai adânc.  știa bine, că, odată și odată, va încetă și viscolul; și cu el va încetă, poate și viața lui neprihănită. . .  Bătrînului îi intrase în suflet credința că Domnul îl scârbise: și, cum îi știă apucăturile sângeroase, era încredințat că moartea lui eră chiar hotar îtă.  Intr-o bună zi sosiră olăcari în cetate. .  Starostele, urmat de câți-va șoltuzi și panțiri, porni, cu alai, spre casele bătrînului Paharnic. . .  Lumea privea uimită prin ferești. . .  Paharnicul eșl în polimar,—și, căutând să-și ascundă neliniștea, — cu toate că fața lui albise ca ceara, — întrebă zâmbind:  — „Ce veste, frate? . . .  Milostivitu-s-au, Domnul, de bătrânețile mele? . . . ”  Starostele sui treptele, fără curaj.  Panțirii se așezară la porți.  șoltuzii se plimbau neliniștiți prin curte. . .  — „O!  prea luminate pane! ” ,  — strigă starostele, îmbrățișându-l.  „Au, cu ce s-au făcut vinovat luminăția ta, de s-au învrednicit de o așa de grea osândă? . . . ”  și-i întinse, tremurînd, cartea domnească.  Bătrînul îl trase înnăuntru, și-l așeză pe jeț.  — „Nu-i nimic. . .  zise el.  Numele Domnului l-io binecuvântat. . . ”  și oftă greu. . .  „Multe nevoi au trecut preste noi, și multe neajunsuri am înfruntat.  Ci, facă Domnul ca această grea osândă să fie încaltea întru binele țârei și.  a prea măritului nostru Domn. . .  Eu mor liniștit”. . -  Apoi se rugă de staroste să-i îngăduiasca a-ș-trimite măcar nevasta și copila la munți, spre a.  nu fi față la moartea lui.  Dar porunca Domnului eră deslușită.  Nu mai eră când.  Chiar a doua zi nenorocitul sfetnic trebuia să.  fie ucis, împreună cu ceilalți doui „necredincioși, boeri”, în mijlocul pieței.  A doua zi eră soare.  D-zeu voise, parcă, să înlesnească lumei putința de a fi față la moartea celui mai iubit boer al lor.  Din zori de zi se auziră dobele bătând pe uliți și prin piețe.  Darabanii vesteau poporului fioroasa osândă, șr chemă toată cetatea la locul pedepsei.  Jupâneasa lluxandra ar.  ti voit să se ascundă în inima pământului spre a nu vedea înfricoșata, moarte a bătrînului ei soț.  Dar casele lor se înnălțau chiai deasupra pieței  Cerca să se ascundă prin iatacuri: dar, glasul; celui osândit o chemă mereu în cerdacuri. . .  Către miezul zilei tabulhanaua sună scurt în văzduhul mort, de iarnă.  Alexc Stolnicul căzuse.  Isaiia se rostogolea, descăpățânat, în sânge. . .  Un nou sunet, de dobe, de surle și de tipsii: sparse aerul.  Bătrînul Negri stă, cu fruntea ridicată, deasupra trunchiului.  Voi să-și ia rămas bun de la mulțime, și să adaoge, poate, câteva cuvinte calde pentru Domn.  Dar mulțimea, isbucni, deodată, în hohote sfâșietoare. . .  înțelept și hotărît, el făcu atunci semn călăului să isbească.  Satârul căzu. . .  A doua zi, casele nefericitului Negri, cu întregul lor avut, fură pecetluite și puse sub pază.  Moșiile, clădirile, grădinile, aurcturile, și toți robii hărăziți bătrînului prin danie, trecură iarăș în stăpânirea Domnului.  Nenorocitele femei, despuiate de averi, fură ridicate și trimise în surghiun.  Se pomeniră amândoo, deodată, singure și sărace, într-un schit depărtat, ascuns în munți, aproape de hotare.  Câteva maici bătrîne se îngrijeau, din milă și credință, de viața lor; pe când lluha, — care nu sc putuse despărți de ele, — plângea, în hohote, prin polimare, de desnădejdea lor amară.  Surghiunul lor fu greu și sălbatic. . .  Tot pământul li se părea mânjit cu sânge; toată lumea dușmană. . .  