ALEXANDRU I.  ALEXANDRESCU  MISTERUL  din  Turnul Eiffel  SAU  RESBUNAREA UNEI PRINCIPESE RUSE  BUCURESCI  LIBRARIA H.  STEINBERG CALEA RAHOVEI No.  7  1889  Misterul din Turnul Eiffel  SAU  RESBUNAREA UNEI PRINCIPESE RUSE  PROLOG.  MISTERUL  O detunare de armă întrerupse tăcerea nopței.  Garda ce era postată spre pază la turnul Eiffel, surprinsă, cercetă și găsi pe esplanada âutâia corpul unei june femei care dupe îmbrăcămintea sea, lesne se putea vedea ea face parte din societatea cea mai bună a Parisului.  Parchetul fu înștiințat,'și imediat unul din procurori republice', însocit de doctorul Pierre, veniră la fața locului, și constatară faptul printr-un proces-verbal.  Doctorul-și dădu „Visurn et repertum” al se prin care se arěta că numita-și luase viața printr-un glonț de revorver sistem Levaux calibrul numěru douě spre zece; că glonțul străbătuse regiunea inimei, că făcând două sau trei mici curbe, atingând într-un punct plămânul stâng, eșise cu atâta forță, în cât borta peunde eșise, era aproape de zece ori mai mare ca acea a unui revolver.  După constatarea acestor fapte, procurorul și medicul se retrase, dispunând trimiterea cadavrului la Morgă.  Apoi totul remase în tăcere, ca și cum nu s-ar fi întîmplat acolo, una din acele crime a cărora descoperire de multe ori rěmân un teribil mister.  Douě zille stătu corpul necunoscutei la Morgă.  In acest timp nu veni nimeni să reclame cadavrul.  Trecènd timpul, comuna ordonă să se înmormânteze pe comtul se ; și în vederea posițiunei înalte din care părea că face parte necunoscuta, fu înmormântată în cimitirul „Pere la Chaise. . . .  FINELE PROLOGULUI  PARTEA I  Principesa de Trubiscvoi  CAP.  I.  O învoială.  — Milord, principesa de Trubiscvoi, cere să vorbească.  — Principesa de Trubiscvoi zici?  esti sigur.  — Da milord.  — Principesa de Trubiscvoi zici?  ești sigur.  — Da milord.  — Pofteste-o în salon atunci, și roag-o se aștepte un moment  și, sir Robert-Filip lord de Beaconsfield intră în salon mai în același moment cu principesa de Tru-biscoi.  — Cu milord lordul Beaconsfield am onoare a vorbi?  întrebă principesa.  — Da Excelenta!  zise sir Bobert cu una din acele clătiri a capului cari-i era particulare, arětând ilustrei sale ospe un loc pe o canapea în genul lui Francisc I.  — Poate că visita mea te miră milord, incepu principesa; dar urmarea 'ți va dovedi că țiu să devenim prieteni buni.  Ascultă dar: știu posițiunea d-tale, am cunoscut pe reposatul d-tale tată, neuitatul Gaston de Beacoușfield, știu cifra cea mare a averei ce-ți a lăsat, dar știu asemenea și acea că, ai prăpă-dit-o toată; și că dacă pâne diseară la 7 ceasuri, nu vei plăti suma de 20,000 fr. ,  vei fi silit sau să-ți sdrobești creeri, sau să fugi, lăsând numele batjocurei. . .  Sir Robert tresări la aceste cuvinte, culorea feței-i se schimbă, și cu o voce înecată.  — Pentru ce-mi spuneți toate acestea d-nă Princesa?  zise el.  — Pentru ați arěta că remâne un singur mijloc ca ilustrul d-tale nume se rěmâe nepătat. . .  — și acel mijloc? . .  — Ti-l voiu propune e .  — Așa dar d-ta. ? .  — E , voiu fi salvatoarea d-tale. . .  și cum lordul de Beaconsfield, cădea din mirare în mirare, principesa urmă.  — Cuuosci pe fiica contesei de Loingueville?  — Cum de nu!  Cine nu cunoasce pe blonda Eurieta,pe frumoasa fiică a comtelui de Loiugueville? . .  — Atât mai bine! . ,  — Ce voesci să zici?  — Voesc să „zio, că rěmâne de la d-ta, să câștigi respectabila samă de trei sute mii franci. . .  La aceste cuvinte, ochii sirelui Robert, strălucise într-un mod ciudat.  — Ce trebue să fac?  întrebă el repede, spune. . .  mě voiu supune! .  Un zâmbet misterios flutura pe buzele principesi.  — Se o compromiți!  zise ea cu iuțeală-  — Cum d-ta, ai voi să. .  — Să devie amanta d-tale, întrerupse aproape cu furie principesa.  — Voiu isbnti oare? . .  — O!  cât peutru aceasta sunt sigură. . .  Tânăra En-rieta e o floare cărei-i place să se încâlzească la mai mulți sori, alegând în tot-d-auna pe cei care apare în urmă pe firmamentul se .  — Dar dacă cu toate acestea, ea va reasista? . .  — Aceasta e neadmisibil, și probabil că nici d-ta nu crezi cea ce zici.  Cu esteriorul d-tale este cu neputință ca să nu capituleze.  — Dar. . .  voi a mai zice sir Robert, mai mult de jumětate convins.  — Esențialul este să fie compromisă, întrerupse principesa, rămâne la stăruința d-tale de voesci ă o ai. . .  — Atunci fiți liniștită piincipesă, zise sir Robert, cea ce cerz se va face.  — și e -mi voiu ține promisiunea, în ziua cândea va fi compromisă, vei priiimi ce-ți am făgăduit.  Până atunci priimește ca acont 50,000 franci; și Principesa de Trubiscvoi puse pe masă 50 bilete a 1,00Cfr.  fie-care.  — Un singur cuvânt d-nă Princesă, zise Englesu.  — și care?  — Pot să introduc o nouă persoana pe scenă?  — Cum vei voi, remâne la d-ta. . . .  și principesa zicând eceste cuvinte se ridică,  — Nu uita milord că ești al me . . .  — Fiți sigură d-nă princesă. . .  — Atunci adio, Milord!  — La revedere d-nă. .  și principesa be Trubriscvoi plecă.  CAP.  II  Comtele Oscar Pontenief.  Pe boulevard Sant Germain, aproape de acel punct unde Rate des Ecoles, da îu boulevardul cu acest nume se înălța hotelul comtelui de Loingueville.  Acest otel este unul din cele mai grandioase și în-cântătoare din Capitala lumei.  Sume fabuloase a chel-tuit proprietarul cu el, dar în fine a făcut o clădire într-adevěr care merită a fi luată ca model.  Comtele, este un om de 38—40 ani, înalt, bine fă-cut și brav pâně la temeritate.  Se știe de toată lumea că într-un moment de furie bravă în timpul înconjurări Parisului a susținut singur și cu un domestic al se pept la douě-zeci prusaci, cari voiau să jefuiască hotelul.  Soția sea, comtesa Ernestina, născuta de Luxem-burg era fiica acelui neuitat mareșal, care în timpul când pedepsea neascultarea unui oficier,-1 avansa și la gradul de colonel, drept recompensă a unei victorii ce repurtase asupra Prusienilor.  