Gh.  Silvan  Pentru Neatârnare  1877-78  Roman Istoric.  Ediție Jubiliară  1906  Institutul de Arte Grafice Progresul  Pentru Neatârnare  1877-78  Roman Istoric.  Întâmpinare  Abia a apărut primul volum, din lucrarea de față, și am și primit câteva întâmpinări.  Am primit câteva însemnări, neiscălite, cari, după, cuprinsul și după caracterul lor, se cunoșteau a fi datorite unor militari, plini de un frumos avânt și de o românească, bărbăție.  Am mai primit unele arătări, intime și bine voitoare, de la cunoștințe și amici.  Am avut, în sfârșit, prețiosul prilej să citesc, chiar în presa noastră, câteva observațiuni dojenitoare, privitoare, la descrierea sufletească, a eroilor din prima carte a romanului acestuia.  Toate aceste însemnări, arătări și observațiuni se învârtesc în jurul a doo fapte.  Sunt învinovățit, în primul rând, că n-am pus destul curaj și destulă oțerire în inimile și în sufletele eroilor mei.  „Dacă prea puțin stimabilul Herve,—scrie d.  N.  I.  Apostolescu în „Literatură și Artă Română”)1) — ar voi să adaoge un supliment la teoria sa antiostășească, apoi ar fi mulțumit, și prea încă, să citeze o asemenea bucată literară) în care niște conducători la luptă par, în ajunul unui asalt, a fi niște condamnați la moarte, cari mai au câte-va ceasuri până să fie executați. . . ”  și mai departe, d.  N.  I.  Apostolescu, adaogă următoarea sentință:  „Viteji de frică nu pot să existe; și în orice caz o destoinicie răsboinică făcută fără de voie, în vârtejul bătăliei,—cum se întâmplă, unui personaj descris de „Sienchiewicz”,—nu ar fi în stare să ducă la o desăvârșită biruință, într-un întreg răsboi, cum s-a întâmplat oștilor românești. . . ”  Aceasta este, vina mea de căpetenie; și, de bună seamă, în jurul acestei culpe se vor învârti, în viitor, și alți multi cititori, recenzenți și critici.  O altă vină e că ani dat o prea mare întindere și un prea negru colorit scenelor dureroase și sălbatice din răsboi; și prea am ascuns, sub sânge și lacrămi, părțile frumoase, entuziasmul, gloriile și viața veselă, cari se întâlnesc prin lupte.  Cu un cuvânt, sub titlul falș de „Pentru Neatîrnare”, care trebuia să implice neapărat avânturi și hotărîri uriașe, am dat naștere unei opere în care „lașitatea și „oroarea” constituesc sâmburele și concluzia adevărată a lucrărei.  In scurt: lucrare literară „anti-ostășească”,cum se rostește atât de sincer și concis, d-nul Apostolescu. . . .  Cred că învinuirea ce mi-se aruncă e prea aspră. . . .  E adevărat că în acest roman n-am făcut cu nici un preț apologia răsboiului.  Apologia răsboiului am făcut-o—dacă și aceia „apologie” se poate numi,—în romanul „ Valea Albă, apărut în 1904.  și mi-se pare că tocmai contrastul dintre acest prim al meu roman eroic, și romanul de față, este cauza fundamentală care a iscat, pe ici pe colo, surprinderi și mâhniri.  In tot cazul, dacă nu prea marea înflăcărare din „Valea Albă11 este isvorul acestor observatului,—isvorul lor este, fără îndoială, ideia preconcepută pe care noi,—cei netrecuți prin vârtejele focului,—o avem despre jertfele răsboaielor, și în sfârșit titlul romanului meu, apărut în epoca unui Jubileu.  îmi pare rău că n-am putut face și din „Pentru Neatârnare, un roman cu desăvârșire „eroic ca „Valea Albă.  Îmi pare rău că vremurile în cari răsboiul era aproape o stare permanentă, iar setea de luptă o necesitate obștească aproape perpeto,— vremuri zugrăvite în „Valea Albă”,—nu se mai potrivesc vremurilor de acum trei decenii: de la 1877.  Ce să fac. . . ?  Firea noastră, a celor de astăzi, se deosibește foarte puțin de firea celor de-acum 30 de ani.  Iar firea celor de acum 30 de ani se deosibește enorm de mult de firea celor de acum 400 de ani. . .  Multi dintre eroii de la 1877 trăesc încă.  Ii putem cunoaște.  Le putem vorbi.  Putem aduna destule dovezi asupra eroismului lor. . .  Sergiu Vladimir nu este personificarea,—cum o cred multi,—a eroului legendar.  Este om ca noi toți, cei de astă-zi, în inima căruia se întâlnesc sentimente de o egală măsură.  E omul care își iubește de o potrivă și familia, și țara, și răsboiul și pacea.  Atârnă de tăria împrejurărilor ca fie care din aceste sentimente să se suprapuie celor Vaite, și din patru puteri, pururea în luptă, să nască una.  Am fi,—cred eu,—vrăjmași adevărului, și vrăjmași firei omenești, dacă, spre a fi pe placul legendelor, sau din dorul de a încropi o istorie din ecouri depărtate, iar nu din adevăruri pipăite,—am cere ca nimeni dintre ostași, aibă ei ori-cât de duioase legături de sânge și de dragoste cu cei de acasă,—să nu șovăiască în răsboi, să nu cugete la ai lor, să nu râvnească de cât gloria și moartea.  Aceste principii, cari constituiau, poate, alte dăți patimi, iar nu norme, sunt prevăzute și astă-zi în codul moral al disciplinei militare.  Ele nu intră însă în firea omului sensibil și rațional de astă-zi, de cât foarte rar,—atât de rar în cât asemenea naturi stârnesc chiar mirare, și îndoeli, și temere, printre conviețuitorii lor.  Ar fi dorit cineva, oare, să fac din Sergiu Vladimir o natură care, de îndată ce și-a încins sabia peste coapse, să îngroape sub cea mai sălbatecă nepăsare amintirea mamei lui, fi a logodnicei lui și a tuturor ființelor scumpe din depărtări?  Nesocotind toate legile adevărate, ale sufletului omenesc, aș fi putut s-o fac.  Dar sunt sigur că atunci mi s-a r fi strigat: „eroul d-tale este un ingrat, un suflet barbar”.  și eu ar fi trebuit să răspund: „eu am fost barbar; suflete ca acesta, nu se întâlnesc de cât foarte rar. . . .  „Am inventat. . . . ”  Eu n-am inventat, nici n-am luat ca normă lașitatea, nici n-am căutat să arunc peste eroismul oștilor noastre de la 1877 vălul îndoelei.  Cei cari cred astfel, rău cred.  Cei cari s-au așteptat cum-va, la pagini epice, —vrednice de condeiul lui Ossian,—rău s-a u așteptat.  Innainte de a fi croit scheletul romanului;— fără ca nimeni să mă călăuzească sau să mă sprijine, am alergat după eroii noștri de la 77, rămași încă în viață, și le-am scrutat sufletele și memoria pe cât am putut.  