CUVÎNT ÎNAINTE  Curtea părintelui meu, ca toate casele mari boierești dela mijlocul veacului trecut, era plină de țigani și de țigance, desrobiti de abie la 1854 și cari din moși și strămoși fusese robi sau ai neamului nostru sau ai celorlalte neamuri alcătuind marea boierime moldovenească.  Unii dintr-înșii, foarte bătrîni, erau înzestrați cu un uimitor dar de a povesti.  Li plăcea să spuie întîmplările văzute de ei cu ochii, sau auzite dela părinți și dela bunici.  Minunatele lor cuvîntări făcură adesea, in lungile seri de iarnă, să treacă înaintea ochilor mei o mulțime de icoane ale unui trecut uneori foarte îndepărtat, icoane cîte odată blînde și duiose, mai adesea însă crunte și grozave.  Lenea și nepasarea tinereții împiedecîndu-mă să le pun pe hîrtie atunci, cînd erau încă vii în mintea mea, am uitat din nenorocire cele mai multe dintr-însele, voiu avea însă grijă ca acele de cari îmi mai aduc aminte să nu împartă aceiaș soartă.  Pe urmă plugaria și mai ales vînatul pe care l-am iubit cu patimă m-au adus în atingere zilnică cu țărănimea din aproape întreaga vale a Trotușului, țărănime vioae, totodată blîndă și voinica în caregăsesti atiți povestitori meșteri ale caroi cuvinte curg ușor si dulce ca piraele din codri.  In sute de nopți ascultat-am, la focul olacului, pănă tîrziu după miezul nopții, amintirile pușcașilor bătrini despre vremurile de demult, ce le auzise și ei dela bunici și strămoși, despre prădăciunile Turcilor și ale tatarilor, despre jafurile oamenilor domnești, despre boierii iubitori de popor și despre acei, vai, cu mult mai număroși, cari mincau moșiile răzășilor in mijlocul cărora izbutise să se vîre.  Faptele alcătuind Pacatele Sulgeriului mi-au fost, toate, povestite intr acest chip, unele de țigani sau țigance, altele de țărani cari le auzise și ei dela părinți și dela bunici.  Sulgeriul Mihalache Strilea, frații Nan, Ion Tiron, Zamfira, Radu Irofti, Făcăureștii, Niță șchiopul, Anica, Vlad Catana și egumenul Gherasie au trăit cu toții, deși nu toți în aceiaș vreme și pe acelaș loc.  Fiecare din ei o făptuit cel puțin parte din faptele povestite în Ielele de mai gios sau altele foarte la feliu.  Am avut numai sarcina să-i adun la un loc și să-i las să trăiască în aceiaș vreme și să desăvîrșesc legătura între deosebitele intîmplări spre a face din ele o povestire cu șir.  Să nu se creadă că cruditatea unor amănunte și chiar a unor epizoade.  întregi din cartea de față este exagerata de mine și că zugrăvesc obiceiurile si moravurile acelei vremi cu colori din cale afară negre.  Am văzut cu ochii, în al treilea sfert al veacului trecut, săvârșind-se de către cei puternic, fapte chiar mai crude decât acele povestite în Pacatele sulgeriului și nu pe ici și colea, în chip izolat, ci în toată țara.  Bătaia, voiu zice chiar schingiuirea țiganilor erau obiceiuri obștești, cărora nu le pusese capăt nici Convenția dela Paris, nici circularile lui chogălniceanu, nici chiar Constituția dela 1866.  Departe de a fi exagerat, am atenuat și am atenuat mult faptele mie povestite de scoborîtorii acelor bătuți, schingiuiti și batjocuriți.  Asemene, mijloacele întrebuințate de sulgeriul Mihalache Strilea pentru a-și întregi moșia trebuesc privite ca din cele mai blinde și mai puțin necinstite.  Dacă Mihalache Strilea silia pe răzăși să-i vîndă părțile lor, mult, puțin, le plătia, pe cînd în deobște părțile de moșie se luau dela răzăși Iară a se mai plăti.  Sulgeriul Mihalache era cel puțin darnic, viteaz, de fire deschisă, uneori bun la inimă și în stare să facă jertfe pentru acei ce-i erau simpatici.  Moldova din a doua jumătate a veacului XVIII însă era plină de boieri și de boierănași cari, dacă aveau toate păcatele sulgeriului, mai erau și zgîrciți, lipsiți de bărbăție, vicleni și falși.  Erau fără îndoială, atît printre boierii cei mari cît și printre cei mici, firi alese, drepte, bune, blînde și nelacome, dar asemene firi alcătuiau mai degrabă excepțiunea decît regula: obștia sămana mai mult cu Strilea (fără bunele lui însușiri), cu Grigoraș Leon, cu Grozav și cu Putină.  Dealtmintrelea acești doi de pe urmă se mai întilnesc din nenorocire prea adesea și astăzi printre primarii, notarii și chiar unii subprefecți de astăzi.  Singur țifescu trebuie privit ca o excepție, în rău; în schimb însă voiu destăinui că adevăratul țifescu, acel care o ars un sat într-o biserică și o stins vro cincizeci de obștii de răzăși o trăit mult mai aproape de noi.  Îmi propun, dacă îmi va ajuta Dumnezeu, să prezint in curînd cetitoriului o povestire in care ne vom întîlni iarăș cu Zamfira și ale cărei personagii vor face parte din cea mai înaltă treaptă a boierimii de acum o sută de ani.  Autorul.  Capitolul I.  Sfîrșitul unei rătăciri  Era într-o frumoasă zi de Iunie a anului 1764, spre seară: soarele s-apropia de culmea munților hotarului unguresc.  O luncă deasă, alcătuită din arini, plopi și răchiți, acoperea malul drept al Trotușului pe o lățime de doo pînă la trei sute de stînjăni.  Mai înspre miază-zi copacii se răriau lăsînd să se vadă, între pîlcurile lor, ochiuri mari de fînaț presărate cu flori.  Apoi, mai departe, tot spre miazăzi, lunca se făcea iar deasă pînă sub malurile înalte de prund, aproape drepte, deasupra cărora se întinde tăpșanul Tămășănilor.  Aceste maluri, acoperite atunci cu mărăcini deși ca peria, erau, precum mai sunt și astăzi, despicate și hăcuite de apele ce se scurg din tapșan și de acele cari izvoresc din coastele lui, dînd astfel naștere la o mulțime de rupturi și de gropi, unde creșteau măcieși, sălcii, arini și soci pe cari se suia rîorușca mirositoare.  Ajungeai cu greu la aceste pîlcuri de copaci din pricina mărăcinilor care le încunjurau dar, cînd pătrundeai în ele, te găseai într-o adevarată colibă de verdeață, închisă de jur împrejur, în mijlocul căreia se scurgea apa izvorînd din deal.  Cam la mijlocul părții de corhană cuprinsă între drumul care se suie la tapșan pe lîngă biserica Stoieneștilor și acel care se scoboară de pe el spre Pietrosul cel Mic, se afla o asemenea gropniță de verdeață, lungă și lată de vro doi stînjăni, avînd în fundul ei un șipot din al cărui uluc de lemn curgea o șuviță îngustă de apă.  In gropniță se aflau doi inși: un barbat care ședea cu spetele răzâmate de trunchiul unui soc și, in fața lui, o femeie lungita pe o manta de aba, cu capul sprijinit pe un cot.  Ea nu putea să aibă mai mult de optsprezece pînă la doozeci de ani și era de o frumuseță strălucitoare.  Ochii negri ii erau mari și catifelați, nasul fără greș, iar pielea albă și rumană care-i acoperia fața ar fi făcut fala chiar și a unei fiice a țărilor dela miazănoapte.  Buzele, cam subțiri, erau rumene ca niște cireșe, gura de tot mică, iar dinții strălucitori de albeață.  O basma de matasă roșie acoperea în parte pletele părului negru, aduse împrejurul capului în chip de cunună.  Acest cap era așazat pe un gît rotund își alb care ieșea din umeri plinei și dintr-un sîn de o gingașă bogăție.  Purta, peste cămeșa de borungiuc cusută cu matasă și cu fluturi, o scurteică de atlas verde închis din a cărei mîneci largi, căptușite cu alb, ieșeau brațele rotunde, albe ca zapada, cu mîni gingașe și îngrijite.  Fusta de ggermesit verde, mai deschis decît acel al scurteicei, era prinsă de trup printr-un brîu de șal turcesc, iar picioarele ei mici, albe și înguste, ieșise din imineii roși cu vîrful întors în sus.  El era un țaran de vro doozeci și opt de ani, de stat urieș, cu fata de zeu frumos și blînd.  Nasul mîndru era drept, părul și mustețile bălăi, iar ochii de un albastru închis.  Era îmbrăcat cum sunt îmbracați și astăzi țaranii chiaburi de pe valea Trotușului: bondă de aba albastră căptușită cu roșu, cămeșă de in fără nici o cusutură, ițari de lînă subțirie, briu roșu cu chimir lat de piele, cusut cu flori și iminei negri.  La pămînt, lingă el, se vedeau o pălărie de pîslă neagră și un băț puternic de corn, săpat cu izvoade frumoase.  Starea în care se aflau hainele și părul nu lasa nicio umbră de îndoială în privința chipului în care ei își petrecuse vremea pana atunci.  Pletele bălai ale urieșului erau încâlcite și în ele se vedeau frunze și fire de iarbă; scurteică și cămeșa tinerei femei erau deschise, lăsând sânul frumos aproape gol, briul ei de șal era desfăcut.  Dar glasul răstit și cuvintele care ii ieșeau acuma din gură arătau ce furtună cumplită venise să tulbure cerul mai odinioara senin al iubirii lor.  Stai la ginduri când îți zic că vreau să mă dau ție pentru toată viața și ca sunt gata sa-ți fiu soție.  Asta-i iubirea înflăcărată și veșnică care mi-ai jurat-o?  El se făcea din ce în ce mai galbăn, dar nu răspundea.  — M-ai găsit destul de bună ca să-ți treci vremea cu mine, să-ți saturi poftele la trupul meu, urmă ea cu un glas care devenea șuierător, și cînd eu îți spun că sînt gata să-mi leg viața de viața ta, stai la gînduri ca să-ți lepezi țaranca.  și frumoasa femeie încălțîndu-se răpede, se sculă în picioare.  El urmă să tacă și să rămîie nemișcat.  Numai cînd ea făcu un pas spre dînsul, se sculă și el.  Deși femeia era naltă, creștetul capului ei nici nu ajungea la umerile lui.  Îl apucă de braț și-l scutură cu putere.  — Răspunde, mișelule.  de ce oare bătutuți-ai joc de mine?  — Giupîneasă Zamfiră, zise el atunci și se părea că vorbele ii erau trase din gură cu cleștele, mi-ai fost dragă, îmi ești și acuma dragă ia nebunie.  Ași fi bucuros să te iubesc pînă la moarte, nu-mi pot închipui viață fără de dragostea ta.  Dar lucrul ce-l ceri nu-l pot îndeplini, nu mă pot despărți de Safta și de copii.  — Atunci m-ai înșalat, iubești acea țarancă proastă și nespălată, cu mînile negre, cu palmele și tălpile ca niște copite.  și ai vroi ca eu să urmez să-ți astîmpăr poftele de cîte ori te-i sătura de desmierdările ei și-i fi dorit de ale mele?  — Nu mă pot despărți de Safta și de copii, relo țaranul cînd ea tăcu ca să ieie suflet, căci n-ași putea trăi fără copii, tata m-ar blăstăma și satul m-ar alunga cu pietre. . .  — și parcă nu este alt loc în care să poți trăi decît satul tău, întrerupse Zamfira.  Cu cîți bani am eu și cu cîți ai putea prinde pe răzășia ta, am avea cu ce trăi de minune la Ieși.  El scutură capul.  — Aș avea sprijin puternic, urmă ea, și am putea avea parte de traiu cît de frumos.  El urmă să tacă.  — Ascultă, Andrei, îi zise ea după ce rămase cîtva gînditoare, ca și cum ar fi luat o hotărîre și punîndu-i mîna pe braț pentru tine sînt gata a face ceia ce nu credeam să fac vrodată, să lom copiii cu noi.  La această propunere neașteptată Andrei se roși, privirea i se întunecă și el strigă:  — Niciodată!  - și de ce?  întrebă ea cu mirare și cu nume.  Andrei stătu o clipă la îndoială, apoi zise cu hotărîie:  — Fiindcă copiii mei trebue să fie crescuți de mama lor și nu de ibovnica tatălui lor.  Mă iartă, giupîneasă Zamfiră, dar fiind țiitoarea boieriului nu poți să fii nevasta mea.  Dacă m am dat în dragoste cu tine, rău am făcut, știi bine cum s o întîmplat.  Tu ai început să umbli după mine, nu mi-ai cerut nici o făgăduință și nu ți-am făcut nici una.  Pe frumoasa față a Zamfirei se oglindea acum o turbare cumplită.  — și mie mi se pare, zise ea, că țiitoarea boieriului făcea țopîrlanului o cinste mult prea mare cînd voia să-l ieie de soț.  Ii plăti scump mișelia ta.  Zicînd aceste cuvinte, îi întoarse spetele, eși din gropniță și se depărtă la deal cu pași răpezi.  Andrei ramas singur stătu cîtva neclintit pe loc apoi, luîndu-și pălăria și bățul, porni la vale.  Ieși din mărăcini, intră în lunca pe care o urmă pînă cînd dădu în drumul care scobora de pe tăpșanul Tămășănilor spre Pietrosul cel Mic.  De aici o lo la deal, iar cînd se văzu pe tapșan, în loc de a urma drumul mare spre sat, apucă prin vii.  In capul lui era o fierbere grozavă.  Mare fusese îndrăzneala Zamfirei să-i ceară s-o ieie el de soție.  EI era doară Andrei Nan, feciorul preotului Gheorghe din Tămășăni, om cinstit, om cu carte, stăpîn pe un bătrîn de moșie întreg, iar ea cine era?  O necunoscută, adusă abie de un an de boieriul care se vîrîse între răzăși pentru ca să le mănînce moșia.  și doară boieriul o adusese numai ca să-i fie țiitoare.  Ea, să vreie să fie soția lui?  Ea să creasca pe Vasilică și pe Ilenuța?  Ce îndrăzneală!  Ce nebun fusese el cînd se dăduse în dragoste cu dînsa.  Tocmai acum trecea prin via lui, în care vorbise cu dînsa pentru întaia oara în lunea Paștelor.  Îsi aducea aminte acum de întîlniriIe care urmară de întăile sărutări, de frumusețea fetei și a trupului ei, de desmierdările ei pătimașe și deodată îl cuprinse un dor nebun de dânsa, de sărutările ei, de comorile trupului ei.  Se opri pe loc, îi venea sa se întoarcă, să s-apropie de curte și să deie cele patru șuierături prin care obișnuia s-o vestească că vrea să vorbească cu dînsa și merge s-o aștepte în gropnița din corhană.  Nu se îndoie că ea ar fi mers și că astfel ar fi avut parte încă odată de desmierdările ei.  Da, dar cu ce preț?  Să deie pe Ilenuța și pe Vasilică pe mîna ei sau să nu-i mai vadă.  și, cuprins de fiori la acest gînd, o porni mai răpede înnainte prin vii, spre casa lui care era cea de pe urmă din capătul dela deal al satului,așazată chiar pe scursura Stîncilor.  De zece ori în drum icoana trupului fără greș al Zamfirei trecu pe dinnaintea ochilor Iui, de zece ori simți pe buzele și pe fața lui arsura buzelor ei.  Se opri atunci pe loc, gata să s-întoarcă, dar tot de atîtea ori icoanele copiilor veniau să gonească pe acea a Zamfirei și Andrei relua drumul spre casă cu un pas mai grăbit care, după cea de pe urmă oprire, se schimbă în fugă.  Se opri în sfîrșit in fața porții deschise a casei lui.  Soarele asfințea tocmai atunci.  Deasupra gardului înnalt de nuele, încununat cu o puternică coamă de cătină se vedea acoperemîntul lung de sîndilă din care ieșeau doo ogiaguri patrate de cărămidă.  In deschizătura porții, în fundul ogrăzii, apăreau prispa, cerdacul lat din capătul din stînga, cu stîlpii subțiri de lemn în patru muchii, sapați și împodobiți cu dungi roșii și albastre, păreții albi, ușa tindei înnegrită de vreme și cele patru ferești cu cîte patru giamurele.  Tocmai atunci intrau pe poartă caprele lui, în număr de peste șasezeci, mînate de un ciobănaș de doisprezece ani.  In fundul ogrăzii, din partea dreaptă, se vedea, deasupra cătinei gardului, ridicîndu-se drept în sus, nourul gros de fum ieșind dintr-un foc zdravăn.  O simțire de liniște și de alinare îl cuprinse.  I se păru că se trezește dintr-un vis urît.  Dar deodată îi apăru din nou înnaintea ochilor icoana Zamfirei și iar simți pe buze mușcătura buzelor ei.  Insă năluca pieri tot atît de răpede cum venise, căci acum auzea doo glasuri de copii cari strigau;  — Tata!  tata!  Din poartă ieșiră copiii lui.  Ilenuța era o fetiță de vro șapte ani, cu ochii albaștri, cu fața rumănă și sănătoasă, îmbrăcată cu cămeșuică de pînză de in cusută cu roșu și cu fotă de lînă al cărui albastru era tăiet de dungi roșii și albe.  Vasilica era un plod voinic, de trei ani pe patru, cu ochi căprui, cu obraji ca niște bujori, cu chica galbănă vîlvoiu, îmbrăcat numai intr-o cămeșuică de in.  Andrei își plecă trupul de urieș gios, gios de tot apucă pe Vasilică cu dreapta, pe Bentița cu stingă, apoi stringindu-i cu putere la piept, se ridică iar și începu să-i sărute in tăcere, cînd pe fetiță cînd pe băiețel.  — Da ce stai în poartă, nu-i poți săruta și în ograda?  zise un glas vesel.  și în poartă apăru o femeie tânără, naltă cu sînul bogat și mijlocul subțire.  Purta îmbrăcămintea de toate zilele obișnuită pe valea Trotușului de țarancile avute: ștergar de in subțire, cămeșă de in lungă pînă la glezne, cusută pe umere, pe mîneci și pe piept, fota de lînă albastră cu dungi roșii, strînsă pe trup de o bată albă și iminei negri.  Din ștergar scapau cîteva șuviți de păr castaniu închis, ochii erau mari, blînzi și veseli.  Fața Saftei avea trăsături de o frumuseță neobișnuită, dar pielea obrazului era ciupită și stricată de varsat.  Andrei, încetînd să sărute copiii se uită la dînsa.  Ochii lui întîlniră privirea ei veseli și blîndă: ea îi păru acuma tot atît de frumoasă ca înnainte de boala care o sluțise.  Punînd copiii gios, o cuprinse de mijloc și o sărută pe ochi.  — Da ce-ai pățit?  zise ea după ce el îi dădu drumul, mirată atît de această desmierdare de care de o bucată de vreme era înțărcată, cît și de faptul că avusese parte de ea în fața argaților care căutau de vite în ogradă.  Nu cumva cinstit ai prea mult din pelinul cel roș al lui cumătru Neculai?  Dar haide de șăzi la masă, că borșu-i gata de amar de vreme și mămăliga se răcește.  Andrei era încă la masă dinnaintea bîrnațului casei cu Safta, cu copiii și cu slugile lor cînd văzu intrînd pe poartă și îndreptîndu-se drept spre el pe un făcăuaș de vro cincisprezece an, care păzea caprele părintelui Gheorghe.  - Dorim poftă bună, zise el oprindu-se lîngă Andrei și scoțîndu-și pălăria.  - Mulțamim ție Grigore, răspunse Andrei; șăzut-ai la masă?  - Mulțămim, nene Andrei, am șăzut, răspunse Grigore.  — Ce veste poveste dela bătrîni?  întrebă Andrei.  Intîmplatu-li-s-o ceva de vii la vremea asta? ?  — Bună pace, nene Andrei, nu s-o întîmplat nimica nici părintelui nici mamei preutese.  M-au trimes aici să-ți spun c-o venit la noi moș Stan Făcăoariu și satul pentru ca să se sfătuiască cu toții și te așteaptă, să vii cît mai răpede.  — Spune-li că vin îndată, zise Andrei a cărui față se întunecase cînd auzise de venirea socru-său, cu satul, la sfat.  Flăcăoașul plecă, iar Andrei îndată după ce isprăvi mîncarea și își sărută copiii, îl urmă.  Capitolul II.  Ceva despre istoria Tămășănilor  Răzășii dtn Tămășăni își trăgeau neamul din Tamaș șopîrlă, ai cărui zece nepoți: Nan, Văsian, Filip, Băteiu, Irimia, Roșea,Ciuta, Călina și Anisia capatase dela ștefan cel Mare, în întâiul an al domniei lui, un uric de întăritură pe ocina lor.  Moșia era mare, avea o întindere de peste patru mii de fălci, însă opt părți dintr-însa erau acoperite cu codru, iar puținul loc de hrană, afară de acel de pe șesul Trotușului, nu tocmai de soi.  Urmașii locuitorilor cari trăiau pe moșie în vremea lui Tamaș și-i dădeau dijma pămînturilor lucrate de ei fusese izgoniți după puține generații de urmașii celor zece nepoți ai lui.  Aceștia găsiră mai folositor să lucreze puținul loc de hrană singuri, cu ajutorul cîtorva argați, să ție ei vite pe fînațe și pe pășuni, să aibă prisăcile lor, folosindu-se astfel de tot rodul pămîntului, în loc de a se mulțămi numai cu a zecea parte.  Cei mulți din acei locuitori plecase de altmintrelea fără greutate, știind că vor găsi cu înlesnire aiurea locuri de hrană mai multe și mai bune.  Cu toate răsboaiele și cu toate pustiirile, urmașii bătrînilor Nan, Roșea, Filip și Călina se înmulțise astfel în cursul vremii încît acuma, la mijlocul veacului XVIII, satul Tămășănii cuprindea peste cincizeci de case.  și o mulțime de neamuri de ale Tămășănilor trăiau prin celelalte sate de pe Trotuș și de pe Tazlău și chiar de pe mai departe.  Urmașii lui Văsian fusese totdeauna puțini la număr și mulți din ei se stinsese fără copii.  In întâia jumătate a veacului XVII, bătrînul întreg era stăpînit de un oareșcare Simion și de soră-sa Nastea.  Pe Nastea o luase preotul Gheorghe, un scoborîtor din Nan, iar Simion se călugărise și era nacialbic la schitul Maguret de deasupra Ocnei.  El dăruise nepotului său, Andrei, la căsătorie, toată partea lui de moșie, iar fratele lui Andrei, Vasile, călugărindu-se sub numele de Varsanovie, n-avea nevoie și renunțînd la ceia ce i se venea despre mama, tot în folosul lui Andrei, acesta se găsea astfel stăpîn pe întregul bătrîn Văsian.  Bătrînul Irimia, iarăș întreg, era în mînile unor urmași ai săi cari luase, nu se știe pentru ce, numele de Făcăoariu.  Trăiau pe acea vreme trei frați Făcăurești: Stan, Dumitru și Vasile, care mai stăpîneau pămînturi în Filip, Călina și mai ales în Roșea.  Erau rău văzuți de răzășii cei nevoieși căci cumpărase, mai ales Stan, multe bucăți dela sărăci pe prețuri de nimica și se mai povestea că, la acele cumpărături, Făcăureștii întrebuințase meșteșuguri viclene.  Întreg bătrînul Ciuta și jumătate din Băteiu erau în mînile preotului Pavăl dela biserica Precistei din Focșani, de pe soția lui, Maria, cea de pe urmă urmașă a Ciutei, a cărei bunic cumpărase și jumătate din bătrînul Băteiu.  Cealaltă jumătate din Băteiu se stăpînea de un boier, sulgeriul Mihalache Strilea al cărui părinte, banul Constantin, intrase în acel bătrîn cu niște dănii meșteșugite, ziceau răzășii, iar el, sulgeriul, mai făcuse cumpărături, întregind nu numai o jumătate din Băteiu, dar punînd mîna și pe cea mai mare parte din Filip, Roșea și Călina, însă mai cu deosebire în Roșea.  O parte din răzășii cari își dăruise sau își vînduse părțile Strileștilor, rămăsese în casele lor, urmînd a-și lucra ogoarele și a-și cosi fînațele, dar nu în însușirea de stăpîni de moșie ca pînă atunci, ci ca locuitori șăzînd pe moșia sulgeriului Mihalache, căruia îi dădeau a zecea parte din tot rodul pămîntului și-i făceau clăci după obiceiul țării.  Urmașii bătrînilor Nan, Irimia, Filip, Roșea și Călina cari nu-și vînduse părțile, stăpîneau abie a treia parte din acei bătrîni în cari se mai vîrîse, pe lîngă sulgeriu, Făcăureștii și părintele Pavăl cu dănii și cu cumpărături.  Mulți din ei nici nu șădeau în sat ci se hrămau slujind pe la stăpînii moșiilor învecinate și pe la răzășii mai bogați din satele Stoienești, Buciumi, Rîpi, Gropi și altele.  Moșia nu mai era în devălmășie: în urma certelor ce se ivise cu sulgeriul Mihalache, în privința cărora vom fi pe deplin luminați în curînd, ea fusese aleasă.  Hotărnicii numiți de divan îi măsurase lungimea cu stînjănul și o împărțise în patru hlize sau fășii în curmezișul lungimei.  Se socotise întâi cîți stînjăni se veneau fiecărui bătrîn în fiecare hliză, împărțindu-se hliza în zece.  Apoi, pentru bătrînii cari nu erau întregi, se făcuse cislă, socotindu-se cît se cuvenea fiecărui răzăș în fiecare hliză, și făcîndui-se parte după spița neamului său.  Hotărnicii avuse grijă să despartă partea sulgeriului de acea a răzășilor sărăci, punînd lîngă ei întăiu pe părintele Pavel, pe urmă pe Văsian, pe Nan și apoi pe Făcăoariu.  Dacă într-o hliză era Văsian aproape de răzășii cei mici, în cealaltă venea lîngă ei Făcăoariu.  Cu vro opt ani înnainte, cînd sulgeriul Mihalache trăsese în partea lui dăniile făcute tătînesău de răzășii cei sărăci, ceilalți se ridicase cu toții împotriva lui și dăduse jalbă la Vodă.  După vechile obiceiuri ale pămîntului, dacă un răzăș voia să-și vîndă partea de moșie, el era silit s-întrebe întăi pe ceilalți răzăși de vor ei să o cumpere cu acelaș preț și numai când ei aratau că nu sînt mușterii, se putea face vînzarea cătră fețele străine.  Dar dacă un răzăș dăruia partea lui în întregime sau în parte, ceilalți răzași nu puteau să împiedece dania, iar acel care o primea se făcea răzăș în acel hotar, cu drept să cumpere pe viață și alte părți de răzășie.  Sulgeriul Mihalache, întemeindu-se pe cele trei danii ale tătîne-său, se ținea drept răzăș în Tămășăni, volnic prin urmare să cumpere dela ceilalți și nu avea nici o grijă de răscumpărare.  Dar răzășii în ziua judecății, susținură că dăniile banului Constantin nu erau danii ci cumpărături meșteșugite, că prin urmare fiul său nu era răzăș și cumpărăturile lui fără temeiu.  După mai multe trăgăniri și cercetări la fața locului, făcute de fețe atît boierești cît și bisericești, Constantin Racoviță, în urma anaforalei divanului, hotărî ca sulgeriul Mihalache să-și păstreze dăniile, atît acele dăruite tătîne-său cît și acele dăruite lui, dar să înnapoieze răzășilor cumpărăturile luînduși dela ei banii innapoi.  Sulgeriul neavînd ce face, primi dela obștie banii cumpărătorilor făcute de el și înnapoie pămînturile.  Se hotarâse să se ridice cu totul de pe moșie, vînzînd și daniile, cînd auzi ca in sat s o iscat o dihonie grozavă, că sînt certe, bătăi și chiar capete sparte.  Sfada izvorîse din pricina împărțirii paminturilor răscumpărăte.  Acei cari le vînduse boieriului voiau să le ieie ei înnapoi; razășii sărăci asemenea voiau să le împartă între ei.  Dar banii răscumpărării fusese închipuiți de Făcăurești, de Andrei, de preotul Pavel și de cîțiva fruntași dintre ceilalți.  Andrei și cu preotul Gheorghe nu se puneau de pricină ca locurile răscumpărate să se înnapoeze acelora cari le vînduse boieriului, avînd ei a înnapoie banii treptat, în mai multe vadele.  Dar Stan Făcăoariu și ai săi erau hotărîți să păstreze pentru ei întreaga parte pentru care dăduse banii.  Răzășii cei sărăci și mai ales cei cari vînduse sulgeriului părțile lor, erau atît de aprinși asupra Făcăureștilor încît vorbiau de moarte de om și în cea dintâi duminecă, goniră pe Stan Făcăoariu cu pietre, dela crîșmă și pînă la casa lui.  Gîlceava era la culme și preotul Gheorghe, negăsind alt mijloc ca să facă pace, sfătui obștia să meargă la sulgeriu și să-l roage să-și ieie locurile înnapoi întorcîndule banii.  Răzășii văzînd că n-aveau alt chip ca să puie capăt dihoniei, urmară sfatul preotului, iar sulgeriul, foarte bucuros de această lovitură neașteptată a soartei, se grăbi să întoarcă banii mai făcînduli și o cinste frumoasă.  Se întocmi un zapis nou, lămurind toată împrejurarea, iscălit de toți răzășii, în cap cu Stan Făcăoariu și sulgeriul, în loc de a se rîdica cu totul de pe Tămășăni, se apucă îndată să-și facă curte pe marginea tăpșanului, rateș șîndilit la șleah și moară cu doo pietre pe Pietrosul cel Mare.  Insă pacea între boier și răzăși nu ținu mult.  El urmă să cumpere și să primească dănii dela cei sărăci și apara tare locurile lui, nesuferind ca ele să fie calcate de vitele altora.  Pe atunci nu era obor; cînd sulgeriul prindea o vită pe pămîntul lui, globea pe stăpînul ei greu de tot, după placul lui.  Răzășii, năcăjiți astfel în fiecare zi, plecau urechea la sfaturile Făcăureștilor și,la fiecare schimbare de domnie pîrau pe sulgeriu.  Era sdruncin și cheltuială mare pentru ei, mai mică pentru sulgeriu care avea casă și neamuri în Ieși.  și la urmă tot răzășii erau dați ramași, căci sulgeriul, cu zapisul, făcut după întâia judecată, îi făcea de rușine înnaintea divanului.  Apoi toți acei cari după ce-și vînduse părțile rămăsese în sat ca locuitori hrănindu-se pe moșia lui Strilea, erau mulțămiți de stăpînul lor, căci sulgeriul nu-i împila de loc; el se purta față de ei nu numai cu omenie dar chiar cu dărnicie și-i apăra totdeauna împotriva samavolniciilor slujbașilor isprăvnicești și Strilea avea astfel acuma în sat o putere pe care se putea bizui la orice împrejurare.  Dela o bucată de vreme domnea pacea: nici sulgeriul nici răzășii cei sărăci nu se mai gîndeau la judecată.  Preotul Gheorghe, ca preot și ca om de liniște, numai silit se amestecase în judecăți.  Ele nu plăceau nici lui Andrei, dar, vrînd nevrînd, era tîrît într-însele, căci nevasta lui, Safta, era fiica lui Stan Făcăoariu, tocmai a celui mai învierșunat din potrivnicii sulgeriului.  Ii venea greu să spue socrului ba, făcuse și el toate drumurile la Ieși, mai plătind la cislă, partea ce i se cuvenea din cheltueliie judecății.  Schimbarea domniei la începutul primăverii anului 1764 veni să aprindă din nou făclia dihoniei, stîrnind duhul de gîlceavă și patima de judecăți de care erau stăpîniți Făcăureștii.  Tustrei frații umblau de atunci din om în om, îndrumînd pe răzăși să nu se lese, să facă o noo opinteală pentru redobîndirea pamînturiior strămoșești rîpite lor de Strilea.  De atunci îi vedeai numai bătînd drumurile, aținînd calea răzășilor pentru a li bate capul cu începerea judecății și cu fel de fel de povești despre iubirea de dreptate a noului domn, Grigore Alexandru Ghicha.  Răzășii ar fi avut temeiuri să se ferească de sfaturile și de îndemnurile Făcăureștilor dela mîna cărora pătimise destul in trecut, dar nădejdea să-și ieie moșia înnapoi, făcea pe mulți din ei să soarbă cu lăcomie din sfaturile lor și să se arate plecați cătră ele.  In zadar li spunea părintele Gheorghe să bage de samă, să nu se arunce cu ușurință în cheltueli și să se gîndească înnainte de a se strica cu boeriul, căci pînă atunci, din atîtea judecăți, cu nici un folos nu se alesese ci numai cu pagubă.  Ademenirile Făcăureștilor însă, făcînd să se oglindească înnaintea ochilor răzășilor icoane plăcute închipuirii lor, aveau mai multă trecere decît sfaturile înțelepte ale preotului, totuș pînă alunei, satul dacă fierbea, nu luase nici o hotărâre.  Capitolul III.  Sfatul satului  Casa părintelui Gheorghe era așazată pe coastă, într-o livada mare și frumoasă, plină de nuci urieși și de tot soiul de pomi, împrejmuită de un gard voinic, cu o coamă înnaltă de cătină.  Se făcuse acuma noapte și luna începuse să se rîdice.  Cînd Andrei intră pe poarta ogrăzii părintești, găsi aproape tot satul strîns împrejurul nucului celui mare care se afla în fața tîrnațului.  Se scosese din casă toate lavițele, scaunele și scăunașele părintelui, dar afară de un bătrîn sau doi, toată lumea era în picioare, iar în mijlocul ei se vedea părintele Gheorghe și cu trei Făcăurești cari vorbeau cu un om purtînd haină țăranească, înnalt, uscăcios, cu barba sură tăietă scurt și cu lungi plete aproape cu desăvîrșire albe.  Andrei îl recunoscu îndată: era moș Ioniță Cimpoieș, un răzăș din Filipești.  La o parte, vorbind cu preuteasa, se vedea călugărul Varsanovie, fiul, mai mare al părintelui Gheorghe.  Cum văzu pe Andrei, Stan Făcăoariu strigă:  — Iacă și ginerele, nu mai lipsesc decît acei cari și-au vîndut sufletele boieriului.  Ia ascultați, oameni buni, povestea care are să v-o spuie moș Ioniță.  — Părinte Gheorghe, Stane și oameni buni, începu atunci omul cel străin.  știții că satul nostru se judecă de ani cu banul ștefănică Strilea dela Bogdănești, vărul sulgeriului Mihalache, pentru niște danii meșteșugite din hotarul nostru, dobîndite încă de vornicul Matei, tatăl banului.  De doozeci de ani ne judecăm la fiecare schimbare de domnie și, pînă acum, banul, cu hîrtiile ce le are, ne-o dat veșnic ramași, și noi, cu aceste judecăți, am cheltuit un amar de bani.  Cînd s-o schimbat domnia acuma numai văru-meu, preotul Vasile și cu un cumătru al lui s-au găsit care să sfătuiască satul să deie din nou jalbă la domnie spre a porni judecată, dar oamenii, sătui și sărăciți de judecăți, n-au vrut să-i asculte, unii le-au hotărît chiar că-i vor lua la batae de vor mai pomeni de judecată.  Dar de Paști o venit în sat, să-și vadă părinții, nepotu-meu, Costache, care-i seimean hătmănesc și o spus tuturor că domnul cel nou ține cu oamenii și nu cu boerimea, povestind cum era față la divan cînd Vodă o întors unor oameni un hotar ce le fusese cotropit de un boier megieș cu hîrtii meșteșugite încă de pe vremea bunicilor lor; cum, în alt rînd, o pus de o întins pe un fecior de boier gios, la scara curții domnești și l-o bătut la falangă fiindcă își făcuse rîs de fata unui preot și altele de asemenea.  