Blonda Enrieta, era o těnără de 19 ani, care avea ceva din bărbăția tatălui, întrunind câte-ceva din ca-litățile mamei, plus o încăpățânare, lucru mâhnitor pentru părinți, cari de alt-mintrelea-și iubiau odo-rul, cum a trebuit să adoreze Fenicieni pe zeul Baal.  Acum, când împrejurimele otelului ne sunt cunos-cute, când cu stăpânii am făcut cunoscința se pă-trundem înăuntru.  In așa zisul salon de lectură, comtese Ernestina citește la ultimul volum al lui Charles Aubert, timp în care Enrieta lucrează la o tobă de torchon.  De odată ușa se deschise și Peppi, tânăra cameristă spaniolă intră anunțând:  — D nul comte Oscar Pontenief.  Cel anunțat intră.  Oscar Pontenief era un tânăr de 25—28 ani, înalt, bine făcut, în vinele căruia se vedea curgând un sînge mai cald cum curge de obiceiu în vinele celor alți conaționali ai săi.  Remas orfan la etatea de 22 ani pe o avere de peste 20 milioane ruble, și perdea tim-pul voiajând și facând turul lumei.  Era galantom cu prieteni, galant cu femeile, cur-tenitor cu fetele, lucru care în puțin timp '1 făcu să fie bine privit de lume.  I se oferise mai multe partide, dar dânsul refuzase într-un mod atât de delicat în cât aceia cari veniserăcu niște asemenea propuneri n-avusese nici de cum ase plînge.  Cu toate acestea, nu trecuse mult, și lumea Pari-siauă auzise vorbindu-se că în cnrând comtele Oscar Pontenief, se va căsători cu fiica principesei de Tru-biscvoi, oachesa Olga.  Aceasta partidă era bine aleasă, din toate privințele, și tânărul Oscar nici că se aștepta la ceva mai bun.  Logodna se făc cu mare pompă într-unul din sa-loanele aurite ale cafeului de Paris  Se dete voie tânărului d-ași face curtea pe lângă frumoasa Olga, lucru care nu displăcea ambilor tineri; fixându-se tot de o dată și data căsătoriei.  ziua așteptată însă veni și nunta tot nu se făcu.  Trecu o săptămână, trecu două și ginerile nici nu se mai věz pe la logodnica sea.  Lumea începuse să vor-bească, și cum de obiceiu dintr-o muscă se face un e-lefant, clevetirea căzu pe sermana Olga. . .  Cu toate acestea era o causă.  Eat-o:  Cu o lună de zile înainte de fixarea zilei pentru nuntă, adică trei sau patru zile după logodnă, tână-rul Oscar, care era pasionat de vânătoare, plecă într-ocompanie de patru inși în Bretaguia la moșia mar-quisului B. -  Printre aceștia era și comtele de Loingueville in-socit de fiica sea îmbrăcată într-un superb costum bărbătesc.  Priviliștea încâutătoare ce aveau înaintea ochilor, rî-pele prăpăstioase ce înțâlniau îu cale, boara du-ce ce le isbea fața, măria și mai mult farmecul blondei En-rieta, care de altmintrelea scim că putea trece cu drept cuvânt între frumusețile mari:  Ce să mai spunem, Oscar răpit de cochetăria Enrietei nebun de patimă pentru gingașa copilă începu a-i face o curte stăruitoare  Comtele de Leingueville simți puterea ce Eurieta avea asupra lui Oscar, dar pentru că știa pe comtele Pontenief logodit cu fiica principesei de Trubiscvoi se făcu cě nu vede nimic, decis fiind însă a veghea din depărtare.  Tot restul acestei espedițiuni de plăcere fu pentru tinerii o adevărată sărbătoare.  De câte ori nu fugeau ei de cei alți companioni lă-sându-i cu mult îndărăt, ducându-se să se ascunză la umbra vre unui copac secular; — dar întîmplare ciudată mai în tot-d-auna avea în calea lor pe comtele de Loingueville, care privighea ca un păzitor o comoară scumpă. . .  astfel stetea lucrurile în momentul când presen-tâm cititorilor pe comtele de Pontenief.  Muma și fiica priimiră cu bucurie pe comte ară-tându-i un scaun lângă dânsele.  Aci este timpul credem, să spunem, că contesa mamă, orgolioasă și vauitoasă din nat ra încuraja pecât putea pe Oscar, fiind decisă a-l captiva pentru a-1 face ginere.  După câte-va minute, comtesa găsi drept pretext, o mică migrenă, și eși lăsând pe tineri singuri. -  Comtele, care cât fu comtesa de față, păstrase o atitudine fără reproș văzându-se singur cu adorata sa, se apropie de tânăra fată.  — Scumpă Enrieto, dacă ai ști tu, cât te iubesc! . .  — O taci Oscar, taci, căci de mě vei insela simt că voiu muri.  — Vezi tu amice, asta așa va fi de mě vei înșela!  — Mică nebună ce ești tu, pentru ce ai acestetriste cugetări?  — Pentru ce?  mě întrebi tu, ei bine să-ți o spun,pentru că mě roade un venue-. .  — Te roade un verme?  — Da, vermele gelosiei!  — Capricioas-o, dar nu vezi cât te iubesc?  — Simt că în acest moment cea ce zici e astfel,dar cine știe? . . .  — Ce voești să zici?  — Voesc să zic că se poate întâmpla să întâlneștio altă ființă mai frumoasă ca mine, și atunci mě vei părăsi cum al=i părăsit pe Olga. . .  Numele acesta, aruncat de odata, făcu pe Oscarsă tresară.  Era pentru prima oară de când '1 auzea pronun-țându-se de la fatala întâlnire cu Enrieta.  — Te voiu iubi toată viața!  șopti el cu toate astea.  și junele om căzu la genuchii încântătoarei copile și o îmbrățisă cu efusiune. . .  Niște pași ce se opri la ușe-i făcu să se soale repede  Era și timpul  Peste douě minute comtele de Loingueville urmat de socia sa intră în salon  Oscar, simțind că pentru acea zi se înplinise mandatul, după ce schimbă câte-va vorbe banale de politeță, pleca.  CAP.  III  Întâlnirea.  Comtele Pontenief coborând treptele scărei, se sui în equipagiul se , și cu o voce tare zise:  — La bois de Boulogne, la cascadă.  și equipagiul porni în goana frumoșilor cai, cari păreau că sboară pe pavagiu.  Străbătu-se Rue de Rivali, și tocmai era prin dreptul otelului Continental, când paralel cu trăsura sea, vězu un bogat equipagiu.  Oscar tresări, recunoscând armele principesei Tru-brisevoi.  Nu se înselașe.  Intr-adevěr era equipagiul principeseii și în întru trăsurei douě femei.  Comtele Pontenief de ar fi zărit capul medusei de sigur că nu-și ar fi retras fața, cum 'și o retrase la vederea celor douě femei.  și cu toate acestea, acele douě femei nu era de loc îngrozitoare.  Pe una o cunoșteam, era principesa de Trubescvci femee ca de la 45 ani în sus, cea altă, fiica sea, ocheșa Olga, numărând abia 16 rose, tânără încântă-toare, care ar fi răpit pâně și repaosul unui pusnic.  