SOFIA NĂDEJDE  Părinți și Copii  ROMAN  EDIȚIA II  BUCUREȘTI  EDITURA „BIROULUI UNIVERSAL” ATANASIE I.  NIȚEANU  STRADA NEGRU VODĂ 21  1907  PRETUL LEI  DE ACEASI  PATIMI  Roman din viața românească în editura „Librăriei Scoalelor C.  Sfetea„ București  Prețul 2 lei  ROBIA BANULUI  Roman din viața românească în editura „Librăriei Scoalelor C.  Sfetea„ București  Prețul 2 lei  SOFIA NĂDEJDE  Părinți și Copii  ROMAN  EDIȚIA II  BUCUREȘTI  EDITURA „BIROULUI UNIVERSAL” ATANASIE I.  NIȚEANU  STRADA NEGRU VODĂ 21  1907  PRETUL LEI  Toate exemplarele sint iscalite de autoare  Părinți și Copii  ROMAN  BUCUREȘTI  EDITURA „BIROULUI UNIVERSAL ATANASIE I.  NIȚEANU STR, NEGRU VODĂ No.  21  1907  PARTEA I  Capitolul I  Tache Serafim păstra multe obiceiuri străbune.  La unul mai ales ținea cu sfințenie: serbarea lui Întîu de Maiu: să mănînce miel fript și să bea pelin roș pe iarbă verde.  Cîteva zile înainte era neliniștit ca un copil la apropierea Paștilor.  „Va fi oare frumos, senin, cald?  Tovarășii de la cancelarie, știindu-i obiceiul, îi făceau tot felul de păcăleli.  Odată nimeriseră una bună.  În ajunul zilei celei mari, ticluiesc ei o adresă, ca din partea șefului, că funcționarii, pe ziua de întîiu Maiu, să fie cu toții la biurou, deoarece sînt lucrări grabnice.  Gluma prinsese de-al binele.  Serafim nu se uitase la iscălitură și, făcîndu-se roș ca racul fiert, a zis răstit:  — Nu lipsesc nici în ziua Paștilor, de-o cere; dar mîine nu vin, să știu bine c-o fi ce-o fi.  Atîta am și eu. . .  În alți ani, căutau, care de care, să găsească vreo păcăleală noo; dar nu mergea.  Serafim nu mai cădea în cursă. Anul  acesta, se mulțumeau cu zeflemele. . .  Între funcționarii din biurou, cel mai mucalit era Iorgulescu: cu aceleași haine cafenii iarna și vara, de glumeau tovarășii pe socoteala lui.  — „Iorgulescu în fiecare lună dă acont pentru haine la Cozman”.  El nu se da bătut și le respundea cu ifos:  — „Funcționarul, halal ce bea, haram ce poartă; tot pe biurou i se rod coatele, de ar purta și caftan. „  Pe ziua de azi, lorgulescu avea, ca de obiceiu, mai mult chef de vorbă decît de lucru.  — Ce spune barometrul, Ghițule?  Bem pelin pe iarbă verde?  — zice lorgulescu, chinuindu-și barbetele roșcate, uitlndu-se șiret spre Serafim și făcînd din ochiu la ceialalți.  — E jos de tot, nene lorgulescule.  O s-a-vem furtună strașnică, —respunse Ghițu, scu-lîndu-se să se primble prin cameră, după ce-și trase vesta, așezînd cu băgare de seamă haina, să nu aibă cute și îndreptîndu-și frizura într-o oglinjoară de buzunar.  — Mai știi?  Am apucat eu odată c-a nins în ziua de sfîntul Gheorghe!  — Barometrul o nimeri sau ba, zise moș Nae, cel mai în vîrstă; dar pisica se spăla azi anapoda.  Semn de ploae!  — Bietul moș!  Trăește tot pe vremea lui Anton Pan, cînd porcul era astronom și cuptorul doftor, — zise lorgulescu îngîmfat.  — Tu, Serafime, ce zici?  Faci cinste, dac-o fi vreme bună?  — O să fie și fără să vă dau de băut!  — Închiderea discuției și condeele în mînă!  Vine șeful,îi aud pașii, șopti Ghițu. . . . .  Slujbaș la ministerul de finanțe, Serafim abia o ducea de azi pe mîine, avînd de purtat greutățile unei familii ce sporea la doi trei ani cu cîte-un suflet.  Împlinise abia treizeci de ani, dar arăta de patruzeci.  Grijile, doar, au darul de-a îmbătrîni pe om, nu de a-l întineri.  Te loveau la dînsul ochii căprui, blînzi, fruntea senină, pe care ceteai că sub ea nu se ascunde nimic viclean, nici reu.  Gura nu-i era veselă nici dată pe glume, dar areta bunătate.  Nu ți-o puteai închipui rostind cuvinte grele sau dojeni aspre.  Serafim tocmai își luase iar la purtare hainele cele verzui, o culoare cam dosebită.  Colegii atîta așteptau: să facă glume pe socoteala lui.  — Unde-ai găsit, mă Serafime, raritaua asta?  Să-mi fac și eu!  zicea lorgulescu.  — Vezi că el nu le face-n rate ca la Cozman, zise Ghițu.  Serafim a înverzit, de-acum e vară în lege; mîine auzim cucul.  și Ghițu iar își așeză vesta, să fie la fason.  Tache Serafim zîmbea, lăsînd băeții să glumească fără a-i ținea de reu.  — Cînd veți avea și voi nevastă și copii, o să vedem ce flori veți înflori.  — Haimanale ca noi nu se mai însoară azi.  — Scurtă vorbă și pe lucru băieți.  Nu fiți pierde-vară,— făcea Serafim. -  — Nu ne om oftica muncind!  — Cum vreți, numai o s-o dați reu prin spată cu șeful.  Eri s-a făcut Dunăre pe moș Nae, că lipsea.  Serafim, harnic și conștiincios, s-așeză la scris, făr-a pierde vremea ca tovarășii lui.  La șase, plecă răpede spre casă, nerăbdător să-și vadă copiii și nevasta.  Cei doi, mai resăriți, îl întîmpinară de la poartă cu:  — Tăticule, ce ne-ai adus?  Serafim păstra totdeauna cîți-va bani, să aibă cu ce lua zaharicale, migdale ori stafide.  Pe la sfîrșitul lunei era greu; dar iconomisea de la tramvaiu, fuma cîte-va țigări mai puțin, numai să aibă cu ce cumpăra bunătăți copiilor.  Veselia lor îl umplea inima de mulțumire.  Pentru a le face o bucurie cît de mică, s-ar fi lipsit și de mîncare.  De cîte-va zile, tot punea la cale cu nefasta ce trebuea pregătit pentru ziua de întîiu Maiu.  — Ori-ce iconomie, Liză dragă, dar pentru ziua asta să fim mai darnici.  — Se cam simte.  Trăsurile tot mai scumpe, pe fiecare an.  — Fie, că face!  E începutul viețel de primăvară, e veselia naturei întregi.  Gîndește ce bucurie vor simți copii!  O zi trăită la aer curat, în liniștea pădurei, departe de tartarul orașului, de ura și patimile ce clocotesc în el, unde nu poți face un pas fără a fi clevetit ori pizmuit.  Vai, dragă Eliz-o, puține zile frumoase are omul!  N-avem a trăi cît lumea.  Tot anul nu plătește pentru mine cît ziua asta trăită la țeară, în mijlocul naturel.  [Liza, bună și blîndă, pricepea că, omul nu poate numai la plugul nevoilor, îl trebuie și cîte o plăcere. /  Serafim de la slujbă nu se abătea, în traiu și-n viață, la o țuică și-o gustare ca tovarășii.  