Fără îndouială, eroii aceștia,—cari ne-au dat neatârnarea,—și-au căpătat, prin expunerea vieței lor, un titlu de glorie, la care țin și trebuie să ție.  Acest titlu este numele de „erou”.  și eroi, au fost.  Dar nu eroi, așa cum voiesc unii dintre criticii lucrărei mele. . .  Au fost chiar mai mari eroi de cum ei înși-și își închipuiesc.  Mai toți vitejii de la 77, pe care i-am întâlnit și cu care am putui sta mai mult la taină, au sfârșit prin a-mi mărturisi,—cu sinceritatea omului conștient de mișcările sufletului său,—că ceasurile hotărîtoare în cari trebuiau să dea piept cu moartea, nu treceau atât de vesele cum ne închipuim noi, cititorii de legende și de poeme epice.  N-a fost inimă care să nu se înfioare, măcar o clipă, de teama morței care le rânjea de pe tăbiile inimice; și n-a fost suflet curat, duios și blajin,—cum este sufletul românului,—care, înnainte de a fi intrat în vârtejul peirei, să nu fi trimis pe aripile vântului o lacrimă caldă celor de acasă.  Aceasta nu e lașitate.  E simțire.  Vitejia lor mare, a stat într-alt fapt.  Cu toți fiorii, și cu toate lacrămile, nici-unul dintre acești martiri ai neamului n-au părăsit, în cel mai greu ceas al vieței lor, câmpul de luptă.  Iar, odată intrați în foc, toate sentimentele cele l-alte au pierit.  N-a rămas de cât un singur avânt obștesc: să învingă, sau să moara.  Că paginile negre, și triste, covârșesc pe cele luminoase, în lucrarea mea, — aceasta este adevărat.  Nu am, însă, nimic să-mi învinuesc.  Invinuiască-mă toată lumea.  Voi primi toate aceste învinuiri, dar voința și convingerea mea vor rămâne pururea, neclintite.  Un alt roman, cu subiect răsboinic, de voi fi chemat să scriu, acelaș decor întunecos și sălbatec se va așterne peste câmpul vesel ce va fi existând,—eu nici nu l-am întrezărit,—în lupte.  Fie răsboiul dat în numele celor mai înnalte idei și revendicări omenești; el rămâne, cu ori ce preț, ca cea mai fioroasă și mai nenorocită dintre manifestările vieței.  Vaetele cari isbucnesc pe câmpurile de bătaie se aud.  Sângele cari țâșnește din rane, se vede și îngrozește.  Trupurile ciopârțite, și cadavrele lăsate pradă corbilor, înneacă toată pustietatea sufletului omenesc.  Doliul ce se revarsă, după fie care răsboi, peste familiile eroilor rămași peste hotare, nu se poate ascunde, nici împrăștia, de cât la depărtări de decenii și chiar de veacuri.  Acesta e răsboiul.  Eu l-am zugrăvit așa cum mi s-a zugrăvit.  și, dacă de un lucru îmi poate părea rău, apoi nu-mi poate părea rău de cât de faptul că nu mi s-a zugrăvit, sau nu Vam putut zugrăvi, așa cum aș fi voit să-1 zugrăvesc.  Gh.  Silvan.  CARTEA I  Valea Lacrămilor  PE CÂMPUL DE LUPTĂ  PENTRU NEATÎRNARE  De câte-ori vre-un ostaș, îmbîcsit de iarbă, de pușcă, înglodat până la genuchi, răsărea în ușa cortului, jucătorii lăsau cărțile din mână și priveau îngroziți spre lagăr.  Pe chipurile lor se zugrăvea o mare neliniște, și fiori reci, ca de ghiață, le înfrigurau inimile. . .  In văzduhul înnăbușitor al cortului, încărcat de nouri groși de fum, de miros de pipe și de încălțăminte ostășești, apăsa par-că icoana unei mari întâmplări.  Se aștepta, din ceas in ceas, vești grele din Marele Cartier.  De după amiază, în bubuitul cutremurător al celor trei sute de guri de tun, cari băteau de zile-n șir întăririle musulmane, comandanții oștilor creștine țineau sfat de răsboi pe platoul țarului.  Acolo era, și principele românilor, și Marele Duce Nicolae, și toți generalii de frunte ai oștilor unite.  In ziua aceia umedă și mohorîtă, înnecată într-o nesfârșită mare de fum, prin care șerpuiau fulgere scăpărătoare, urmate de huruitul prelung al tunurilor, se-hotăra soarta oștilor noastre.  A doua zi trebuia să aibă loc asaltul cel mare.  Ce regimente erau sortite să intre-n foc. . . ?  Ce ofițeri erau chemați să primească, cei dintâi, botezul morței. . . ?  Acestea erau gândurile ce înfrigurau inimile tuturor ostașilor de pe câmpul de bătaie.  și aceasta era înfricoșata arătare ce apăsa sufletele micului stol de ofițeri, din regimentul 8 de linie, strânși în cortul comandantului lor. . .  Să uite cugetele negre, ei încercau acum un joc de cărți.  In jurul unei mesuțe de brad, pe care abia puteau încăpea grămezile de ruble și de cărți răsipite, stau doui maiori, un căpitan și un locotenent-colonel.  Ei stau îngrămădiți pe saci și pe lăzi desfundate, așezate unele peste altele, și vorbeau tare, une-ori silit.  Voiau, par-că, să gonească prin veselia lor gălăgioasă, vedeniile urîte ce se furișau printre cărți și printre ruble.  Locotenentul-colonel, un om trupeș, plin de vieață, nimerea, din când în când, câte-o glumă mai cu șart.  Jucătorii isbucneau în hohote.  Dar râsul lor se curma fără veste. . .  Vre-un sgomot la ușe, vre-un ropot de copite pe afară, vre-un țipăt de goarnă, le ucidea tuturor surisul pe buze și în inimi. . .  De bubuiturile grozave ale tunurilor din de-p rtări, nimeni nu se îngrijea. . .  Erau deprinși cu acest prăpăd de detunături, de șuere și de gloanțe, ce se ținea lanț de zile-n șir.  Din potrivă,când se întrerupeau une-ori salvele, întinzând tăcere scurtă, dar adâncă, peste tabere, jucătorii se opreau.  In stropii de ploaie ce se scurgeau de pe streașinile cortului, li-se păreau că aud picurând lacrămi. . .  Atunci se posomorau.  Li-se redeșteptau in minte crâmpee din vieața lor de odinioară, li-se ridica iarăș din-nainte icoana fioroasă a zilei următoare, și toți se întristau.  Jocul urma in liniște, fără vieață, fără voioșie, până când noui salve cutremurătoare veneau să le învioreze simțurile amorțite. . .  La spatele jucătorilor stau în picioare, urmărind sborul cărților și alunecarea repede a monedelor, câți-va tineri ofițeri de ordonanță.  Pe patul colonelului, în fundul cortului, tăinuiau în șiopte Vladimir Sergiu și maior șonțu:  —„Nu cred. . . ” , murmura tânărul maior de dorobanți,—„să aibă loc, chiar mâine, asaltul cel mare.  