SOFIA NĂDEJDE  Patimi  ROMAN  din  VIAȚA ROMÂNEASCĂ  EDIȚIA II  BUCURESCI  EDITURA LIBRĂRIEI C.  SFETEA  STRADA LIPSCANI NO. 96  1903  Toate exemplarele vor fi semnate de autoare  În loc de prefață.  Iată aprecierile ce d-nii G.  Ionescu-Gion și Ascanio, au binevoit a face asupra romanului „Patimi”, când a fost prezentat la concursul ziarului „Universul”.  În urma acestui concurs și în basa acestor măgulitoare aprecieri, romanul „Patimi” a fost distins cu premiul I-iu de 1800 de lei:  Patimi, cu motto: abyssus abyssum invocat cu 804 pagini, scrise des, urît și cari vor trebui pe di-ntregul copiate.  Autorul acestei lucrări își dă pe deplin seama de cerințele genului de composițiune literară numit romanul de moravuri.  Acțiunea în întregimea ei și firul povestirei se susțin admirabil; citirea, odată începută, nu se mai poate lăsa, de vreme ce, de la primele pagini, autorul a știut să excite în mod superior interesul cititorului pentru personagiile și povestirea sa.  Cunoscător desăvârșit al vieței de la țară din Moldova, autorul ă trăit, — lucrul se vede și se pipăe, — tot ce se petrece.  Cu mintea încă plină de desastrul agricol din 1899, el descrie cu căldură seceta, deznădejdea țeranului, superstițiile privitoare la secetă.  De altminteri, s-o spunem de la început, în ceea-ce privesce bogățiile de proverbe, locuțiuni și obiceiuri din literatura noastră populară, nimeni pănă a-zi, dupe câte știu eu, nu le-a folosit mai bine și mai cu gust de cât autorul romanului Patimi.  E o plăcere atât de rară să vezi încadrată vorba bătrînească, atât de addvărată și atât de pitorească, în șirul vorbirei de astă-zi.  Cred că, într-această privință, autorul romanului Patimi e primul scriitor român, care să fi folosit atât de nemerit locuțiunile populare.  Fără a silui întru nemic rostul logic și artistic al povestirei sale, autorul ne primblă aproape prin toate straiele sociale din Moldova și trece de la unul la altul fără ca atențiunea noastră să fie în ce-va jicnită, fără ca interesul să descrească în noi cât de puțin.  Trăsăturile sînt orânduite și pregătite c-o deosebită știință și c-o fericită potriveală.  În Patimi, cititorul atent și inteligent va vedea pe deplin psichologia personagiilor, lămurindu-se din toate vorbele și din toate faptele lor.  Nu sînt multe romane — fi-va-vre-unul?  — în literatura română, în cari caracterele să fie întregi de la începutul și până la sfârșitul acțiunei.  Patimi le are, în deosebi pe cele principale, studiate până în amenunte.  și toate acestea fără posă, fără afectațiune fără obositoare silințe: acțiunea se desfășură cu atâta natural, cu atâta ușurință și cu atâta potriveală, în cât, citind peripețiile Patimilor, la fie-ce pagină ești pornit a zice: așa este și nu poate fi de cât așa.  Din causa dibăciei autorului, străbatem cu personagiile Patimilor toate felurile de lume; pretutindeni sîntem în-adevăr, în real, pe terenul observațiunei pătrunzeitoare; vorbim cu ființe vii, pe cari le-am vezut, cari ne-au fost sau ne sînt prietene ori dușmane.  De la țeranul moldovean și de la sluga boerească și până la treapta cea mai înnaltă a aristocrației, Patimile ni-i zugrăvesc pe toți cu notele lor caracteristice.  Autorul e poet și artist în descripțiuni.  