Cînd le da leafa, intra la băcănie, lua cîte ceva mal deosebit și pornea întins spre casă.  Plăcerea lui cea mare era să-și ia fetița pe un genuchiu, băiatul pe celălalt și să-i desmierde, vorbindu-le cu drag.  — Cu alintările astea îmi strici, tu, copiii, zicea une-ori Liza, fiind supărată.  — Lasă-i, dragă, atîta sînt și ei fericiți, pînă nu încep grijile școalei.  Pe zi ce merge, învățătura-i tot mal grea.  Nu mai au parte de copilărie, nici de tinerețe.  Cu o zi înainte Liza făcu și cozonaci mai buni decît prăjiturile de la cofetărie.  Fripse un miel întreg la cuptor.  Tache îngriji de vin și arvoni pe-a doua zi o trăsură de Hereasca, mai eftină decît birjile.  Copiii, veseli, se culcară devreme.  — Cine nu s-o trezi dimineață, remîne acasă cu Gavril, zise Serafim.  — Să-l lom și pe dînsul, tată.  Zeu să-l lom.  Ce, dacă ecotoiii, nu-i și el om?  zise Georgică, băețaș în vrîstă de vre-o cinci ani.  — Nu zice că e om, ci că are și el suflet, îl îndreptă Zoe, fetița cea mare, de șapte ani.  — Voiți să spuneți că simte și el, adăugă Serafim.  — Da.  Uit-te cum se linge pe bot.  Se vede c-a priceput că-i vorba de el, zise Georgică.  Zeu, să-l lom!  — Cotoiul nu-i cîine să meargă după om.  — De ce nu-i cîine?  Bine ar fi s-avem un cîine, tată.  — Să te muște?  — Ce tot îi ții, hangul, frate?  De gura lor, eu nu mai pot vorbi nimic.  — Spune, sor-o, ai cuvîntul.  — Ai scris unchiului că venim?  — Mi-a scris dînsul că ne așteaptă.  A găsit o poiană ca un raiu.  La cucoana Tinca ai trimes?  — A fost ea p-aci.  Georgică nu-și află loc.  — Tată, o să mă trezești dimineață?  — Dormi fără teamă, puiule, te scoală mama. . .  Plecau la o mănăstire din apropiere, la cîte-va ceasuri de oraș.  Tache avea acolo un unchiu, călugărul Dionisie, om bătrîn, dar vesel și bun tovarăș de petrecere.  Liza era să mai uite, pe-o zi, grijile.  Vederea cîmpiei și a pădurei, cîntecul păserilor, poenile cu mărgăritarele îi aduceau aminte de anii copilăriei.  A doua zi, cînd se iviră zorile roșii prin ferestrele cu perdelele anume netrase, Zoe, fetița, ca mai mare, zise:  — Mamă, mamă, eu sunt trează.  — și eu, strigă Georgică, sărind din pat.  — Mai dormiți, e prea dimineață.  — Nu ni-e somn, mamă, făcură copiii într-un glas.  — Să ne sculăm.  Pină bem cafeaua, pînă ne îmbrăcăm, vine și trăsura, zise Tache, care se trezise înaintea tuturor.  Într-un ceas era gata tot.  Zoe lo o rochiță trandafirie, cusută de mîna Elizei.  Pălăria de paie cu panglice albe îi aurea și mai tare părul ca spicul grîului.  Ochi-i blînzi, albaștri, rîdeau de bucuria plecărei; gura măricică părea că zîmbește mereu.  Nu era frumoasă; dar drăguță, da.  Georgică, îmbrăcat cu hainele ce-i cumpăraseră părinții, era mîndru că are haine de tîrg.  Pină acum îi cususe mă-sa.  Se primbla cu mîinile în buzunare, alergînd mereu la poartă să vază: vine trăsura.  Serafim îngrijea să se împacheteze toate celea în coșuri, muștruluind servitoarea că nu umblă destul de răpede.  — Ce zor pe tine, Tache?  Nu dau Turcii!  — De ce să pierdem un ceas, în loc să-l petrecem în pădure?  Eliza își pieptănă răpede părul negru ce-i încadra frumos fața albă, dar cam serbădă, de cînd alăpta fetița din urmă.  Prinsă de grijea copiilor, nu mai avea pic de cochetărie?  Își lo în pripă rochea cafenie, făcută în cute, și pălăria de anul trecut, la care pusese panglice noo în locul crepului mototolit.  Lui Tache bucuria și bunătatea inimei i se ceteau în ochi-i mari.  Veselia de azi îi da o înfățișare prietenoasă.  Frumos nu era, dar era simpatic.  Georgică zări trăsura tocmai de la capătul străzei și alergă vesel vestind pe cei din casă.  In vremea asta sosi și cocoana ținea, gîfîind. . .  nnainte de resărilul soarelui trăsura plecă pe ulițile liniștite, urmată de lătratul cîinilor arțăgoși.  Ici colea cite-o mahalăgioaică se ivea la portiță, rotind ochii cu jind după norocoșii ce mergeau să petreacă, afară din oraș.  Aerul recoros al demineței și mirosul primăvăratec de flori și copaci înfrunziți veselea pe călători: lăsate erau grijile in zbuciumul orașului, furnicar de patimi, ură și nevoi.  La cîmp fiecare gusta plăcerea în felul său.  Tache iși alerga ochii pe șesurile verzi, prins de farmecul lenevirel, în care nici un gind nu poate străbate.  Liza își amintea copilăria petrecută la țeară: vremi nevinovate, lipsite de griji.  Cucoana ținea se uita-n dreapta, se uita-n stingă, și prin minte il treceau popasuri din viața trăită.  Cu gîndul le vedea aevea.  In liniștea naturei nimic nu le știrbea.  Copiii, cu mintea lor neiscusită, priveau hăt departe, dorind să meargă pină acolo unde cerul se taie cu Pămintul, să-l poată ajunge cu mîna.  — Mamă, vezi colo departe-departe, ce aproape e cerul de pămînt?  — Așa se pare numai.  — Ei, cum se pare?  Să mergem să vedem.  — Ori-cît ai merge, tot nu ajungi, fiind că îi părere.  — Da, părere!  zise Georgică mulțumit, crezînd c-a înțeles.  — Dă la mine fata, te-or fi durînd mîinile, zicea mereu cc.  ținea.  — Nu!  Se trezește.  — Bine doarme, nu fie de de-ochi.  De cîte luni e?  — Acum e de-un an.  — Cei mulți înnainte!  De la un loc începură a întîlni căruți de lăptari și care cu lemne venind spre oraș, toate astea stricau farmecul liniștei de țeară.  În schimb, gîndurile treceau răpede de la un lucru la altul.  In ochii tuturor era veselie curată, fiecare se simțea mai bun, mai fericit.  Cum au eșit din oraș, părea că o mină nevăzută i-a ușurat de povara ce-i apăsa.  — Uit-te, mamă, cum aleargă cîmpul, zise Georgică.  — E părere, mergem noi răpede.  — Da. . . Va  să zică e tot părere?  Dar părerea ce-i?  — Părerea e părere, zise Eliza cam plictisită.  — Uit-te' mamă, ce găină cu picioare lungi și cu ciocul și mai lung, zise copilul.  — Nu-i găină, e barză, zise Zoe.  — Tot un fel de găina e.  S-o lom acasă.  — Nu se poate, dragă: barza trăește numai la cimp, zise Eliza. . .  