Eu aș dori lucrul acesta.  Prea de mult așteptăm.  Dar prevederile Măriei Sale Domnului s-au cam împlinit.  De patru zile batem, fără preget, tăbiile musulmane, și nici un pai nu se mișcă. . .  „Nu cred ca Marele Duce să mai aibă încredere în isbânda unui atac obștesc.  „și ar fi rău să nu facem pasul acesta. . . . ”  Vladimir Sergiu asculta cuvintele maiorului, cufundat adânc în gânduri.  Une-ori zâmbea.  Era însă un zâmbet aiurit, deșteptat de amintiri depărtate.  Părea, mai de grabă, o mustrare blândă, adusă înflăcărărei tovarășului său de arme, de cât un semn de încuviințare.  —„Eu sunt încredințat că mâine primim toți botezul sângelui. . . ” ,  răspunse încet Vladimir.  „Cunosc din destăinuirile lui Basarab, firea adevărată a Marelui Duce.  E un om neînduplecat.  Ne va îmbrânci în foc, și vom pieri toți, prin șanțuri, fără nici-o isbândâ. . . ”  —„Nu cam ești ostaș. . ! ” ,  îl dojeni maiorul.  —„Nu, domnule maior: am o inimă, poate prea ostășească.  Dar în aceste patru zile de bombardare am văzut, ca și d-v, cat de puternice sunt întăririle turcilor.  Apoi, asalturile desnădăjduite de la 8 și 18 Iulie, urmate de înfiorătoarele lor înfrângeri, îmi stau prea vii și vorbitoare din-nainte. . .  „și eu sunt setos de luptă.  Nemișcarea și huetul acesta nesfârșit, îmi pustiesc sufletul.  Dar, vedeți. . .  mă gândesc la ce se va întâmpla cu țara noastră în cazul unei hotărîtoare înfrângeri. . ! ”  —„Dar ce vrei să facem, dragul meu? ”  „Suntem ostași. . ! ” .  —„Suntem ostași, și ne vom bate, domnule maior. . .  Dar ar fi mult mai bine să ne batem cu chibzuință.  Planul Domnitorului nostru e cel mai bun.  Numai prin lucrări încete, de apropiere și de împresurare, vom putea sfărîma adăpostul leului. . . ” .  Toată vitejia maiorului șonțu păru că se topește în fața liniștei adânci și a vorbelor, atât de cumpănite, ale locotenentului Sergiu.  Cu toate acestea, fie că era chema!  de trebi in lagăr, fie că socotea de prisos să mai chibzuiască asupra răsboiului, maiorul ieși din cort, stringând cu aprindere mâna tânărului ofițer.  —„Vom vedea”, strigă el.  „Eu am încredere în oștile noastre; iar dacă nu în toate oștile, cel puțin în-batalionul meu.  In clipa-aceia jucătorii se ridicară de la masă.  Fiorii grijurilor nu le dădură pas să-și urmeze jocul în liniște.  In astfel de împrejurări, jocul lor era mai de grabă un chin, de cât un prilej de uitare. . .  Locotenentul-colonel își privi ceasornicul și strigă, deodată, în mijlocul ofițerilor gata să se împrăștie:  —„Ei, băeți. . .  Consiliul trebuie să fi luat sfârșit. . .  „Gata. . ? ”  Glasul colonelului era sugrumat de fiori.  Chipul lui pălise.  Voise să dea avânt tinerilor răsboinici, dar el singur simți că nu era în stare.  Cuvintele lui căzură ca o ploaie de ghiață pe sufletele ostașilor.  Câți-va își cercetară cea-sornicile.  Alții încercară să surîdă. . .  Un singur căpitan, scund, rumen, cu ochii luminoși, avu puterea să strige în mijlocul acestei tăceri friguroase:  —„Gata, domnule Colonel. . .  La moarte, ca și la stos: cu inima veselă. . ! ”  Colonelul îl bătu, mai mult din sentimentul datoriei, pe umeri:  —„Să trăești, Mărăcinene. . .  Cu ostași ca tine, țara nu piere. . . ”  Dar n-apucă să sfârșească, și ofițerii făcură, toți, o mișcare de spaimă.  Din tabără se auzeau trâmbițele sunând, lung și tremurător, raportul.  In acelaș timp pânza cortului se dădu în lături, și căpitanul Mircea Basarab, din Marele Cartier, intră, abia suflănd, acoperit de sudori și de apă.  —„Mâine e ziua țarului, camarazi”—strigă tânărul căpitan oprindu-se în prag fără veste. . .  „Maiestatea sa dorește să--i facem dar, de ziua lui, Plevna. ”  „Curaj. . . ! ”  Locotenentul colonel ieșise.  Ofițerii se îngrămădiră în jurul căpitanului Basarab, albi ca varul.  Vladimir își făcu loc și întinse mâna ofițerului domnesc:  —„Eu sunt pus. . . ? ”  întrebă el liniștit, cu un cald zâmbet de resemnare pe buze.  —„In a doua coloană, Vladimir. . . , ”  — răspunse căpitanul, cu durere. . .  Sergiu se trase înnapoi, abătut și slăbit.  Chipul lui își pierdu roșeața.  Il isbise, par? Că,  o flacără dogoritoare peste obraz; apoi sângele de pretutindeni fugise, îngrozit și înghețat, la inimă.  Începu să-i vâjâie urechile, și lacrămile stau să-i năpădească printre gene.  Se lăsă jos, în acelaș loc unde tăinuise cu maior șonțu, și, clipind rar, căută să-și înfrângă slăbiciunea, să și înăbușească lacrămile.  Frații lui de arme nu-l văzură.  N-aveau timp să-l vadă.  Fiecare își vedea numele trecut în ordinul de zi, și toți erau pe cale să cadă jertfă aceleiași lovituri.  Basarab citi ordinul de luptă al armatei de Vest.  Corpul al IV-lea, sprijinit de reserve, trebuia să ia parte la atac.  și ei făceau toți parte din corpul al IV-lea!  Citi, apoi, ordinul de zi al generalului Cernat.  întreg, ordinul, era o osândă, la moarte, în massă.  Dar era o osândă atât de rece, atât de ne-păsătoare, atât de sălbatecă, in cât înfrigura inima cea mai tare:  „Tiraliorii vor înnainta fără a trage.  Ei nu vor începe focul de cât când vor fi ajuns în diurnul acoperit, la marginea șanțului.  Atunci vor trage numai asupra inimicului de pe parapete.  In acest timp, pelotoanele de lucrători se cobor în șanțuri și pregătesc urcarea pe redute. . . ”  La citirea acestor rânduri, și mai ales când Basarab rosti, apăsat, fraza: „atunci ofițerii vor striga toți: înnainte! ” ,  — un zâmbet plin de ironie, lumină chipul lui Vladimir.  I-se părea atât de fără rost acest sfat, pentru niște vremuri atât de grozave!  Ofițerii ascultară ordinul de zi cu toată luarea-aminte.  Dar nimic nu se anina de mintea lor.  Li-se păreau că aud pe cineva scoțând strigăte nedeslușite în mijlocul unui vifor de șuere vagi.  In sufletele lor, și în jurul lor, era furtună. . .  Ei așteptau să-și audă, fiecare, numele.  Acolo era îndreptată toată luarea lor aminte.  Dar numele lor încă nu se pomeneau. . .  In sfârșit, Mircea Basarab dădu citire rânduirei coloanelor.  