Trăsura lui Oscar, trecu repede prin fața celor douě principese, și lucru ciudat, când fu zărit de mamă și fiică, douě cugetări diferite erau în inimile lor.  — Mișelul, cugeta muma, ne a nesocotit el, dar va avea a face cu principesa de Trubiscvoi  Rătăcitul! zicea Olga, daca m-ar fi iubit cât ar fi fost de fericit! .  In timpul acesta, trăsura lui Oscar ajunsese la Arcul de Triumf, când fu sosită de o așa numită trăsură de piață.  — Pontenief!  Poutenief!  se auzi din acea trăsură o voce sonoră.  și mai în acelaș timp un june cam de 30 ani se cobori.  Oscar, auzindu-se strigat, sări și el la rându-i din trăsură, și ăst-fel mai în același timp ambii tineri se întîlniră.  — Tu Lermina! . .  — Chiar e scumpe Pontenief, respunse acela cese numea Lermina; dar pentru D-zeu ce te ai făcut; sunt douě luni aproape, de când nu te am vězut, unde ai fost? .  — Nicăeri, dar tu știi prea bine că adesea ori pe cine cauți nu găsești.  — Cu toate acestea, trebue să fie ver o causă care te a făcut să lipsesci la apel de la curse.  — Se poate.  — și această causă se poate ști?  — La dracu dragul me , prea ești curios!  — Rěăutăciosule!  pentru ce te superi?  — Se schimbăm vorba scumpe Lermina mai bine, cum ai mai petrecut?  — De minune.  Încgipuește-ți bă de cât-va timps unt nelipsit de la seratele comtesei de Villa-Franca.  — Acea bloudă spaniolă, de care s-a vorbit atât de mult?  — Tocmai.  — și este frumoasă?  — Ca un înger! . .  ce tu nu o cunosci?  — Nu.  — Este o frumusețe andalusiană, cum nu-și poate cine-va face idea, uă frumusețe răpitoare! . .  — Drace!  drace, făcu Oscar, te văd foarte pasionat,nu care cum-va? . .  — Nu zic.  ba, sunt înamorat ca un nebun dupe dânsa, dar de aci și pâně unde cugeți tu, sunt pași mulți de făcut.  — Da, dar cel d-ântâiu pas e gre de făcut. . .  O paosă scurtă urma.  — Apropo Oscar, ce te faci diseară?  — Nu știu.  — Aide, vino și tu la comtesa, am o carte albă dela dânsa pentru unul din amicii mei, și te asigur că vei petrece de minune.  — Bucuros, viu cu plăcere.  După aceste cuvinte, tineri se despărțiră și plecară fie-care cu trăsura lui  CAP.  IV.  Serata comtesei de Villa-Frnnca.  Cine nu a fost la Paris și nu a dat atențiune otelului comtesei de Villa-Frauca, nu a vězt nimic.  Situat pe Avenue de L-opera, aproape de marele templu al Artei; acest otel apare privirilor trecătorilor ca un cochet cuib de rândurică; este compus din patru etage, bogat ornate cu acele rețele de alabastru care te face să cugeți fără voe la San Pedro din Roma.  Intrarea 'i este prin centru, de aci și d-a dreapta și d-a stingă douě scări mari pun în comunicație cele patru etage.  Etagiul prim este ocupat de maiquisa Bonacieux, mătușe bătrână a comtesei de Villa-Frauca care șade cu nepoata sea, obișnuită fiind a o avea lângă siue.  In etagiul al doilea este buduarul și camerile de toaletă ale comtesei, în al treilea saloanele de primire, cel de al patrulea în fine, este ocupat de domestici.  Comtesa de Villa-Frauca, măritată la vârsta de 18 ani, remase văduvă duoi ani de la aceasta dată, stăpână absolută pe o avere de 100,000 fr.  venit, și fără nici un control asupra existenței sale.  Dotată de natură eu un fisic răpitor, și cu o iute-ligență caro o făcea a fi superioară tutulor, ajunse în scurt timp, steaoa cea mai strălucitoare, femea la modă din Paris.  Câte partide bune nu venise se pretinză mâna fru-moasei văduve, dar dânsa refuzase categoric că nu mai voește a se mărita, adăogând că fericirea ce a gustat cu repausatul comtele de Villa-Franca nu crede a mai găsi din no .  Auditori zâmbea batjocoritor când auzea aceste cu-vinte, de oare-ce se știa că frumoasa Elvira nu era tocm-ai sfântă. . .  Acum când am spus cea ce era necesar, să continuăm narațiunea noastră, din momentul când începe serata.  Sunt zece ore din noapte.  Hotelul de Villa-Franca strălucește de lumină.  Cele patru mari saloane ce ocupă tot etagiul al treilea sunt deschise.  înotând de lumină, gata fiind a priimi pe invitați.  Douě orchestre, asedate fie-care pe câte o estradă una în fața alteia sunt dispuse astfel ca când unava lua repaos, cea l-altă se delicteze pe oaspeți cu căutările sale.  Din aceste patru saloane, douě sunt pentru dans, unul pentru jocul de cărți, iar cel alt reservat pentru reparația toaletelor damelor.  Comtesa de Villa-Franca, înota într-o roche trenanta de mătase bleu-ciel, garnisită nu bruxeles și a căreia valoare ar fi fost de ajuns la douě-zeci de familii atrăi în timp de un an, sade pe un fotoliu mare, alături cu d-na Bonacieux bătrâna sea mătușe, așteptând cu impaciență sosirea invitaților.  — Elviro, zice marquisa Bonacieux, care este o strănepoată a acelei neuitate neguțătorese care scăpase cu ver o douě sute ani înainte pe regina Anade Austria de rușine — nu te mai înțeleg pe tine, dai serate peste serate, unde ai să ajungi cu aceasta?  — Ei mătușică, sunt tînără și dacă nu voiu profita acum cât sunt în floarea mea, dar când voești să petrec, când voiu fi centenară?  — Nu mai înțeles scumpă copilă, petrece, nu te oprește nimeni; dar însă, tu nu judici că desele soarele dai afară de costul recetelor la rare se urcă, apoi sunt si ruinătoare sănătaței tale. . .  — O!  mătușică, cât despre acesta te înșeli foarte mult. . .  Aceasta convorbire fu întreruptă de un valet, care anunța pe baronul Lermina și contele Pontenief.  Ambi tineri salutară.  — Vě cer ertare d-nă Comtesă, zise baronul Ler-mina înaintând cu duoi pași către Elvira, că am pro-fitat de buna d-vostre disposițiune, și am permis a aduce pe rusul me Pontenief.  — Alde baroane nu mai glumi, respunse comtesa cu grație, știi prea bine că prieteni amicilor mei, sunt în tot-d-auna bine veniți la mine, și că mě găsesc mulțumită a-i priimi.  — D-na comtesă este prea bună!  zise Oscar.  — Nici de cum comte, ceva mai mult, pot să-ți spun chiar, că am auzit de multe ori vorbindu-se de d-ta, și mě cred ca resplătită de cer cu cea mai mare favoare că te pot număra printre invitați nei, și te a-sigur că voiu profita de ccasiune, și te voi pune a ne povesti câte ceva din fantastica d-tale țară. . .  — Voințele d-vostre, vor fi ordine pentru mine d-nă comtesă.  In momentul acela câți-va invitați fură anunțați.  — Ei Pontenief dragă, zise Lermina, cum-ți pare comtesa?  în timp ce Elvira înaintase a primi pe noi sosiți.  — Adorabilă! . .  și Lermina trase pe Pontenief în salonul de cărți.  CAP.  V.  Provoearca.  Orchestra începu una din acele ouverture care sunt înaintele mergătoare valsurilor de Strâns.  Dansul începuse cu frenesie.  Această artă care face să palpite inimele, care te înferbîntâ și-ți răcorește sufletul în același timp introdusă în continent din Italia, e bucuria inimelor tinere.  Comtesa de Villa-Eranca deschisese valsul cu tânărul colonel Baulieux, despre care se spunea că ar fi posedând acum bunele grații ale comtesei.  Ea dansaîncă, când valetul anunța cu voce tare.  — D-na principesa de Trubiscvoi și fiica sea d-șoara Olga de Trnbirovoi.  Elvira îndată șopti ceva la urechea tânărului se cavaler, și se duse spre întîmpinarea iluștrilor invitați.  Dupe ce se făcură salutările obișnuite.  — Vě mulțumesc din suflet comtesa, că te ai gândit la noi de nu ne ai uitat, zise principesa de Trubiscvoi, cu unul din acele tonuri mândre care-i ședea atât de bine.  — Vě rernân îndatorată d-nă principesă, de buna d-voastre voință, că nu ați dat uitărei invitația mea.  Dupe aceste vorbe de politeță banală, convorbirea luă o nouě fașă.  —-Mi permit d-nă principesă, zise de o dată Elvira, a vě întreba pe când faceți nunta? . .  La aceste cuvinte, principesa Trubscvoi tresări din tot corpul; timp în care Olga se schimba la față.  -  Elvira era foarte mirată observând efectul ce pro-dusese aceste cuvinte pe figurea intervorbitoarelor sale si poate că dânsa ca să repareze lucrurile ar fi schimbat sujetul, daca principesa mumă nu ar fi zis de odată.  — Această căsătorie nu se va mai face.  In momentul acela, baronul Lermina și comtele de Pontenief atrași de preludiele orchestrei, tocmai intraseră în salon.  —-Mi permit a vea întreba de causa ruptoarei?  — Nu pot ați spune nimic alt de cât că comtele Pontenief, pretendentul mani fiicei mele, Olga, este un miserabil! . .  Aceste vorbe, zise tare, fură auzite de Osoar.  El tresări, și mai ântâiu voi să se retragă zărind pe cele două principese; dar însă observând că devenise atențiunea generală,-si schimbă hotărârea repede, și înainta către principesa.  — Mie-mi a fost adresate acele cuvinte d-nă Prin-cesă?  întrebă el cu o voce alterată.  Principesa nu respunse, iar Olga întoarse privirea cu dispreț.  Oscar nu se descurajă.  — Am avut onoare d-nă principesă, zise el din no cu aceași voce, a vě întreba, daca mie mi-au fost a-dresată acea insultă?  Principesa de astă dată se uită în ochii lui.  — Da, comte de Pontenief, ești un miserabil! . .  Oscar deveni palid.  și într-un moment, pumni sei se strînseră gata d-a lovi; dar tras de mână la timp de amicul seu Lermina, avu putere să se stăpâneasca.  — O!  d-nă Principesă, dacă ați fi un bărbat,sau daca cel puțin a-ți avea un fiu, ași ști să cer repa-rațiune la insulta ce 'mi a-ți făcut. . .  — Sunt gata a te servi comte Pontenief!  se auzi în acel moxnent o voce stridentă.  și mai în același timp invitați vězură pe lordul Robert-Eilip de Beas-confield.  — Ce fel sir Robert!  zise Oscar ce voești să faci? . . nu  te înțeleg! . .  — Voesc a lua partida d-nei principese, si dacă acesta nu este de ajuns a te decide să primești o întâlnire la Bois de Boulogne sau Vinceue, sunt gata ați repeta comte Pontenief, că pe lângă miserabil ești si un laș mișel! . .  La această nouě insultă, Oscar deveni vanat de furie, și cu un acces de mânie aruncă cartea sea în o-brajul lui sir Robert.  — Pe poimăne d-le comte la 7 ore de dimineață la Bois de Bologne pe alea Mutei. . .  Pe poimâne!  îngână Oscar.  și însoțit de baronul Lermina 'și luară concediu de la comtesa de Vilia-Franca și plecară.  CAP.  VI.  Lord Beaconsfield.  Lordul Beaconsfield era adevěratul tip de gentilman Engles.  Înalt, bine făcut, era nelipsit de la curse, șiavea loja sea în principalele teatre.  Venit de 5 ani din Irlanda patria lui natală, ajunsese în scurt timp-a fi cunoscut cu toată lumea.  Averea ce-i remase moștenire de la repausatul Grastou Fiüp de Beaconsfield, o ripise cu nebuniile cele mai ingenioase.  La Veneția cu doi ani înainte dea se petrece această istorie, pe timpul carnavalului, cheltuise aproape a patra parte din capital cu extravaganțele spiritului se productiv.  și, în momentul când principesa de Trubescvoi venise la el să-i propue acel tărg dânsul era în ajunul rușinei.  Noi știm cum a scăpat de posițiunea critică în care se găsea.  Aparițiunea lui în saloanele comtesei de Villa-Franca se explică prin acea că fusese și el invitat.  Intrând din întâmplare în salon tocmai în momentul când comtele de Pontenief aruncase principesei de Trubiscvoi acele cuvinte, se decise de a intra și el în acțiunea dramei al căreia sfârșit-i am vězut.  Dupe plecarea comtelui Pontenief și a baronului Lermina, dansul începu din no cu mai multă furdoare,ca și cum nu s-ar fi întâmplat nici nu incident.  Singura comtesa de Villa-Franca ședea gânditoare pe un fotoliu alături cu lordul Beaconsfield și de colonelul Baulieux.  — Intr-adevěr d-nă comtesă, zicea lordul Beaconsfield cu o voce umilită, cer ertare de incidentul ces-a petrecut și la care am contribuit și e . . .  și pentru că comtesa nu respunse.  — Dar ce voești, pentru D-zeu!  cuvintele acelui Rus pentrn o damă, compatriotă cu dânsul mai cu seamă, mi s-a părut atât de insultătoare, în cât nu mai m-am putut ține și am făcut cea ce nu trebuia. . .  Comtesa de Villa-Franca, nici de astă-dată nu res-punse, ci întoarse cu indeferință capul în partea opusă.  Lordul Beaconsfield vězu gestul comtesei', înțelese supărarea ei, se sculă și salută.  — La dracu cu supărarea Spaniolei!  cugetă en-glesu; puțin-mi pasă, totul este ca afacerile mele se meargă bine! . .  n-aveam ce tace, trebuia să dau acest adjutor princesei în vederea alianței ce am contractat cu dânsa. . .  