Singur Serafim remănea tăcut, cu ochii pierduți în seninul cerului, făr-a vedea nimic deslușit, cum nu zărim viitorul ce ni se a-șterne înnainte.  Drumul trecea pri-ntr-o pădurice de stejari.  Intrînd în recoarea ei, pe toți i-a prins un fior plăcut.  Copacii, de curînd înmuguriți, băteau în verde gingaș.  Prin năuntrul crîngului, s-auzeau ciripiri gingașe, destăinuiri în glasuri tremurate.  Razele Soarelui țeseau păianjeniș auriu pri-ntre ramuri.  Uruitul trăsurei lăsa o dungă de sunet de-a lungul drumului, pierzîndu-se, tot mai stins, ca și întîmplările vieței.  Cînd au eșit din pădure, Soarele se ridicase de-o suliță deasupra dealului din față, aruncînd o bură de pulbere aurie peste verdele cîmpiilor ce se-ntindeau la dreapta și la stînga.  Di-nspre satul vecin suna talanga leneșă a vitelor, pornite agale spre pășune; mînate din urmă de un băetan ce legăna o doina trăgănată di-ntr-o foaie ruptă la o margene de drum.  Pe nesimțite se treziră la poarta mănăstirei.  Tocmai suna de polieleu.  — O s-apucăm liturghia, zise coana ținea.  Trăsura intră pe poartă, trăgînd la chilia monahului Dionisie.  Călugărul, vesel, cu bucurie părintească, își sărută nepoții, luîndu-i pe rînd din trăsură.  —Să trăiți, dragii laicăi: ați potrivit tocmai la sfînta slujbă.  Răpede la biserică.  Dă taica anaforă celor ce n-au mîncat nimică.  —Am băut cafea, laică părinte, zice Zoe.  —Atunci, vă puneți pofta-n cuiu.  — și nu ne dai nimic, taică părinte?  Zise Georgică.  — Ba da.  Uit-te.  ție, Zoe, o iconiță a Maicei Domnului, să te-apere de nenorociri, ea milostiva, care pentru noi păcătoșii a răbdat cea mai amară durere.  — Mie, ce-mi dai, taică părinte?  întrebă Georgică.  — ție, o cruciliță, pe care-i răstignit Domnul Isus, Mîntuitorul nostru.  Bătrînul legă iconița la gîtul fetei și cruciulița la al băiatului.  — Dar ălei mici?  Făcu Tache.  — O binecuvîntare, să crească mare și cu minte.  Răpede, să ne rugăm lui Dumnezeu, și pe urmă vă duc în poiana ce-am ales.  — Sînt flori, taică părinte, întrebă Zoe.  — Sînt.  Să le poți numai culege.  Văzduhul resuna de cele din urmă zîngăte ale clopotelor mici cu sunete ascuțite.  Mănăstirea cu coperișul de șindrilă veche, cu zidurile înnegrite de ploi și vreme, așteptă credincioșii.  Doo șiruri do chilii vechi, cam năruite, își aretau sărăcia di-nnăuntru prin ușile deschise.  Tot farmecul era pădurea ce se întindea la cîțiva pași.  Adia un vînticel, aducînd mirezmele florilor și verdeței de primăvară.  După eșirea de la slujbă plecară în pădure.  Servitoarea cu birjarul duceau coșurile cu mîncare și vin.  Călugărul, mărunt, uscățiv, mergea înainte ca un tînăr.  Eșiseră pe o portiță din coasta curței, de-a dreptul spre poiana părintelui Dionisie.  — Mai curînd, nepoților.  Auziți?  Ne chiamă cucul.  — Părintele e mai voinic decît cei tineri, zise cc.  ținea.  — Unchiul n-are grijile noastre  — Am avut nenorociri, nu numai griji, dragă nepoate; dar credința în Isus le-a alinat.  Dacă, el, Dumnezeu, a suferit, ce să zicem noi, păcătoșii?  În liniștea pădurei s-auzea foșnetul foilor uscate sub pașii grăbiți.  Abia, departe, în fundul unei lunci, cînta un cuc stingher.  Georgică zburdalnic prinse în cale un melc și-i cîntă cu glas limpede:  „Melc, melc, codobelc, scoate coarne boerești și te du la Dunăre și bea apă turbure".  — Nu boerești, bourești.  Nu-i așa tată?  zise Zoe.  — Firește! . . .  Ascultați, cucul!  zise Tache.  — Întreba tușă-ta Zoița în rîs: „Lom și lăutari”, zise cc.  ținea.  — Chiar așa!  — Eu viu aci s-ascult isonul paserilor, nu zbierătul țiganilor.  — Departe poiana, taică părinte?  zise Zoe.  — Numai de cît o vezi.  E raiul lui Dumnezeu, nu poiană.  De la un loc, pădurea se lărgea.  Pri-ntre măsteacănii nalți, cu trunchiurile albe, odihnesc pîlcuri de iarbă smălțate cu dediței, toporași și viorele.  Untișorul galben se-nnalță mai semeț. .  Toate zîmbesc în lumina caldă a Soarelui.  Copiii aleargă veseli, culeg flori, bucurîndu-se de-atîta frumusețe.  — Eu culeg viorele pentru mama, zicea Zoe, alegînd pe cele mai învoalte.  — și eu pentru tata.  — Pentru mine nu culege nimeni?  Întrebă cucoana ținea, prefăcîndu-se a fi mâhnită.  — Ba culegem și pentru ma-ta, se grăbiră a zice amîndoi copiii.  — Nepoții ăștia o să-mi dezbrace pădurea de flori.  — și te superi, taică părinte?  zise Zoe.  — Eu nu, păserile să nu se mînie.  — Dar ce, ale lor sînt?  zise Georgică.  — Vezi bine, ele stau în pădure.  Georgică remase cam pe gînduri.  — Culege, dragă, nu te potrivi; părintele te amăgește, zise cucoana ținea. . .  De-o dată li s-a deschis innainte o poiană veselă, pe jumătate luminată de soare.  De jur împrejur fagi și măsteacăni cu muguri verzi, se clătinau alene.  Un stol de păserele cu pene strălucitoare zburau, fășiind, speriate de năvălirea musafirilor.  În margenea poienei cînta o mierlă cu șuier prelung și duios.  Pe-alături, pri-ntre foile verzi, late și lungi, se vedeau albind mărgăritarele mirositoare, legănîndu-și florile sfioase.  Iarba verde îți fura pe nesimțite vederile.  Îi prinse un farmec sfînt, tainic.  Frumusețea neîntrecută a naturei le robise inimile.  Cu toții simțiră acel 'fior de evlavie, ce-l dă frumosul neplăzmuit de mînă omenească.  Poiana, înconjurată de măstacăni cu trunchiurile albe, părea locaș închinat unor zîne atotputernice.  — Place-vă poiana, dragii taicai?  — Adevărat raiu.  Nu te mai saturi s-o privești.  — De trei zile o caut.  Dasem anul trecut peste ea, dar acum n-o nimeream.  Să vedeți, cum am aflat-o.  Umblam astă vară după minătărci, cum e treaba noastră a călugărilor.  Aud un răget.  țeranii n-au voie să dea vitele în pădure.  Zic: „S-o fi rătăcit vre-o vită și bietul creștin o crede pierdută”.  Merg într-a-colo, caut.  Nimic!  Pădurea deasă ca peria.  „Ge-o fi, doamne?  Năzăritură? ” . . . Iar  aud muget, dar mai aproape.  Apuc razna într-acolo.  Merg, merg.  și de-o dată, mă văz aci.  