Rând pe rând ofițerii se traseră înnapoi isbiți de aceiași flacără dogoritoare, de care fusese isbit Sergiu.  Se pomeni numele locotenentului colonel, al maiorului șonțu, al căpitanului Valter, al locotenentului Vladimir.  Apoi toate numele ofițerilor fură rostite rar și deslușit în lugubra tăcere a cortului.  Toți le auziră lămurit, sunând tremurător, ca într-un văsduh limpede de sticlă.  Când Basarab sfârși,— în cort se făcu o liniște de moarte.  Căpitanul ridică de braț pe Vladimir.  —„D-zeu să vă ajute, camarazi. . . ”  strigă el, ieșind din cort, cu capul în piept, apăsat de gânduri. . .  „Să nădăjduim că mâine seară, ne vom întâlni iarăș. . . ”  Nimeni nu răspunse.  O parte din ofițeri ieșiseră.  Valter fugise, încă de când își auzise numele, spre a-și pregăti oștenii.  Rămăseseră numai doi ofițeri.  Amândoi se lăsaseră jos, pe grămezile de provizii răsturnate în mijlocul cortului.  și cu capetele strânse-n palme, cu ochii înghețați, pironiți în întuneric, gândeau, pentru cea din urmă oară, la părinții, la soțiile, și la copii lor, lăsați în depărtări. . . .  II  In revărsarea nopței, Vladimir porni, singur, spre dealurile Bucovei.  Se opri pe o colină singuratecă, de-asupra taberilor, și rămase multă vreme cu ochii topiți în întuneric. . .  Cerul era învăluit de nouri.  Ploaia cădea rece și măruntă, desfundând pământul, stingând focurile slabe din bivuacuri.  Era o noapte tristă, plină de doliu și de la-crămi.  Nu se vedea nimic în zări.  Dealurile Bucovei, de la Abdul cherim Tabia până către Opanez, dormeau în întuneric ca niște balauri uriași.  Focurile din tăbii erau stinse.  Nu se auzeau de cât lătrăturile neîncetate ale puștilor; și arare-ori, câte-o lovitură de tun spărgea liniștea nopței.  Soldații vegheau prin corturi, pe pământul ud; prin paralele, pe văi.  Cât putea prinde privirea, de la Verbița până la chalișovăț și Poradim, nu era de cât o mare de suflete amestecate cu pământul.  Toate aceste suflete bântuite de fiorii morței, așteptau în tăcere, revărsarea zorilor de zio, in cari botezul sângelui trebuia să înceapă.  Văsduhul era plin cu icoanele scumpe ale celor lăsați peste hotar.  Toată țara plutea deasupra sărmanilor ostași, cari contemplau, in visul de pe urmă, ochii neprețuiți pe cari nu-i vor mai vedea, chipurile iubite cu cari nu se vor mai întâlni. . .  Noaptea era răscolită, pretutindeni, de vuete și de umbre fugare.  In apropierea locului unde tânărul locotenent de vânători căzuse strivit de friguri, se auzeau tropote de cai, huruiri de roți, șoapte înnăbușite, porunci încete.  Ordonanțele alergau, din bivuac în bivuac, cu ordinele comandanților de corpuri, de brigăzi, de regimente.  și care grele, încărcate cu provizii, și tunuri înfundate prin noroaie, se târau încet, de pe câmpul taberelor spre câmpul de bătae. . . .  Se deschideau, în liniște adâncă, de către toți și în toate părțile, drumurile peirei. . .  Privind amestecul acesta, de umbre nedeslușite, de focuri și de suflete înmărmurite în spațiu, — și ascultând șoaptele unei țări întregi, întretăiate de urările puștilor de pe rădane,— Vladimir se pierdu în gânduri din ce în ce mai adânci, din ce în ce mai triste. . . .  El nu mai simțea ploaia care se cernea fără preget, nici pământul ce se înfunda sub el, ros de șuvoaie.  Uitase lagărul.  Iși uitase datoriile ostășești.  Prin mintea lui, turburată de vedenii, se deschideau, din când în când, slabe pete de lumină.  și, în lumina depărtată a aducerilor lui aminte, el întrezărea, aici chipul ofilit și obidit al unei bătrâne ce-și căuta in bobi copilul dus la moarte; aici fruntea albă și luminoasă, încununată de bucle bălaie, a unei fete de neam bogat; aici prăpădul înfricoșat al războiului. . . .  Era un copil nenorocit,—nenorocit cum nu mai avea pereche,—acest Sergiu Vladimir.  0 vieață întreagă se chinuise să se ridice din greul jug al sărăciei, și, tocmai acum, când era de-asupra tuturor nevoilor,— sună goarna de alarmă și ceasul morței începu să bată, rar și hotărît, clipele lui din urmă. . .  Bătrânul boer moldovean, Alexandru Basarab, care-l crescuse și-l trimisese prin școli depărtate, uitase vița lui străveche, și-l înfiase.  Era o noapte limpede de primăvară puțin înnainte de izbucnirea răsboiului, — când, în saloanele bogate ale fostului vornic al Moldovei, Sergiu Vladimir schimbă inelul de logodnă cu Ana Basarab, copila marelui boer.  Se deschidea, din clipa aceia, pentru el, o viață noo, plină de năzuințe mari.  Sufletul lui nu mai era menit să rătăcească stingher printre oameni.  O iubire caldă îi învăluia inima.  Nimeni în lume nu iubea cu mai mult temei, de cum iubea el, sufletul atât de luminos al Anei.  Plângeau bătrânii, de dragostea lor înțeleaptă și cuminte.  Iar Mircea Basarab, ofițerul domnesc, se simțea plutind in soare de dragul noului său frate.  Din clipa aceea, pentru Sergiu Vladimir răsărea o lume de doo ori fericită.  Era de doo ori legat de vieață.  Bătrâna lui mamă nu mai avea, de-atunci înnainte, să plângă, în coliba ei săracă, pe urmele copilului dus în străini.  Ori cât de mult ținea ea la vatra părintească, era hotărită să-l urmeze.  Era să trăiască, până la sfârșitul zilelor ei, în liniște deplină; și să moară, după o vieață întreagă de lipsuri amare, în mulțumire negrăită. . .  și acum toate se sfârșeau. . .  A doua di Sergiu Vladimir va fi mort.  Trupul lui va fi aruncat, intr-o groapă adâncă, la o l-altă cu sute de morți.  și nu va avea, la căpătâi, nici o cruce și nici-o candelă care să-i lumineze țărâna mormântului.  Nici-odată bătrâna lui mumă nu va mai avea prilej să vadă umbra copilului ei.  și nu va avea sărmana femee, crescută în frica Domnului, măcar putința să-i aprindă candelele în sâmbetele săptămânei, să cheme preoții, în zilele mari de praznic, spre a înălța rugăciuni de ușurare spre cer. . .  Plângând în hohot, își va lua nuiaua de corn.  și câte zile va mai avea de trăit, va cutreera țările, în lung și-n larg, căutându-și feciorul ucis pe câmpul de bătaie!  La acest gând, inima lui Vladimir sângeră de durere.  