și el era gata să plece, când o mână mică-i se puse pe uměr.  Repede întoarse capul și surprins se găsi în fața principesei de Trubiscvoi.  — Bravo!  sir Robert, șopti abia auzibil, bravo,-ți mulțumesc pentru cea ce ai făcut, vei auzi îu curând de mine. . .  și principesa de Trubiscvoi dispăru în mulțime.  — La dracu-i zise sir Robert, pentru ce mai-mi mulțumește dânsa oare, e cred că în cele 50,000 fr.priimiți,  și cele alte 250 mii ce voi mai priimi trebuia să se prevază și un duel! . .  și sir Robert-Filip de Beaconsfield plecă.  VII  Duelu1.  O trăsură cu un cal străbatea alea cea mare din bois de Boulogne, douě zile după cele întâmplate.  Putea să fie șase ore și jumětate de dimineață.  Aerul era atât de plăcut în cât era o plăcere a umbla pe un astfel de timp.  Trăsura se opri la cascadă, și dintr-ânsa trei bărbați se coborâră.  Unul dintr-acestia era comtele Pontenief, al doilea Lermina, iar cel de al treilea tânărul colonel Bau-lieux.  Comtele purta sub braț o cutie, care după forma ei, lesne se putea ghici că într-ânsa sunt arme de foc.  — Așa dar te ai decis Osear alegând pistolul?  întrebă Lermina, continuând cu toți a merge.  — Da!  tu știi prea bine că atât sabia cât și pistolul-mi ar fi fost indiferent pentru cuvântul că nici o n-am dată n-a pus mâua nici pe una nici pe alta, dar fiind că e trebuia să aleg arma am ales pistolul din-tr-un capriciu. . .  — Te plîng amice atunci, întrerupse colonelul Bau-lieux și cu atât mai mult că lordul Beaconsfield trece între cei mai buni dueliști din Paris.  — A, ba!  fie ce o fi, zise Oscar cu nepăsare, de-mi o fi scris să mor din glonț, voiu muri, și nimic mai mult. .  Această convorbire fu întreruptă de sosirea sirelui Robert cu martori sei.  Se făcură salutările obișnuite.  Martori examinară armele și se învoira de acord ca duelul să se tacă cu pistoalele aduse de Pontenief, și că distanța între cei doi combatanți să fie de cinci pași, declarându-se onoarea satisfăcută la cea d-ânteiu picătură de sînge.  Baronul Lermina dete primul semnal.  Armele se încărcată cu glonțe calibru numěru douě-spre-zece.  Beaconsfield se așeză în fața lui Pontenief la o distanță de cinci pași.  Se dădu al doilea semnal.  Combatanți ridicară arma la înălțimea obișnuită, fixând fie-care instrumentul ucigător în posițiunea ce-i convenea mal bine.  Lermina dădu al treilea semnal, și mai în același timp douě pocnituri resună.  Comtele Pontenief căzu jos dând un mic țipăt.  La țipătul se însă, un alt țipăt de groază se auzi, și tot mai în același moment cei patru martori și Beaconsfield văzură douě dame voalate ale căror trăsuri nu se putea bine destinge, fugînd de privirile lor.  — Drace!  drace, făcu Beaconsfield, pun rămășag pe capul meu, că acestea nu sunt de cât principesele mele ruse-. .  Eată femeile ce sunt. . .  Tânăra Olga de și părăsită de conite, desprețuită pene a o face batjocura lumei. . ,  densa tot'1 iubește! . .  Sâ mě păzesc, căci acum sunt sigur că voiu avea un inimic de temut în lupta ce voi întreprinde! . . .  și Lordul de Beaconsfield cugetând astfel se interesă de rana lui Oscar.  — Rana nu este nici de cum gravă, respunse Bau-lieux care se pricepea în chirurgie, nu este de cât olesiune mică la uměrul sting, care înainte de opt zile va fi vindecată. . .  După aceste cuvinte, Beaconsfield se despărți de martori; — ear comtele Pontenief fu transportat la dânsul acasă. . .  CAP.  VIII  M u m a și fiica.  — Mamă!  mamă ce ai făcut tu?  zieea cu lăcri-mele în ochi frumoasa Olga princesei, a doua zi după cele petrecute la balul comtesei de Villa-Franca.  — Am făcut, cea ce trebuia să fac.  Ce fel tu un lăstar din familia princială, un lăstar d-ai lui Tru-biscvoi vorbești ast fel? . .  Nu cugeți că ai fost desprețuită, că ai fost înlocuita unei alte femei, care nici prin nume, nici prin posiția ei socială nu te pote întrece. . .  tu fiica mea,tu vorbești a st-fel  —-L iubesc!  cu toate acestea mamă. .  — Mare D-ze ! -1 iubești! . ,  strigă principesa cutărie,-1 iubești și cetzi a-mi spune mie aceasta mie care am fost desprețuită, batjocorită de el. .  O!  nu vezi tu ce răbdare am de te ascult? . .  Ar trebui nici să te privesc măcar! . .  — Dar tu nu cugeți mamă, ce va resulta din acesta?  Ai uitat poate că o provocare s-a născut, că o întîlnire cu armele va urma, și că mâne la ora a-ceasta nenorocitul Pontenief va fi un cadavru. . .  și frumoasa Olga vorbind astfel părea entusiasmatâ, vocea sea lină și melodioasă, resuna ca o coardă dulce,mișcând toate fibrele principesei.  — Ce pretinz tu acum de la mine?  întrebă principesa, vězând stăruința fiicei sale.  — Mě întrebă co voesc! . .  dar se mergem la acelarogant engles sâ-l conjurăm să înlăture duelul. . - ,  nu voesc ca să se bată. . .  Voesc ca Pontenief să trăească! . .  — Cea ce ceri tu este peste putință fiica mea! . .  — Peste putință zici mamă, și pentru ce?  — Pentru că trebue să cugeți singură ce ar resulta de aci. . .  ce ar zice lumea? . .  ce ar crede lordul de Beaconsfield?  — Puțin-mi pasă de lume, nu voesc să știu de nimeni, crează ce o voi principalul este că Pontenief să trăească! . .  — Cea ce ceri cu toate acestea este cu neputință! . .  — Ah mamă, mamă, tu mě faci cea mai nefericită dintre femei!  strigă Olga în disperare și cu lăcrimil epe ochi, tu faci să piară poate, singurul om ce iubesc pe lume! . .  —-L iubești! , . -L  iubești, dar nu vezi că el nu te iubește?  — Te înșeli mamă, sunt sigură că cea ce s-a în-tîmplat nu este de cât un capriciu trecător, și c ăPontenief n-a încetat un sigur moment ca să nu cugete la mine! . .  Un rîs nervos al principesei întrerupse pe Olga.  — Cine iubește nu-și părăsește logodnica în modul cum te-a părăsit dânsul, zise principesa, crede ce vei voi; dar Pontenief nu te iubește, ca proba este disprețul lui, și pentru aceasta-și va lua pedepsa,am zis!  Olga îuțlegând că numai avea nimic de spus, se retrase în camera ei cu lacrămile pe ochi.  