Dar, încet-încet se deprinseră, și cu lipsa, și cu singurătatea, și cu plânsul. . .  Lângă altar, în cântările clericilor, în pâlpâirea lumânărilor și a candelelor aprinse, inimile lor se desmorțiră: sufletele li sc înălțară sus, de asupra nevoilor pământești.  La vre-un an, după-surghiunirea lor, — Bunul D-zeu se înduioșa, și le aduse, o bucurie neașteptată.  Când nu mai nădăjduiau nimic, — căci nimeni nu se mai îngrijea de ursita a doua femei urgisite, — veni în casa lor Arbore. . .  Veni vechiul lor „fecior de casa”, fiul marelui pârcălab Arbore, din inima căruia nici voința Domnului, nici pieirea lui Negri, nici răutatea și nepăsarea lumei, nu putuse șterge dragostea pe care o purtă celor ce-l ridicaseră pe brațe, îl învățaseră meșteșugul armelor, și din copil neisprăvit îl făcuseră ostaș de frunte. . .  Acolo își deschise Arbore, calea către boerie.  întâi, fecior la masa înnaltului paharnic, apoi paznic în spătărie, și, în sfârșit, seutaș și purtător de arme, el înaintă repede.  La 16 ani, Negri îl duse la Domn.  Domnul îl primi de-a dreptul în spătărie; iar.  peste un an îl orândui printre paid.  Câteva luni după moartea lui Negri și războiul cu Radu Basarab, el intră în rândul aprozilor.  Acum eră curtean. . .  împresurat de un stol de lefegii și șutași,. el  venea la schit, cu fruntea luminată, — ca boer, — nu ca „fecior de curte”.  Femeile îl primiră cu dragoste nemărginită.  Il ospătară cu azimă caldă și cu mustic, făcut de mâna lor.  Apoi se așezară la sfat, — și vorbiră, când printre lacrămi, când surâzând de dragul oaspelui, de toate câte se mai întâmplaseră prin lume de la surghiunirea lor.  Când fu sa plece, Arbore lăsă Jupâniței Zamfira un inel bogat, stropit cu sinaragde, iar Jupânesei Ruxandra o pereche de metanii de agată legate în aur:  --„De s a milostivi Bunul Dumnezeu”, — șopti el, așezându-și coiful pe frunte, — „puțină vreme va trece și ieși-vom cu toți de olaltă, la lume. . .  Drept aceia, păstrează cu luare aminte, inelul carele i l-am dat, giupanița mea; iar tu mama, nu conteni a te rugă Maicei lui Dumnezeu pentru Zamfira. . . ”  Cuvintele lui Arbore trecură, ca o undă de foc, prin inimile sărmanelor surghiune. '  Jupânița își plecă ochii în jos.  Printre genele jupânesei liuxandra se arătară lăcrămi mari, ușurătoare. . .  Curteanul plecă'. . .  De atunci, în chiliile întunecoase ale nefericitelor proscrise, pătrunse o rază de lumină: și, după ea, altele, — și, apoi o întreagă primăvară. . .  Arbore veni din ce în ce mai des, să Je vadă.  De câte ori cobora spre Dunăre, sau suia munții Ardealului, sau trecea către Nistru, se abatea,:măcar pentru un ceas, pe la schit.  și totdeauna le aducea daruri scumpe, de prin Polonia, de la turci, și de prin Veneția, unde eră trimis cu solii, din partea Domnului.  Așa că, mica lor căscioară monastirească, săracă, și tăcută, începu să se umple iarăș de lumină. . .  Obrajii jupâniței se înviorară; iar peste trupul ei plăpând, începură să strălucească iarăș, sclipitoare zobonuri țesute-n fir, și bcnișele chenuite cu hermelin, și cordoane cu paftale bătute-n pietre rare, și șlicuri cu surguciucuri de vulpe albastră,. și  sandale cu scânteietoare curelușe, prinse-n sponciuri de argint și de aur. . .  Eră frumoasă jupânița Zamfira; și creștea, sub privirile lui Luca Arbore, tot mai frumoasă, tot mai mlădioasă, tot mai senină. . .  Trei ani în urmă, ea se. întâlni cu o bucurie. . . : și  mai mare. . .  Arbore, — ajuns Hotnog de Lefegii, — schimbă.  