și gândul acesta nu era o Închipuire bolnavă, stârnită de icoana friguroasă a morței. . .  O amintire limpede îi sta mărturie din-nainte:  Plecase de mult în tabără.  Bătrâna lui mumă rămăsese în căsuța ei săracă de pe Răut.  O lăsase aproape moartă, cu ochii înfundați în șorțul ud de lacrămi, cu mintea rătăcită.  După luni întregi de alergări deșarte prin hățișurile Dunărei, oștile românești se adunară la Corabia, spre a trece po câmpul de bătaie.  Era, în ziua aceia, un soare cald, feeric. . .  Apele Dunărei păreau de foc.  și toate șesurile, acoperite de mii de arme și de umbre ostășești, erau înnecate de apele scăpărătoare ale soarelui.  In jurul podului de peste Dunăre, și în jurul sfintei mese pe care Episcopul Râmnicului, cu tot clerul, trebuie să înalțe rugăciuni spre Domnul, lumea venită din toate unghiurile țârei, se îngrămădea în valuri.  Acolo erau toți sfetnicii tronului, toți aleși Adunărei, toți slujbașii, și toți părinții, frații, surorile și rudele oștenilor mai de seamă, chemați la răsboi.  S-a oficiat sfânta slujbă; apoi, în sunetele muzicelor, și în urările și lacrămile mulțimei, oștile începură să treacă, sub privirile Domnitorului, spre câmpul de bătaie.  Vladimir venea în fruntea companiei sale. . .  De-o dată i se păru că un glas cunoscut îl strigă din mulțime, apoi o umbră schilavă-i-se așternu, plângând, la picioare.  Vladimir rămase înmărmurit.  și tot regimentul se opri. . .  Era sărmana lui mumă.  Venise pe jos, din fundul Basarabiei, din ținutul Orheiului, să mai vadă odată chipul feciorului ei drag, dus la moarte. . .  La amintirea acestei sfâșietoare clipe din vieața lui, lacrămi calde se strecurară din ochii vânătorului, și căzură, odată cu stropii de ploaie, pe mâinile lui înghețate,  N-avea el dreptate să creadă că nefericita lui mumă, aflând de moartea lui, îl va căuta, otrăvită de durere, peste tot pământul?  și lacrămile iarăși îi năpădiră-n ochi.  și iar îl podidi plânsul. . .  Să uite această amintire amară, își aținti privirile turburate spre Janich-Bair.  Puștile răsunau mereu.  Câte-o pasăre de foc, — vre-un glonț, sau vre-o spije de obuz,—trecea șuerând prin spațiu. . .  El se uită pierdut în întuneric,—apoi gemu.  I-se păru, de astă dată, că vedea umbra Anei, plutind albă, ca de omăt, în noapte.  și un glas blajin, copilăresc, întretăiat de lacrămi, răsună atunci, ca o mustrare dureroasă, în văsduhul cernit al câmpului de luptă:  „Vladimir. . .  Nici-o dată, după moartea ta, eu nu voi mai vedea lumina.  știi unde fug gândurile melt, în ceasurile negre. . .  „La schit, Vladimir. . .  la schit. . ! ”  Vladimir încercă să se ridice, dar nu avu puteri.  Văzu deodată ambulanțe, umplând șesurile acoperite de neguri; și, printre răniții ce înfiorau văsduhul cu vaetele lor, întrezări iarăș pe Ana Basarab, cu cruce roșie pe piept, alergând printre brancarde, cercetând muribunzii, căutând pe Sergiu Vladimir.  O văzu cu ochii înroșiți, palidă ca ceara.  Plânsul ei Închipuit, și ofilirea ei atât de timpurie, îi sgudui din nou inima prăpădită de fiori.  Iarăș plânse. . .  Plânsul acesta, care dăinui mult, îi ușură în sfârșit durerea.  Cugetele senine prinseră a-i lumina, puțin câte puțin, noaptea sufletului.  Ii veni în minte făgăduința lui Mircea Basarab, de a-l trece în zori de zi, prin stăruințe mari, în Cartierul Domnesc, ca ofițer de ordonanță.  Zâmbi.  Dar zâmbetul lui se stinse fără veste, într-un fior neașteptat de umilință.  Era pe culmea dealului.  Pe văi se dișterneau, sub privirile lui, taberile oștilor adormite.  Focurile încă pâlpâiau printre corturi.  Aripile roșii de flăcări, răsfrînte pe albeața pânzelor, dau șesurilor înfățișarea unei mări nesfârșite, pe care pluteau, în noapte neagră, mii de nave rătăcite. . .  El privi acest noian de vieți pieritoare, și un gând dojenitor îi răscoli sufletul.  Oare el singur, din toate aceste zeci de mii de făpturi omenești, avea o mamă sărmană și o logodnică uitată în depărtări?  Nu erau printre acești urgisiți ostași, alții, mai nenorociți ca el, mai împovărați de grijuri, mai legați de pământul țărei, de cât el?  In acest larg ocean de suflete chinuite, nu erau părinți împovărați de familii grele, cu copii nevârstnici, cu mame obidite, cari nu aveau alt sprijin pe lume de cât brațele celor duși în foc?  Erau mulți, mulți. . .  Tot acest nemărginit norod, luat de la coarnele plugului, din bordeiele lor paraginile, din întunericul sărăciei lui nesfârșite, era mult mai de plâns ca el.  In urma peirei acestora, mii de copii, plăpânzi și firavi, de femei urgisite, de bătrâni schilavi, se vor prăpădi de foame in viforele iernei. . .  și toți dormeau.  Nimeni nu plângea.  Nici o lacrimă nu înflora liniștea câmpului de bătaie, își făceau toți datoria, fără să cârtească, fără să se tângue, fără să-și încleșteze pumnii, amenințând bolțile nemișcate ale tăriei. . .  Tăcut, cu capul în piept, ca un om trezit dintr-o grea și lungă spovedanie, Sergiu Vladimir coborî în lagăr. . .  Intră în cort, și se întinse jos, pe o pătură murdară, strivit de oboseală, îngreuiat de apă.  Ca un ecou depărtat, îi răsunară atunci în minte cuvintele maiorului șonțu:  „Ce vrei. . !  Suntem ostași. . ! ”  și ca un îndemn uriaș, fraza căpitanului Valter, rostită în fața colonelului, veni să--i potolească, în noaptea aceia, toate bătăile friguroase ale inimei:  „Gata, domnule Colonel.  La moarte, ca și la petrecere: cu inimă veselă. . ! ”  Cu aceste cuvinte în minte, nefericitul locotenent de vânători adormi, cu capul ghemuit sub braț, uitat de gânduri, iertat de dureri. . . . .  III  A doua zi, oștile noastre se treziră într-un adevărat iad.  Aerul era încă ud și pâclos.  Caere uriașe de neguri se târau peste dealuri și peste întăriri.  Negurile se amestecau cu nourii de fum.  Iar peste acest amestec nemărginit de fum și de rupturi de spije înroșită, glasurile tunurilor sbucneau de pretutindeni ca niște spăimăn-tătoare mugete de tauri uriași. . .  