și începînd iar atunci popa Vasile și cu cumătru-său să umble printre oameni cu îndemnuri să pornească din nou judecată pentru pămîntul cotropit de Strilești, s-o lasat satul ademenit și ne-o trimes, pe mine și pe preotul Vasile la Ieși, unde am dat jalbă domniei.  Miercuri o fost sorocul de judecată și nu numai că Vodă ne-o făcut dreptate deplină, hotărînd că dăniile sînt făcute cu meșteșug și ca banul să ne întoarcă îndată pămînturile, dar o mai poroncit ca el, drept despăgubire că s-o folosit atîta vreme pe nedrept de acele pămînturi, cum și pentru cheltuelile făcute, să mai deie satului pe deasupra încă aceiași întindere de pămînt din hotarul lui.  Cît am stat la Ieși, am mai văzut alte doo judecăți în care au fost dați rămași niște boieri hrăpitori de hotare și am văzut cu ochii mei cum pe ispravnicul de Hîrlău l-o bătut la tălpi fiindcă mîncase niște bani domnești.  Acuma, la întoarcere, abătîndu-mă pe la vărul Stan, i-am spus cele la care am fost martor și el m-o rugat să le povestesc și satului vostru adunat.  și acuma mai adaog un sfat dela mine.  Oameni buni, mulți sînt domnii cei răi, puțini sînt cei drepți.  Grăbiți-vă de vă folosiți de ființa în scaun a unui domn drept și iubitor de popor pentru a vă cîștiga dreptatea cum ne-am cîștigat-o și noi.  — Auzit-ați, oameni buni?  strigă Stan Făcăoariu îndată ce Cimpoieș își isprăvi cuvîntarea.  Mai avut-ați parte de domn atît de drept?  N-ați greși voi cătră copiii voștri dacă nu v-ați grăbi să dobîndiți și voi dela el dreptate și să scoateți și să asvîrliți departe cuiul boieresc bătut în păretele vostru?  Ce mai așteptați?  Să vă ieie Mihalache Strilea și cîtă moșie v-o mai rămas?  — Să nu mai așteptăm, strigară mai multe glasuri, dintre cari cel mai hotărît era al Ungureanului Vlad Catana, sa facem chiar acuma jalbă la domnie și mîni s-o trimetem la Ieși.  - Așa, așa, strigară ceilalți, să pornim îndată judecata.  Nenea Stan și părintele să plece chiar mîni la Ieși; să punem în astă seară mînă dela mînă pentru a închipui bani de drum.  și deodată se auzi un glas pițigăiet care se ridică deasupra tuturor celorlalte și care striga;  — De acuma o sosit ceasul dreptății.  De acuma capătă sărăcimea dreptate.  Nenea Stan îmi întoarce pămînturile pe care mi le-o luat cu nimica!  și din mulțimea în care se furișase nebăgat in samă, ieși un țaran de stat mijlociu, slab la trup, îmbrăcat în zdrențe, încins cu o funie de.  tei, cu opinci rupte în picioare, cu o căciulă desfundată pe pletele sure, cu o față lungăreață și trasă, acoperită de o barbă scurtă și rară, cu ochii mici suri, și împodobită cu un nas mare, al cărui vîrf roșu vorbia de dese convorbiri cu ulcica de vin și de horilcă.  — Radu Irofti!  strigară mai mulți săteni recunoscîndu-l.  Dar de unde ieșit-ai?  Stan Făcăoariu, un bărbat de statură înnaltă, de făptură puternică, cu o față rotundă și rumănă, acoperită de o barbă căruntă îngălbenise la auzul acelui glas pițigăiet și la vederea sîrbedei ființi din care ieșia.  Temeiuri puternice făceau ca răsărirea neașteptată a acestei arătări să-i fie cu desăvîrșire neplăcută, mai ales în acel cias.  Radu Irofti era fiul unui scoborîtor din Roșea, căsătorit cu o urmașă a Călinei și care astfel stăpînia o întindere bunișoară de moșie, cu fînațuri de frunte și cu vie renumită.  Bătrînul Ifrim Irofti era om de treabă, gospodar harnic și strîngător; gospodăria lui era una din cele mai îmbielșugate din sat.  Dar Radu se aratase încă din cea mai fragedă tinereță un stricat: leneș, bețiv și muieratec.  De oarece pămînturile cele mai bune ale Iui Ifrim și ale soției sale se mărgineau cu acele ale lui Stan Făcăoariu, acesta pusese de mult ochii pe ele și plănuise să se folosească de ticăloșia lui Radu pentru a și le însuși.  știind pe Ifrim de om aspru și neîndurat, el înlesnia adesea pe Radu cu gologani și-l punea astfel în stare s-o ducă într-o beție și într-un desfrîu, iar pe de altă parte se grăbia să aducă la cunoștința tatălui toate necuviințile fiului, mai împodobindu-le cu amănunte închipuite și astfel se înveninau necontenit legăturile dintre părinte și fiu.  Mama lui Radu murind și acesta, ca singur copil, moștenind partea ei de moșie, Stan puse neamuri și prieteni să împrumute pe moștenitor cu sume mai însemnate, iar după un an, dus de el într-o beție, Radu vindea unui răzăș, care nu era decît un om de paie al lui Stan, tot pămîntul din Călina ce-l moștenise dela ma-sa.  Cei cîțiva lei ramași după plata datoriilor fură cheltuiți într-un nou chef de cîteva luni, la sfîrșitul căruia niște răzăși cari se întorceau dela Rădiana îl găsiră într-un șanț, mort beat, cu capul spart, cu hainele pe el rupte bucăți și fără o lețcaie în pungă.  Oamenii îl ridicară din șanț și, punîndu-l în căruță, îl duseră la tată-său.  Acesta îl primi în casă, îl îngriji și-i cumpără, haine noo, dar, îndată ce îl văzu în picioare, îi dădu un leu, o traistă plină de merinde și un rînd de schimburi, apoi îl duse pe poartă afară și, rostind un blăstăm îngrozitor, îi hotărî că de va mai caleca în bătătura părintească, îl va ucide ca pe un cîne.  Trecuse de atunci zece ani în cursul cărora nu se mai auzise nimică despre Radu Irofti.  Bătrînul Ifrim, asupra minții căruia Făcăoariu se făcuse din ce în ce mai stăpîn, murise, dar înnainte de sfîrșit vînduse lui Stan gospodăria lui, iar cu limbă de moarte hotărîse comîndul, grijile și pomenirile ce trebuiau făcute pentru mîntuirea sufletului său și a căror cheltuială acoperea întocmai prețul cu care își vînduse averea.  Era firesc ca sosirea, la sfatul satului din acea seară, a aceluia pe care îl credea mort de mult la colțul vro unui gard, să fi făcut pe Stan Făcăoariu să îngălbenească.  și aceasta cu atît mai mult cu cît în postul mare murise o soră a mamei lui Radu, care lasase și ea niște bucăți de pămînt în Călina, ai căror moștenitori erau el și o vară primară a lui, fiică a altei surori a bătrînei.  Stan se grăbise să cumpere moștenirea dela acea femeie dîndu-i, de oare ce era încredințat că Radu Irofti nu mai trăește, un preț, mic pentru moștenirea întreagă, dar ridicat pentru jumătate dintr-însa.  și acuma bejănarul întorecîndu-se, Stan avea să-i întoarcă jumătate din cumpărătură sau s-o cumpere pentru a doua oară dela el.  Dar Stan Făcăoariu era un om deprins să judece o stare de lucruri dela întâia privire și să ieie răpede o hotărîre.  Fără a lasa lui Irofti vreme să-și urmeze cuvîntarea, el se grăbi să-i răspundă  — Sînt gata să-ți întorc pămîntul îndata ce mi-i întoarce banii cari, cum știe tot satul, i-am cheltuit pentru comîndul tatîne-tău și a grijilor pentru liniștea sufletului sau.  și-oiu primi numai capetele, fără dobîndă.  — Dar de unde să ieu acei bazai, cînd m-ai lasat fara pamant cu care să-i agonisesc?  strigă Radu.  — Iți las pămînturile toate, cu via, cu livada, cu toată roada lor din vara asta și te oi aștepta pentru plata banilor pînă în ziua de Sfinții Împărați a anului care vine, răspunse Stan cu un zîmbet.  Infățoșarea lui Radu zicea destul de lămurit că nu era nici o primejdie ca el să poată plăti vrodată banii datoriți Făcăoariului.  Pierdea într-adevăr venitul pămîjitului și a viei pe un an întreg, dar această jertfă eră de neaparată trebuință pentru a risipi îndoielile stîrnite în inimile răzășilor celor sărăci de cuvintele și de sosirea neașteptată a lui Irofti.  — Ce ziceți, oameni buni, urmă Stan, vorbit-am bine și ca om drept?  — Bine!  strigă mulțimea, să trăiască nenea Stan!  Radu Irofti rămînea mut.  — Ești mulțămit, îl întrebă Stan, mai vrei ceva dela mine?  — Mă întreb, răspunse bejănarul, ce înșelăciune stă ascunsă în vorbele tale.  Dar, la aceste cuvinte, fiii, neamurile și toți acei cari stăteau în atîrnarea Făcăoariului săriră asupra lui Radu, ocărîndu-l, suduindu-l și amenințîndu-l, fiindcă la binele ce i se făcea el răspundea cu bănuială și cu batgiocură.  Poate chiar că Irofti n-ar fi scapat nevatamat din mînile lor dacă nu-i liniștea părintele Gheorghe și nu trăgea pe bejănar deoparte, dîndu-l în sama călugărului Varsanovie care îl duse în casă.  înainte însă ca să dispară în tindă, Stan Făcăoariu îi mai strigă:  - Sâ vii mîni dimineață să-ți dau cheile lăcăților dela casă și dela căsoaia din vie.  Marturi să-mi fie toți cei de față că-ți dau înnapoi și casă și vie și că te aștept pentru bani pînă în ziua de Sfinții Imparați a anului care vine.  Adunarea liniștindu-se apoi, se hotărî într-un glas reînceperea judecății și trimiterea Ia Ieși a părintelui Gheorghe și a lui Stan Făcăoariu.  Dar cînd se făcu socoteala banilor trebuitori pentru cheituielele judecății și se întocmi cisla după care trebuia să deie fiecare, cei mulți aratară că nu dispun de bani și rugară pe părintele Gheorghe și pe Făcăurești să-i închipuie, făgăduind că-i vor înnapoie cu dobîndă la toamnă.  Dar atît preotul cît și Stan cari mai împrumutase satul cu bani pentru judecată și-i scosese pe urmă cu multă greutate, și încă nu pe deplin, propuseră atunci ca pornirea judecății să fie amînată pe toamnă, după culesul viilor, cînd lumea este mai înlesnită de bani.  și sfatul se sparse în urma lorii acestei hotărîri.  Capitolul IV.  Cei doi frați  Andrei părăsi ograda părintelui odată cu frate-său Varsanovie care s-întorcea chiar în acea noapte la Bogdana deadreptul prin codru, voind să fie la mănăstire pentru utrenie.  Andrei, care nu-l văzuse de mult, se hotărîse să-l însoțească pînă la Lacul Dracului, unde drumul spre Bogdana părăsește zarea Tămășănilor spre a se scoborî în Pietrosul cel Mic.  Călugărul era și mai înnalt și mai spătos încă decît Andrei cu care sămăna mult la față, barba și părul fiindu-i însă mai închise.  Puterea lui era cumplită.  La vrîsta de optsprezece ani ucisese un urs care se înfruptase la oile tătîne-său cu ceea ce numia el „un par” de stejar, dar care nu era altceva decît trunchiul unui stejar tînăr ce el îl mănuia cu o singură mînă și cu cea mai mare ușurință, dar pe care alt om nici nu l-ar fi putut ridica cu amîndoo.  Acest urieș era însă blînd ca un miel și rușinos ca o fată mare.  El era cu un an mai în vrîstă decît Andrei pe care părintele Gheorghe voise să-l facă preot și-l învățase carte.  Preoția nefiind pe placul lui Andrei, iar tatăl său stăruind în hotărirea lui, tînărul, cînd fu trimis la Focșăni pentru a învăță tipicul la un protopop prieten al părintelui Gheorghe, lo, la Urechești, drumul spre Ieși și se duse întins la un văr al mîni-sa, ciauș într-unul din steagurile de seimeni ai agiei.  Ciaușul văzînd această frumuseță de flăcău, se grăbi să-l bage in steagul lui, unde Andrei sluji trei ani și în care ar fi putut sa inainteze bine dacă firea lui cinstită s-ar fi putut împaca cu jafurile și cu impilanrile la care seimenii erau nu numai unelte oarbe, dar adesea și partași.  Primind de acasă o scrisoare în care i se facea cunoscută logodna frătine-său cu Safta, fata Făcăoariului și iertarea părinților pentru nesupunerea lui la voința lor, el se grăbi sa-și puie om în loc și să s-întoarcă la Tămășăni.  Nunta lui Vasile avea să se facă peste doo luni, după strîngerea bucatelor de pe cîmp și a culesului viilor.  Dar, pe la Ziua Crucii, se auzi deodată că logodna s-o stricat și că Vasile se călugărește sub numele de Varsanovie la mănăstirea Bogdana, întîmplare care firește dădu gurilor răle prilej bogat de vorbă.  Aceste vorbe încetară după cîteva săptămîni pentru a reîncepe din nou de sărbătorile Crăciunului, cînd se auzi că Andrei Nan se căsătorește cu Safta Făcăoariu îndată după Bobotează.  Varsanovie după călugărie nu mai dădu pe la Tămășăni vreme de mai bine de patru ani; învățase carte în acest timp, se făcuse întăi ierodiacon apoi în curînd ieromonah.  Nu numai întreaga mănăstire, dar toată lumea care îl Bcunoștea lăuda curățănîa neprihănită a vieții lui, evlavia și buntatea de inimă de cari dădea dovezi în toate zilele.  Părinții lui veniau adesea să-l vadă, după vro doi ani începu să meargă la mănăstire și Andrei, dintâi singur, pe urmă cu Safta și cu Ilenuța, dar Varsanovie nu mai călcă prin Tămășăni decît în urma nașterii nepoțelului său, care primi numele de Vasile și al cărui naș fu călugărul.  De atunci venia aproape în fiecare lună la tată-său unde mînea, dar trecea mai totdeauna și pe la casa frăține-său, unde șădea cîteodată la masă.  După ce ieșise din ograda părintelui lor, frații apucase prin vii, spre zarea dealului, urmînd drumul strimt care șerpuia prin ele.  Mergînd, vorbiau de întoarcerea neașteptată a iui Radu Irofti și amîndoi lăudau fapta Iui Stan Făcăoariu, pentru care mai cu samă călugărul își arata bucuria.  - Totdeauna m-am temut să nu deie vro nenorocire asupra lui nenea Stan pentru acea cumpărătură, zicea el, căci, de!  o cumpărat ieften de tot, folosindu-se pentru aceasta de dihonia dintre tată și fiu.  Eram îngrijit să nu fi fost vr-un blăstăm asupra acelui pămînt.  — Visez eu oare, zise Andrei, sau auzit-am mai de mult, cînd eram copil, că este un blăstăm asupra unuia din bătrînii noștri?  — Ba nu visezi de fel, răspunse călugărul, este un blăstăm asupra pămîntului din Roșea.  Din pricina acestui blăstăm sînt urmașii lui Roșea cel mai sărăci dintre răzășii noștri: gîlcevile dintre ei sînt nesfîrșite.  In acel bătrîn s-au vîrît doară mai mult decît în celelalte, cu cumpărături și sulgeriul Mihalache și nenea Stan.  Nu știi că certele din acel neam nu mai încetează, că tatăl nu vorbește cu fiul, că fratele urăște pe soră și că toate aceste dihonii se nasc din certe pentru pămînt?  — Da, zise Andrei, așa este cum zici, dar eu n-am auzit niciodată din ce s-o născut acest blăstăm.  — Eu știu, răspunse Varsanovie, mi-o spus și tata și moșu Sima dela Măgura Ocnei.  — Spune-mi și mie.  — Bucuros.  Cică în vremea de demult strămoșii noștri, bătrînii satului, urmașii lui Tamaș șopîrlă, nu lucrau ei singuri pămîntul: pe partea din sat a fiecăruia din ei erau oameni, țărani așazați acolo din veci, cari aveau casele lor și stăpînra hotarul satului, iar bătrînii, strămoșii noștri, erau un feliu de mai mari peste ei, de boieri cari luau dijmă dela acei țarani, stăpâneau crîșme și vaduri de mori, și cîte un pămînt doo pe care îl lucrau cu brațele țăranilor datori să li facă cîte o clacă sau doo pe an.  Dela o vreme însă, prăsindu-se unii din bătrîni mai tare decît alții, s-o întîmplat ca aceștia să aibă pe partea de sat a fiecăruia numai cîte un țaran dela care să ieie dijmă, care să-i facă clacă și să macine la moara lui.  țaranul care lua noo părți din roada pămîntului era mai bogat decît stăpînul căruia îi dădea numai o parte.  Au început prin urmare acei stăpîni să facă ce puteau pentru a scapa de țaranii lor; unii le căutau pricină și-i goneau, alții îi îndepărtau cu binișorul, găsindu-li loc pe alte moșii, căci loc era mult și oameni puțini: fiecare stăpîn era bucuros să primească în satul lui oameni cari să-i deie dijmă, să-i facă clacă, să macine la moara și să beie la crîșma lui.  Spre a aduna oameni cîți mai mulți în satele lor, scutiau pe orice nou venit de dijmă și de clacă pe ani îndelungați, uneori pe toată viata.  Astfel stînd lucrurile, cei mulți se mutau fără împotrivire, de bună voia lor.  