inelul de logodnă, cu jupânița Negri, în țaineu bine cuvântată a schitului, sub ochii înlăcrimați; ai mamei Ruxandra. . .  Din ziua aceia înnainte, el jură să nu se odihnească, nici să moară, până când nu va căpătă,, pentru ele mila, și iertarea Domnului-. .  Porni, dar, în răsboaie, mai setos de fapte mari ca ori când.  In anul următor isbucnî marele răsboiu de la Podul înnalt.  Arbore se bătu ca un leu.  ștefan îl văzu și-l răsplăti, — după înfrîagerea oștilor vrăjmașe, — cu daruri mari și cu înaltul, rang de Vel-Căpitan de Darabani.  Dar timpul încă nu sosise spre a cere Domnului iertarea.  Nouri negri cercuiau orizontul.  Un alt răsboiu, mai cumplit ca toate cele depănă atunci, bătea la hotare. . .  Prin luna lui Florar, Arbore veni să le vestească apropierea acestui înfricoșat răsboi. . .  Venea tocmai din Leopol, unde fusese trimis de Domn, cu alți mari dregători de țară, să ceară ajutor craiului leșesc.  Vel-Căpitanul se întorcea, singur, amărît, fără nici un ajutor, fără nici-o nădejde. . .  Statu cu ele puțin, apoi alergă repede, după Domn, la Dunăre.  Domnul își trăsese oștile la Cartai, și așteptă,, acolo, neliniștit, ajutoare din Polonia, din Ardeal, și din Veneția. . .  O luna după plecarea lui Arbore, în poarta monastirei bătu cel dintâi olăcar, aducând, sur-ghiunelor, știri din lagăr:  „Sosit-am astăzi, giupănița mea, cu bine și cu sănătate-în tabăra Domnului. . ”  scria Arbore.  „Ci mare jale m-au cuprins, văzând oștimea de rând,, căinând și țipând către Domn.  „ Sfârși tu-s-au toate merindele, iar veștile urîte ce vin hojma den spre. răsărit și den spre țara Volohilor, și den spre miazănoapte, pre unde, zice-se, că au bulucit blestemății de Nogai, cu spurcatul de Ghirai în cap, — înfricoșat-au gloatele,. .  „E zurba, în oastea Domnului, giupânița mea!  „Domnul datu-au poruncă să se certe cu ștreang și cu spagă toți capii de price.  „Câtu-i tabăra, nu-i decât vaot și pârjol, și vifor.  Armașii tac și spânzură; iar gloatele năvălesc, carele cum nimeresc, prin bălți.  Ci, numai Dumnezeu cel de sus știe ce va aduce ziua de mâne.  Tare mi-i a temere că Prea Bunul Dumnezeu înturnatuși-au fața de la noi: căinare pojar amenință, întru aceste vremi, biata creștinătate. . . ”  Puțin după aceia, jupânița primi o altă carte.  Eră o scrisoare lungă, scrisă cu mâna tremu-rândă, pe șase foi mari de pergament, legate-n fir și pecetluite cu ceară.  Copila crezu o clipa, că-i vreun hrisov de danie sau de boerie.  Dar, abia începu să-i bucherească slovele încâlcite și ochii ei se întunecară.  Arbore vorbiă, acolo, de plecarea gloatelor, de tristețea Domnului, de slăbiciunea boierilor, de prăpădul,ce se revarsă peste țară.  Ii spunea cum Domnul i-a dat poruncă să plece la chilia, și de la chilia la Seimeni, și de la Seimeni la gurile Nistrului.  Ii zugrăvea, apoi, în șiruri nemeșteșugite, cum a călătorit până la chilia, cum a fost primit și ospătat de pan Patru Pârcălabul; cum s-a înspăimântat bătrînul staroste de cele hotărîte-n lagăr. . .  Domnul trebuia să plece, în curând, cu.  toate bștile, spreLiov, lăsând la Cartai pe Juga vistiernicul cu o mie de capete.  Chilia și toate țărmurile Duznarei, rămâneau în voia sortei.  Toate căpităniile Bugeacului — de la șmil, Chilia, Seimeni, Tighina și Cetatea Albă, — trebueau să se unească cu oștile domnești. . .  .  și, după atâtea lungi destaine, Arbore sfârșea, strivit de durere:  „Iar eu voi purcede, mâne, giupâniță mea, către Seimeni, pren pustiurile cele pline de jar, de sete și de ciaraburi, ale Bugeacului. . .  „Ci, amu, iartă porumbița, mea, că gândurile mole către. tine  se întorn, și cu lacrămi ud, eu, cărările lor. . .  „Procletul de scripcar al Domnului, prins-au a zice, în polimar, o doină de jele.  „și tângue lăuta lui, cum plâng codrii la bătaia vântului, cum se răscoală apele sub mersul cel greu al furtunei. . .  „Au înturnămă-voi, oare, îngerul meu, din neumblata cale către gurile cele întunecate ale Nistrului?  „Dumnezeu singur știe toate acestea. . .  Ci, voi rugați-vă, hojma.  Bunului Dumnezeu și Maicei Domnului, și sfântului Ion Făcătorul de minuni, pentru fiul și fratele vostru Arbore, și pentru viața Măriei Sale Domnului, și întru isbăvirea și pohala tuturor oștilor noastre.  Iar eu nu voi conteni, zi și noapte, a mă rugă întru isbăvirea voastră și a tuturor fraților noștri. . . ”  Jupânița Negri, isbucni în plâns. . .  Presimțea din amărăciunea acestor rânduri, în ce prăpastie alunecase Arbore.  și șirurile lui tânguitoare; și plânsul ei neașteptat, — n-o înșelară. . .  Trecu iar ca vre-o lună; și într-o noapte, furtunoasă se trezi cu sgomot mare la porți.  Pe sub bolțile turlei intră, în goana roibului, un călăreț uriaș, acoperit de o barbă neagră, până la brâu, cu umerii largi, cu brațele grele ca de plumb. . .  Jupânița coborî treptele, cuprinsă de spaimă.  Uriașul căzii în genunchi, înaintea ei, plângând în hohote:  — „Milostivirea sa, pan Arbore, au fost luat plean1), de către cânii de Nogai, prea milostivă.  Domniță. . ”  și, în cuvinte înnecate de obidă, începu să povestească, în mijlocul maicilor nedumerite, cum au plecat de la Chilia, cum au fost prinși de dâmburi la Tint, lângă Seimeni; cum sau luptat, cum au căzut, cum au fost duși robi în împărăția Crîmului.  Povestea eră lungă și grozavă.  Jupânița îl ascultă ceasuri întregi, cu mintea rătăcită.  Nu mai înțelegea nimic.  Auzea, doar, crâmpee fără șir. . .  „și au fost închis, milostivirea sa, în tainiță”. . .  „iar eu, sfărâmaam bârnele și ieșit-am cu agiutorul luiD-zeu,.  la lume”. . .  „ci.  luminăția sa, n-au voit a fugire. . .  căci zicea, înălțimea sa: câinii de Nogai au îm gând să bulucească preste țara Moldovei. . .  ci eu preface-mă-voi vânzător de țară, și duce-voi pre Mengli Ghirai Han, cu oastea lui, la loc strimt, spre a se lovire cu oastea Domnului și a hi stropșit de către dânsa. . . ”  Aiurarea uriașului dăinui până către zio.  In zori, el încăleca și plecă.  Zadarnic jupânița Negri cercă să-l oprească.  S-a dus în goana roibului, cu părul vâlvoi, cu?  frânele slobode, să ia parte la harță. . .  Fu ca un trăsnet, pentru sărmanele femei, sosirea, și plecarea acestui călăreț ciudat. . .  După depărtarea lui, jupânița isbucni în hohote desnădăjduite: apoi căzii greu bolnavă.  Când se ridică din pat, întrebă de Arbore.  Nimeni nu-i putu spune nimic.  Alți oameni, alte vești. . .  In răstimpul îndelungatului ei delir, schitul se umpluse de fugari veniți de prin toate unghiurile țârei.  Boeri scăpătați, mazâli, negustori și breslași, dăduseră basna peste monastire, prin munți și peste hotare, răspândind vești din ce în ce mai ciudate.  Se svoneă că turcii, cu Mehmet-Sultan în frunte, trecuseră Dunărea în număr de câteva sute de mii: că, Laiot-Vodă, cu toate oștile Valahiei, năvălise peste Milcov, în țara de jos a Moldovei; că, Mengli Ghirai, cu o sută de mii de nogai, se revărsase peste Nistru și peste Prut.  Alți fugari, sosiți mai în urmă, împrăștiară vești și mai negre.  