Vladimir se deșteaptă din somn, buimac, neștiind unde se află.  Cei doui-trei ofițeri cari dormeau în acelaș cort se învârteau prin întuneric căutându-și armele.  țărușii cortului se hâțânau.  și tot pământul se sguduia, încet și neîntrerupt, ca în vreme de cutremur. . .  Vuetul asurzitor al tunetelor, întunericul de-afară, șuerul obuzelor, țipetele innăbușite ale goarnelor, clătinarea cortului și a pământului, făcură o impresie ciudată asupra lui Sergiu.  I se păru că era pe mare, în vreme de furtună.  își încinse sabia, își anină revolverul, și ieși în tabără.  Aerul era spălăcit, murdar.  Soarele încă nu sfâșiase vălul întunericului.  Zorile de zio se luptau în deșert cu noaptea, cu negurile și cu nourii deși de fum.  Printre corturi, ostașii alergau înfrigurați in toate părțile.  Ofițeri, sergenți, caporali și soldați se înbrânceau toți afară din bivuacuri, goniți ca de primejdie.  Mulți din ei alergau cu puștile-n mână, ca în vreme de atac.  Ofițerii își mânuiau săbiile prin pâclă.  Dorobanții și vânătorii, chemați să alcătuiască batalioanele de tiraliori, se furișau prin ceață, împovărați de scări și fascine, ducând gabioanele pe brațe.  In câte-va clipite, toată această lume de umbre fugare, era strânsă pe câmpul taberei.  Mii de baionete sclipiau in șiruri nemărginite prin neguri, și mii de ochi, aprinși de vitejie și de spaimă, învâlvorau văzduhul plumburiu al zorilor de zio.  Vladimir ieși, printre cei din-tâi, dintre corturi.  Mirosul de pulbere, răsipit în aer, detunăturile bateriilor din depărtare, și viforul omenesc din lagăr, îl înflăcărară.  Se simțea răpit de un șuvoi cald, neînfrânat. . .  Tunurile răsunau în inima lui cu o putere îndouită.  La fiecare salvă, se simțea sburînd în slavă. . .  La marginea cortului, de unde se zăreau regimentele de vânători, înșirate în linie de marș, Vladimir se opri.  Din neguri se desprinse umbra unui ofițer de stat major călare.  Era Mircea Basarab.  Basarab descălecă la câți-va pași înnaintea locotenentului, și veni spre el cu brațele desfăcute:  - „Nimic, frate. . ! ” ,  strigă el, abia stăpânin-du-și durerea.  „In mâna lui D-zeu stă, de-acum, soarta ta.  Aibi curaj. . .  D-zeu veghează asupra celor buni. . . ” .  Vladimir îl strînse la piept cu dragoste, dar nu plânse. . .  II mișca adânc durerea nemărginită a fratelui său de restriște.  Dar frica de moarte pierise din sufletul lui.  Nu răsboiul îl mai putea îndurera acum; ci mai de grabă această izbucnire neașteptată, de milă și de dragoste, a unui suflet ce-i cunoștea toate tainele inimei: această nenorocită întâmplare de a nu fi lăsat, în cel mai greu ceas din vieața lui, să-și facă în liniște datoria.  După câte-va clipe, cei doi ofițeri se deslipiră unul de altul, palizi, cu privirile rătăcite: — „Du-te. .  ”, zise Basarab.  „Coloana te așteaptă. . . .  In curând ne vom întâlni în valea Griviței. . .  ”  Vladimir plecă.  Când ajunse pe câmp, coloana întreagă eia gata de plecare.  Soldații, împovărați de arme, stau îndesiți în rânduri, cu puștile in bandolieră, cu ochii pironiți spre colonel.  Ofițerii cercetau, cu coada ochiului, rânduirea coloanelor.  Colonelul se mișca incet, in fața frontului, așteptând să dea semnalul de plecare.  Vladimir se strecură printre șiruri, și-și lo locul în fața companiei.  In scurtul răstimp care dăinui până la pornirea oștilor, el își aruncă privirile către cele l-alte părți ale orizontului, și o flacără vie îi încinse sufletul.  Pretutindeni se vedeau, prin neguri, talazuri omenești, cu stindardele desfășurate, cu comandanții lor în frunte, îndreptându-se spre câmpul de bătaie.  Regimentele de dorobanți și de linie se urniseră din tabără.  In fruntea batalioanelor lor, mergeau cu fruntea sus, cu săbiile desgolite, maior șonțu și căpitanul Valter.  Flamurile fâlfâiau ademenitor în slaba lumină a dimineței. . .  In urma lungilor șiruri de dorobanți se târau sanitarii, cu brancardele strânse, cu stegulețele albe, însemnate cu cruce roșie, des-văluite-n aer. . .  Se duceau toți, prin sloată și prin burnița de ploaie, ce se cernea mereu din ochii mâhniți ai cerului, acolo unde isbucneau trăsnetele tunurilor; de unde se revărsau, asupra șesurilor, nourii albii ca de zăpadă, înțesați de ful-gerile obuzelor înroșite. . .  Această liniște nețărmurită, cu care ostașii mergeau în gura morței, înflăcăra, până la delir, inima lui Sergiu.  I-se păru că era în ajunul unei sărbători uriașe.  Ardea de neastâmpăr să vadă mai curînd redutele din zări, să audă șuerul gloanțelor, să se arunce, în fruntea soldaților săi, prin foc și fum, asupra întăririlor dușmane.  și toate oștile păreau ispitite de aceiași dorință arzătoare de a se vedea mai curînd în foc.  și asupra tuturor apăsa, ca o greutate de plumb, tăcerea îndelungată a comandantului lor. . .  In sfârșit, colonelul dădu semnalul plecărei.  El iși înnălță sabia-n aer și privi țința spre oșteni.  Un fior de frig trecu prin toate inimile. . .  Cu glasul metalic, colonelul rupse tăcerea.  Cuvântul „înnainte. . ”  răsună mult în spațiu.  Apoi de-o dată el brăzda văzduhul cu spada. . .  — „Marș. . . ”  și batalioanele porniră, în sunetul scurt și înnăbușit al tobelor, spre câmpul de bătae. . . .  IV  Coloanele de atac se strânseseră prin văi, și așteptau acolo sosirea ceasului de luptă. . .  Coloana dniziei a III-a, în care se aflau batalioanele maiorului șonțu și ale căpitanului Valter, se adăpostise in văile Bucovei.  Coloana diviziei a IV-a, unde se găsea Vladimir Sergiu, iși statornicise adăpostul în valea pârâului Grivița.  Dincolo de reduta Griviței, spre răsărit, stau la pândă trei batalioane rusești, din regimentul Archanghel-Gorod.  Toate aceste oști, ascunse prin văi, trebuiau să se arunce, la acelaș ceas și din trei părți de o-dată asupra tabiei Abdul-cherim.  Prin cele l-alte văi ale Plevnei, la Radișevo, Muntele Verde, chrișin, Blazigas,—în sfârșit de jur împrejurul neclintitului adăpost al marelui mușir, Osman-Gazi,—oștile rusești, sprijinite de nenumăratele lor baterii, așteptau cu acelaș neastâmpăr ceasul atacului.  