In mijlocul verei, iarba la genunche!  Doi boi, priponiți cu funii lungi, stăteau tolăniți, sătui de atîta bielșug.  Iși chemau stăpînul!  Singur un țeran știa de seama poienei tăinuite.  Pe la spatele mănăstirei ajungi răpede aci; pe drumul pădurei, e ocol, nu glumă.  Cobori, vorba Turcului, un deal, o vale și-o limbă de pădure.  — Numai în raiu o fi mai frumos, făcu iar Tache.  Copiii culegeau mereu flori, uitind de melci, de Dunăre și de foame.  Cucoana ținea ochi la umbra unui măstacăn din mijlocul poienei un loc nimerit pentru stat la masă.  Călugărul, zîmbind, scoase din buzunar o sticlă și-un țoiu.  — Pînă la vinul vostru din oraș, să vă cinstesc cu țuică de-a noastră călugărească.  Întîiu pe nepoată:o fi slăbit la inimă de cît a supt-o șarpele de fată.  — Eu nu-i zic s-o înțerce?  făcu cc.  ținea.  — Minunată, unchiule. .  — De unde-o ai, zise Tache, după ce o privi în zare și-o gustă sorbind încet.  — Dumnezeu să-l erte, de la răposatul stareț.  De Paști și de Crăciun dedea fie-cărul din noi cîte zece sticle.  Cum nu prea beau, am pus din ele la o parte.  Cinstesc cîte-un prieten.  Vorba aea: „dar din dar se face raiu”.  — Un galben să dai pe sticlă și nu găsești la București așa țuică.  — Bun suflet era bietul bătrîn!  și zi, nici pînă azi nu s-a aflat cine l-a ucis?  — Au intrat ca-n pămînt.  De judecata oamenilor au scăpat, nu de-a lui Dumnezeu.  Putea să intre nepotu-so în temniță, de nu dovedea că-n ziua aceea botezase unui prieten și-a stat la cumetrie pînă noaptea. . .  Liza adună copiii la masă.  Cu toții s-așe-zară jur în prejur pe iarbă.  Călugărul binecuvînlă mîncarea și băutura.  — Ce gustoase par toate!  Fericiți sătenii, cari îșî duc viața în mijlocul naturei!  — Cu atîta mai dovedesc și ei.  De n-ar avea nici aer, chiar ar pieri, sărmanii! . . .  Cu vorbe, cu glume, friptura și vinul scădeau, iar veselia creștea.  Lauda cea mare a primit-o Liza pentru cozonaci.  Pelinul roș îmbujorase obrajii.  — Bietul stareț!  L-au ucis chiar in pădurea pe unde venim la mănăstire?  zise Tache.  — Drept la mijloc, unde sunt doi măstacăni gemeni.  — Ziua-n amiaza mare?  — E drum neumblat.  În zile de lucru, cine vine la mănăstire?  — Avea bani la el?  — Vezi bine.  Zece mii de lei.  Nepotu-so era în vorbă să ia o moșie în arendă.  C-o septămînă înnainte a fost aci.  Ce om de ispravă și cu scaun la cap!  S-au înțeles, îndată cum o cădea la învoiala cu moșia să-i scrie lui unchiu-so s-aduca banii.  Peste o septămînă primește o scrisoare în care îl zice: „E gata tot.  Te rog, vino”.  Starețul nu vedea bine, i-a cetit o baiatui ce-l avea pe lîngă dînsul.  A poruncit Sfinția-sa, de cu seară, să pregătească trăsura pe a doua-zi.  și-a plecat.  Se zice c-avea cu el o mie de galbeni zimți.  Nu s-au mai întors vii, nici el, nici vizitiul.  Pe amîndoi i-au adus morți!  — De unde au știut hoții de scrisoare și de bani?  — Scrisoarea fusese falșă, nu era de la nepotu-so.  — O fi fost de la unul, care știa de toată daravera?  — Vezi bine!  — și nu s-a aflat nimic?  — Nimic.  Cercetări, iscoade, în zădar!  Ca-n pămînt au intrat și ucigași, și bani!  Caii și trăsura s-au întors singuri la mînăstire.  Hoții, se vede au fost doi: unul a ținut caii, altul a ucis întîiu pe vizitiu.  Bătrînul ce putere avea?  Adună, sărmanul om, bani și nu știe că-și adună moartea.  Ce suflet bun!  Bietul nepotu-so, plîngea în glas.  Diavolul, cînd vrea să piarză sufletul omului, trimete întîiu lăcomia; ea aduce de toate.  Au cercai ei hoții, de multe ori să-l prade.  N-a fost chip:avea un cîine deștept și vizitiul, cari dormeau la ușă.  Pe urmă, la mănăstire e strajă.  De ce s-s temut n-a scăpat.  — Unde să-i vie în gînd că l-or omorî ziua mare?  — Pe oara lui, starețul ăst nou nu ese din mănăstire.  Umblă îmbrăcat mai prost decît mine și se vaeră că n-are și n-are bani.  — Să nu înnoptăm, Tache, zice Liza.  — Noo, ce-or să ne ia?  Copiii?  — Hoțul te bate dese ori pe datorie și te mustră de ce n-ai bani, zise cc.  ținea.  — Aea e-n glumă! . . .  Au petrecut cu toții o zi veselă, cu soare darnic de viață și voie bună.  Mirezmele florilor primăvăratece le dezmierdau tainic simțirea.  Păserile se întreceau în cîntece, cînd duioase, cînd vesele.  În mijlocul naturei, Tache se simțea ușurat de griji și nevoi.  Nu mai era martor la viclenia și hărțueala dintre oameni.  Aci lupta nu e a-tît de fățișă ca-n oraș.  Natura, cu frumuseța-i neîntrecută, o ascunde.  Trebuie ochi ageri, ca să zărești războiul vecinie ce poartă de la firicelul de iarbă și furnica aproape nevăzută pînă la stejarul tainic și omul, numit, în bătaie de joc, regele naturei.  Auzi, rege!  El, pe care-n cîteva ceasuri îl pot ucide ființele, nevăzute de mici ce sînt!  Copiii se jucau de-a ascunsele prin margenea poienei; zburdau ca niște mielușei.  Georgică într-un tufăriș dase peste un șarpe încolăcit.  Cît p-aci să pue mîna pe dînsul, strigind:  — Tată, tată, vin-o de vezi ce-am găsit eu.  Liza, fiind mai aproape, alergă răpede.  Inima îi spunea că-i o primejdie.  Cind aruncă ochii, ce să vezi?  Era un șarpe vînăt-verzuiu pe spinare.  Se făcu galbenă și strigă fără sine:  — Nu pune mîna, e șarpe!  Tache, venind și el, îi liniști:  — Nu vă temeți, e încă amorțit.  Poftim: copiii netrăiți la țară.  Nu-i cunosc nici bucuriile și nici primejdiile!  — De punea mîna, îl mușca, zise Liza mai venindu-și în fire.  Georgică se uită mereu la jivina din tufă.  — Mamă, șarpele din povestea matale nu mușca.  — Ala e șarpe de casă.  — Nu fiți așa fricoși.  La noi șerpii veninoși sînt rari.  Cit am hoinărit eu prin pădure, cînd eram mic, și nu m-a mușcat nici unul, zise Serafim, și începu să fluere smomind cîntul unei mierle. . .  Călugărul s-a culcat în glumă și adormi într-adins pe iarbă.  Bătrîneța obosise.  Copilița cea mică, Magda, dormea dusă, îmbătată de aerul pădurei.  