Ei strigau, sus și tare, că oștile domnești au fost prinse și sfărîinate mai jos de Liov, de către turci și tătari; că însuș Domnul se înnecase în valurile Nistrului; că, din toată curtea Moldovei, nu mai rămăsese în viață, de cât doi-trei boeri, cari abia au putut scăpă, cu fuga, în crăiia leșească. . .  La toate acestea se gândeau acum, nefericitele surghiune.  Uciderea bătrînului, surghiunirea lor, cei dintâi ani petrecu ți în pustietatea schitului, cercetările lui Arbore și, în sfârșit, plecarea lui din urmă și adânca iioapte ce plutea asupra vieței lui primejduite, li se perindau pe dinnainte, ca un lung șirag de vedenii urîte. . .  Văzură sânge, apoi întuneric, în urmă o slabă rază de lumină, apoi iar întuneric, și iarăș sânge. . .  și, amândoo, — apăsate de aceiaș noapte fără margini, — oftau greu, în tăcere. . .  Miezul nopței sosise. . .  Pe ici pe colo se aprindeau lumini pe la ferestrele chiliilor.  Câte o umbră neagră se strecură prin polimare.  Credincioșii se deșteptau, unii pe alții, pentru utrenie. . .  și femeile chinuite de neliniște, ar fi voit, totuș, sa mai stea încă, în cerdac, pe gânduri. . .  Chipul posomorit și încruntat al Domnului, încă nu pierise din mintea, lor.  Domnul eră pentru ele, isvorul tuturor nenorocirilor. . .  Pe el îl vedeau. . El  dusese pe Arbore în război; el îl trimesese la Nistru: el îl ucisese. . .  Copila începu, într-un târziu, să tremure.  O priveliște grozavă i-se arătă în noapte.  I-se părea că vedea apele Nistrului, înroșite de sânge, încărcate de leșuri.  Arbore, sdrobit de lovituri, dă să iasă la mal, și nu putea; iar Domnul, sățiat.  de sânge, strigă, de pe țărmi, fericit:  — „Înainte, vel-căpitanc. . .  Hojma, înnaintel. . . ”  și rîdeă în hohote, de vitejia celor ce răsboiau în deșert cu moartea. . . -  Jupâneasa Ruxandra simți, din suspinele copilei, vedenia ei urîtă.  Ii prinse mâna, răcită de fiori, și o trase ușor lângă ea.  — „Hai, măicuță. . . ”  îngână ea blând.  „Sfânta slujbă va să înceapă. . . ”  Zamfira se ridică, sfârșită de puteri:  — „Mamă. . .  suspină copila. . .  In noaptea aceasta nu pot merge la sfânta slujbă. . .  Roagă-te tu, și pentru mine, și pentru el. . . ”  Dar n-apucă să sfârșească, și un strigăt înăbușit, pornit din schit, îi amorți inima.  Se strânse în brațele bătrînci, și rămase cu ochii ațintiți, spre poartă.  țipătul se stinse.  El fii așă de slab în cât nici îndoială nu mai era că pornise de la vreun șerb, chinuit în somn, de vedenii.  Se traseră amândoo spre ușe. . .  Deodată însă, un nou strigăt, — de astădată limpede, — sparse noaptea.  Surgbiunele se năpustiră tremurînd, spre iatac. . . -  Urmă o înfricoșată clipă de tăcere. . .  șerbii și argații din curte, se ridicaseră pebrînci ,.  și ascultau, cu luare aminte, sgomotele ce veneau, de la porți.  Străjerii vorbiau, pe ocopuri.  De afară se auziau răspunsuri nedeslușite și grele lovituri în porți. . . -  1 njurul bisericei, mulțimea se învălmășiăîngrozită. .  Boerii priveau speriați din polimare; slujitorii alergau printre cai și rădvane, căutându-și armele. .  — „Nu e semn bun, mamă. . . ”  gemu Zamfira,, abia suflând.  „Sunt neprieteni. . .  E pojar. . . ”  Jupâneasa Ruxandra, îngenunchiată în fața icoanei, se rugă tremurînd. . .  Loviturile din porți încetară.  Străjerii stau nemișcați, cu arcurile înstrunate,.  sus, în turle.  Deodată, jupânița se trase de la geam, și scoaseun țipăt de groază.  