La trei ore, după amiază, zeci de mu suflete trebuiau să răsară din adâncimile văilor.  In vuetul tunurilor, al muzicilor militare și al vaetelor miilor de răniți, Plevna trebuia să cadă, sau oștile creștinătăței să se cufunde sub genuchiul neînvins al puterilor mahomedane. . .  In acest lung răstimp de așteptare, în care clipele păreau veecuri, pe innaltul platou al țarului se săvârși un cald și înduioșător Te-Deum.  In fața țarului, a Marelui Duce, a Principelui Carol și a tuturor principilor străini, veniți pe câmpul de bătaie, preoții regimentelor înnălțară spre Domnul adânci și tremurătoare rugăciuni, pentru isbânda oștilor încreștinate.  Mii de umbre omenești îngenuchiară în jurul sfintei mese.  și zeci de mii de ostași, ascunși prin văi, înmărmuriți pe înălțimi, risipiți pe șe-suri, strânși prin lazarete, își dezgoliră capetele și se rugară Dătătorului de vieți, pentru țările lor, pentru ei înși-și, și pentru toți cei lăsați, fără nădejde și fără ajutor, peste hotare.  Fu un ceas mare, plin de înfiorare și de taină.  El dădu puteri celor slabi, ușură pe cei striviți de desnădejde, infrigură umbrele sângerii ale imanilor înpietriți pe parapete. . .  După săvârșirea acestei mișcătoare slujbe dumnezeești, pe acelaș platou, din vârful căruia se putea privi peste toate innălțimile și văile Plevnei, se întinse ospăț hogat întru mărirea țarului.  Era ziua lui.  De ziua lui, nesfârșitul șirag de sfetnici umiliți ai tronului, ținură să puie la încercare credința mult încercatului și smeritului său norod.  In ziua aceasta fericită, în care stăpânitorul Nordului trebuia să-și sărbătorească în tihnă bătrânețile, avea să aibă loc cumplitul măcel menit să înnece în sânge toate văile și dealurile Plevnei.  și în aceiași zi, neagră și umedă, plină de fiori și de lacrămi, urma să se desfășoare, în fața oștilor îngrijorate, in fața miilor de muribunzi, marele prânz împărătesc, învăluit de urări și de cântece înveselitoare. . .  Prin văi oștile zăceau, bătute de ploi și de gloanțe, strivite de neodihnă, slăbite de dureri și de lipsuri amare.  Li-se împărțise hrana lor neîndestulătoare.  Dar mulți rămâneau cu ochii pironiți asupra bucăților de pâine împietrită, gândindu-se departe, la cei ce nu vor avea, din ziua aceia înnainte, nici un sprijin omenesc pe lume.  Alții mâncau nesățioși, cu foame.  Era cina lor cea de pe urmă.  Să-și încălzească trupurile amorțite de friguri, înfulicau grăbiți; în neștire.  Se ospătau, pentru cea din urmă oară privind une-ori cu jind, alte-ori cu revoltă, ospățul amețitor, aducător de veselie și de uitare deplină, de pe zări. . .  Pe platou muzicile cântau. . .  In fruntea unei mese mari, sta Măria Sa țarul, puțin abătut, cu privirile întunecate.  In jurul lui stau, Marele Duce Nicolae, Principele Carol, Principele Alexandru de Battemberg, Don Carlos, Ducele de Madrid, și toți marii duci și generalii de frunte ai oștilor românești și rusești.  La o altă masă ospătau, tăinuind asupra soartei răsboiului, ofițerii din suite, trimișii ziarelor din toată lumea, ofițerii de ordonanțe din cartierele mari. . .  Printre aceștia se găsea și Mircea Basarab. . .  După fiecare cupă, înnălțată în slava țarului, muzicele intonau imnul împărătesc, și urale sgomotoase înviorau văsduhul încărcat de sterigie învâlvorată.  șampania fierbea limpede și spumegândă prin pahare.  Slujitorii alergau, de colo până colo, ducând în brațe talgerile pline.  Ordonanțele spărgeau lăzile.  Din ele răsăreau gâturile, legate-n aur, ale sticlelor pline cu licori fără preț. . .  Marele Duce Nicolae, sfătuitorul țarului, făptașul marelui asalt din ziua aceia, pirota deasupra cupei sale încrustată cu flori scânteietoare.  Obrajii lui erau înviorați, rumeni. . .  Pleoapele îi atârnau grele peste luminile însângerate ale ochilor.  Un zâmbet de mulțumire ascunsă, și de nestrămutată încredere în puterea e Jertfă a oștilor sale, îi înflorea buzele umede.  Din când în când, își ridica încet cupa și, sprijmmdu-se ușor de spetele scaunului, închina, cu glasul domol, răgușit, pentru țar, pentru oștile rusești, pentru neatârnarea popoarelor balcanice.  Marii oaspeți isbucneau în urări.  țarul se ridica, înnalt și svelt, de pe jilț.  Ochiul lui limpede, blând și naiv, scânteia de o bucurie tainică.  Avea credință nestrămutată în augustul său frate.  In el era nădejdea lui din urmă.  Urările lui erau singurele chemate să-i lumineze, în ziua aceia, zările cernite ale gândirei. . .  Singur Principele Carol sta, de-o parte, neîncrezător și trist.  In ziua aceia, Principele, avea cuvânt să fie, mai mult ca ori când, îngrijorat și abătut.  Se pornise un asalt atât de uriaș, menit să reverse atâta jale, împotriva voinței lui și a tuturor socotelilor sale cumpănite.  De cinci zile sutele de tunuri bateau, fără preget tăbiile musulmane.  Se sguduise pământul, se năruiau cetățile dunărene, de o a-tât de înfricoșată canonadă.  și, totuși, întăririle de pe înnălțimi, clintite peste zi, răsăreau în fiecare revărsat de zori, așa cum se arătaseră dintr-un început, fără nici-o urmă de ruină.  Cum erau să învingă ostașii noștrii, cu piepturile lor, aceste cetăți de fier, când mări de plumb și de spije n-au fost în stare să le sguduie?  Era o încercare pustiitoare și barbară.  Domnul s-a împotrivit.  Avea milă de vieața supușilor săi.  Dar nimeni nu l-a ascultat.  Marele Duce Nicolae a învins.  Sufletul dragostei de neam a fost strivit de spiritul neînduplecat al nepăsărei. . .  In prada acestor gânduri, Domnitorul rădică paharul de pe masă.  Glasul Domnului tremura.  Se vedea că mări de cugete amare se frământau în sufletul lui mâhnit.  Cu lacrămi în glas, el rosti rar:  —„Intru isbânda și sănătatea scumpelor noastre oști. . . ! ”  Marele Duce își mușcă buzele. . .  Voi, par-că, să răspundă acestor cuvinte, rupte din inimă, prin cari massele umilite ale norodului erau îmbrățișate înnaintea înnaltului monarc și a nesfârșitei lui împărății. . .  