Cerul albastru, poiana verde se-ntreceau ademenind privirile; liniștea adîncă da sufletului întipărirea veciniciei fără de început și fără de sfîrșit.  Servitoarea, Zinca, adunase un mănunchiu de mărgăritărele.  Împrejmui frumos cu foi umede capetele cozilor ca să nu se ofilească.  — Să-l ducem acasă.  Tare-s mîndre!  La noi le zicem sufletele.  — Suflețele!  Oare de ce?  întrebă Liza.  — Poate unde înfloresc primăvara, cînd vin sufletele din ceea lume să-și vază rudele.  — Ce-i bun, dacă noi nu le vedem?  zise c. c .  ținea oftînd.  Își adusese aminte de părinți, de copilița ce-i murise mică și de soțul cu care trăise-o viață.  — Unora li se arată, zise Zinca.  Cc.  Tinca și Liza au plecat împreună cu Tache și copii prin poiană.  Copacii bătrîni și înnalți își clătinau încet vîrfurile.  În tăcerea domoală, s-auzea foșnetul și pîrîitul crengilor uscate de sub pașii lor.  O veveriță spăriată începu a sări din creangă în creangă, din pom în pom.  Copiii cu mirare întrebau ce-i aea cu coada groasă, pisica selbatecă?  și alergau pri-ntre copaci s-o vază mai bine.  — Să nu rătăcim, Tache.  — Nu-ți fie teamă: copil, hoinăream zile-n-tregi prin pădure.  E un fel de simț care le face să nimerești locul de unde ai plecat.  — Ca pisicile, zise zîmbind cucoana ținea.  — Să mergem, tăticule, poate ajungem colo, unde se văd palatele alea albastre, zise Georgică.  — E cerul, nu-s palate.  Nu-i așa tată?  făcu Zoe.  — Firește!  Serafim privea fericit veselia copiilor, ai căror obrăjori se rumeniseră de soare și aer.  În cadrul naturei liniștite, viața era lipsită de griji.  Le lăsaseră în haosul orașului.  Lui Tache îl părea reu după traiul de la țeară.  I se treziseră amintirile copilăriei; cînd crescuse slobod, la cîmp și în pădure, doinînd din fluer cu băeții de țeran.  „Orașul trage ca și prăpastia, iar în el găsim numai jale și durere! ”  își zicea el.  Privind copiii, gîndea, fără de voie, la viitor.  „Ce-i așteaptă oare în această Sodomă și Gomoră?  Nu poți ști ce-ți aduce ziua de mîine.  La țară o zi s-aseamănă cu alta; poftele, nevoile nu sînt așa mari.  Nu întîmpină omul atîtea ispite.  Viața, trăită în largul și întinsul șes al naturei, nu pare încătușată ca la oraș.  Viitorul copiilor va li cum a fost și al tău Necunoscutul fioros nu te mistuie zi cu zi și clipă cu clipă.  Frumusețele naturei, chiar grozăviile ei mărețe, te răsplătesc de toate neajunsurile.  Își amintea de-o grindină ce-i apucase într-o primăvară la cîmp.  Noroc de car: se tupilase sub el.  Cînd a eșit, ce minune i se aretă ochilor!  Cîmpia verde se prefăcuse în potmol de ghiață.  Boabele de grindină, mari cît oole de porumbel, străluceau ca diamante la razele soarelui.  Adevărată sărăcie, dar nespus de frumos!  Ori, cînd, după șuvoae și furtuni, alerga pe pe malul gîrlei, ce curgea furioasă, blestămînd, că i s-a turburat liniștea.  Dar în nopțile senine, cum sta tolănit în iarbă, ascultînd rumegatul domol al vitelor?  Asemăna toate acestea cu grija și sărăcia orașului; îl prindea necaz de ce n-a remas în căsuța și pămîntul bătrînesc!  Cel plecat de la sat se izgonește pe el și neam de neamul lui din mijlocul naturei dătătoare de viață.  Plăcerile orașului sînt ca și belia; știi că te ucid pe tine și pe urmași, dar nu te poți desbăra de dînsa.  Plecarea de la țeară se poate asemăna cu izgonirea Iul Adam din raiu.  El și urmașii duc păcatul strămoșesc.  La oraș i se schimbă omului și suflet și credință.  Își amintea de basmele neîntrecute prin frumusețele palatelor, a zînelor și-a feților frumoși, cum le credea pe toate și cîtă înnălțare sufletească simțea.  Dar credințele, datinele de la serbători, cît farmec și bucurie nu-i aduceau!  Cu ce nerăbdare aștepta pe Moș Ajun, colindele, Anul Nou, steaua și toate bucuriile ce-aduce prăznuirea serbătorilor.  Își amintea cu evlavie, cum, fiind copil mic, mumă-sa îl îmbrăca frumos cu primenele albe și-l trimetea să împarță ulcele și donicioare cu flori la toartă, pline cu lapte ori cu vin.  Cu cîtă bucurie alerga pe la case!  Erau de sufletele morților. În  ziua aceea avea atîta bucurie ca și cum ar fi dus daruri moșilor și frățiorilor morți.  Astfel de simțiri și bucurii nu vor mai avea copii de copiii lui.  și pentru ce această izgonire din mijlocul naturei?  Pentru o amărîtă bucățică de pîine!  Cerințele la oraș sînt mai mari și omul se chinuie să și le împlinească.  Tot cît cîștigă se duce.  Atunci, care-i folosul izgonirei din mijlocul naturei? ”  Acum, cerca s-alunge astfel de gînduri, căutînd să se bucure de frumuseța zilei.  Mergînd a lene, cucoana Tinca aduse vorba despre unchiul lui Tache, de la oraș.  — Zicea Zoița că nu știe ce aveți de nu mai mergeți pe la el.  — Fățarnică femee!  De cîte ori ne ducem, dă ghionturi în rudele cari așteaptă moșteniri, în loc să fie iconoame, făcu Eliza.  — Dacă n-o lăsa nepotului de soră, cui să lase, rudelor ei?  — L-a întîlnit Tache pe unchiul Sandu, vre-o lună-n urmă, era foarte supărat.  — Cum n-o fi?  Zoițica iși adusese farmacistul în casă.  — Se poate?  — A venit de la Craiova slab, prăpădit.  Voea să moară la ea.  — Auzi îndrăzneală!  — Se ține de șapte ani cu dînsa.  Sandu a suferit el doo-trei zile pe urmă i-a hotărît să plece c-aduce poliția: „Ce vrei, să-ți îngrop ibovnicul?  i-a zis, fie-i el acolo.  Era atacat, a murit peste trei seplămîni.  Dumnezeu nu bate cu ciomagul.  Multă morfină a înghițit bietul Sandu!  Mergeam uneori pe la noo ceasuri.  Ea, gătită de petrecere, de ducă. — „ Cuconul Sandu ce face? ” .  —„Doarme, somnorosul! ” .  Altădată mergeam pe după masă, ziua.  Tot dormind îl aflam! — „ Sandu are boala somnului”, zicea dînsa rîzînd.  — Adevărat, totdeauna căsca și-i era somn.  — Îl îndopă farmacistul.  — De cînd a botezat pe Magda, nu știu de-a fost de doo ori la noi.  — Cît s-a certat cu dînsul să nu boteze!  — Rea-i la inimă!  Cînd vine, n-aduce o zaharică unul copil.  — Toate ca toate, dar testamentul e ce e.  — Dacă n-ar face de loc, tot mai bine ar fi.  Ar lua ea și ne-ar veni și noo ceva. . .  Obosiți de primblare, s-au întors la poiană.  Călugărul a făcut din nuelușe un coșuleț, l-a îmbrăcat cu foi, a pus pămînt, și a așezat în el mărgăritarele cu rădăcină cu tot.  — Mamă, frumos e buchetul ăsta!  O să-l duc mîine profesoarei; zise Zoe, venind și ea cu-n smoc de flori.  — Ai dormit bine, unchiule?  făcu Eliza.  — Somnul nu strică.  Numai cînd doarme, nu păcătuește omul.  — Nu-ți e sete?  — Un pelinaș n-ar strica, doar o dată pe an e zi întîitu de Maiu;  — Pelinul s-a dus!  — Aferim!  și să nu mă treziți?  — Să te trezim la păcate!  — Pe lîngă cele multe, mergea el și ăsta, făcu bătrînul clipind șiret.  — Noo ni-i foame.  — losif n-a venit?  Zicea că se răpede, îndată ce scapă de la stareț.  Frumos viers are.  — Se vede cineva venind.  — O fi el.  Cîntă niște doine oltenești. . .  Iosif sosi și el.  La masa a doua, veselia a fost mai mare ca la cea di-ntîiu.  Ciocnind păhărele cu vin roș, se hiritiseau s-ajungă ani mulți.  Părintele losif, mai mult tînăr decît bătrîn, părăsise valurile lumei de focul unei dragosti.  In loc să se omoare, s-a închis în mănăstire.  Avea glas frumos.  Le-a cîntat doine de cele ce-ți merg la inimă.  N-a fost petrecere zgomotoasă, care să turbure simțirile, aducînd oboseală, ci, din potrivă, sufletele erau intr-o liniște domoală, odihnite de griji.  Spre-nserate, plini de voie bună, au plecat cu toții la mănăstire.  Liniștea pădurei, întreruptă numai de glasul privighetorilor ce se întreceau în cîntece, îi umplea de evlavie, deșteptînd simțiri tainice, șoapte din vremi de mult trecute.  Recoreala serei de Maiu domolea patimile și tuturora li se pogorîse în suflete liniștea.  Erau ca niște copii nevinovați, lipsiți o clipă de suferinți și griji.  La mînăstire și-au luat remas bun, plecînd mulțumiți de petrecere.  Magda adormise la sînul Elizei.  Fericirea copiilor era singura ei bucurie.  Copila zîmbea gingaș prin somn.  Cocoana Tinca sta alături, ținînd în brațe pe Zoe.  În față sta Serafim cu Georgică.  Servitoarea ședea pe capră.  — Am avut noroc de zi frumoasă.  — Or fi zece ani, de cînd am fost cu Dumnealui, Dumnezeu să-l erte!  Ce ploae ne-a apucat în pădure!  Tocmai cînd era cheful mai în toiu.  — Tache are noroc.  și anul trecut a fost vreme bună.  — Cînd e frumos de zi-ntîiu de Maiu, prind curaj tot anul.  Poate unde e ziua în care ne-am cununat.  Ce veselie era, cum veniseră podgorenii cu urcioare de vin!  Trei zile încheiate a ținut petrecerea cu lăutari, cu danț, cu mese și băutură.  — Mergem cam încet.  Bieților copiii le-i somn.  — Pe la noo sîntem acasă.  Cc.  Tinca doarme la noi.  O fi obosită.  Cînd s-ajungă în dealul Spirei?  — Nu se poate.  Găinele mele pînă în zio cer de mîncare.  — Nu fac ele, cît ține mîncarea.  — Le țin de mîngăiere.  fiecare îșî știe numele.  Am una care nu se oo, pînă n-o pun după sobă.  — Ai de lucru, de!  — Așa-i, cînd remîi pe lume singur cuc.  țiue urechile de singurătate.  Nu poți în toate zilele eși de-acasă.  Cei cari au greutăți și familie se vaetă, dar greșesc.  Ferice de zilele tale, cînd nu le simți cum trec!  — Ia un copil de-al primăriei!  — Azi greu se nimeresc buni copiii tăi, dar încă de strînsură?  O să iau o fată a verei mele de la țară.  — De ce nu iai un băiat, par-că are destui.  — Fata o măriți și cu ginerele te înțelegi mai lesne decît cu nora, care, după ce o aduci în casă, vrea să te joace ca pe urs.  În vremea asta, soarele asfințise.  O adiere recoare venea dinspre cîmpiile proaspăt arate și de pe lanurile verzi.  Cc.  Tache cîntă doine auzite în copilărie.  — D-le Serafim, reu faci că nu te îmbuni pe lîngă Sandu.  Bună oară azi, de ce nu i-ai poftit?  — Pe ursul ăla!  El, de cînd a avut dambla, nu bea vin.  Dînsa ne iubește ca sarea în ochi.  Ne strică toată veselia cu înțepăturile ei.  — De-ar avea copiii noroc, să nu moară el înnaintea ei.  — Are ea grijă de asta, fii pe pace, zise Eliza.  În depărtare, zgomotul orașului vuea ca un clocot nesfârșit.  — Auziți tartorul în care fierb bieții oameni?  zise Tache.  — Tu trebuea să remîi țeran, la sat, făcu Eliza.  — Ce bine ar fi fost!  Borșul cu buruene și mămăliga mîncate pe brazdă sînt mai gustoase decît carnea și bunătățile orașului!  Cum să fie omul sănătos în zarvă și gălăgie, unde colcăesc patimi, uri și zavistie?  Se luptă frate cu frate de la bucata de pîine!  Prietenii te sapă, rudele te-ar sorbi într-o lingură de apă.  Nu mai e dragoste, nici încredere; interesul cel mai josnic îi mînă pe toți.  Pămîntul de-ar fi să-l moștenească, tot n-ar desfășura atîta viclenie, n-ar alerga la atîta reutate și fără de lege.  D-aea m-am desgustat de oraș, unde și aerul și casele înghesuite și oamenii vicleni te înnăbușe.  — Parcă la țară e mai bine!  zise cc.  Tinca.  — Barim sînt mai rari.  și reutatea țeranului e mai pe față, nu ascunsă ca a orășanului.  - Nu se ucid de la o drîmbă de pămînt?  — Te uiți ce scriu jurnalele!  La atîtea milioane de oameni e și cîte un nebun.  Pe cînd la oraș, cel care-l crezi mai prieten, acela te pizmuește mai reu.  Cîți nu mă sapă pe mine!  — Viață mai grea!  S-ar mînca om pe om!  -  — Dacă ești reu îmbrăcat, din calic nu te scot; de ești bine, se miră ce hoție ai făcut, de te-ai înțolit.  Unde întorci ochii, necinste, clevetire, zavistie.  De atiția ani sînt la biurou.  N-am un singur prieten.  De ce?  Fiind-că nu le dau de băut, nu merg cu ei la chefuri.  — D-ta ai griji, copii.  — Dînșii, chiar de au, puțin le pasă.  La cărți, la biliard îs nelipsiți. . .  De odată văzduhul resună de chiote și de zurgălăi.  O trăsură cu șase cai venea în goana cea mare.  Pocnete de harapnice despicau văzduhul cu șuere de șerpi.  Birjarul, zăpăcit, căută să dea în lături; surugiul furios lovi în caii de la trăsură, cari, spăriați, o luară razna pe cîmp.  A fost o minune de nu s-au răsturnat.  