Dar erau unii din țarani cari, deprinși cu locul in care copilărise, nu voiau să se mute, mai ales cînd aveau pe dînsul casă bună, cu livadă întemeietă și cu vie rodnică.  Tata mi-o povestit că o auzit dela bunică-sa ca, in vremea bunicului eî, trăia un urmaș a lui Roșea anume Sandu, care avea pe partea lui de sat numai un țaran numit Constantin Axinte, gospodar bun, cuprins și care stăpînea via cea minunată din dreptul jităriei dela deal a satului, acea cumpărată acum cîțiva ani de socru-tău dela Neculai Agachi.  Constantin Axinte mai avea șî o fată frumoasă ca zîua care iubea la nebunie pe fiul unui răzăș mai scăpătat din Băteiu.  Fata era dragă flăcăului care, cu mare greu, izbutise să facă pe părinții lui s-o primească să le fie noră; bătrînii se bucurau că fiul lor va pune mîna pe gospodăria lui Constantin Axinte.  Că băietul avea sa facă clacă și să deie dijmă nu li pasa, căci fiind sărăci erau deprinși cu nevoile.  Dar Sandu, pe lîngă că singurul țaran pe partea lui de sat era Constantin, mai avea și o fată, nu prea frumoasă, pe care n-o putea căsători, neavînd cu ce s-o înzestreze, căci în bătătura lui nu se vedea nici o vită.  Cînd auzi de căsătoria fiului răzășului scăpătat din Băteiu cu fata țăranului lui, pricepînd îndată că părinții băietului au primit această căsătorie numai din pricina casei bune, a livezii celei întemeiete și a viei celei rodnice, și-o zis că dacă ar goni din sat pe Constantin Axinte, a lui, a Sandului, are să rămîie și casă și livada și via pe care le poate da el de zestre fetei lui, căsătorind-o pe dînsa cu flăcăul din Băteiu.  Zis și făcut.  Sub cuvint că țaranul s-o purtat obraznic cu el, îi trage, agiutat de neamuri, o bataie soră cu moartea, apoi, tot cu agiutorul neamurilor, vine într-o dimineață la dînsul în bătătură, îi încărcă toată gospodăria în cele doo cară ce le avea Romînul, îl pune cu deasila, pe el și pe fata lui, peste lucruri și-i duce peste hotarul satului, pe acel al Negoieștilor.  Flăcăul din Băteiu s-o căsătorit în curînd cu fata lui Sandu, și biata fiică a lui Constantin Axinte, ramasă împovărată, a înnebunit de durere.  Bietul om o venit într o zi la biserica din Tămășăni, tocmai cînd ieșea lumea dela liturghie și acolo o blăstămat pe Sandu și pe tot neamul lui, cerînd lui Dumnezeu să nu îngădue ca pămiîntul ce i s-o răpit să fie de folos și spre sporire nici lui, nici urmașilor lui și să facă ca pe veci, pînă la stîngerea acelui neam, acel pămînt să fie sămînța de ceartă, de ură neîmpăcată între rudele cele mai apropiete și de pagubă pentru ei.  Răzășii l-au gonit cu pietrele, dar de atunci mers-au întreg neamul lui Sandu Roșea spre scădere.  și tata o mai auzit dela bătrîni că casa lui Axinte, livada și via lui, au trecut de atunci dela o mînă la alta, și oricine le-o stăpînit o avut ceartă cu neamurile și pagubă de tot feliul și paguba și cearta încetau pentru el îndată ce acele pămînturi treceau în alte mîni.  — Iaca că sulgeriul nu se teme de blăstăm și treburile pînă acum nu-i merg rău, zise Andrei.  Frații ajunsese tocmai atunci la Lacul Dracului, în fața cărării care ducea devale, în pîrău și de acolo la Bogdana.  Amîndoi se opriră și Andrei întinse dreapta spre a-și lua ramas bun dela Varsanovie, dar acesta rămase nemișcat cu ochii în gios, fără a lua mîna întinsă.  — Ce stai pe gînduri?  întrebă Andrei mirat.  — Gîndesc, răspunse călugurul ridicînd încet ochii dela pămînt și uitîndu-se în ochii frățîne-său, că mă văd silit să-ți spun lucruri ce cu scîrbă le rostesc și pe care tu le vei auzi fără plăcere.  — Ce lucruri?  întrebă Andrei, deși gîcea că are să fie vorba de dragostea lui pentru Zamfira.  — Frate Andrei, zise Varsanovie cu glasul lui cel blînd, dar cu hotărîre, tu știi cît îmi era Safta de dragă și știi ce jertfă mare am făcut cînd, încredințîndu-mă că nu eu ci tu ești stăpîn pe inima ei, am deslegat-o de făgăduința ce mi-o dăduse să-mi fie soție și, călugărindu-mă, ți-am lăsat-o ție.  Singura alinare la durerea cumplită pricinuită de această jertfă o fost gîndul că, printr-însa, am închizeșluit fericirea voastră a amîndurora.  Opt ani de zile avutam temeiu, să nu mă căiesc de ceiace făcusem: căsnicia voastră o fost pînă în săptămînile din urmă, podoaba satului nostru.  Frumuseța cea mîndră a Saftei o fost ștearsă acum trei ani de boala de care o zăcut, dar tu ai urmat să fii pentru ea aceiaș soț iubitor ca mai 'nainte, cînd acea frumuseță era în floare.  Eram mîndru de fericirea întemeietă acum opt ani prin jertfirea viitorului meu în lume.  Amară mi-o fost jalea cînd am aflat, cînd m-am încredințat chiar, că acea fericire este nimicită, că dragostea ta s-o depărtat de Safta spre a se revărsă asupra unei ființi nevrednice, asupra țiitoarei cu simbrie a sulgeriului Mihalache.  Se vede, urmă călugărul cu un glas ce se făcuse mai aspru, că ai uitat și giuramintul făcut în fața altarului și acel ce mi l-ai făcut mie acum opt ani, cînd m-am hotărît să ți-o las ție, că te vei purta cu ea astfel încît nu voiu avea niciodată temeiu să mă căiesc de jertfa mea?  Călugărul tăcu, iar Andrei care îl ascultase cu capul plecat, îl ridică atunci și, uitîndu-se la rîndul lui în ochii frăline-său, răspunse cu glas hotărît:  — Da frate, este adevarat că, împins de patimă și de pofte necurate, uitasem acel jurămînt.  Da, vreme de doo luni uitat-am pe Safta, gîndul și poftele mele au fost sub robia unei femei fără de rușine, patima îmi robise mințile, eram nebun.  Dar acea nebunie o încetat. . .  — De cînd, întrebă cu bănuială Varsanovie.  — De astăzi, răspunse Andrei și, văzînd un zimbet de neîncredere pe buzele călugărului, el urmă;  — Astăzi ea o cutezat să-mi ceară să mă lepăd de Safta, mi-o cerut s-o ieu de soție și să merg cu dînsa să m-așăz la Ieși luînd și copiii cu mine.  Cu o clipă înnainte ca ea să rostească acea cerere eram nebun de ea; dacă mi-ar fi cerut să fac moarte de om, poate, ierte-mă Dumnezeu, aș fi făcut-o pentru a-i împlini dorința.  Dar cînd mi-o cerut să lepăd pe Safta, s-o ieu de soție, pe ea, ibovnica boieriului, să-i dau pe Ilenuța și pe Vasilică ca ea să-i crească, atunci s-o risipit nălucirea în care trăiam de opt săptămîni.  Am priceput ce nebun și ce păcătos am fost, i-am răspins cererea cu greață și cu hotărîre și am fugit acasă.  In drum m-o mai urmărit pofta după frumuseța ei, încercîndu-se să mă întoarcă înnapoi, dar icoanele Saftei și ale copiilor m-au tras spre casă și, cînd am intrat în ogradă, cînd i-am văzut și i-am luat în brațe, am simțit că moarte pe vecie sunt și patima și poftele necurate.  Crede-mă frate, căci încă n-ai auzit minciună din gura mea.  Andrei vorbia cu căldură, adevărul se oglindea in ochii lui, orice bănuiala pieri din ochii călugărului care îi întinse mîna.  — Te cred, frate, zise el strîngînd cu putere acea ce Andrei o pusese într-a lui.  Te cred și am încredere în tine.  Ai avut un vis rău și acel vis, slava Domnului, o trecut.  Capitolul V.  Despre Strilești în deobște și despre sulgeriul Mihalache în deosebi  Strileștii erau așazați în țară de vro sută doozeci de ani.  Ei venise din țarigrad unde se numarau printre neamurile cele mai de samă ale Fanarului, dar își trăgeau obîrșia tocmai din Spania.  Povestiau că strămoșul lor venise Ia curtea bizantină în veacul XIII, în fruntea unei cete de lefegii catalani.  Căsătorindu-se cu o fată de neam împărătesc se așezase la țarigrad, botezînd și crescînd pe fiii lui în legea răsăriteană.  Numele acelui căpitan spaniol ar fi fost Miguel de las Estrellas, dar fusese schimbat de greci în Lastrilas.  Armele lor purtau trei stele de aur, așazate în chip de triunghiu, pe cîmp roșu.  In Moldova venise cu Dumitrașco Cantacuzino, în întâia lui domnie, doi frați Lastrilas, a căror nume fusese scurtat de Moldovenii meșteri la schimonosirea numelor în Strilea.  Cei doi frați, fiind rude cu domnul, capatară îndată slujbe bănoase, apoi se căsătoriră cu fete bogate și de neam.  Ei luară o parte însemnată în toate țesăturile de intrigi care alcătuiesc istoria țărilor noastre în a doua jumătate a veacului XVII și la începutul celui următor.  Fiind mai ageri la minte, mai meșteri în toate vicleșugurile decît boierii romîni, ajunseră răpede la slujbele cele mai înnalte și făcură stări mari, stîrnind astfel asuprr lor (invidia și ura boierilor pămînteni.  și aceștia porniră în deosebite rînduri împotiiva lor prigoniri cumplite: intrigi, conspirații și chiar răscoale cu arma.  Strileștii fură adeseoii închiși, căzniți, storși de bani de cătră domnul de pe vreme; în multe rînduii fură siliți să-și caute mîntuirea în fuga peste hotar dar, la urmă, ei știau să împace pe domn, să recapete cu dobîndă banii luați și să ajungă la slujbe mai înnalte, la vază mai mare decît înnainte.  Urmașii lor se făcuse cu totul romîni, erau priviți de boierii pămînteni ca frați și vorbiau mult mai bine rominește decît greceste.  Erau.  împărți acuma, la al patrulea neam neamuri aproape toate bogate.  Mihalache Strilea însă era sărac cu desăvîrșire.  Tatăl său, banul Constantin, lasase o avere destul de frumoasa și numai doi băieți: Mihalache și Lascarache.  Cel mai mic, Lascarache, fusese din capul locului cumpătat și strîngâtor.  Se căsători de vreme cu fiica, nu prea frumoasă, dar bogată, a vornicului Neculai Mogîldea.  Supus și plecat cătră mai marii lui, înnaintă răpede pe treptele boieriei și privia acuma cum îi crește starea din zi în zi.  Cel mai mare, Mihalache, s-aratase din capul locului risipitor, peste samă de însetat de plăceri și din cale afară semeț.  Caii de soiu și armele de preț (era un călăreț și un trăgător fără păreche), hainele scumpe și mai ales femeile frumoase și ușuratece îl făceau să cheltuiască ca un nebun.  Apoi mai era darnic peste măsură: punga lui era veșnic deschisă nu numai pentru prieteni, dar și pentru toți nevoieșii în deobște.  O asemene viață îl sili să-și vîndă ocinile una după alta.  Rudele, cari îl iubeau din pricina firii lui deschise și vesele încercară de mai multe ori să-l căsătorească, dar în zadar: găsia fiecărei fete cîte un cusur.  Insă cînd împlinia doo zeci și cinci de ani, fu cuprins de dragoste pentru o fată orfană, aparținînd unui neam grecesc bun și vechiu în țarigrad, dar așăzat de curînd în țară și cu totul lipsit de avere.  Fata era bine crescută, blîndă și de o frumuseță strălucitoare, dar și saracă lipită pămîntului și cheltuitoare.  Se căsători cu ea.  Nu-i mai rămînea atunci lui Mihalache Strilea decît casa din Iași, a patra parte dintr-un sat nu prea mare pe Nistru și dăniile din Tămășăni cari la moartea banului rămăsese în partea lui fiindcă frate-său nu voise să le ieie.  După căsătorie, neștiind ce să facă și din ce venit să trăiască, se rugă de neamuri, de cari avea multe bogate și puternice și, prin ajutorul lor, căpătă slujbușoare bune și grase, cînd la curte, cînd la ținuturi, Era deștept și ager, începuse să-i meargă bine dar din nenorocire rămăsese tot semeț.  Se sfădi cu un puternic al zilei, fu silit să părăsască slujba cu rangul de sulgeriu și, neavînd încotro, se apucă să-și facă moșie în Tămășăni.  Am văzut atît greutățile ce le întîmpinase la început cît și întorsătura neașteptată luată de împrejurări în urma dihoniei izbuhnite între răzăși Sulgeriul isprăvise clădirea curții lui, o casă din paianturi, șîndilită, cu cerdac lat de doosprezece palme și parmaclîc dinnainte, despre miază-zi, (căci clădirea după obiceiul celor mai multe așăzări de la noi, întrecea spatele priveliștei încîntătoare asupra văii Trotușului).  Clădirea cuprindea o tindă lată, despărțită în doo în sensul lărgimii, cu doo încăperi în dreapta tindei și în stînga ei alta, mare cît celelalte doo împreună.  Iși adusese soția la Tămășăni și petrecea acolo pînă în postul Crăciunului, cînd se muta în Ieși unde sta pînă aproape de Paști.  Frumoasei Smaragdei nu-i plăcea șăderea la țară unde vedea numai țarani, iar pe nime mai de samă.  Dar, cu toate aplecările ei spre cheltuială și cu tot dorul ei de petrecere, nici o plîngere nu-i ieșia din gură, căci iubiă cu patimă pe frumosul ei soț și știa bine că șăderea la țară era neapărată pentru a astupa macar întru cîtva golurile lasate în punga lui prin cele trei luni ce le petreceau în Ieși, goluri cari vai nu se puteau astupa pe deplin decît prin împrumuturi.  Biata Smaragda s-ar fi împacat poate și mai bine cu această lungă șădere la țară, dacă boieriul ei iubit n-ar fi fost atît de sburdalnic și atît de necredincios.  Nu că el ar fi încetat s-o iubească, că s-ar fi purtat varvar cu dînsa, sau că s-ar fi aratat nepăsător față de ea.  O, nu!  O iubia ca și în ziua cea dintăiu, nu rostise cătră dînsa nici o vorbă aspră, cuvintele de iubire curgeau șivoiu din gura lui dar, ca și în zilele dintâi ale căsătoriei lor, o înșălă cu toate fustele și cu toate catrințele ce-i ieșiau înnainte și nu i se aratau îndărătnice.  Cucoane, femei și fete de boierănași și de calemgii, de negustori, țarance, slujnice, țigance și chiar jidoavce, numai dacă erau frumoase, sulgeriul era gata să le iubiască pe toate. . .  pentru o clipă.  El de altmintrelea nici nu prea ascundea Smaragdei această slăbăciune a lui și-i zicea adesea glumind, cînd ea, cîte odată îi făcea vr-o slabă mustrare sau plîngea fiindcă auzise despre vr-o poznă din cale afară boacănă a boieriului ei:  — Ce-ți pasă, ele trec și tu rămîi!  Intr-o zi, îl prinse cu o țigancă chiar în ietacul ei.  Izbuhni în lacrimi, plînse ceasuri și nu se mai putea sătura de plîns.  Sulgeriul, foarte rușinat și foarte mâhnit, nu știa ce să facă ca s-o liniștească: rugăminte, făgăduințe, desmierdări, toate erau zadarnice.  O lasa singură și cînd se întorcea tot plingmd o găsea.  De odată, Smaragda, ramasă singură mai multă vreme, aude sgomot în curte, sub fereasta ei, ș-apoi vaiete de femeie.  Aceste vaiete urmînd vreme îndelungată și făcîndu se din ce în ce mai sfîșîitoare, sulgereasa se sculă de pe patul pe care plîngeă de ceasuri și se apropie de fereastă.  Jos, la scară, sub odaia ei, era lungită, cu fața în jos, țiganca cu care prinsese pe bărbatul ei.  Un țigan o ținea de cap, altul de picioare și un al treilea o croia cu harapnicul.  Sulgeriul, ne mai știind ce să facă ca să liniștească pe Smaragda, găsise acest mijloc pentru a-și arata pocăința și a-și ispăși greșala.  și tot bunul suflet ce era sulgereasa Smaragda deschise fereasta și strigă țiganilor să înceteze.  Aveau doi copii pe cari îi iubiau la nebunie și care erau mîndria lor.  și într-adevăr, amîndoi erau neobișnuit de frumoși, de deștepți și de vioi.  Frosinița, fetița, era icoana măni-sa, iar Patrașcan, numit astfel după nașul său, marele logăfăt Patrașcu Arbore, părea bucățică ruptă din sulgeriu.  Cu un an și cîteva luni înnainte de începutul povestirii noastre, Smaragda răcise la biserică în vremea postului mare.  Cu toate sfaturile doftorului curții nu voi să steie în pat, urmă să-și vadă de gospodărie, să postească și, dumineca următoare, merse iar la biserică.  Răceala se schimbă în junghiu și, în săptămîna Patimelor, își dădu sufletul.  Cîteva clipe înnainte de a închide ochii pentru totdeauna, făcu semn sulgeriului să s-apropie de dînsa, se uită în ochii lui cu nespusă dragoste și rosti cuvintele:  — Psihi mu!  (Sufletul meu).  Durerea sulgeriului fu într-adevăr mare: el plînse din adîncul sufletului pe ființa frumoasă, iubitoare și cu suflet curat pe care o pierduse.  