Aci dânsa plângea blestemându-și soarta și minutul când s-a născut, când ușa se deschise și bětrâna Ma-rușea, doica sea, veni să-i aducă cafeaua  — Olga mea iubită, strigă bătrâna cu iubire, pentru ce plîngi tu!  cine a cutezat să supere ochișori copilașului me , de sigur că, acea rěutăcioasă principesă. . .  aide spune ce s-a întâmplat, și voiu certa pe mata tea! . .  Olga începu a spune cea ce noi știm, și conchise zicând:  — Înțelegi tu Marușca mea, că mâne el va fi mort. . .  Mort adică perdut pentru tot-d-auna!  — Linistește-te copila mea, consola bětrâna pe Olga, liniștește-te vom face lucrurile cum este mai bine, șite asigur că vei fi mulțumită. .  A doua zi de dimineață Olga îusocită de bětrâna Marușea, fără a spune nimic principesei, ișiră, luară o trăsură, și se duseră la bois de Boulogne.  Aci se ascunseră dupe un bosquet ce era în fața așa zisului alei al mutei, și așteptară în tăcere sosirea combatanților.  In fine dupe un quart de oră, timp în care sěrmana Olga, palpita de emoțiune și nerăbdare, cei așteptați sosiră.  Olga nevědută de nimeni, asistă la încărcarea armelor, vězu pe Beaconsfield trăgând foc în Oscar, vězu pe Pontenief căzând si scoțând un țipăt.  Ea auzind acel țipăt, și crezâud că este cel din urmă, și că Oscar murise, nu se putu abține d-a nu scoate un alt țipăt de groază, apoi trăgând pe doică demână:  — Aide bětrâna mea Marușcă, zise ea, aide numai avem ce căuta aci! . .  și cu lăcrămile în ochi, ambele femei se suiră în trăsură, care plecă îndată cu iuțeală către locuința lor.  CAP.  IX  Damicela de Loingucville.  — Peppi!  — D-ră.  — Vei zice să înhame pe Aehmed calul me arab favorit.  — Este înhămat domnișoră.  — Me vei îmbrăca ca amazona acea neagră care-mi a sosit numai eri de la croitor.  — Înțeleg d-ș6ră.  — și acum pentru că ai înțeles, parfumează-mi părul cu acea minunată pomadă de Ilang-ilang, ce-mi place atât de mult!  și Peppi făcu cea ce i se ordonase de către stăpâna sea.  Dialogul de mai sus, era ținut în hotelul comtelui de Loingueville, și acela care da acele ordine nu era de cât cocheta Enrieta. . .  Se lăsăm să treacă o oră, timp necesar tinereea cochete, spre a-și face toaleta dorită, și să pătrundem din nou în hotel, în momentul câud Enrieta.  călar epe favoritul ei cal eși pe poartă.  Intr-adevěr nimic mai plăcut de cât aceasta jună mândră, ce părea că sfidează pe trecători cu privirea ei.  Costumul bogat de amazonă și menținerea corpului atrăgea privirile tntulor asupra sea.  Achmed, cal arab pur sînge, nobil animal din instinct simțea persoana ce purta pe spatele se căci fără se aștepte frâul Enrietei, mergea de minune, și era de ajuns numai să audă o mică încuragiare din gura stăpânei sale, ca el se previe dorințele d-rei de Loingueville.  Mândra patriciană se opri la poarta unui frumos o-tel de pe boulevard des Italien alături cu feli-berger.  Ea se coborî repede de pe șea cu îndemânarea cea mai mare,-si aruncă frâul calului în manele micului Eduard care 'i servea ca groom, și pe care-l luase cu sine.  Un valet întîmpină pe Enrieta, și dupe ce o salută cu politeță.  — Anunță-mě!  duse ea.  — Cer ertare d-nei, zise valetul.  D-nul Eiffel nu e acasă.  — Nu este acasă?  zici. -  — Am avut onoare de a vě spune aceasta zise valetul cu aerul unui om de lumea cea mare, oare pare supărat, când cine-va nu dă crezěmânt spuselor sale.  — Bine, atunci voi aștepta! zise Enrienta după un minut de decisiune, — când crezi că se va în-toarce?  — Cel mult peste un quart de oră, căci de obiceiu ivine regulat la 12 la masă.  Enrieta scăpă un suspin de ușurare.  și introdusă de valet, intră în cabinetul de lucru al renumitului architect.  Pe masa acestui cabinet o mulțime de schițe și de planuri dovedea ocupațiunea marelui bărbat.  In centrul mesei, ca și cum ar fi voit chiar el, se arate lumei că acela este cea mai mare operă, o schiță a turnului ce este ridicat pe Champ de Mars și care va păstra în veci gloriiosul se nume, se vedea desemnat cu cele mai mici detaliuri.  Era aproape douě-zeci minute de când ședea privind la acele schițe și planuri cu uu interes vědit, când intră Eiffel.  Eiffel, care a devenit celebru prin monumentul ce a ridicat, menit a arěta lumei întregi, că tot Prauciei-i a fos reservată și aceasta glorie, era un bărbat, în care de la prima vedere vedea un geniu.  Născut într-un oraș din Alsacia, dânsul nu a încetat un moment măcar d-a fi Frances.  Studiele sale și le-a făcut în Paris la liceul Louis le Gr and; și să nu credeți că capitulația Parisului de nefericita memorie, a fost una din plăcerile lui.  Nu!  ori de câte ori vema vorba de aceasta cu a-micii lui, în tot-d-auna zicea că nici odată el nu va uita Prusacilor cea ce au făcut. . .  — D-ta d-ră!  D.ta la mine la aceasta oră și în acest costum?  întrebă el cu mirare alergând înaintea Enrietei.  — Da domnule Eiffel, după cum mě vezi am venit,și pentru că cea ce am să-ți spun este puțin cam lung, te rog să ei un loc lângă mine.  Eiffel se așezâ pe un fotoliu lângă juna fată, și luând una din acele posițiuni comode și respectuoase tot de odată.  — Bine, zise el, se vedem. . .  ce aveți a-mi spune. . . Vě ascult! . .  — Am venit scumpe amice, începu d-șora de Longueville, a te ruga să-mi faci o restictiune.  Eiffel tresări.  — Despre ce voești să vorbești?  întrebă el.  — Voesc a 'ți reaminti drăguță de acele câte-va scrisori ce posedezi de la mine.  Eiffel tresări din no .  — Așa dar, le ceri îndărăt?  — Dupe cum vezi.  — și dacă-ți le ași refusa.  — Acela care a zidit turnul cu numele se , esteprea cavaler spre a-mi refusa o cerere dreaptă ca a mea.  — Așa dar nu 'ți a fost de ajuns că te ai purtat cu mine ca cu cel de pe urmă dintre laquei, nu te ai mulțumit că mai înșelat în chipul cel mai de jos, acum vii a-mi reclama și acele scrisori, cari singure-mi spun în solitudinea în care mě găsesc în timpul libertăței mele, de orele fericite petrecute în brațeletale! . . .  și Eiffel, omul-ze , căzu din înălțimea sea și deveni om.  — Pentru ce mai rescolești trecutul, zise dupe un moment Eurieta, crezi că se va mai întoarce timpurile acelea!  — Vai, aceasta din nenorocire este prea adevěrat! .  — Vezi dar prea bine, zise Eurieta din no că am spus adevěrul!  O pausă scurtă urmă.  — Prea bine d-șoară, zise de o dată Eiffel cu de-cisiune, ți le voi da pentru că o voețti, dar mai ântei voesc a-ți vorbi ceva, care te interesează.  — Se vedem, ascult. . .  CAP.  X  Reamintiri.  — Sunteți logodită cu comtele Poutenief d-ra mea?  — Eu?  nu. . .  dar pentru ce aceasta întrebare Dum-nezeule! . . zise  Enrieta tresărind din tot corpul, cugetând fără voe că poate ver o nenorocire i se întîm-plase lui Oscar.  — Atunci, trebue să stii cele ce i s-a întâmplat? . .  — Ba nici de cutn. . .  — Ce fel nu știi despre duelul lui cu lord Bea-consfield.  Enrieta se schimbă la față.  — D-zeule!  cugetă Eiffel, cât '1 iubește de mult!  — și zicea? .  întrebă Enrieta.  — Că Pontenief a fost rănit.  — O!  dar nu vě temeți, continuă Eiffel vězâd schimbarea ce se operase pe figura Enrietei la cuvintele sale, rana-i este ușoară de tot, și înainte de cinci zile, de sigur că va veni să vă linistească.  — Dar în fine, întrebă d-ra de Loingueville, acest duel trebue să fi avut ver o causă?  — Sigur,. .  — și această causă? . . .  — Să-ți spun cum s-a petrecut lucrurile.  — Mai serile trecute, la balul comtesei de Vi11a—Erauoa, nu știu cum s-a întâmplat, dar comtele Poutenief ar fi zis niște cuvinte tari la adresa principesei de Trubiscvoi.  Lordul Beaeonsfield, despre care se zice că e apărătorul tutulor damelor, s-a constituit apărătorul principesei, a provocat pe Pontenief, și astfel se explică duelul ce a avut loc între dânși.  D-ra de Loingueville, păstra tăcerea un moment.  — și pentru ce-mi spui toate acestea?  întrebă eade o dată cu o voce care nu semăna câtuși de puțin cu alterația de mai înainte.  — Vi le spun pentru că voesc să věd dacă este ver o asemănare între trecut și present. . .  — Vorbești în enigme amice, esplicăte mai lămurit căci nu înțeleg. . .  —-ți aduci aminte Enrieto de prima noastră întâlnire?  zise Eiffel nerespunzând direct la întrebare.  D-ra de Longueville tresări.  — Da / murmură ea,-mea aduc aminte ca printr-un vis.  — astfel trebuia să fie!  murmură eminentul ar-chitect.  Apoi adaogă tare.  —-ți reamintești de acea seară plăcută pe bordul vasului „Regele Lear”?  r — De minune;-mi aduc aminte ca și cum s-ar fi întěmplat eri; cu toate oă de atunci sunt aproape trei ani.  — Pe timpul acela nu eram de cât la începutu carierei mele. . ,  Intălnindu-mě cu tine, mi se păru că întrevăd o parte din cer deschizându-se. . . .  Plecasem la Italia, spre a mě perfecționa când pe bordul acelueași vas te văzui răpitoare și pasionată după cum ești.  știi prea bine, ce să mai urmez, căne înțeleserăm de minune împreună, și că am știut să înșelăm vigilența părinților těi. . .  Ochiade dulci, strănsori de mănă, sărutări nenuměrate, eată cum ne petrecurăm noi cele trei zile cât ținu călătoria noastră. . .  Când ne despărțirăm, aměndoi eram cu lăcrămile în ochi, și fie-care consola pe acel alt, ca și cum durerea unuia nu era și suferința celui alt. . .  Un an după aceasta ne întâlnirăm din no în Paris continuă Eifel după o pausă scurtă.  Bucuria ce simțiși când m-ai vězut a fost mare, 'căci pe timpul acela mě iubeai, nu este așa Enrieto?  — Unde voesci să ajungii?  zise D-ra de Longuevill,pentru ce desvelești trecutul?  — Pentru a-ți arěta că intre atunci și acum esteo mare asemănare. .  Adu-ți aminte de duelul ce avusesem cu marquisul de Los-Montes, acel ingănfamt spaniol, care cutezase la o beție se spue în gura mare că posedează bunele tale grații. . .  Reamintește-ți de acel moment când am întrebat dacă cea ce a zis marquisul era o calomnie,sau purul adevěr.  Tu-mi ai respuns însă ca marquisul era un mise-rabil, și că nici o dată n-a fost incuragiat de tine, pentru a se putea crede autorizat d-a vorbi cele spuse.  Eu te crezui vai!  căci în realitate marquisul spusese adevărul, crezui zic, și în paroxismul amorului me exaltat, mă dusei la spaniol și-i aruncai mânușa în obraz.  A doua zi, un duel urmă, și ca resultat, e căzui rănit la brațul drept.  Te vezui plângând, jurăndu-mi că mě vei iubi tot-d-auna, și că nici o dată nu vei mai da ocasiune să se întâmple cea ce s-a petrecut.  — Te crezui.  — Trei zile după această însă, când rana-mi permise să es din casă, mě dusei puțin la bois des lou-logne.  Era o dimineață superbă de Mai.  Soarele plăcut și boarea cea dulce te invita la preumblări prin frumoasele bosquete din jurul cascadei.  Continuam preumblarea mea cugetând la tine, zicând în mine că ce fericit ași fi dacă ai fi femea mea.  și că nenorocirea care mě impedica d-a deveni soțul těu, este numai posițiunea socială.  Cugetăm încă astfel, când niște șoapte 'mi isbi a-uzul, și tresării auzind o voce pronunțând numele těu. . .  întorc capul si te věd pe tine în brațele marquisu-lui de Los Montes! . . .  Durerea ce simții fu atât de mare, în cât în primul moment, voii a vě sugruma pe aměndoi, dar apoi făcându-se o reacțiune în sufletul meu devenii liniștit, și apăru-i în fața voastră. . .  La aparitiunea mea, la care nici tu, nici marquisul nu ve așteptați, ați dat câte un țipăt.  E mě mulțumit numai a te numi trădătoare, spu-năndu-ți că totul este rupt! . .  — Eată cea ce este adevěrat și ce voiam ă-ți spui ne concluse Eifel; eată asemănarea ce zic că este: pe atunci mě credeam e cel mai fericit, acum 3„crede Pontenief. . . .  Enrieta tresări și deveni roșă.  — Așa dar, zise děnsa știi?  — știu totul, știu că nefericitul comte era în ajunul d-a se căsători cu fiica priucipesei de Trubiscvoi, când avu nenorocirea să te întălnească în calea sa.  De atunci nefericitul ți-a devenit sclav, și D-ta. . . .  Enrieta tresări din nou.  — Pe când e ?  zise ea.  — D-ta-1 înșeli în modul cel mai infam cu marquisul de Los Montes, același cu care m-ai înșelat pe mine.  D-ra de Loingueville dădu un țipět de groază, și se sprijini sě nu cadă.  — Grație! . . .  grație! . . .  strigă ea cu un ton umilitor. . grație  pentru D-zeu, să nu ne audă cine-va! . . .  — Fiți liniștită, căci cele ce vě vorbesc nimeni altul nu le va ști.  — O Dumnezeule, șopti nefericita fiică a comtesei lde Loinguiville, dar de unde știi. . .  sine-ți a putut,spune aceasta? . . .  — Chiar el. . .  — El? . . .  miserabilul! . . .  — Da!  și dacă te previu o fac numai ca se vigi-lezi, căci ceea ce am aflat e , poate să afle și Pon-tenief, și atuncoa veoa rămâne ca întâi. . .  Enrieta-și mușcă buzele de ciudă.  — și acum, zise EifFel dupě un moment de tăcere, eată ceea ce-mi ai cerut. . .  numěrěle D-ră, sunt 12 scrisori. . .  iale. . .  Enrieta apucă pachetul și simțind un congediu din tonul fostului ei amant, se sculă, și luându-și adio. . . plecă . . .  XI  Principesa de Trubiscvoi  A doua zi dupě duelul dintre Beasconfeld și Pon-tenief, sir Robert citea revista zilei din „Dailly-Newe Telegraph” , când Jacch, valetul seu anunță pe prin' cipesa de Trubiscvoi:  Principesa intrând salută și luă loc, dupe invitarea lordului pe un fotoliu.  Sir Rovert se așeză asemenea pe un scaun în fața principesei.  — Bine ați venit, d-nă principesă, zise lordul de o dată, căci am a vě spune ceva important.  — și ce anume sir Robert?  — Acea că purtarea D-voastre din ziua duelului, nu a fost nici de cum dupě așteptările mele.  — Ce voești să zici sir Robert?  întrebă principesa cu acel aer măreț care știa să și-l ia ori de câte ori cine-va-și permitea a-i vorbi ceva care nu era dupě dorința sea.  — Voesc să zic d-nă princesă, zise sir Robert, cu același ton, că presența D-voastră dupe bosquet, nu era nici de cum necesară, și că dacă duelul nu era în programul D-v, e știam să-1 înlătur. . .  Cuvintele lordului, puse îu mii are pe principesa.  — Intr-adevěr sir Robert, cred că ești nebun, sau că eu nu mai înțeleg ceea ce spui. . .  Cum pretinzi că e ași fi fost de față la duelul d-tale? . . .  — V-am vězut d-nă!  — Pe mine d-le?  — Pe d-ta!  — Principesa dete din umeri cu neîncredere.  — Sau mai biue, continuă Euglesul, am zărit pe d-șoara Olga insoțită de o altă damă voalată, fugind într-o direcțiune opusă. .  Principesa tresări din tot corpul.  — Pretinzi dar, că fiica mea. . .  — Nu pretind, sunt sigur, d-nă principesă.  — și zceai? . . .  — Că era însoțită de o altă damă voalată ca și dânsa.  — Cum era dama care o însoțea?  — Mai mult bětrînă.  Un moment de tăcere scurtă urmă.  — Da!  zise principesa, astfel trebue să fie, Olga în acea zi a eșit cu Marusca. . .  știu aceasta de la portar.  știu că a eșit pe jos, probabil că a luat ver o trăsură de birje, căci când s-a întors a venit în. trăsură .  Un zîmbet de triunf se vězu fluturând pe buzele-Englezului.  — Vedeți dar, d-nă principesă, zise el, că nu m-am înșelat nici de cum?  — Bine. -ți  mulțumesc pentru cele ce-mi ai spus-ți mărturisesc că nu știam nimic încă. . .  — Ce fel, nu știați, că d-ra Olga, cu toată ura d-v. încă iubește pe comtele Pontenief? . . .  — N-am voit să zic aceasta, rěspunse principesa, dar acea că n-am știut încă că fiica mea-și a uitat mândria numelui sě până 'ntr-atěta în cât să asiste la duelul acelui om care a călcat numele nostru în picioare. . .  — Așa dar știați?  — Vai da! . . .  — și nu-mi ați spus-o! , . .  — M-am aflat de cât în ajun.  O paosă scurtă urmă dupě aceasta, apoi dupě um minut convorbirea luă o nouă fasă.  — Dar cu Enrieta ce ați făcut?  întrebă principesa. ,  — Până acum nimic.  Aveți răbdare însă, am avut trebuință de câte-va notițe în privința trecutului sě . .  — și acele notice?  făcu principesa de Trubicboicu nerăbdare.  — Le am.  — Așa dar, atunci planul este gata?  — Da, nu aștept de cât sosirea unui actor, care să-și joace rolul. .  — Nu te înțeleg!  — Nu pot să vě spun nimic mai mult deocamdată, de cât atât. . .  — și Enrieta?  — Va fi compromisă, vě o promit!  — Cugetă bine sir Robert, zise principesa la ceea ce ai spus, și nu uita că sunt nerăbdătoare.  — Nu voiu uita nimic d-nă principesă, fiți sigură!  Dupě aceste cuvinte principesa de Trubiscvoi se sculă și plecă.  XII  La Duval  A doua zi dupea cele relatate în capitolul precedent, un om îmbrăcat într-un costum de o eleganță rară, intra la stabilimentul lui Duval, ce este situat în colțul bulevardului Sent Michel.  Gesturile și memținerea corpului junelui, căci nu avea mai mult de 25 ani, trădau la prima vedere peomul din clasa de mijioc.  La intrarea sa în locandă, fu întâmpinat de o jună servantă.  — D-l ce poruncește, întrebă ea.  —Nimic de o cam dată, respunse necunoscutul, și dupě un moment de observațiune, și dupě ce se asigură că cei câți-va mușterii nu dau atențiune la dânsul, se apropiă de servantă.  — Ascultă d-ră, de va veni veni o damă înțelegi ce-ți spun?  — Înțeleg domnule.  — Să o conduci în pavilion.  — Prea bine domnule. . .  Servanta voi să sě retragă  — Așteaptă un minut, nu este asta tot.  — Domnul mai are să-mi facă veri o recoman-dație? . . -  — Da.  — și acum?  — Vei spune acelei dame că omul ce asceaptă va veni îndată. . .  — Ai înțeles?  — De sigur domnule.  — Bine, zise necunoscutul dând junei chelnerițe o monedă de cinci franci.  Servitoarea voi să mulțumească, dar streinul nu așteptă ci deschizând ușa plecă.  — Eată un domn foarte cum se cade și zise fata în sine mulțumită de câștigul sě , pentru două, trei cuvinte, 'mi a dat aproape cât câștig în douě zile. . . .  Juna chelneriță ar fi mai continuat poate în monologul sě , dacă în acel moment n-ar fi simțit o mână grea pe uměrul sě .  Intorcându-se repede, se găsi în fața unui om aproape de 40 ani.  — Domnul voește ceva?  întrebă dânsa mirată de libertatea ce-și luase noul necunoscut față cu dânsa.  — De o cam dată o mică deslușire,cu o voce înecată.  — De o cam dată o mica deslușire, zise streinul cu o voce înecată.  — Aide, cugetă tâněra noastră, ziua astfel, apoi ar fi mult mai cu minte ca patronul să deschidă birou de informație. .  Apoi tare:  — Ce dorește domnul?  Strěinul ce părea că era într-un mare neastâmpăr, făcu a mare sforțare asupră-și,  — N-a trecut pe aci un tîněr, poate să fîe ca un quart de oră?  — A!  fěcu fata în sine, de sigur ca acesta e bărbatul damei ce așteaptă tâněrul de mai adineaorea. . .