Porțile inonastirei se dăduseră în lături; iar pe sub bolțile lor uriașe, ea văzu intrînd în schit, un lung șirag de cai și de călăreți îmbrăcați în.  fier, înarmați cu arcuri, cu lănci, cu paveze. . .  II.  Abia intrară călăreții în schit, și un sgomot neobicinuit turbură noaptea. . .  șerbii și slujitorii lăsară armele, și căzură la.  pământ, înălțând cuvinte de slavă.  Maicele se îngrămădiră, uimite, prin pridvoare-. .  In acelaș timp, clopotele bisericei începură să dăngăne.  Eră un dăngănit vesel, de sărbătoare.  Bătrîna Iluha intră, abia ținându-și sufletul, în.  chilia stăpânelor.  Jupâneasa Ruxandra și jupânița Zamfira se rugau, lipite una de alta, sub lumina tremurătoare a candelei.  Încă amețite de groază, ele nu puteau desluși nimic din sgomotele deafară.  Clopotele le turburară și mai mult sufletele.  — „Prea milostive. . . ” —gângăvi roaba, oprindu-se sperioasă, în mijlocul odăei.  „Sânt oștile Domnului. . .  nu vă grijiți. . . ”  Femeile n-o auziră.  Boaba se trase înnapoi, cu frică. . .  O clipă mai târziu, în cerdac răsună zgomot de zale.  Ușa se deschise, și, în prag, răsări un om de fier, urmat de un tânăr scutaș, ce-i ducea, pe brațe, coiful și pavăza.  El se opri în prag, făcu semn scutașului să stea afară, și rămase nemișcat, în fața femeilor îngenuchiate.  Când jupânița Negri întoarse capul spre ușe, obrazul ei păli.  '  I-se păru că aiurează. . .  Ostașul făcu, un pas înainte, își îndoi piciorul drept, și murmură liniștit:  — Jupânița mea. . .  La ce te temi?  — De ce plângi? . . . ”  Femeile tresăriră. . .  In fața lor eră Arbore.  Jupânița căzu, fulgerată, pe brațele marelui căpitan. . .  Jupâneasa Ruxandra abia putu să îngâne câteva șoapte, și-i strînse pe amândoi la sân, scăldându-i în șuroaie de lacrămi. . .  Afară veselia se preschimbase în furtună. . .  Oștenii erau înpresurați de slujitori, de boeri, de breslași, și întrebați, din toate părțile, asupra soartei războiului:  Toți luptătorii erau într-o stare barbară.  Armele, zalele de os și de sârmă, veștmintele și cămășile lor, erau înbâcsite de colb și de sânge.  Printre sdrențe se vedeau, la raulți, brațele strînse în legături umede.  Multe răni sângerau încă. . .  Prin polimare, străluminate de torțe și de lumânări aprinse, boerii făceau cerc în jurul curtenilor.  Toți se îngrijeau de Domn, apoi de marii dregători și comandanți ai oștilor, și, în sfârșit, de soarta războiului.  Cuvinte de slavă, către, D-zeu, acopereau răspunsurile, pripite ale vitejilor. . .  Peste câteva clipe, toaca de utrenie, apoi clopotele, îi chemară la picioarele altarului.  Biserica eră plină.  Când Arbore trecu spre altar, împreună cu Stroe Hotnogul și Darman aprodul, maicele se mișcară în străni, cu freamăt.  Jupânița Zamfira și jupâneasa Ruxandra se așezară în stânga, lângă iconostas.  Cântările începură.  Slujba fu Scurtă, dar înălțătoare.  Ochii tuturor înnotau în lacrămi.  Rugăciuni pioase, de mulțumire, sburau în stoluri, spre stele.  Chiar glasurile maicilor, și al bătrînului duhovnic al schitului, tremurau, înviorate, sub bolțile înflăcărate. . .  După slujba, curtenii fură duși în trăpezărie.  Ostașilor li se dădu azimă, brînză și vin bun, în oale mari de lut.  și veselia începu, — neînfrînată și aprinsă, ca în zile mari de biruință, — în lumina slabă a zorilor. . .  III.  Arbore povestea, cu glas limpede, celor doo femei iubite, nenumăratele lui încercări din robie și de pe câmpul luptelor.  Iatacul, atât de posomorit până-n ziua sosirei lui, era, în clipele acelea, plin de mare veselie și lumină.  