Vro doo luni ramase ca smintit și dacă, cu încetul, jalea i se mai potoli, nu încetă macar o clipă să simtă golul lasat de Smaragda.  De astă dată ramase la Tămășăni nu numai pînă în postul Crăciunului, dar petrecu acolo iarna întreagă.  Vînător bun și îndrăzneț, își petrecea vremea mai ales cu vînatul.  Urșii, cerbii și rîșii mișunau prin codrii nemărginiți din împrejurimi: sulgeriul se întorcea totdeauna acasă încărcat cu pradă bogată.  Adusese cu dînsul, pentru îngrijirea copiilor, pe Zamfira, o fată care fusese luată de Smaragda în slujbă numai cu cîteva zile înnainte de îmbolnăvirea ei.  Cum o văzuse, sulgeriul își jurase să nu scape din mînă un asemine chilipir.  Fata nu se arătă sălbatecă de loc; dorințile boieriului fură împlinite încă înnainte de boala și de sfîrșitul Sulgeresei.  Frumoasă la față și la trup, hazlie și deșteaptă, ea știu să păstreze favoarea neîmpărțită a sulgeriului mai multă vreme.  Dar firea lui însetată de schimbări nu putea să răbde lanțurile unei statornicii prea lungi.  Poftele îi fură din nou stîrnite, cînd de vro țigancă, cînd de vro nevastă frumușică și ușuratecă din Tămășăni, Stoienești sau Miriște și chiar de mai departe, cînd de vro negustoriță sau cuconiță de mîna a treia din Tîrgul-Ocnei.  Tînăr, frumos, vesel și îndrăzneț, plăcea femeilor și cunoștea, acuma de minune chipurile prin cari cu cheltuială puțină, să le facă plecate voinților lui.  Căci se făcuse cumpănit în cheltuieli: se hotărîse să adune avere mare pentru copiii lui, singurele ființi în lume pe care în-tr-adevăr le iubiă din toată inima.  Frăsina trebuia să aibă o zestre dîndu-i drept să fie pețită de o beizadea, iar Patrașcu să poată alege între domnițe.  Petrecînd acea iarnă la țară, izbuti să mai plătească din datorii, pc lîngă că cumpără părțile unor răzăși sărăci din Văsian.  In primăvară fu silit să se răpadă la Ieși.  Printre neamurile cari le avea acolo era și hatmanul lordache Strilea, un văr al treilea cu tatăl său, om foarte bogat și vază mare, nu atîta pentru averea de care dispunea cît pentru binefacerile și dreptatea lui.  Cînd banul Constantin își trimisese fiii la Ieși, ca să între în slujbă, ei fusese găzduiți, ocrotiți și sfătuiți de hatmanul Iordache.  Bătrînul boier a cărui viață eră de o curățănie neobișnuită, avuse totdeauna o mare slăbăciune pentru Mihalache.  Păcatele tînărului îl măhniau, dar firea lui bărbătească și deschisă, bunatatea de inimă despre care dădea necontenite dovezi, făcuse pe hatman să treacă peste cusururi și să le puie pe sama tinerețelor.  Cînd sulgeriul veni acuma la moșu-său, bătrînul îl îndemnă să nu rămîe necăsătorit, adăogînd că avea acuma prilej să ieie o fată de neam bun, blîndă, bine crescută, gospodină și cu avere frumoasă.  și cînd Mihalache se grăbi să-l întrebe de numele acelei comori, moșu-său îi răspunse că fata era chiar copila surorii soției lui Catinca, fiica cea mare a vornicului Dumitrache fifescu.  Partida era într-adevăr din cele mai bune, vornicul Dumitrache fiind unul din oamenii cei mai bogați din țară, iar Catinca, pe lîngă partea ei în averea foarte însemnată lasată de răposata vorniceasa Safta, maică-sa, putea să se mai aștepte la o zestre frumoasă de la vornic.  Sulgeriul primi propunerea hatmanului cu bucurie și cu recunoștință, rugîndu-l să scrie vornicului Dumitrache care șădea și iarna și vara la moșia lui Domneștii, în ținutul Putnei.  Se hotărî între dînșii ca sulgeriul s-aștepte la Tămășăni scrisoarea prin care hatmanul avea să-i facă cunoscut răspunsul lui țifescu.  Acest răspuns sosise cu doo zile înnaintea celor povestite mai sus și eră cu desăvîrșire îmbucurător.  Vornicul se aratase foarte bucuros de propunerea hatmanului și, printr-însul, poftia pe sulgeriul să vie pe cîteva zile la Domnești spre a face cunoștință mai temeinică.  Capitolul VI.  In care sulgeriul Mihalache ajunge la Domnești  Strilea plecase chiar a doua zi, de dimineață, cu rădvanul la care erau înhamați cei patru telegari negri.  Pe capră erau doi țigani: Nastasă Vezeteul și Culiță feciorul, îmbracați amîndoi pentru acest prilej în niște ilice și niște anterie vechi ale stăpînului lor.  Sulgeriul Mihalache, un barbat de treizeci și trei de ani, de făptură mai mult sprintenă, avea o față frumoasă, cu ochi negri, mari, vioi, plini de foc și de veselie, un nas drept și o gură potrivită, cu buze pline și rumene, pe jumătate ascunse sub musteți șî sub barba castanie închisă, lungă și lată.  Purta calpac ușor de astrahan cu fund verde, ilic cafeniu scurt cu blană de samur pe mărgini, anteriu de matasă ușoară cu dungi învrîstate: verzi, roșii, negre și galbene, strîns la cingătoare cu un șal frumos și, în picioare, ciubote de iuft roșu.  Lîngă dînsul, pe pernele rădvanului, se vedea o giubeă de matasă verde, căptușită cu atlas alb.  Dinaintea lui, între cele doo giamuri de dinnainte, era spînzurat un toc de piele, de atîrnat peste umăr, în care se vedeau doo pistoale frumoase de fabrică nemțască.  Căldura era înnăbușitoare, radvanul era greu și drumurile răle, la Cornățel lasară caii să răsufle, pe la prînzul cel mare erau la Adgiudul Nou unde popăsiră doo ceasuri și, la trei după amiază, ajunseră la Domnești.  Curtea de aici, una din cele mai mari din țară, era aceiași în care podgliiazul lui Demidețchi împresurase și prinsese pe Duca Vodă la întoarcerea acestui domn de la împresurarea Vienei, dar care fusese prefăcută de curînd de vornic cu desăvîrșire.  Un zid puternic cu metereze, la cele patru colțuri ale căruia se vedea cîte un turn rotund, încunjură casa boierească, grădina, grajdiurile și celelalte heiuri.  La sgomotul făcut de trăsură și la strigătele vezeteului poarta grea de stejar, legată cu șine de fer, se deschise fără sgomot.  Rădvanul întră în curte trecînd pe lingă perdegiu sau portar, un țigan zdrențuros, cu lanțuri grele de picioare și cerc de fier cetluit împrejurul capului, semn că fugise de la stăpîn, fusese prins și adus înnapoi.  I se păru lui Strilea că fața aceia neagră, din care se vedeau numai doi ochi de jaratec, ieșind dintr-o barbă neagră ș-încîlcită nu-i este necunoscută.  Casa era cu doo rînduri și trei cerdacuri, unul la rîndul de gios și doo la acel de sus, unul din față și celalalt din dos.  Cînd trăsura ajunse la scară, vr-o trei țigani desculți, în anterie vechi și rupte, strinse pe trup cu rămășiți înnădite și cîrpite de șaluri lepădate de stăpîn, alergară pe cerdacul de gios podit cu lespezi și avînd parmaclîc de piatră dinnaintea casei, scoboriră răpede cele trei trepte și se grăbiră să deschidă obloanele rădvanului.  Sulgeriul ieșind din caretă fu luat pe subsuoară de cătră țigani, dus în pridvorul cel mare al casei și de acolo, tot ținut de subsuoară de doi din țigani, fu suit pe scara de la fundul acelui pridvor, scară care se învîrtea între doi păreți pînă la rîndul de sus, întro încăpere lungă, avînd o ușă prin care ieșiai în cerdac așăzată între doo ferești, mari pentru vremele de atunci, dar cari astăzi ar părea mici.  Al treilea țigan dăduse fuga înnaintea lor ca să spuie vornicului numele musafirului, căci sulgeriul, la ieșirea lui din trăsura a use grijă să se numească.  Păreții odăii în care se afla acuma Strilea erau văruiți și n-aveau altă podoabă decît doo oglinzi mici rotunde cu ramuri de nuc lustruit.  In fund se vedeau doua sobe eu cîte patru stîlpi, în fiecare părete erau cîte doua uși într-un canat.  De jur împrejur, între sobe și uși, între uși și ferești, erau tandururi acoperite cu covoare și deasupra tandururilor paturi de lemn, cu mindire de paie și saltele de lînă, deasupra cărora erau așazate macaturi de pînză moldovenească cu dungi albastre și roșii.  Pe paturi și la părete erau așazate perini de paie și coltuci de lînă îmbrăcate la feliu cu macaturile, iar la ferești se vedeau perdeluțe drepte de aceiași materie.  Pe paturi se vedeau mai multe mesuți rotunde, în trei picioare scurte, de lemn de brad lustruit, în mijlocul odăii o masă mare rotundă, de nuc lustruit, acoperită cu un covor de țarigrad, împrejurul căreia se găsiau vro zece scaune de nuc, cu perine de lînă acoperite la feliu cu paturile.  In mijlocul tavanului, alcătuit din grinzi și scînduri de brad atîrnă, spînzurat de un lanț, un policandru de lemn boit în galbăn, cu doosprezece sfeșnice în care era așazată cîte o luminare de său.  In păreți se vedeau înfipte, din loc în loctricheluri, iarăși de lemn, boite în galbăn, cu luminările lor, tot de său.  Podeala era de blăni de stejar, înnegrite de vreme și date cu oloiu.  Sulgeriul care prin fereasta deschisă priviă cum se dishamau caii lui, fu distras de la această privire prin sgomotul unei uși care se deschidea.  Intorcîndu-se văzu pe vornicul Dumitrache care înnaintă spre dînsul.  Vornicul eră un barbat de cincizeci de ani împliniți, nalt și slab, cu o față lungăreață și niște ochi suri, mici dar vioi și șireți, un nas lung, subțire, cam coroietic și o gură mare cu buze subțiri, cu totul pierdute în barba lungă, neagră, amestecată numai pe ici și colea cu fire argintie.  Purta giubeă de ștofă verde, cu sîngiap la mărgini, anteriu de ghermesit alb și verde cu floricele roșii și albastre, brîu de șal scump, șalvari roși, mești și papuci galbeni, iar pe cap un fes roș de lînă ușoară cu canaf de matasă albastră.  Sulgeriul, lumd mîna ce i-o întindea vornicul, se plecă asupra ei și o sărută, iar vornicul îl sărută pe frunte.  Apoi țifescu, așăzîndu-se pe un pat, cu spatele razamate de perine și cu picioarele încrucișate sub dînsul, pofti pe sulger să s-așeze lîngă el, Se aduseră dulceți, cafe și ciubuce, urmînd tot odată obișnuitele întrebări asupra sănătății și a drumului făcut de sulgeriu, apoi laudele firești aduse de amîndoi hatmanului Iordache.  După aceste, vornicul puse sulgeriului fel de fel de întrebări asupra neînțelegerilor lui cu răzășii dela Tămășăni și asupra chipului în care își propunea să-și întregească moșia.  Vornicul Dumitrache țifescu era un boier de neam vechiu, cunoscut în toată țara pentru lăcomia și neîndurarea ce o aratase față de răzășii cari aveau nenorocirea să-i fie megieși.  La moartea tătîne-său, logofătul Grigore, Domneștii erau un trup de moșie frumoasă, cuprinzînd doo mii defalci, iar acum aveau peste opt mii, făcute toate de Ia răzășii de pe împrejur cari fusese desființați cu desăvîrșire.  Toate mijloacele fusese întrebuințate spre a ajunge la acest scop: intriga, înșălăciunea, schingiuirea, cumpărarea diregătorilor, plastografiarea și rîpirea actelor, groaza, nimica nu fusese lasat de-o parte.  Strigătele de durere ale despoieților umpluse țara întreagă.  Constantin Racoviță, în întâia lui domnie, încredințîndu-se de vinovăția lui țifescu, îl chemă înnaintea lui, îi făcu mustrări de cele mai aspre, îl bătu cu buzduganul și poronci ca toate cumpărăturile făcute de el să fie din nou cercetate de divan.  Dar țifescu, înrudit fiind cu boierii cei mai puternici, știu să trăgă-neze judecata pănă la mutarea lui Racoviță în domnia țării Romînești.  Apoi, sub noua domnie a lui Matei Ghica, nu numai că izbuti să împiedece orice judecată, dar ajunse la trecere mare și urmă să-și rotunjască moșia.  Răzășii încercase să-l ucidă; trăsese de mai multe ori asupra lui, dar el scapase totdeauna ca prin minune și acuma, de cîțiva ani, nu mai ieșia pe moșie decît încunjurat de o strajă de doosprezece slugi înarmate pănă în dinți.  Cînd Racoviță venise să domnească pentru a doua oară, ce mai rămăsese din răzășii megieși cu Domneștii se ridicase cu mic cu mare și venise la Ieși cu jalbă, în urma căreia domnul trimise pe un ciohodar cu niște seimeni ca să ridice pe biv vel postelnicul țifescu și să-l aducă la scaun.  Dar acesta fiind vestit de niște prieteni, fugise în țara Muntenească.  Racoviță voia să puie pe răzăși în stăpînirea pămînturilor ce fusese ale lor fără altă judecată, dar din pricina lipsei lui țifescu, aceasta pricină s-ar fi prelungit vreme îndelungata.  Insa fața cu nemulțămirea stîrnită între boierii cei mari la vestea unei asemenea măsuri, nu putu decît să rînduiască pricina în cercetarea divanului.  Această a doua domnie a lui Racovița nețimnd decît un an, îi fu lucru ușor postelnicului Dumitrache, prin rudele și prietenii lui, să zădărnicească toate soroacele.  La venirea în scaun a lui Scarlat Ghicha, țifescu recapătă trecerea ce o avuse la fratele acestuia, Mateiu; nu trecu anul și dobîndia vornicia țării de Jos, țelul visat de dînsul de ani îndelungați.  ținutul Putnei fiind cuprins în oblăduirea lui judecătorească, îi fu ușor să scape de cei cîțiva răzăși mai dîrji cari îl supărase.  Găsi cu ușurință marturi cari, în schimbul cîtorva galbeni, amestecară pe acei nenorociți în furturi de vite și în omoruri despre cari ei nu aveau macar cea mai mică știință.  Acei cari dădură vornicului cel de pe urmă parmac din moșia strămoșască scapară, iar acei cari se aratară mai îndărătnici sau a căror ființă era supărătoare, înfundară ocna pe viață, alții ispășiră cerbicia lor prin ștreang.  Cînd țifescu părăsi vornicia, sub Grigore Calimah, el stăpînea noo mii de fălci într-o singură întinsoare și hu mai avea grijă de judecată, căci răzeșii îndrăzneți zăceau sub țarină sau în fundul ocnei, iar cei slabi de înger tremurau de frică în colibele lor numai Ia auzul numelui cumplitului vornic.  și pe lîngă Domnești, el mai stăpînea încă alte cincisprezece sate în deosebite părți ale țării și ori unde împrejurul satelor lui se aflase răzăși, el știuse să-i stingă cu desăvîrșire.  Nu trebuie să ne mirăm deci dacă, la auzul chipului în care sulgeriul Mihalache își propunea să întregiască moșia Tămă-șănii, vornicul se uită la dînsul cu o milă de care nu era străin disprețul.  Ce copil era sulgeriul!  Avea să-i arate el după căsătorie cum se fac moșiile cînd are cineva norocul să se afle între răzășii.  Vornicul se sculă după o bucată de vreme și propuse musafirului!  să iasă pe cerdac ca să-i arate caii lui cei de preț.  Sulgeriul primind cu bucurie, țifescu bătu în palme și poronci țiganilor cari intrară să ducă doo scaune în cerdac și să trimită răspuns vezeteilor să scoală din grajdiu și s-aducă la scară caii cei arăpești, misirliii și telegarii cei negri.  Sulgeriul care era cunoscător bun de cai nu putu să înnăbușe un strigăt de mirare cînd văzu acele dobitoace.  Mai ales misirliii, un armasar și o iapă, de trei ani pe patru amîndoi, negri la păr, amîndoi cu stea în frunte și strănut la bot, erau de o frumuseță cu totul neobișnuită: sulgeriul nu-și putea lua ochii de pe ei.  Acei cai fusese aduși înadins pentru herghelia vornicului de un agă de ieniceri prieten cu țifescu și văr cu un beiu mameluc.  Vornicul plătise pe dînșii o sumă cu care ar fi putut să cumpere o moșie mare.  Mai erau doi armasari și doo iepe arăpești, foarte frumoși cu toții, dar care nu se puteau asemăna cu misirliii.  Pentru a îngriji pe acești de pe urmă ținea, pe lîngă o droae de țigani, doi paici, negri amîndoi.  După ce caii fură duși înapoi în grajdiuri, amîndoi boierii ramaseră încă în cerdac, trăgînd din ciubuce și întreținînduse despre fel de fel de lucruri.  Vornicul dacă era lacom, hrăpitor și nedrept, era un om foarte deștept, hazliu și chiar învațat pentru vremea lui: pe lîngă grecește și turcește mai știa nemțește, italienește și puțin rusește, cetise nu puține cărți, mai ales din cele elinești și făcea chiar stihuri.  