Vizitiul, om îndemănatec, s-a răpezit și-a luat caii de hățuri și, cu vai nevoe, i-a liniștit.  S-au coborît cu toții jos din trăsură, pînă a adus-o iar la drum.  — Poftim ce va să zică îngîmfarea ciocoiului!  Putea să ne omoare.  Fumuri de. . . calic înțolit.  Cine știe ce Grecoteiu îmbogățit! -  — Am ținut caii țeapăn, alt-fel ne culegeau oșcioarele.  La doozeci de pași e o rîpă, zise vizitiul.  — Am scăpat de cumpănă ca prin urechea acului.  Prea s-a înnoptat.  — Resare Luna îndată.  Surugiul o fi fost beat.  Cu nebuni de ăștia se putea întîmpla pacoste și ziua mare.  De-aci în colo drumul s-a petrecut în liniște.  Copiii picurau de somn.  Din pricina trecerei de la liniștea naturei la zgomotul orașului, o jale le încătușea sufletele tot mai mult.  Serafim se întreba nedumerit:  — „Ce-a fost nu mai e, ce va fi nu-e încă.  șubrede temelii are sărmana noastră viață! ”  Copiii dormeau somn liniștit.  Tache privindu-i gîndea:  — „Dormițî, dragilor, păn visuri rele nu vi-l turbură,-păn greutățile vieței nu vă apasă pieptișorul gingaș”.  Luna se ivi mare, luminoasă, vărsînd asupra drumului o ceață de argint străvezie.  In văzduh se lăsase mirosul cîmpiei înverzite.  Cu cît s-apropiau de oraș, cu atîta îi prindea părerea de reu după ceasurile petrecute în farmecul pădurei.  fiecare avea simțirea nestatorniciei lumei acesteia.  Birjarul, ca să se desvinuească, tot îi da cu vorba:  — Să fim buni bucuroși c-am scăpat cu spaima.  Mai an țerț, un tovarăș al mieu ducea niște negustori la Urziceni.  Tot așa au întîlnit o trăsură cu patru cai, în șir.  Berecheții erau beți și mînau turbat.  Dă omul să se ferească.  Aș!  Caii speriați iau vînt și răstoarnă căruța.  Unuia i s-a rupt o mînă, altuia un picior, trăsura s-asfărmat.  A trebuit s-aștepte niște care, să-i întoarcă la oraș.  Ceas reu și pace!  Capitolul II  Treceau anii, și nimic nu se intîmplă în căsnicia domoală și ticnită a lui Tache Serafim.  Copiii creșteau încet, pe nesimțite.  Liza își petrecea zilele cu grija și trebile casei; Serafim, cu slujba.  S-apropia Crăciunul, Liza nu era tocmai bine din pricina sarcinei.  Într-o seară, Serafim, venind de la slujbă, ca de obiceiu, dezmierdă copiii pe rînd, dîndu-le cîte o mandarină.  Privind de-amănuntul pe Zoe, o văzu îmbujorată la față.  O pipăi la frunte.  Avea căldură!  La masă copila nu mîncă mai nimic.  A doua zi, doctorul spuse că e scarlatină.  Pînă-n seară se bolnăvi și băiatul.  Pe Magda a dus-o la cc.  Tinca.  Copiii boliră șase septămîni.  Liza i-a căutat singură, zi și noapte.  Cînd Serafim vroea s-o ajute, trimițind-o să doarmă, era în zădar.  La fiecare ceas alerga să vază ce este și de nu le trebuie ceva.  Boala copiilor o slăbi și pe dînsa.  Vorba cucoanei Tinca: „Bolnavul zace o boală; cel de lîngă el, doo: boala ostenelei și a supărărei”.  Grija, teama de-o complicație ori de o nenorocire, nu-i lăsa liniște nici o clipă.  Nu putea mînca mai nimic, simțea lîncezeală și sete; i se usca mereu gura ca de friguri.  Ceasurile îi păreau nesfîrșite.  — „Oh!  De-ar putea o mamă să zacă ea toate boalele copiilor iubiți! ”  Se gîndea mereu Liza, sfârșită de oboseală și frică. . .  Necazurile s-au uitat lesne, cînd primejdia a trecut.  Văzindu-și iar copiii în jurul mesei, îi păreau mai dragi, mai cuminți și mai frumoși.  Bunurile lumei întregi nu prețueau pentru biata mamă cît însănătoșarea copiilor ei.  A fost pentru familia lui Serafim o iarnă grea, plină de griji și de cheltueli.  Nădejduea că primăvară va fi mai bună.  Boala îi ținuse destul bani; dar nu se plîngea; nimic nu era prea scump, ca să-și mîntuie copiii.  Pe vară hotărîse să meargă Liza cu ei unde-va la aer curat.  Căpătase o lucrare de contabilitate la o casă.  Cîștigă vre-o cîte-va sute de lei.  Cu acestea și mai cu leafa, se bucura, că va putea trimite familia la aer curat.  Cu drag ar fi muncit zi și noapte pentru nevastă și copii; dar, val anevoie găsește funcționarul cinstit vre-o lucrare în adaus.  În leafă Îi e toată nădejdea.  Dacă ajunge sau ba, dacă cheltuelele i s-au sporit cu copiii sau cu bolile, nimeni nu-i întreabă.  Se zbate ca peștele pe uscat.  Nu știe, bietul, de unde ar scoate pitacii ce-i lipsesc!  Pentru toată lucrarea avea să-i vie vre-o patru sute de lei.  — „Poate mai găsesc și la alți negustori! ”  Serafim era fericit, amăgindu-se cu aceste gînduri.  Căsnicia lui era model între cunoscuți: funcționar harnic, om cinstit, soț și părinte iubitor.  De cînd se luase cu Liza, nici odată nu se ivise ceartă între ei.  Puneau lucrurile la cale cu bună înțelegere.  Din venitul celor zece mii de lei ai zestrei, plăteau chiria, leafa o da în mîna Elizei, s-o cruțe cum o ști ea.  Tovarășii de la minister îl porecliseră „patriarhul”, menind c-o să aibă doi-spre-zece copii ca lacov.  — Numai să am cu ce-i ridica.  Mi-s dragi copiii mai mult ca viața.  — Innainte era vorba că unde vine un copil, vine și-o pîine mai mult pe masă.  Dar ție, pîrlit de funcționar, mai curînd te poți aștepta la vre-o scădere, la vre-o curbă noo, decît la un spor, zicea lorgulescu.  — E grea viața slujbașului și tot dau năvală la slujbe ca orbii.  Pentr-un loc de nimică năvălesc sute de candidați, zise Serafim  — Ce vrei, nene, să facă?  De ce să se apuce omul?  Negoțul pe mîna străinilor, fabricile și atelierele tot așa.  De la stăpîn pînă la rîndaș, toți străini!  Noi ca noi, dar ce vor face cei ce vin în urma noastră?  zise Ghițu.  — De cînd lumea, negoțul la noi a fost in mîinile străinilor, zise lorgulescu.  — Te-nșeli, vericule.  Am avut negustori, am avut meșteșugari, dovadă breslele și bisericile ce le poartă numele.  și erau o putere.  Străinii se furișau pe ici pe colea.  Pe cînd azi!  Nenorocirea-i că ai noștri n-au deschis ochii din vreme, nu și-au trimis feciorii să învețe negoț și meserii în străinătate, ci au dat busna să fie advocați, profesori, doctori, slujbași.  