Pe sofale stau întinse darurile pe care el le adusese dela Tighina.  Un strălucitor veștmânt de răsboi, cu platoșe de argint, cu coif galben, împodobit cu pietre rare, surîdeă de pe jilț, în ochii jupâniței.  Pe masa, întinsă încă din zori, se răsfățau mâncări reci și roade.  Cupele se goleau, obrajii se îmbujorau. . .  Jupânița, încălzită de vitejiile fără seamăn ale neprețuitului ei logodnic, îi închină mereu-cupa, cu mâna tremurîndă.  — Să trăești, Pane. . . ”  și bătrîna adăogă, sorb-indu-l cu ochii:  — „Să te văd mare hatman, dragul meu. . .  mare hatman! ”  Dar, pe măsură ce istorisirea se apropiă de sfârșit, și soarele aluneca spre asfințit, Arbore părea tot mai nestăpânit pe mișcări și pe grai.  Ochii lui se pironeau des, asupra costumului de pe jeț. ,  și chipul i-se întunecă, ca de moarte.  Marele Căpitan trebuia sa plece înnapoi, la Vaslui și de la Vaslui iarăș pe câmpul de bătaie. . .  și el nu venise aici, numai cu gândul sa vadă pe cele doo femei surghiunite.  Venise să le iă, cu el, în lagăr. . .  Dar, cum eră să le spue, el, acest înfricoșat adevăr?  Ce ochi ar fi făcut bătrîua?  Ce negre presimțiri, aducătoare de jale și de noi blesteme împotriva Domnului, s-ar fi ridicat, iarăși, în sufletele lor abia liniștite?  Cu vorbe cumpătate și înțelepte, el se strecură, totuș, în noaptea adevărului.  Le vorbi, mai întâi, de încercările grele și neîntrerupte, ce se abăteau asupra Domnului și a întregei țări.  Le vorbi apoi de biserică, de primejduirea Crucei, de întinderea nețărmurită a Islamului „celui Iară de lege”.  Privind în extaz candela ce pâlpâia sub iconița Maicei Domnului, el le zugrăvi în culori mișcătoare, dragostea de D-zeu și datoria de a muri, cu înflăcărare, pentru apărarea și isbăvirea Crucei.  Femeile, duioase, și cucernice, îl ascultau în aiurire.  Ochii lor se înrourau de lacrămi, sufletele li-se înălțau în slavă. . .  — „La Chilia și la Cetatea Albă”, — povestea Arbore, — „văzut-am, păgâneștele moschee, ridicându-se tot mai sus, și tot mai mărunte asupra.  sfintelor noastre biserici.  Albește Semi-Luna preste noroade; iar glasul fățărit al imanilor vestesc, pretutindeni, din minareturi și de pe turlele lor, cleite cu sânge, sosirea, cea de isbeliște, și de jac, și de fără-de-lege, a împărăției lui Allah! ”  „Chiar Ia Seimeni și la Tighina, văzut-am preste bisericile noastre strămoșești stând semnul păgână tații.  „și rid, spurcații de agareni, de cele sfinte, ale noastre; batgiocuresc prea curatele lor catapetesme; umplu candelele, cele neîntinate, cu sânge nevinovat; iar preste sfântul pristol și asupra sfântului ol tar, tind mese nelegiuite, și ospătează, în cântece de lume și în blestemății neauzite, până-n zori. . .  „De nu s-or rădica toți prinții și craii noroadelor, asupra acestui înfricoșat bălaur, vai de neamurile cele încreștinate!  „Ci, până-atunci, dator este tot omul, carele întru Hristos sălășluește, a se ridică și luptă, până la moarte, împotriva nelegiuitului de turc. . . ”  Bătrîna își înălță ochii spre icoană, și isbucni, în lacrămi:  — Așa e, dragul meu. . .  așă e! . . .  Cel carele nu știe a muri pentru Sfânta Cruce, acela nu este vrednic a purtă numele de moldovan, nici a trăi printre oameni. . . ”  Arbore se ridică în picioare, făcu doi-trei pași prin iatac, apoi, strecurându-și privirile pe geam, începu să vorbească de oștile ce se învălmășeau la hotare.  