știa multe și avea foarte multe de spus; ceasurile trecură pentru sulger în chip plăcut ascullînd povestirile gazdei lui.  Tocmai într-un tîrziu intră în sală și cucoana vorniceasa, Rucsanda, fiica unei capuchehaiele a lui Mateiu Ghica, o femeie înnaltă și subțire, oacheșă, mai mult frumoasă decît urîtă.  Era îmbrăcată cu rochie de mătasă verde, în chip de anteriu, strînsă la cingătoare cu un brîu de șal, iar peste rochie purta o cațaveică de catifea, tot verde, cu ce praz de Jir pe margine.  Părul ei negru era ascuns sub un fes cu canaf de matasă albastră închisă, iar partea de jos a fesului dispărea sub o broboadă subțire de matasă albă, alcătuind un colan ușor împrejurul tîmplelor.  Cu dînsa venise Catinca, singura fiică a vornicului din întâia lui căsătorie, cu răposata Safta, fata postelnicului Neculai Arbure, sora Sultanei, soția hatmanului lordache Strilea.  Catinca era atunci de vro cincisprezece ani, mai mult mică decât înnaltă și grăsulie; avea păr frumos castaniu și ochi blînzi căprii.  Dacă fața nu se putea numi frumoasă, era plăcută, mai ales prin seninatatea și blîndeța ce se oglindeau pe dînsa.  Îmbrăcămintea ei se deosebia de acea a vornicesei prin coloarea rochiei și a cațaveicii, cari erau roșii la față și prin faptul că purta capul descoperit.  De abie se isprăvise cu salutările obișnuite când fura chemați la cina pusă în una din odăile a căror uși dădeau în sala cea mare.  Masa, de lemn de nuc lustruit, acoperită cu o față de pînză de in cusută cu fir și cu matasă, era pregătită pentru patru inși: adică dinnaintea fiecărui scaun era așăzat cîte un talger de cositor, avînd alături o lingură, tot de cositor, un pahar mare pentru apă și altul mai mic pentru vin.  La locurile menite pentru stăpînii casei și pentru Catinca se vedea cîte un toc căptușit cu piele roșie împodobită cu cuie de argint; din fiecare toc ie-șiau mînerile de argint suflat cu aur ale unui cuțit și ale unei furculițe cu doo vîrfuri lungi, subțiri și drepte.  Cînd se puseră la masă, sulgeriul luînd loc între vornic și vorniceasă, se aduse, în tocul lui de piele, cuțitul și furculita musafirului care rămăsese în pastrarea feciorului lui.  Până la mijlocul veacului al XV! II-lea, cînd veniau străini într-o casă boierească, nu era obiceiu ca cucoana boieriului să steie la masă cu ei, iar fetele nemăritate și mai puțin.  Dela începutul celei a doua jumătăți a acelmaș veac însă atingerea mai deasă cu lumea apusană făcuse să cadă acest obiceiu în neobișnuință.  Cucoanele începură să ieie parte la mese împreună cu bărbații, felele mari însă erau admise și ele numai în împrejurări cu totul deosebite.  In vremea mesei convorbirea fu purtată mai ales de vorniceasă care vorbia numai grecește, limbă ce o știau bine și ceilalți meseni.  Se vorbi mai ales de copiii sulgeriului, de greutățile întîmpinate pentru creșterea lor la țară și se schimbară vești despre rude, prietenoși cunoștinți.  Catinca era mult prea bine; crescută pentru ca să cuteze să deschidă gura, ținea ochii plecați asupra sulgeriului, dar, din cînd în cînd, aruncă cîte o privire furișă spre frumosul sulgeriu.  Un taraf de lăutari, alcătuit din vro șase țigani și așăzat sub; ferești, chita necontenit hore, doine și mai ales cîntece de inimii albastră ale căror stihuri erau datorite vornicului.  Mîncările; multe erau cele obișnuite în parte și astăzi la noi, pregătite de patru țigani bucătari.  Se varsară vinuri din podgoriile cele mai alese din țară, dar atît vornicul cît și sulgeriul beau foarte puțin, căci obiceiurile cumpătate ale Fanarioților avuse în aceasta privință o înrîurire din cele mai fericite asupra boierimii moldovenești.  După ce se sculară dela masă, Catinca nu însoți pe părinții săi în sală, chiar vorniceasa stătu numai puțin cu boierii.  Aceștia însă traseră mai multe ciubuce înnainte de a se despărți și, în acest timp, vornicul găsi prilej să-și arăte neîncrederea în noua domnie.  Aceasta, după dînsul, avea să fie părtinitoare pentru treptele de gios, iar boierimea cea mare putea s-aștepte numai supărări și umiliri și vornicul adăoga cu un suspin că, întrejnoul domn și verii lui, Matei și Alexandru, era o deosebire foarte mare.  Luminările de său din policandru erau mici de tot cînd vornicul duse pe sulgeriu în odaia în care acesta avea să doarmă și care era aceiaș în care șăzuse la masă.  Sulgeriul nu putu să adoarmă decît tîrziu: fel de fel de gînduri și de icoane trecătoare îl ținură treaz pînă aproape de zio.  Ele erau mai cu samă icoane frumoase de viitor mîndru.  Mihalache Strilea se vedea ajuns la boierie mare, cu Catinca lîngă dînsul, la Tămășăni, unde toată moșia era a lui.  Frăsinița și cu Patrașcan, înbracați în haine scumpe, frumoși ca niște îngeri, erau lîngă ei.  Dar deodată inima lui simția o durere amară, căci icoana Smaragdei pe patul ei de moarte, cu fața senină și nespus de frumoasă răsăria deodată înnaintea ochilor lui; și atunci eracuprins de o jale adîncă, de un dor nemărginit după ființa dulce și frumoasă, tovarașa tinereții lui, pe care o pierduse pentru totdeauna.  Dar iubirea de viață, pofta după plăcerile și bunurile ei, dorul de a întemeia copiilor un viitor strălucit, goniau în curînd blinda icoană readucînd pe acele de falnic viitor.  Capitolul VII.  In care vedem cum se cerceta un furt în veacul XVIII  Sgomot mare, țipete, zbierete și sudălmi în curte îl treziră cînd soarele era încă gios.  Sări din pat și s-apropie de fereastă:în mijlocul ogrăzii văzu, încunjurat de o mulțime de slugi și de țigani pe vornicul Dumitrache, în giubea și in papuci, numai cu fesul pe cap, așa cum ieșise din pat și înnaintea lui, unul din cei doi paici în genunchi, rostind cuvinte întretăiete.  Era sa deschidă fereasta spre a-și da mai bine samă de ceia ce s-întîmplase, cînd ușa se deschise și feciorul lui intră în odaie.  - Ce s-o întîmplat, întrebă sulgeriul, de ce s-o scoborît vornicul în curte la acest ceas atît de timpuriu?  — Au pierit armasarul misirliu cu iapa, răspunse, țiganul.  — Cum au pierit, întrebă sulgeriul, au murit?  — Au fost furați, răspunse țiganul.  — Cum furați?  Da nu-i păzia nimeni?  mai întrebă sulgeriul care începu să s-îmbrace răpede.  — Caii erau într-un prajdiu anume făcut numai pentru ei doi; alăture cu grajdiul cel mare de lîngă poartă.  Unul din paici dormia pe un pat de scînduri în curmezișul ușii grajdiului, iar un țigan era culcat în paie, în grajdiu.  Azi dimineață s-au găsit amîndoi, și paicul și țiganul, legați burduf, cu călușu în gură, grajdiul deschis și deșert, poarta cea mare închisă, Crăciun perdegiul nicăiure, iar caii lipsind.  — Cum?  Perdegiul o furat caii?  -Nu se știe dacă i-o furat el singur sau dacă o fost tovarăș ars cu alții.  Strilea se grăbi să se spele și să s-îmbrace, apoi scoborîndu-se în curte se duse să s-întîlnească cu vornicul Dumitrachepe care îl găsi la grajdiul deșert al cailor furați.  — Ai auzit ce pagubă mi s-o întîmplat?  zise vornicul după ce răspunse la salutarea musafirului.  — Dar cum de n-o prins nime de veste?  întrebă sulgeriul.  - Cum?  Fiindcă sunt toți niște mișei pe care am să-i țin sub biciu pănă ce-or muri, strigă vornicul.  — Oare perdegiul să fie tâlharul?  — Cu bună samă că-i amestecat Ia tâlhărie.  De trei ori mi-o fugit pănă acuma.  Sunt de abie trei luni de cînd l-am prins și l-am adus înnapoi.  Inchis-ai pe țiganca lui Crăciun în beciu?  întrebă vornicul pe vatavul de ogradă, căpitanul Simion.  — Da cucoane, răspunse vatavul, am închis-o- și pe dînsa și pe fata ei.  Vornicul urmă să cerceteze cînd pe unui cînd pe altui din număroșii țigani strînși înnaintea lui.  Dar nici unul din ei nu putu să aducă vro lămurire.  Arapul și țiganul ce fusese legați nu știau nimic alta decît că, în mijlocul nopții, se lasase deodată ceva greu pe capul lor, li se deschisese gura, li se pusese cîte un căluș într-însa, apoi fusese legați astfeliu în cît să nu poată face nici o mișcare.  Ei auzise pe hoți, atît arapul cît și țiganul se uneau pentru a spune că erau doi, deslegînd caii și depărtînduse încet cu dînșii.  Un argat care trecea des dimineața dinnaintea grajdiu-lui, găsind pe arap legat și ușa deschisă dăduse alarma.  Cei doi pușcași care păziau sub cerdacul curții nu auzise nimica, iar de văzut nu era chip să șe vadă căci cerul fusese acoperit.  Vornicul poronci vatavului să tragă pușcașilor numai decît, chiar atunci, în fața lui, cîte doo sute de nuiele pentru că dormise în loc de a rămînea treji.  Pe cînd nenorociții își primiau pedeapsa, sulgeriul intrase în grajdiul deșert și se uita la ieslile și corlățile făcute cu o îngrijire deosebită.  Apropiindu-se de corlăți pentru a privi mai bine amănuntele făptuirii lor, cum pășia peste așternutul. gros  de paie, ciubota lui calcă peste ceva vîrtos.  Ridică piciorul și uitînduse gios, ochii lui dădură de o țițiitoare de os, lungă de o schioapă de cele care se întrebuințau pe atunci și se mai întrebuințează și astăzi de vînători noaptea, la pîndă, pentru a chema căprioarele.  Era s-o arunce gios cînd niște încrestături pe capătul țițiitoarei atraseră băgarea lui de samă.  O apropie de ochi și, cu mare mirare, văzu stema familiei lui, cele trei stele așazate în triunghiu, sapate pe os în chip grosolan.  Atunci își aduse aminte că pușcașul lui, Ion Tiron, îi făcuse un tacîm întreg de țîțîitoare, pentru chemarea fiecărui soiu de șoimi și că pe toate sapase stema Strileștilor.  Dar cum se afla acea țîțîitoare aici, cine s-o fi adus în grajdiul cailor furați?  S-o fi pierdut hoțul care furase caii?  și cum să fi căzut ea în mîna acelui talhariu?  și deodată o lumină îi străbătu mintea: el dăduse doară cu mîna lui una din acele țițiitoare cu cîteva luni înnainte, la o vînătoare, lui Niță șchiopul, fiul preotului Pavăl de la Precista din Focșăni, a acelui care stăpînia în Tămășăni întreg bătrînul Ciuta și jumătate din Băteiu.  Iși mai aduse aminte că șchiopul, numit astfeliu fiind că șchiopata de piciorul drept, era un stîlp de crîșme și cheltuitor peste măsură, avea nume foarte rău, mai ales de cînd se ingurluise cu una Anica, femeia unui popă din satul Străoani, pe Zabrauți, pe care o furase de la bărbatu-său și o ținea ascunsă prin poieni, în pădure.  Se zvonia chiar că șchiopul ajunsese hoț de cai.  Strilea, cu prilejul vînătoarilor lui, auzise dela oameni din Cîmpuri și din Mănăstirea Cașinului că fiul preotului Pavăl fusese adesea-întîlnit de dînșii în munți, pe potici pierdute, calare pe vreun cal de toată frumusețe, ducînd de căpăstru încă pe unul sau chiar pe doi, tot de preț, cînd îndreptîndu-se spre hotarul țării Ungurești, cînd venind dinspre acel hotar.  Se șoptia chiar că cîte un omor al cărui făptaș nu se putuse descoperi i s-ar fi datorind lui.  Dar aceste învinovățiri se aduceau șchiopului numai cam în taină și cu glas supus, lumea avînd mare frică de dînsul, căci era grozav de iute la mînie și de răutăcios, iar puterea lui era de necrezut.  Chiar urieșul Andrei Văsian și frate său, călugărul Varsanovie, fiii popei Gheorghe din Tămășăni, vestiți pentru puterea lor în tot ținutul, n-aveau ce să-i facă, șchiopul îi trîntea peamîn-doi ca pe niște copii.  Nu putea s-încapă îndoială, șchiopul furase caii în tovăiășie cu perdegiul.  Cît pe ce era sulgeriul s-alerge să spuie vornicului că găsise urma hoțului și știea cine este acel hoț, dar după o clipă se răsgîndi și se liniști.  Era spre folosul lui să îndatorească pe vornic, făcîndu-l să găsască caii furați, dar nu se cădea să-l puie pe o urmă care putea să fie greșită, nu trebuia- să vorbească înnainte,de a fi cu desăvîrșire încredințat că hoțul era acel pe care el îl bănuia.  Se îndreptă deci cu pas liniștit spre locul în care se auziau loviturile de nuiele. și  vaietele pușcașilor.  Dinnaintea grajdiului celui mare găsi pe vornicul Dumitrache sțînd pe un scaun cu imameaua narghilelei aprinse în mînă.  Dinnaintea lui, lungit la pămînt, ținut de cap și de picioare de cîte doi țigani voinici, era acuma al doilea pușcaș, căci cel dintăiu, care își îs-pășise pedeapsa, zăcea gemînd și zvîrcolinduse în niște paie, la coltul grajdiului.  Un țigan spătos a cărui mîneci suflecate lasau descoperiți mușchi semănînd cu niște funii de oțel, ridica nueaua de alun în sus și o făcea să cadă șuierînd pe vînele sîngerate ale osînditului, țigan și el, lung, slab, cu fața acoperită de o barbă deasă.  Loviturile cădeau în măsură, și în măsură ieșia din gura nenorocitului cînd un aoleoo cînd un valeoo din ce în ce mai prelungit și mai ascuțit.  După fie care zece sau doosprezece lovituri, vornicul făcea semn acelui care ținea vergile să steie, sorbia adînc din narghilea pănă în fundul pieptului, dădea drum fumului pe gură și pe nas, apoi certa pe țiganul întins gios pentru lenea și nebagarea lui de samă, jurîndu-se că are să-l belească de viu.  Apoi sorbind iar din imame zicea:  — Dă-i!  și loviturile reîncepeau să cadă în cadență și tot în cadență, la fiecare lovitură, răspundea cînd un aoleoo, cînd un valeoo.  Se aduse și sulgeriului un scaun pe care se așăză și-i se dăduse un ciubuc aprins din care începu să tragă, privind la osînda pușcașului.  După darea celei de pe urmă lovituri, vornicul sculînduse, se îndreptă spre cănțeleria moșiei, care se afla întro casă de cărămidă din fața grajdiurilor, în ceia parte a curții, urmat de sulgeriu, de vatav și de toate slugile.  Cănțeleria era o odaie gioasă, dar destul de încăpătoare, luminată de trei ferești cari aveau cîte doo giainuri mici și opt zăbrele încrucișate.  Îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o masă mare de lemn de brad, boită în negru, un dulap la feliu, vro patru scaune și doo paturi mari de scîndură, cu mindire de paie acoperite cu macaturi de pînză de casă și, la părete, perine îmbrăcate la fel.  Aici locuiau cei doi gramatici, niște băieți tineri de mazili cari stăteau în picioare lîngă ușă.  Vornicul Dumitrache după ce intră în cănțelerie.  s-așăză turcește pe un pat și făcu semn sulgeriului să s-așăze lîngă dînsul, vatavul Simion rămase în picioare lîngă ușă, în partea opusă acelei unde se țineau cei doi gramatici.  Prin ușa deschisă se vedea mulțimea țiganilor strînși dinnaintea prispei.  Vornicul poronci să aducă narghelile și cafe, apoi spuse vatavului:  — Să vie femeia și fata lui Crăciun.  Vatavul ieși și s-întoarse în curînd cu doo țigance: una mai în vrîstă, îmbrăcată în zdrențe murdare, cealaltă tînără, naltă, frumoasă și curat îmbrăcată, dar cu fața obosită și cu mijlocul crescut, aproape de facere.  Cum se văzură în fața vornicului căzură în genunchi cerînd iertare și jurînd că sunt nevinovate.  Fără a le poronci să se scoale, țifescu începu să le cerceteze în toate chipurile pentru a afla încotro fugise Crăciun cu caii și pe cine avuse de tovarăși.  Le lua întăiu cu binișorul, făgăduindu-li că de vor spune adevărul nu vor păți nimica, că dimpotrivă le va fi bine.  Dar ele, cu jurămintele cele mai înfricoșăte, răspunseră că nu știu nimica.  Crăciun se culcase ca de obiceiu în căsuța lor de lîngă poartă, ele nu auzise cînd se sculase nici cînd ieșise, fusese trezite numai în zio de sgomotul ce se făcea în ogradă.  Vornicul începu să le amenințe cu bataia, cu cazna, dar în zadar, ele tot una țineau că nimica nu știu.  Atunci vornicul poronci să s-aducă vergi.  țiganul care bătuse pe cei doi pușcași întră ținînd în mînă un smoc de nuiele de corn și de alun, urmat fiind de alți doi robi.  