Seceta, hora, secerea, via, furtuna, doina și câte alte poetice episoade, bine legate de acțiunea principală, nu împodobesc romanul acesta!  Sînt pagini în cari autorul se ridică până la cea mai desăvârșită poesie, până la cea mai înnaltă elocință.  și toate acestea într-o limbă de o bogăție minunată, fără nici o zorzoană, fără provincialisme, curat românească și literară, împodobită numai cu locuțiunile atât de pitoresci și de adeverate ale literaturi populare, ale graiului curat al tuturor.  Pe lângă aceste prețioase însușiri, romanul Patimi mai are si pe aceea de a fi cinstit și cum se cade, cu toată cuviința și omenia ce se pot cere unui subiect moralisator.  Viața lui cuconul Tudoriță, a nefericitei Matilde, a Măriei, a lui Iliescu, a lui Ionescu și a tuturor alții, sînt pline de învețăminte, și aceste învățăminte ne sînt date cu atâta pedagogie, în cât, de sigur, din 10, cel puțin 8, ne vom folosi de dînsele în lupta de toate filele a vieței.  Patimi e un bun roman în toată întinderea acestui cuvînt.  Primesce, te rog, stimate domnule Cazzavillan, asigurarea prietenoasei mele stime.  1 Ianuarie 1902 G.  I.  lonescu-Gion.  Rugat de amicul mieu Gion a cerceta romanele alese de dînsul și aședate în a treia categorie a acestui raport, împărtășesc conclusiunile sale asupră-le.  22 Ianuarie 1902.  Ascanio.  PARTEA I  NENOROCIREA LUI MUSTEA  CAP.  I.  Hoții  — Înnoptăm reu, zise c. c .  Todiriță, mână mai iute, Gheorghe, iea-o pe șosea.  Vizitiul, un țigan ca de vre-o trei-zeci de ani, tăcu, pleoscăind de vre-o câte-va ori din harapnic, prin aer, iară a atinge animalele.  Caii, dând voioși din cozi, o luară ce-va mai răpede.  Se îndemnau unul pe altul, par-că și-ar fi zis: „Mergem la oves și odihnă.  Să ne grăbim! ” .  Soarele pleca încet-încet după dealurile verzi-negrii, ce se pierdeau, la dreapta, de-a lungul drumului, cât zarea ochilor.  Peste culmi se întindea, tot mai mult, ceața străvezie de seară; un voal alburiu începea să acopere coline și păduri; toate păreau că se pierd în tainele grele de pătruns ale nopței, ce, pe nesimțite, dar sigur, se apropia.  Soarele plecase și el sfios dupe dealuri, lăsând în urmă roșul aprins ca purpura unei bogate mantii regesci.  Odata cu asfințitul soarelui, o liniște domoală, un susur tainic, ademenitor la odihnă, se întindea tot mai mult în văzduh.  Noaptea, aducătoare de odihnă, dar și de groază, s-apropia.  Cuconul Todiriță, propietarul moșiei Chindeseii, legănat de arcurile trăsurei, s-adânci în gânduri, ce se înlănțueau și se urmau șirag-șirag, ca boabele unor metănii.  Fără nici o pricină îi resăriră în minte vorbele bancherului Aronovici:  „Sînt scumpi banii, cucoane Todiriță, scumpi de tot!  mai cu iconomie!  De la aceste vorbe, spuse îndesat, ce-i sunau și acum în urechi, gândul, neîntrecut izvoditor, se făcuse stăpân a-tot-putemic pe mintea boerului nostru.  Mustea gândea: cum ar chibzui, cum ar împărți mai potrivit banii ca să poată împăca pe toți:  „O mie de franci!  Cui să dai, pe cine să lași?  „Mîne vor sări oamenii pe capul mieu ca lupii flămânzi!  „Să te ferească Dumnezeu de țeran, când îi datoresci.  La luat e fiară; la dat datoria, cârtiță: sub pămînt s-ar vârî să nu-ți înnapoeze dreptul.  „Curat vorba: când îl dai, îi fată vaca; când, îi ceri, îi piere vițelul.  „Bine s-a caracterisat Românul singur! ”  O lume de nevoi, de speranțe și de amintiri, se izvodeau și piereau rânduri-rânduri, ca nălucile de seară, în capul boerului nostru.  Ca spuma gingașă a mărei, aci se născeau, aci nu remănea nemic din această vrăjmașă frămîntare a minței.  Gânduri noo îi stăpâneau mintea, covârșind, la rândul lor, pe altele, întocmai cum valurile apei înfuriate se înghit unele pe altele.  Frumusețea serei, apusul cu nouri plutitori în văzduh, ca nisce munți de aur, nu-l ademeneau de loc pe Mustea.  Grija, tirana bogaților și săracilor, nu odată întunecă farmecul neîntrecut al naturei!  Cuconul Todiriță, atât de adâncit în grija nevoilor, uită că-i pe drum; numai zguduitul trăsurei, la unele hopuri, îl făcea să tresară, să-și dea seamă de locul unde-i.  Vizitiul apucase dramul pădurei.  De-o parte și de alta desiș de mestacăni și fagi, înțesați ca dinții unui pieptene; înlăuntru, și ziua, era noapte.  La un salt al trăsurei, cuconul Todiriță tresări.  Întunericul pădurei îl trezi și mai mult din gânduri: prea de curând întunecase.  Desmeticit, vezu că vizitiul apucase prin pădure.  Mustea nu era fricos de felul său.  Numai grijile îl făcuseră prepuclnic.  Fără să vrea, un fior îi trecu prin spete.  Drept că era ușor îmbrăcat, în haine și manta de dril.  „În pădure e mai umed și mai rece”, gândi boerul dar, fără să vrea, strigă răstit și fără sine:  — Bine, tontule, de ce-ai apucat prin pădure?  ți-am zis să iei pe șosea!  — Sărut-mâna, conașule, e mai aproape, și Murgul e cosit, dupe năravul lui.  V-am tot zis că trebue schimbat calul ista.  Tonul vizitiului era domol și umilit, așa cum vorbesc țiganii de obiceiu.  Peste o minută, vizitiul adăogă:  — Uite-te, acușica sîntem la capet, și tot în șosea dăm.  Iritat cum era Mustea de griji, atâta fu de-ajuns ca în mintea lui să se trezească un șir de îndoeli, de temeri; ca, în câte-va minute, s-ajungă la adeverată spaimă, la halucinația unei cumpepe sigure.  Mintea, slăbită și roasă de groaza nevoilor, plăzmuesce lesne nenorocii!  Umbrele iau chipiri uriașe; nevoile îngrozesc și slăbesc firea omului mai reu de cât cele mai grele boale.  Când o nenorocire se prinde de om, sute s-agață și-l învăluesc de pretutindeni, ca edera pe cel mai falnic stejar.  Umbrele lungi ale copacilor, așternute de-a lungul drumului, întunerecul fără capet, în care se afundă trăsura, din ce în ce tot mai mult, ca într-o peșteră fără fund, foșnetul încet al foilor, uscate, vânzolite de vânt, pricinueau lui Mustea o ațâțare neobicinuită.  Cuconul Todiriță, instinctiv, duse mâna la geanta cu bani.  Contactul banilor, în loc să-l liniștească, îi aduse în minte prădăciunile săvârșite în vestiții codri ai Herței.  Câte crime nenumărate!  Pe fiecare an zeci de victime ucise; și, la cele mai multe, nu se dase nici de urma făcătorilor de rele!  Nu numai în pădure, dar duar pe șoseaua de alături cu pădurea, în vremea iernei, când drumeții sînt mai rari, se făptueau crime ziua în amiaza mare. . .  Chiar cu doue săptămâni înnainte a fost ucis un Evreu, negustor de grâne.  Cuconul Todiriță îl văzuse singur, cu fruntea despicată de lovitura toporului.  Par-că vedea și acum toporul vechiu, ascuțit de curend și cu o coadă noduroasă, remas înfipt în os ca în lemnul de la trunchiu.  Hoții n-avuseră vreme, ori nu voiseră, să-l scoață.  