Vorbiă slăb, pierdut și tremurat, ca și cum, le vedeă năvălind din zări, revărsându-se în talazuri uriașe peste țară și peste munți, — puștimd, ca o vijelie de flăcări, toată viața dintre cer și pământ.  — „Trei sute de mii de agareni, în frunte cu Mehmet-șah și cu spurcatul de Ghiraihap,. .  vin pohoi.  din spre soare răsare și din spre miazănoapte, asupra Moldovei.  „Iar cânele de Laiot Basarab, cu volohii lui, bat denspre Milcov.  „Ci, atâtu-i de înfricoșat acest potop de luare și de închinători la idoli, — dragele mele, — cât Domnul, scârbit și amărît de atâta urgie, au și pus la cale, a se trage cu toate oștile, și cu toate nevestele și copiii lor, la loc ascuns, în munți.  „Acolo va să meargă tot omul carele are credință în Domnul său și în biruința, de apoi, a oștilor sale. . . ”  Arbore tăcu. . .  Ochii jupâniței se luminară, apoi se întunecară adânc.  Ea își furișă privirea spre jupâneasa chuxandra, apoi spre Arbore, — și în sfârșit spre platoșa de pe jilț.  Arbore tăcea încă.  Jupânița rupse, în sfârșit, tăcerea.  Dar glasul ei fu așa de slab, încât se stinse, neauzit, în aer.  — „Pane. . . ” , întrebă ca,— „și noi ce vom face. . - ?  Jupâneasa Ruxandra ieși.  Cuvintele din urmă, ale lui Arbore, și întrebarea copilei, îi străluminară toate adâncimile sufletului. . .  înțelegea ca, daca ea nu putea, din pricina bătrânețelor ei înaintate, să însoțească pe Arbore, în lagăr; Zamfira trebuia cu orice preț să plece.  Ieși din iatac, isbucn-i, în plâns, afară, — apoi se întoarse cu privirile luminate, cu sufletul întărit. . .  Când răsări în prag; jupânița se agăță de gâtul ei, vestindu-i hotărîrea lor cea bună:  —- „Mâne, plecăm, mamă. . .  Vom merge toți la Vaslui, iar, dela Vaslui, la Neamțu. . . ”  Bătrîna se simți iarăși slăbind.  Jupânița se uită, în ochii ei umezi, — și păli-  — „Mama. . . !  Tu, nu mergi. . . ? ”  — „Nu dragii mei. . . ”  gângăvi bătrîna, abia stăpânindu-și plânsul:  „Eu sunt bătrâna. . .  puțin mai am de trăit. . .  Mergeți voi. . . ”  „Eu voiu sta aici, în schit și mă voi ruga pentru voi. . .  și D-zeu va ascultă rugile mele. . .  le va ascultă, Bunul. . . ”  și căzii, sfârșită de puteri, în brațele copiilor. . .  IV.  Toată noaptea, de la asfințitul soarelui până în revărsarea zorilor, s-au pregătit, toți, de drum în tăcere. . .  Jupâneașa Ruxandra, din ce în ce mai îngrijită, se învârtia, de colo până colo, neștiind ce caută, neștind ce vrea. . .  Scotociă prin lăzi; și tot ce găsea mai ușor de purtat, și mai de preț pentru primejdii și răsboaie, le dăruia lor.  Se apropia, șovăind, ca după boală, de Zamfira și aninându-i pe piept un lănțușor de aur, cu cruciuliță de lemn sfânt, îi șoptea, cu glasul prăpădit de durere:  — „Tată-tău o purtă hojma la harțuri. . .  Ia-o, copila mea. . .  E aducătoare de biruință și de pace. . . ”  Apoi, cu aceiași pași nehotărîți, și cu ochii înecați de lacrămi, se opriă lângă umbra înnaltă a Vel-Căpitanului.  Ii punea în deget un inel, și la coapsă un junghiu cu prăsele tăiate-n cruce:  — „E al lui pan Negri. . .  și junghiul tot al lui e. . .  Pe un viteaz, ca tine, ele -nu s-or pierde. . . ”  Spre zio umplu, în taină, trăiștile, cu fripturi, și cu vin.  bun de Cotnar, și le dădu scutașului să le așeze la oblâncuri.  Apoi intră, în iatac, cu gândul să mai stce cu ei, de vorbă.  Dar, în prag, ochii i se turburară din nou; și iar căută ceva, cu care să-și piardă vremea, și să uite. . .  în îngăimarea zorilor, intră Darman, aprodul, cu vestea că oștenii erau gata.  Jupânița era îmbrăcată; scutașul o așteptă în prag, cu coiful. . .