Dar cuvintele îi înghețară pe buze. . .  Un șir de salve neașteptate urmate de trâmbițe nenumărate, sfâșiară în clipa aceia văsduhul.  Salvele se întindeau pretutindeni.  Dela chrișin, până în apropierea tabiei Abdul.  cherim, puștile bubuiau necontenit. . .  țarul păli.  El se ridică în picioare și prin lung spre Radișevo.  Nu se vedeau de cât Caere albe de fum, și flăcările ce isbucneau, din timp în timp, din bateriile de pe zări.  Oaspeții își priviră, toți, ceasornicele.  Erau ceasurile doo.  Principele Carol încălecă.  Marele Duce Nicolae îl urmă.  Plecară amândoi, urmați de suite, spre câmpul de bătaie.  Peste o jumătate de ceas, marii comandanți, se întorceau, vorbind cu oare care aprindere și înciudare:  —„Ce voește, Alteța Voastră. . . ? ” , —zâmbi, cu aceiași nepăsare, hrănită de o neînțeleasă dragoste pentru oștile sale, Marele Duce.  „Ostașii mei nu pot să stea în amorțire.  Greșala e că i-am ținut prea mult în așteptare. . . ”  —„Cred, Alteță. . . ” ,  răspunse amărît Principile Carol.  „Dar această încăerare, innainte de vreme, a oștilor Alteței Voastre, cu oștile inimice, a deșteptat leul din redută.  „Privesc atacul de astă-zi, ca pierdut. . . ”  In fața țarului, amândoui comandanții se schimbară de-odată.  Cu acea mișcare nestânjenită, firească naturilor înnalte, ei descrețiră fruntea monarcului, glumind din depărtare.  — „Sire. . .  Generalul Schobeleff înnalță,în sănătatea Majestăței Voastre, o serie de salve. . . ! ”  V  Trimis cu ordine, prin toate taberile și cartierile din jurul Plevnei, Mircea Basarab nu avusese timp să mai întâlnească pe Vladimir Sergiu.  Ospățul îl prinse apoi pe Platoul țarului.  In toată vremea oaspățului el nu încetase o clipă să se gândească la Vladimir.  Era trist și neliniștit ca de moarte.  Dar își închipuia că mai e timp.  Ceasornicul arăta miezul zilei, apoi 1 după amiază.  Nădăjduia, din moment în moment, ca acest prânz împărătesc, atât de nepotrivit acelor ceasuri de grea cumpănă, să se ridice.  Dar ospățul nu se mai sfârșea.  Sfetnicii țarului, țineau să ducă la nesfârșit urările și închinăciunile lor deșarte. . .  Când auzi salvele de puști, din spre chrișin, Basarab fu cuprins de o mare spaimă.  El sări în sus privind îngrozit spre masa împărătească.  O clipă mai în urmă călărea în galop, în în urma Domnitorului, spre Radișevo.  Reintorși din această cercetare, Basarab fu oprit, de-asupra șoselei Bulgăreni, de șeful Marelui Cartier.  Fu trimis in grabă, pe linia Nord-Est, să vadă starea coloanelor noastre de atac și, în numele Domnitorului, să oprească ori ce mișcare de luptă până la ceasurile trei.  Acest ordin rădică, de pe sufletul lui Basarab, o grea povară.  In câte-va salturi, el fu in gura văei Grivița.  Oștile stau îngrămădite în albia strâmtă și mocirloasă a pâriului, gata să se desfășure la cel dintâi semnal, în coloane de atac.  Comandanții păreau toți îngroziți.  șeful batalionului de vânători se suise călare, pe un dâmb, și căuta să urmărească, de-acolo, mișcările oștilor rusești. . .  Vladimir ieși în drumul căpitanului, palid, tremurând ca de ger:  —„Frate. . . ”, strigă el, prinzându-l din scări, în brațe. . .  Nu mai pot. . .  Stăi. . . ”  Basarab îi strânse mâinile, și-1 privi lung în ochi.  Ochii lui Vladimir păreau rătăciți.  „Ce ai. . . ?  ”, întrebă căpitanul.  „De ce tremuri. . . ?  ”  Vladimir nu răspunse.  Basarab îi făcu semn să aștepte și înnaintă repede spre comandantul coloanei.  După darea ordinului, cei doi ofițeri se traseră de-o parte, la câți-va păși de trupe, și se lăsară înfiorați pe iarbă.  —„Vezi tu. . . ” ,  urmă Vladimir, privind aiurit în neguri. . .  „Acolo sunt redutele. .  Vei auzi, peste un ceas, doo, că Vladimir Sergiu a fost vrednic de jertfele pe cari le-ați făcut pentru el. . .  „Nu mă tem de moarte, Mirceo. . .  nu. . .  E în joc țara, neatârnarea ei. . .  Trebuie să-i dăm tot ce-avem: sufletul, vieața. . .  ”  Vladimir se întrerupse. . .  Basarab îi ținea mâinile în palme, și-1 asculta înfiorat.  I-se părea că Vladimir era în prada unui vis grozav.  Nici-o dată nu crezuse să găsească atâta înflăcărare îu acest copil sfios, atât de așezat și de înțelept în ceasurile lui de pace.  Sergiu urmă apăsat, privind în jos:  „O să mor, frate. . .  Simț bine că avântul acesta mai tare ca voința mea, mai tare ca gândurile mele, o să mă piardă. . .  „Nu-i nimic. . .  Alt-ceva mă amărăște-acum  Mă gândesc la voi.  Mă gândesc la Ana. . .  Mă gândesc, Mirceo dragă, Ia mama. . .  „Ce se vor face aceste sărmane suflete, când vor afla de moartea mea. . . ? ”  Cu atâta durere fură rostite aceste din urma cuvinte, și un plâns atât de sfâșietor fierbea în glasul locotenentului, în cât Basarab nu și mai putu stăpâni lacrămile.  El își întoarce capul către răsărit și cercă în deșert să-și limpezească ochii privind aerul rece și neguros al zilei.  Vladimir il strânse de braț și-l apropie de pieptul lui strivit de fiori.  —„Mirceo. . . ” ,  urmă el greu. . .  „Ascultă.  Nu-ți cer nimic. . .  De-ar li ca cineva să mă scoată acum din rânduri, mi-aș pune pușca în frunte și ași trage fără nici-o mustrare.  N-aș mai putea să rămâi afară din gloate, când mii de suflete omenești sunt gata de jertfă. . .  Dar, un lucru, te rog. . .  Un singur lucru. . .  Ascunde, dragă frate, în fața mamei, a Anei, și a tuturor celor ce mă iubesc, moartea mea.  Spune-le, tuturor, că am fost prins pe linia Sofiei și am fost luat rob de oștile vrămașe.  Iar când, mai târziu, vor începe viscolele, cu zilele grele și amare de iarnă, să bântue satele, luați pe mama din bordeiul ei sărac și o țineți, pe lângă voi. . .  frate!  ”  Vladimir nu mai vedea.  Lacrămile îi curgeau, pe obraz, șiroaie.  Basarab îl strânse Ia piept și-l sărută, ca pe un copil, pe frunte.  —„Curaj. . . ” ,  repetă el printre lacrămi.  „Nu vei muri. . .  Martor e cel de sus. . .  nu vei muri. . . !  Cât privește pe scumpa ta mamă, n-ai nici o grije.  Mergi în foc cu inima veselă.  De azi înnainte ea nu se va mai deslipi de inima noastră. .