Bun lucru și ăsta, dar vezi că negustorii și breslașii vechi au murit și străinii le-au luat locul.  Au venit cu mașini, cu oameni iscusiți și-au prins tot.  Ce n-au putut face în țeară, ne-au trimis de-a gata mărfuri din țerile lor, dar tot la de-ai lor.  și, încet-încet, Romînii au pierdut și ce brumă de credit mai aveau.  Străinul, dacă a deschis prăvălie ori atelier, și-a adus de-ai lui, rude ori cunoscuți, nu ne-a luat pe noi.  Acum stăm, nene, cu degetul în gură ca și copilul dorit de țîță.  Ne uităm cum cîștigă milioane, cum trăesc bine, întemeiază familii și se răsfață în toate, iar noi scîncim la stat după o lefșoară de-o sută, doo de lei.  Vezi asta-i, închee Tache Serafim, par-că mirîndu-se singur, de unde atîta oratorie pe el.  — Zi: Doamne ferește de mai reu, adăogă moș Nae.  — Mai reu cum?  Doar să ajungem să cărăm apă la străini, vorba lui Vlădică Suhupan, zise Serafim.  — Uit-te, pîn-acuma erau măcar moșiile în mîinile Romînilor, face Iorgulescu.  — Cu numele, că arendașii doar străini erau și ei.  — Or să fie numai străini, dacă merg lucrurile tot așa.  — Se vede că nu merităm mai mult.  Romînul, vorba lui Tache Ionescu, „e bon vivant”.  Care din noi nu cheltuim mal mult de cît avem?  Nu trăim pe datorie?  zise lorgulescu.  — Nu se-mbogățește țara cu iconomiile funcționarului.  Uit-te, eu sînt bătrîn: de cîte ori am cercat să pun la o parte cîte ceva, par-că era vrăjit.  Cum aveam doo trei-sute, mă lovea o boală ori o nevoie și se ducea tot.  Îmi era necaz, că-n loc să cheltuesc pe niscai-va plăceri, îi dam pe necazuri, zise Nae.  — Tot era bine c-aveai.  Ce te faci la o boală, de n-ai lăscae chioară?  zise Serafim. . .  — Păzea!  mă!  Vine șeful. . . la  iscălit!  Lăsați politica.  Nu planurile voastre vor împiedeca țeara să se ducă de rîpă, Romînul e gură bogată, vorbește mult și nu face nimic.  Străinul tace și face, zise lorgulescu.  — A spus și lorgulescu o vorbă de ispravă!  Pe ziua de azi să taci.  El, bietul, muncește, de-i trec sudorile. . . la  Cozman, făcu Ghițu, tocmai cînd șeful era să intre, ca să nu-i mai poată respunde cei ciocnit.  Iorgulescu, de necaz, îi aruncă o căutătură să-i bage-n speriațl.  Ghițu pufni de rîs, înnăbușit, schimbînd penița de la corideiu, deși era noo nouță.  — Irosești banul statului, mă musti, zise lorgulescu, aruncîndu-i penița cea noo sub nas.  Capitolul III  Stelele sclipeau din depărtarea lor albastră, aruncînd lumină rece asupra nopței de primăvară.  Din cînd în cînd cîte una fulgera săgeată aprinsă, se prăbușea în lumi necunoscute, măsurînd adîncul nesfirșitului.  Străzile lăturalnice, tăcute, amorțiseră într-un somn domol.  Lumea obosită încetase goana după cîștig și pradă.  Rar cîte-un trecător, întîrziat la petrecere, se-ntorcea spre mahalaua depărtată.  Intr-asemenea noapte Serafim eșise grăbit de-acasă, ascultînd și uitîndu-se în toate părțile, doar ar găsi vre-o trăsură.  Supărarea îl mîna cu biciul ei neîndurat.  Din cînd în cînd gîndea tare: „Numai de-ar fi acasă! ” .  Inima îi sărea la ori-ce uruit: „Oare e goală? ” .  Se oprea locului să strige.  În zădar.  Era un muscal ce ducea doi îndrăgostiți la șosea.  Din nou apucă răpede, spre piața teatrului.  Abia acolo găsi una goală, o lo și dădu adresa doctorului „Oh!  Sărmana Liză, s-o pot scăpa!  Ași da tot ce am!  Sfîntă Născătoare, aibi îndurare de copii! ”  Alt gînd îl năvălise și-i muncea sufletul: „Oare l-oiu găsi?  E cel mai mare doctor.  El a scăpat pe nevasta șefului din gura morței.  De-ar fi acasă!  și-o mai aduce aminte c-am fost colegi în gimnaziu?  Doar eram la clasificație înnaintea lui.  Pe dînsul norocul l-a săltat, pe mine m-a părăsit de la început”.  Răpede înse uită toate astea.  0 vedea pe Eliza galbenă, istovită, prinsă de leșin.  Din aceste gînduri îl trezi trăsura oprită di-ntr-o dată, în fața unei case mari, luminată peste tot cu electricitate.  Din lăuntru s-auzeau sunete de piano, se vedea lume, mișcare.  Era o serată.  Cu tot chinul sufletesc, gîndul, tiran nestăpînit, îi șopti: „Băiat nevoiaș ca și mine!  Unde-i el și unde eu? ”  În curte așteptau cupele și echipaje de case.  Tache, cu inima strînsă de durere și teamă, că nu-l va primi, sună.  Feciorul deschise.  — D-l doctor.  E grabnic.  Chiamă-l, zise Tache răstit că să-și învingă sfiiciunea.  Servitorul, deprins cu astfel de vorbe, fără a se grăbi și, fără măcar a-l pofti s-așteple, se roti pe călcîie, mergînd spre camera, unde se jucau cărți.  Peste cinci minute, cari lui Serafim îi părură ani, doctorul întră în sală cu zîmbetul neisprăvit după gluma unul prieten.  — D-le doctor, vă rog, veniți răpede: nevasta mi-i în primejdie de moarte.  — 0 facere probabil.  — Da, zise Serafim, prins de teamă că n-o voi să meargă.  — A născut?  E o emoragie?  — Da.  De opt zile, a născut.  Dar acum e reu, a leșinat!  — Are căldură?  Ești cu trăsura?  — Da, da, d-le doctor.  — Niculae, pardesiul și pălăria!  De întreabă duduea, spune că m-a luat la un bolnav.  Într-un sfert de ceas sînt îndărăp.  Spuse acestea încheindu-și pardesiul, eșind  Pe drum, doctorul cercetă despre boală, de vrîstă, cîți copiii are.  Serafim, văzînd că se interesează de el, crezu nimerit să-i amintească trecutul.  — D-le doctor, nu știu de vă mai aduceți aminte de Dumitru Serafim, coleg de gimnaziu.  — Serafim, poreclit „Cumintele mamei”?  D-ta ești?  — Chiar eu.  — Cu ce te ocupi?  — Funcționar la ministerul de finanțe.  Orfan, n-am avut cu ce merge mai departe.  Trăsura s-a oprit la o casă mică încunjurată cu uluci.  Serafim sări răpede, ajutînd și pe doctor.  Amîndoi intrară pripiți în sălița luminată de-o lampă ce împrăștia miros înnăbușitor de petrol.  Una di-ntre ușile ce dădeau în săliță se deschise, o femee grasă, cu înfățișare nu tocmai plăcută, eși plecîndu-se smerită înnaintea doctorului.  — A!  D-ta ești?  zise doctorul cu o mutră cam acră.  Ce-i cu lăuza?