Era o vedenie fioroasă, și aci, în întunerecul pădurei, figura Evreului ucis se deslușea tot mai limpede, mai aevea, în mintea aprinsă a drumețului.  Cuconul Todiriță părea că vede aidoma acea față umflată, plină toată de sânge închegat.  Ochii, bolovăniți de groază, păreau vii: gura căscată părea că strigă: ajutor!  Lungit în căruță, lungă laturea drumului, Evreul areta cât un uriaș, deși picioarele îl erau zgârcite de o ultimă convulsie, hainele sfâșiate, buzunarele întoarse, brâul desfăcut.  De pe toate se vedea furia și pripa cu care Hoții cântaseră banii. . .  Vedenia era atât de reală, în cât Mustea simți un fior puternic prin spete. . .  fiecare zgomot îl făcea să tresară.  Cel mai mic foșnet de frunze i se părea cășunat de pași omenesci. . .  Stele începeau a se zări sclipitoare de-asupra capului, pe un albastru închis. . .  Bezna pădurei părea tot mai adâncă, mai întunecată, mai fioroasă. . .  În tăcerea serei s-auzea numai uruitul roților, deslușit și neisprăvit.  Fiorii groazei tot mai mult cuprindeau sufletul lui cuconul Todiriță.  În zbuciumul acestei frici nehotărîte, toate celealalte griji pieriseră din minte, întocmai cum de lumina mare se întunecă cele mici.  Cu ochii deschiși peste măsură, cerceta în toate părțile, doar ar răzbi întunerecul, și râsbătând prin desișul păduredi, să vadă din cotro vre-un dușman îl amenință.  Avea la el revolverul cu șease focuri.  — „Dar ce faci cu șease focuri, când te-i vedea înconjurat de trei-patru hoțomani cu măciuci ori cu-topoare? ”  și iară-și figura Evreului ucis îi apăru înnaintea ochilor: „și dînsul avea doue pistoale turcesci cu câte doue focuri!  încremenise de spaimă cu mâna pe ele!  Nici un om nue stăpîn pe curajul său. ”  Mustea, știindu-se singur, chiar mai reu de cât singur — fiind dușmanul pe capră — nu numai că avea bănueli asupra vizitiului, dar atâta i se ațîțase mintea, în cât era sigur că Gheorghe e înțeles cu hoții.  „Cum, își zicea mereu cuconul Todiriță, să-i vie lui în gând să apuce prin pădure, când bine scie că nu merg prin ea nici ziua-nnamiaza mare!  Nu!  Gândul nu ne-nșeală; e-nțeles, tâlharul cu hoții.  Mintea omului s-aprinde lesne, întocmai ca iasca uscată la cea mai mică scântee de amnar.  Di-ntr-o simplă bănueală, în câte-va clipe, cuconul Todiriță ajunsese la siguranță.  Se vedea, acu-și, acu-și, oprit în mijlocul codrului, încunjurat din toate părțile de hoți;. . . vizitiul  strîngînd hățurile, în loc, de-a lua la goană! . . .  Ori-cât ar fi aprinderea minței de puternică, nu ține mereu cu aceea-și tărie; la simple zgomote, mai mult năluci de cât zgomote, credea că poate vine un tovarăș de drum: i se părea că aude aevea uruituri de roți, ropot de cai, ba chiar slab sunet de clopot.  Atunci mai prindea suflet și mulțumea lui Dumnezeu că-i trimite un soț, un înger mântuitor; i se ușura resuflarea, o greutate i se lo dupe piept, îi venea să rîdă singur de spaima lui.  Pleca boerul nostru din nou urechea, spre a se încredința de s-apropie sunetul, care, ca ori-ce nălucă pierea tocmai când se sprijinea pe ea mai mult.  Totul-adormea în liniștea aburită a serei.  Din când în când se auzea fâlfâitul aripelor vre-unui liliac stingher.  Iar gândul, care te omoară și te învie de o sută de ori pe ceas, îi șoptea:  — „M-am făcut fricos ca o muere!  