Femeia lui Crăciun, cu toate bocetele ei, fu lungită gios și ținută cu fața la pămînt iar țiganul care îndeplinea slujba de călău începu să lovească.  țiganca se zvîrcolea și țipa cît o ținea gura.  După vro cincizeci de lovituri sîngele începu să țișnească din pielea ei smolită.  Vornicul făcu semn călăului să steie și poronci acelor cari țineau femeia de mîni și de picioare să-i deie drumul.  țiganca se ridică pe un cot, gemînd.  Apoi vornicul începu din nou s-o sfătuiască să spuie ce știe, căci altfel este hotărît s-o bată pănă ce-și va da sufletul.  Dar ea se jură din nou că nu știe nimica și că chiar de ar bate-o boieriul pănă la moarte tot nu va putea spune nimica.  Atunci țifescu, încruntîndu-se, strigă:  — Intindeți-o iar și dați-i.  Bataia începu din nou.  Cînd după alte cincizeci de lovituri vornicul făcu iar semn s-o lese și începu din nou s-o cerceteze, ea nu mai putu răspunde, era pe jumătate leșinată.  țifescu poronci s-o ridice și s-o ducă în beciu.  In acest timp fata stătea în genunchi, tremurînd ca varga: fața ei se făcuse galbănă ca ceara și ochii ei îi erau holbați de spaimă.  — Fa Vasilco, zise vornicul cătră dînsa, după ce bătrîna fu scoasă din odaie, ai văzut ce-o pățit mata fiindcă s-o îndărătnicit s nu spuie ce știe, fu să fii o fată de treabă și să ni spui cine au fost tovarășii tătîne-tău și unde au dus caii.  Spune, dacă ți-i milă de tinereța ta și de zilele tale, căci altfeliu pun să te bată mai rău decît pe mă-ta.  Vasilca era atît de îngrozită în cît nu putu să scoată un cuvînt, dar cu mîna arătă spre pîntecele ei.  — Cucoane, izbuti ea în sfîrșit să strige, fie-ți milă de carnea și de sîngele dumitale!  — Oho!  strigă vornicul înfuriindu-se, cu de aceste crezi tu să mă îndupleci.  Am să-ți arăt eu!  Simioane, pune numai decît să sape afară, dinnaintea cănțeleriei, o gropușoară, mi-o întinde gios cu pîn-tecele deasupra groapei și-i trage.  Am mai bătut eu doară femei îngreunate.  Dar tocmai cînd vatavul ieșia spre a îndeplini poroncile stăpînului, Vasilca dădu un țipet, căzu gios și începu să se zvîrcolească țipînd.  Simion se opri pe loc.  — Ce stai?  strigă vornicul mînios, n-ai auzit ce ți-am poroncit?  — Cu voia dumitale, cucoane, răspunse Simion liniștit, au apucat-o durerile facerii.  Cînd boieriul se uită din nou la fată, nu putu să păstreze macar cea mai mică îndoială.  Se sculă răpede de pe pai și ieși urmat de sulgeriu, dar de abie făcuse zece pași afară cînd țipetele fetei încetară și se auzi vaietul slab, dar ascuții, al noului născut.  — O las trei zile, zise vornicul către sulgeriu, ș-apoi îi arăt eu!  Pe cea bătrînă am să pun s-o bată la tălpi și la palme, apoi dacă va urma să tacă, la pîntece.  Sulgeriul nu răspunse, el găsia purtarea vornicului firească și dreaptă: i se părea cu neputință ca femeia și fata lui Crăciun să nu fi știut nimica despre scopurile și plecarea lui.  Cît pentru faptele de cruzime săvîrșite de cătră vornic asupra celor doo țigance, ele erau lupruri ce s-întîmplau și s-întîmplară încă vreme îndelungată în fiecare zi; oricare alt boier în locul lui țirescu tot ca el er fi urmat.  Capitolul VIII.  In care se face lumină în mintea sulgeriului  Cînd ajunseră la scara curții, vornicul merse să s-îmbrace, iar sulgeriul începu să se primble în sală.  Fața perdegiului, cu cercul de fer împrejurul capului și cu coarnele lungi cari ieșiau din acel cerc, îi reveniră în minte.  Unde văzuse el acea fața, făra cerc și fără coarne?  Cu bună samă că nu pentru întâia oara s-întîlnise el în ajun cu acel țigan?  Mai văzuse el acei ochi salbateci.  Dar unde și cînd?  Auzi ușa din fund deschizînduse și vatavul Simion intră în sala.  — Mi-o poroncit cuconul să-l aștept aice zise el lui Strilea cînd acesta se opri și se întoarse cătră el.  — Imi pare bine că ai venit vataje, zise sulgeriul apropiindu-se de Simion.  De ieri, de cînd am pus ochii pe perdegiu, mă căznesc să-mi aduc aminte unde și cînd l-am mai văzut și nu pot izbuti.  Purta coarne și prin urmare o fost fugar, nu mi-ai putea spune pe unde o rătăcit?  — Asta-i a treia fugă a lui, zise vatavul, bucuros că are și el ceva de povestit musafirului.  O fugit pentru întâia oară acuma zece ani, nu pot ști pe unde o umblat, dar eu singur am dat de dînsul, au trecut acuma cinci ani, într-o tabără de ursari domnești, la Ploscuțeni lîngă Adjud.  Era să mă omoare cînd, cunoscîndu-l, am pus mîna pe el.  Noroc că mi-o sărit în ajutor bulubașa lor, pe care îl cunoșteam de mult.  L-am adus legat înnapoi, o primit în răstimpuri vro mie de bice, i s-o pus coarne și l-am dat la herghelie unde o stat un an.  Apoi o fugit pentru a doua oară, s-o dus prin păduri în țara Ungurească și s-o tocmit ca surugiu la un grof Apor, pe Olt, lîngă Ciuch.  O stat acolo trei ani.  Anul trecut, venindu-i dor de țigancă și de fată, s-o cerut de la stăpînul său pe o lună.  Primind învoire, o venit pe furiș aici ca să Ie vadă și să s-încerce să le ducă cu dînsul peste graniță.  Avînd un cumnat al lui care-i hergheligiu la noi, o mers într-o noapte la herghelie ca să-l roage să spuic soției și fetei lui să facă toate chipurile și să vie în lunca Trotușului, a treia noapte, ca să s-întîlncească cu dînsul.  I-o zărit însă alt țigan cînd vorbiau împreună și, dînd de știre la curte, am bătut pe Manea, cumnatul lui Crăciun, pănă cînd ne-o spus unde și cînd îl putem prinde pe acesta.  După ce l-am prins pe Crăciun, l-am bătut de am crezut că are să moară, iar cuconul o făcut perdegiu ca să-l aibă sub ochi.  Dar se vede că groful la care slujise era foarte mulțămit de el, căci de trei ori pănă acuma trimes-au la cuconul rugîndu-l să-i vîndă pe Crăciun cu tot sălașul lui, dar cuconul n-o vrut fiind că-i era ciudă pe țigan.  Mai în fiecare săptămînă îl punea gios, adesea de doo ori într-aceiaș săptămînă și mai puțin de doozeci și cinci de vergi sau de bice nu-i trăgea.  Acum o lună o trecut chiar vechilul grofului pe aici și iar o rugat pe boier să vîndă stăpînului său pe Crăciun, dîndu-i pe el pănă la o sută doo zeci de lei, adică cu ce să cumperi doisprezece țigani meșteri, dar cuconul n-o vrut.  Imi aduc aminte că mi-o poroncit să arăt ungurului grajdiurile cu caii.  In mintea sulgeriului se făcuse acuma lumină deplină.  Da, văzuse pe Crăciun la groful ștefan Apor, la moșia acestuia de la Ciuch, cînd se dusese acolo să cumpere niște telegari pentru hatmanul lordache.  Groful poroncise țiganului s-încalece ca să arate boierului moldovan un cal frumos de călărie și țiganul tălmăcise sulgeriului niște cuvinte ale grofului care știa prost romînește.  și groful, care avea cea mai frumoasă herghelie din Ardeal, era cel mai vestit hoț de cai din toată țara-Ungurească.  Numa nu fura în țara lui, ci în cele învecinate: Moldova, țara-Romînească, țara Leșască.  Avea chiar și cai furați peste Dunăre dela Turci și de peste Nistru, dela Tatari.  Crăciun dăduse fără îndoială grofului de știre, prin vro ceată de țigani căldărari, că la vornicul țifescu se aflau cai de o frumuseță fără păreche, iar groful trimisese un om de încredere să s-încredințeze de adevărul vorbelor țiganului.  Părtășia șchiopului la furt se lămuria asemene pe deplin; că șchiopul cunoștea pe grof, singur mărturisise sulgeriului.  Vederat că caii frumoși pe cari el fusese adesea întîlnit pe poteci singuratece, de cătră oamenii din Cîmpuri și din Cașin, îi ducea grofului, pentru sama căruia îi și furase.  șchiopul fusese însărcinat de grof să fure misirliii vornicului Dumitrache cu ajutorul lui Crăciun.  Năștea acuma întrebarea: unde erau caii?  fără îndoială pe drum, spre moșia grofului.  și tâlharii cu bună samă că nu apucase drumul mare ci o luase prin păduri.  După cîte auzise sulgeriul de la Cășuneni și de la Cîmpureni, șchiopul obișnuia să urmeze niște cărări care-l scoteaua în țara Ungurească între Clăbuc și Zboină.  Erau acuma aproape opt ceasuri, fugarii trebuiau sa fie departe.  Cum să-i mai poată ajunge cînd ei plecase cu șapte sau opt ceasuri mai înnainte?  Dar, pe de altă parte, faptul că acești doi cai faceau cit o avere întreagă îndreptăția presupunerea că șchiopul și Crăciun nu aveau să-i gonească prin păduri și munți: o asemenea goana putînd să-i strice cu desăvîrșire, era de crezut că aveau să-i duca cu îngrijire, mai domol.  Atunci doi sau trei barbați îndrăzneți, călări pe cai buni, i-ar putea ajunge dacă ar da de urma lor.  și sulgeriul își aduse acuma aminte că nimeni nu știa mai bine obiceiurile șchiopului decît dușmanul lui de moarte, Neculai Jinga din Borșăni, pădurarul mănăstirii Bîrnova care, cu vro doi ani înnainte, după ce prinsese pe nevasta lui cu șchiopul, mai suferise de la acesta și o bataie groaznică.  Pe femeia necredincioasă o lepadase chiar din ceasul acela, ceia ce făcuse de altmintrelea după scurtă vreme și șchiopul, dar Jinga hrănia de atunci împotriva lui o ură neîmpăcată.  Ar fi avut adesea prilej să-l împuște prin pădure, n-o făcuse fiind că era doară creștin și se temea de pacat, dar pîndia prilejul ca să-l poată pierde: să-l prindă cu vro tâlhărie sau altă faptă nelegiuită și să-l deie pe mîna Judecății.  Neculai Jinga cunoștea toate obiceiurile și toate salașurile șchiopului prin păduri; nimeni nu putea să deie de urma cailor așa de răpede ca el.  Sulgeriul se opri dinnaintea vatavului Simion care rămăsese neclintit lîngă ușa pe care intrase.  — In cîte ceasuri ar putea oare un om calare să ajungă, fără a goni calul, de aici la Borșăni, peste dealuri, deadreptul.  — In trei pănă la patru ceasuri, răspunse vatavul.  Tocmai atunci întrăși vornicul în sală.  Strilea se apropie răpede de el.  — Arhon vornice, îi zise, uitîndu-se drept în ochii lui, am bună nădejde să dau de urma tâlharilor care ți-au furat caii.  Dar, pentru aceasta, trebuie să plec fără cea mai mică zabavă și, de oare ce este nevoie să caut acele urme prin păduri, nu pot merge decît calare.  Te rog deci, dacă primești ajutorul meu, să poroncești să mi se puie o șea pe un cal ce-l vei avea mai bun, umblător daca se poate și să-mi dai un om voinic și de nădejde la mînă, calare și el pe un cal care să se poată ținea de acel care m-a purta.  Fața deschisă a sulgeriului, privirea lui îndrăzneață, glasul liniștit dar tot odată și hotărît cu care vorbia plăcură vornicului și-i însuflară încredere.  — Primesc ajutorul dumitale cu mulțâmire, arhon sulgeriu, răspunse el.  ți-oiu da umblătorii cei mai bun din grajdiurile mele, umbletul lor întrece fuga altor cai și, ca însoțitor, vei avea o slugă credincioasă și voinică.  Simioane, zise el întorcîndu-se că-tră vatav, să se puie șaoa mea cea de drum pe șopîrla, iar Petrea Balan să se gătească numai decît de drum și să puie șaoa pe Lăstun.  Vatavul ieși.  — Te mai rog, zise sulgeriul, să-mi dai și o păreche de pistoale bune în rafturi, însă deșerte ca să le încarc eu însumi.  Am o păreche cu mine, dar nu strică să am și doo.  Vornicul bătu în palme și poronci feciorului care intră, s-aducă pistoalele lui cele nemțești.  — Dar spune-mi, zise țifescul după ce feciorul ieși, încotro îți este de gînd să te îndrepți, și asupra cui ai prepus?  — Mă iartă arhon vornice, dacă te rog să nu mă silești să-ți răspund.  Am bună credință că ți-oiu aduce caii înnapoi, și ți-oiu lămuri atunci cum am fost pus pe urma lor.  Feciorul intră cu pistoalele cari erau niște adevărate giuvaeruri.  Sulgeriul le lăudă foarte și ceru voie să le încarce.  După ce le încarcă cu îngrijire, ieși pe cerdac.  Gios, cam la mijlocul ogrăzii, era o tufă de trandafiri și, în vîrful unei crenguți, de abie se zărea roșul unui boboc.  — Am să încerc să taiu acel boboc de trandafir, zise sulgeriul arătîndu-l vornicului cu mina.  Vornicul surîse cu neîncredere.  Sulgeriul ochi, apăsă încet asupra trăgaciului, se auzi o detunătură și bobocul, împteună cu o coadă de o șchioapă, sbură în mijlocul drumului.  — Aferim, strigă sulgeriul, bun pistol.  — Să vedem și pe tovarășul lui.  Creanga căreia i-am tăiet vîrful tot prea lungă o rămas, am s-o mai scurtez cu o palmă.  Se auzi o noo detunătură și crenguța de trandafir fu scurtată din nou, cu o palmă, întocmai precum spusese sulgeriul.  — și acuma mai zise el, să le încarc din nou și să poroncești să le puie în rafturile sălci.  Trebuie să pun ceva mai puțin praf căci am simțit o foarte ușoară smuncitură.  După ce încărca pistoalele cu o îndoită îngrijire, sulgeriul se duse să se schimbe și să se pregătească de drum.  In curînd apăru, îmbrăcat într-un anteriu de lînă subțire, cu dungi vinete pe fund albastru, un ilic ușor de aba cafenie, șalvari albaștri și ciubote de iuft negru.  Anteriul era strîns pe trup printr-un brîu de lînă albastră, pe deasupra căruia se vedea un chimir lat de piele, sub care era prinsă curaua venind de la umăr a tocului în care se aflau pistoalele lui.  Intre chimir și brîu era strîns un iatagan scurt, cu toc și mîner de argint.  In mînă ținea o pălărie de pîslă neagră, ușoară.  Poalele anteriului erau suflecate și prinse în brîu.  Tocmai atunci s-auziră caii venind la scară.  Vornicul pofti pe sulgeriu în sofragerie unde i se pregătise o bogată gustare căreia Strilea îi făcu căzuta cinste, apoi amîndoi se dădură gios, la scară.  Aici așteptau caii cu Petrea Balan, un Romîn de vro cincizeci de ani, nalt, uscăcios dar spătos, cu musteți lungi negre, amestecate cu puține fire albe și care purta haina obișnuită de mazili: anteriu a cărui poale erau prinse sub brîu, ilic, bernevici ' albăstriei ciubote.  In brîul lui se vedea o păreche de pistoale și un iatagan; cum zări pe stăpînu-său, veni să-i sărute mîna.  — Aista-i Petrea Balan, zise vornicul cătră sulger, el o fost oștean la Ruși, într-un polc de Codreni, și o văzut războaie multe.  Il am în slujba mea de optsprezece ani: mulți tâlhari vajnici prins-au chiar cu mîna lui.  Poți să ai deplină încredere în bărbăția și în credința lui.  — Petrea, adaose el cătră acesta, vei asculta de toate poroncile ce ți le-a da sulgeriul, ca și cînd ți le-aș da eu însumi; să-l urmezi ori unde va merge.  Ai înțeles?  - Am înțeles, cucoane, și voiu face după cum îmi poroncești, precum am mai făcut și altădată, răspunse Petrea închinîndu-se.  - Deocamdată ai să mă duci la Borșăni pe drumul cel mai; scurt, zise sulgeriul.  — Am înțeles, răspunse Petrea.  - Pusu-sau în rafturile lui Petrea cele ce am poroncit?  întrebă vornicul pe Simion.  — S-o pus mîncare și vin pe patru zile, răspunse vatavul, intr-adevar, rafturile șălii murgului voinic al lui Petrea erau umflate de credeai că au să crăpe.  Sulgeriul se plecă să ieie mîna vornicului ca s-o sărute, dar acesta îl cuprinse în brațe și-l sărută pe amîndoi obrajii, Strilea sărutîndu-l în schimb pe umeri.  — Să mergi cu bine, arhon sulger zise vornicul, de te vei întoarce cu bine, va da Dumnezeu să facem cunoștința mai amănunțită.  Această urare care era mai mult o făgăduință, făcu pe Strilea să s-închine adînc înnaintea gazdei sale.  Calul lui, un șarg puternic, pe care doi paici de abie îl puteau ține pe loc, fu apropiet de scară, pistoalele fură așazate în rafturi și sulgeriul sări sprinten în șea.  Se închină încă odată, apoi, dînd drumul calului lui, plecă la galop urmat de Petrea.  Avu însă vreme să audă pe vornic poroncind lui Simion să ducă Ia biserică un sărindar de cinci ocă, să-L așăze înnaintea icoanei Sfîntului Dumitru și să spuie preotului să facă rugăciuni pentru izbînda sulgeriului.  Capitolul IX.  Sulgeriul dă de urmele hoților  După ce ieșiră pe poartă, Strilea își puse calul la umblet și pilda lui fu urmată de Petrea.  Trecură în curînd prin satul Păunești și de aici începură să urmeze drumul de pe plaiul Bodei.  După un ceas ajunseră la fintîna căreia îi zice și astăzi Fîntîna Bodei.  Aici se despărțiau doo drumuri: acel din dreapta ducea Ia Borșăni prin Anghelești, iar cel de al doilea în codru.  Sulgeriul își opri calul înnaintea fîntînei și se uită la ceasornic, erau zece ceasuri.  — Să he oprim aici pentru a adapa caii, zise Strilea descălecînd.  Oare cît să mai avem pănă. . .  Strilea voia să zică: pănă la Borșăni, dar nu putu să sfîrșască cuvintele și ramase cu ochii holbați în fața unor urme întipărite în băltoaga dimprejurul fîntînii.  Erau urmele a doi oameni și a trei cai din cari unul potcovit și doi nepotcoviți.  Unul din cei doi oameni era desculț, celalalt încălțat, și urma piciorului drept era mult mai adîncă decît acea a piciorului stîng și asta nu numai la o urmă, ci peste tot pe unde se vedeau pașii omului încălțat, semn neîndoielnic că el șchiopată de piciorul drept.  Stăpîninduși mirarea, Strilea aruncă frîul calului său lui Petrea și se lo după urme spre a vedea încotro apucau.  Se în-credință în curînd că ele mergeau la deal, spre codru.  Nu încăpea îndoială pentru sulger, asta era urma hoților: văzuse prea adesea la vînătoare, prin gloduri, călcătura mare și lată a șchiopului pentru ca să se fi putut înșala.  Calul potcovit era calul șchiopului, iar acei nepotcoviți erau misirliii.  Spre mai mare încredințare întrebă pe Petrea:  — Caii furați erau ei potcoviți sau nu?  — Nu, răspunse Petrea care urmărise toate mișcările sulgeriului cu cea mai mare bagare de samă și se oprise lîngă urme, ei nu sunt potcoviți și iată urmele lor.  Sulgeriul făcu cu capul în semn de mulțămire.  — Iată unde o călcat Crăciun, urmă Petrea arătînd cu coada harapnicului urma picioarelor goale ale acestuia și iată acea a lui Niță șchiopul, adăogi el arătînd spre celelalte.  Sulgeriul făcu o mișcare de mirare voioasă.  — Cunoști pe Niță șchiopul?  întrebă el.  — Dar oare cine pe locurile aieste nu-l cunoaște?  răspunse Petrea.  - Aveai vre un prepus pe el?  mai întrebă sulgeriul.  — Nu pănă ce n-am dat cu ochii de aceste urme.  Atunci Strilea îi povesti găsirea țițiitoarei, chipul în care prepusurile lui se întărise și planul ce-l alcătuise pentru găsirea cailor.  Petrea asculta în tăcere, lăsînd în aceiaș vreme caii, cărora le scosese frîele, să beie în troaca plină cu apă.  După ce sulgeriul își isprăvi povestirea, Petrea îl întrebă dacă tot are de gînd să meargă la Borșăni.  - Nu, răspunse Strilea, voiam să găsesc pe Jinga numai pentru ca el să mă puie pe urmele șchiopului și să-mi arăte adăposturile lui.  Dar, de vreme ce întîmplarea m-o pus pe urma hoților, nebun aș fi să-mi pierd vremea căutînd pe Jinga.  Voiu apuca pe urma lor: gloduri și pîrae sunt în codru la fiecare pas, trebuie să ne putem ținea de urmele lor.  Petrea, om tăcut, căruia vorbele zadarnice îi păreau risipă mare, dădu din cap în semn că se unește cu părerea sulgeriului și începu să puie frîele în capetele cailor.  După ce încălecară urmară înnainte zarea Tarniței unde se îndreptau și urmele cari încetară îndată după ce trecură dincolo de glodul care se făcuse în văioaga în care se afla fîntîna.  Vreme de doo ceasuri urmară zarea Tarniței pănă cînd dădură în acea a Giurgiului.  Aici, întro așăzătură, văzură cu bucurie, în alt glod,urmele copitelor celor trei cai precum și acea a picioarelor goale ale Iui Crăciun.  — Se vede că șchiopul o încălecat iar, zise sulgeriul.  Ajunseră în curînd Ia o răspîntie: un drum apuca la vale, în dreapta, celalalt, în stînga, urma dealul.  — Pe unde apucăm?  întrebă sulgeriul,  — Drumul cei din dreapta duce la Bîlca în sat, iar cel din stînga la Fundul Carecnei.  Strilea se bătu pe frunte cu palma.  — Ce prost sînt eu, zise el.  Trebuia să gîcesc din capul locului că șchiopul s-o dus întins la Carecna!  De cîte ori nu mi-o spus el că are în vîrful Carecnei bordeiu și o livadă și că-i place să steie acolo?  — Cunosc bordeiul, zise Petrea, știam că este al unui preot de la Focșăni, dar pănă acuma nu mă gîndisem că acel preot era părintele șchiopului.  Nu mai încape vorbă: hoții odihnesc caii în vîrful Carecnei.  Vedem cît cruță ei pe misirlii din faptul că îndată ce au intrat în pădure, Crăciun o mers pe jos.  Suiră în vîrful Găinei, apoi se scoborîră într-o așăzătură pe coasta Giurgiului unde găsiră iar urmele.  De aci începură să urce suișul care duce în vîrful Carecnei.  La jumatatea acestui suiș se dădură gios și învăliră copitele cailor cu petece de lînă pe cari le făcură tăind în bucăți jumătate din cerga care slujia de poclad lui Petrea.  Incălecară iar și urmară să suie dealul în tăcere.  Cum văzură o bucățică de cer în zare, se opriră, descălecară și legară caii de niște copaci.  — știi în ce parte a poienii este așazat bordeiul, întrebă sulgeriul vorbind în șoapte.  — Da, răspunse Petrea.  Drumul ce-l urmăm duce drept la bordeiu, care se află de abie la vro zece stînjăni de marginea pădurii.  — Dar oare caii unde să fie?  — Nu cred să-i fi priponit în poiană, li-or fi făcut umbrarîn ogradă.  — Cum?  Este ogradă?  - Da, este ogradă mărișoară din dosul bordeiului, incunjurată cu un gard de nuiele.  In ogradă, după cît îmi aduc aminte, este și un grajdiu mic, tot de nuiele; dar bun numai pentru vaci, nu cred să fi vîrît asemene cai într-însul.  -De la marginea pădurii pănă la grădină cum este locul?  Deschis sau acoperit cu tufe?  — Dacă urmezi drumul treci printr-o livada de perji și de peri răsfirați.  In dreapta drumului livada este mai deasă: sunt într-însa vro cîțiva nuci mărișori.  — Cîni are?  — Nu pot să știu, dar trebuie să aibă.  știu numai că livada și prisaca sunt păzite de un moșneag care trăiește aici tot anul.  — Încă voinic moșneagul?  Pe buzele lui Petrea se zugrăvi un zîmbet de despreț.  — Primejdios poate pentru babe și copii de țîță, răspunse el.  — Ești meșter de pistol?  — Nu tocmai ca dumneta, răspunse Petrea, dar destul de meșter pentru a pune gloanțele meu în orice cap de om a cărui depărtare de mine n-a întrece bataia pistolului meu.  — Pistoalele îți sunt bune?  — Foarte bune; multe suflete de tatari ar putea să deie mărturie despre bunatatea lor, zise Petrea scoțîndu-le din bria unul după celalalt și primenind praful din tigae cu mare bagare de samă.  Sulgeriul scoase din rafturi pistoalele ce i le dăduse țifescu, le cercetă și el cu îngrijire, le băgă în brîu, pe urmă cercetă pe celelalte doo care erau în tocul ce-i atîrna deasupra șoldului.  Apoi zise lui Petrea:  — Trebuie să ne despărțim.  Eu voiu merge pe drum, drept spre bordeiu; tu vei apuca prin livada cea deasă, la vro cincizăci de pași de mine.  Dacă sunt cîni, ei îndată ce ne-or simți or năvăli asupra noastră.  Tu, să nu cumva să dai întrînșii cu pistolul: voiu avea eu grijă să-i împușc înnainte ca ei să te poată mușca.  Dar tu păzește Intrarea bordeiului.  Este firesc ca șchiopul, îndată ce-a auzi cînii bătînd să iasă afară.  Trage întrînsul îndată, fără a te grăbi, dar fără a pierde vreme, căci de apucă el să deîe cu pușca în unul din noi, acela este mort: el nu știe ce este a da greș și are o pușcă de toată bunatatea.  Eu mergînd drept asupra bordeiului, pe mine are să mă vadă dintăiu și pe mine are să mă ieie dintăiu la ochi.  Sînt destul de iute la tras și cred că oiu trage înnaintea lui, dar am mare nădejde în tine că ai să-l culci la pămînt înnainte ca el să poată trage.  De țigan și de bătrîn nu cred că avem să purtăm grijă mare.  Petrea rugă pe sulger să-l lese pe dînsul să meargă drept asupra bordeiului, dar Strilea nu voi să schimbe nimica la planul lui.  Ei se puseră deci în mișcare suind dealul încet și avînd grijă sâ nu calce pe crengi uscate spre a nu face sgomot; între dînșii era atunci o depărtare de treizeci de stînjăni.  Capitolul X.  Ce se întîmplă în vîrful Carecnei  Ajunseră odată în vîrful dealului, bordeiul se vedea foarte bine.  Amîndoi înnaintară spre intrarea lui ținînd cîte un pistol cu cucoșul tras în fiecare mînă.  Nu făcuse cinci pași cînd doi dulăi urieși ieșiră de lîngă gard și se aruncară lătrînd asupra lui Petrea.  Dar înnainte ca ei să-l fi putut ajunge erau doborît, la pămînt, loviți de glonții lui Strilea.  Acesta de abie aruncase pistoalele goale gios și luase din toc celelalte doo, cînd o detunătură se auzi și Petrea, lovit în inimă, căzu la pămînt.  Sulgeriul văzu numai un braț și țava unei puști în dosul unui copac, lîngă gard, dar pentru ochiul lui atîta era de ajuns.  Oțelele pistolului erau trase; brațul lui se întinse, o împușcătură se auzi, șchiopul dădu un țipet de durere, scăpă pușca din mînă și căzu gios.  Gloanțele sulgeriului îi intrase adînc în umăr, zdrobind rău ciolanul.  Strilea se aruncă îndată la pămînt, în iarba care-i venea pănă la brîu și încărca răpede pistolul cu care trăsese: auzea gemetele rănitului.  După ce isprăvi să încarce pistolul, se ridică în genunchi cu îngrijire și se uită de jur împrejur.  Rănitul zăcea la piciorul unui nuc cu capul descoperit; ceva mai departe intre el și gard, era un umbrar și mai departe altul, mai mare, sub care se vedeau doi cai.  Acuma pricepu totul.  șchiopul nu se afla în bordeiu precum crezuse, ci se odihnea sub umbrarul cel mic spre a fi mai in apropiere de cai pe care îi adăpostise sub alta colibă de crengi, De unde sulgeriul crezuse că iea el locul cel mai primejdios, il dăduse lui Petrea care, innaintînd drept asupra umbrarului, fusese zărit numai decit de șchiopul și culcat la pămînt.  și acuma îi părea rău lui Strilea că nu luase el locul lui Petrea, căci era om fără frică și încrezător în sine: nu se îndoia o clipă că de ar fi fost el în fața șchiopului, l-ar fi împușcat înnainte ca hoțul să fi apucat să deie înlriiisul.  Dar tovarășii șchiopului, Crăciun și cu moșneagul despre care îi vorbise Petrea, oare unde erau?  Nu se vedea semn de om nici sub umbrar nici în bordeiul a cărui ușă era deschisă, lăsînd ochiul să pătrundă până în fundul lui.  Sulgeriul scoase pălăria din cap, o ridică în vîrful pistolului și o primblă deasupra ierburilor.  Nu auzi nimica, nu văzu nimica.  După o bucată de vreme se culcă la pămînt și începu să se tîrască pe brînci înspre locul unde zăcea hoțul rănit.  Cind ajunse la cinci pași de el, se ridică în picioare cu pistoalele întinse în mîna.  Dar nu apucase să facă un pas cînd, din dosul umbrarului, plecă un fulger urmat de o detunătură și pălăria lui Strilea zbură din capul lui.  El se aruncă dintr-o săritură în dosul unui nuc și, luind la ochiu pe șchiopul care zăcea cu fața în sus și se uita drept la dînsul, îi strigă:  — Dacă nu poroncești tovarășilor tăi să lepede armele și să iasă din dosul colibei cu mînile goale, îți zbor crierii.  Iți dau ragaz numai pînă cînd voi numără patru.  Una, doo. . .  Sulgeriul mi apucă șă numere mai departe, căci șchiopul strigă:  — Leapădă pușca, Anico și ieși afară din umbrar dacă vrei să ma mai vezi in viața!  Din umbrar se văzu ieșind atunci o femeie tînără și frumoasă, cu părul și ochii negri, purtînd portul obișnuit in Vrancea: cămeșă cusuta cu cusătură geagră, cu mîneca învîrlilă, fotă neagră și iminei negri.  Era albă ca varul, dar ochii ei aruncau scînteie de turbare.  Strilea o acoperi îndată cu pistolul.  — De-ți este dragă viața pune te gios lîngă ibovnicul tău și rămîi nemișcată.  Tînăra femeie făcu precum i se poroncise.  — Acum aruncă-mi răpede pușca care-i lîngă tine.  Indată!  Anica lo pușca care scapase din mîna șchiopului și o aruncă sulgeriului, la picioarele căruia căzu.  — Scoate-i brîul, mai poronci Strilea.  Anica desprinse brîul șchiopului, un cuțit căzu dintr-însul și fu aruncat sulgeriului împreună cu cornul cu praf al hoțului.  — Foarte bine, zise Strilea care nu se mișcase de după copac.  Acuma ridică pe Niță și-l razămă de nuc.  Bine, așa!  Acuma să stăm la vorbă!  — Mai Niță, adaose el, urmînd să ție pistolul întins asupra șchiopului, i-a spune-mi unde sunt Crăciun și cu moșneagul care îți păzește bordeiul.  — Nu sunt aici.  — Dar unde-s?  șchiopu tăcu cîtva.  Se vedea pe fața lui că într-însul se petrece o luptă grea.  După o tăcere prelungită zise:  — Crăciun o plecat departe, peste hotar, iar pe unchieș l-am trimes la Străoani să cumpere merinde.  — Pe Crăciun l-ai trimes la groful Apor?  La acest nume șchiopul tresări.  — De unde știi?  întrebă el.  — Doară știu că ai furat caii pentru grof.  Pentru ce l-ai trimes?  — Ca să mi aducă bani.  — Cum s-o dus, pe gios?  — Ba nu, calare, pe calul meu.  — Cînd o plecat?  — Pot să fie vro doo ceasuri.  — Dar unchieșul, o mers pe gios?  Cînd s-întoarce?  — O plecat calare pe alt cal care-l țin aici.  Cred că s-a întoarce pe la asfințitul soarelui.  — Vra să zică tu ești singur aici, numai cu Anica.  — Singur numai cu dînsa.  — Fa Anică, zise sulgeriul, ia vină cu mine pănă la cel umbrar si apoi până la cai, dar să te ferească Dumnezeu sa te incerci sa fugi sau sa faci vreun vicleșug ca-ți împodobesc fără doar și poate fata cea frumoasa cu un gloanțe.  Mergi înainte!  Anica se sculă și, urmată de sulger cu pistoalele in mana, îl duse la umbrar.  Sub umbrar Strilea,găsi o pușcă ți o secure.  Atîrnă pușca de umăr prin curea și puse securea în brîu.  Pe urmă merseră la cai.  Amindoi erau in bună stare și mîncau veseli din gramada de iarbă pusă dinnaintea lor.  Apoi sulgeriul poronci Anicăi să vie cu el la bordeiul în care nu găsiră nici o armă.  Capitolul XI.  In care un copou scapă viața stăpînului său  Se îndreptau spre rănit cînd le ieși înnainte, venind despre pădure un copou.  Sulgeriul îl recunoscu îndată.  — Copoul lui Neculai Jinga!  strigă el.  Trebuie să fie și Jinga pe aici.  — Nai Na!  Dudaș!  Dar Dudaș, nevoind să-l bage în samă, o lo răpede la vale, se opri o clipă înnaintea leșului lui Petrea, îl mirosi cîtva, dădu un urlet lung, apoi dispăru în pădure.  Sulgeriul, tot împingînd pe Anica înnaintea lui, merse să ridice pistoalele cu care împușcase cînii și pe cari le aruncase gios, le puse in brîu, apoi s-îndreptă spre locul unde zăcea, cu fața în sus, Petrea.  Trupul era acuma înțăpenit și se sfla în mijlocul unui lac de sînge: fața era liniștită cu ochii închiși, ai fi crezut că doarme.  După ce-i încrucișa mînile pe piept, sulgeriul lo și cele doo pistoale ale mortului, încărcate amîndoo și s-intoarse spre Miță.  — Pune-te gios, poronci el Anicăi.  Nu atit de aproape de dînsul; mai departe.  Așa!  Apoi se așăză și el, gios, în fața lor și ramase privindu-i.  Niță era un barbat de vro treizeci de ani, de o statură întrecînd pe acea obișnuită, și cumplit de spătos.  Capul ii era acoperit cu un păr roș ca jăratecul și des ca peria.  Fruntea era îngustă, ochii mici și suri, fălcile și bărbia puternice, iar gura mare, cu buze groase, aproape vinete.  Mustețile scurte, erau roșii ca și părul.  Niță era renumit pentru puterea lui fără seamăn: oamenii cei mai vestiți din Putna, Bacău și din Rîmnicul muntenesc care se pusese cu dînsul la luptă fusese învinși cu cea mai mare înlesnire.  Era meșter de pușcă și de pistol și călăreț vestit.  Tatăl său, preotul Pavăl dela Precisia, era un om de treabă, dar sgîrcit.  Niță învățase carte bună însă slăbăciunea preutesei îl pierduse: Ea îl deprinsese din copilărie cu bani mulți și Niță se făcuse un craiu și un bătăuș de frunte.