Celui di-ntăiu, pe care l-ași zări, îi trimit una tocmai în numele tatălui.  Sigur hoții, îngroziți, ar lua-o la goană, întocmai ca lupii, când ved căzând unul de-ai lor”.  Îi era rușine de el singur că simte atâta frică; voia să-și facă puțin curaj.  Ca să mai gonească gândurile, cari-l făceau să-i pară vremea atât de lungă, începu a iscodi pe vizitiu, închipuindu-și că, poate, din vorbele lui i-ar putea ghici gândul:  — Măi Gheorghe!  — Aud, cucoane.  — De când bați tu codrii, ca vizitiu, dat-ai vre-o dată piept cu hoții?  — Ba m-a ferit Dumnezeu.  — Se poate?  — Hoții, cucoane, sînt ca și lupii: pănă n-adurmnecă, nu dau.  Hoțul, pănă nu are copoi, nu dă, măi!  — Vezi bine, la cotețul gol ce-ar mai scânci în zadar lighioana?  Când n-ai nimic, poți dormi liniștit și în inima codrului.  De cine să te sfiesci?  Doar de Mama pădure! . . . Nici ea nu ți se arată, dacă ești tare de înger.  — Vorbă să fie!  Câți ticăloși nu ucid pe singure prepusuri.  — Se întîmplă, cucoane, nu zic.  Vorba Românului cu ceapa legată în basma: Pentru o rotea n-a pierdut el viața?  — Nu mai departe, Evreul de mai deună-zi, mare bogăție au găsit la el?  Doue-zeci de franci!  Pentru atâta și-a pierdut bietul om viața!  — Ei, la Herșcu?  Da!  Credeau c-or găsi doue-zeci de mii.  Vezi că-i lăsase la ginere-so.  — De unde le știi tu, bre, așa deslușit?  — D-apoi le scie toată lumea: vorbeau oamenii la ratuș.  — Au făcut, ticăloșii, moarte de om pentru nemic.  — Ce mai pagubă!  Pecat de el!  Or să le putrezească oasele în gros.  Proștii!  Nu puteau trece Prutul?  — Tu așa făceai, de le-ai fi fost tovarăș?  — Păi cum?  Oiu sta să me prindă cu lațul ca pe câni?  — Mă, ticălosule, cine ucide un Evreu, nu-i mare lucru să ucidă și un creștin.  Doar tot suflet de om e și unul și altul.  — Dar ei cum au ucis pe Domnul Isus?  La urmă, cucoane, cum ți-i scris să mori, așa mori.  Nici odată boerul nu observase pe vizitiu, nici nu se gândise la fisionomia lui.  Avea el altele în cap, de cât să cerceteze mutrele servitorilor.  Acum, pe întunerec, fără să-i vază fața, prin minte îi treceau trăsăturile feței vizitiului său.  Se mira singur cum îl resăreau toate atât de clar: gura cam strâmbă, sprâncenele plecate pe ochi, fruntea mică și fața turtită; o privire ascunsă, reutăcioasă și amenințătoare, chiar când voia să fie umilit și bun.  În urechi îi resunau vorbele nevestei:  „Cu vizitiul ăsta n-ași merge noaptea la drum, să me pici cu luminarea”.  și tot mai mult îl urmărea căutătura lui furișă: nici odată nu privea omul în față; era de felul lui harțăgos; chiar nefiind beat, se certa cu toți servitorii din curte. . .  Foarte crud cu animalele.  De cîte-va ori l-a pârît rândașul că betegesce caii, bătîndu-i cu furca de fier.  Din bătăile lui pieriseră doi mânzi, iar pe o iapă a făcut-o să lepede.  La aceste amintiri, se mira singur cuconul Todiriță de ce-l ține și nu-l dă afară?  Alai ales că era venetic în sat.  „Asta-i o slăbiciune la mine, își zicea el singur, de a nu schimba slugile și oamenii, dupe ce me deprind cu ei”.  Lucruri, cari, la vremea lor, nici nu le observase, acum toate îi treceau prin minte, par-că anume i le izvodea cineva de ce mai mult gândea, de ce s-adăogau note rele la purtarea lui Gheorghe.  Cu cât s-apropiau de jumătatea drumului din pădure, tot mai mult îi crescea îndoiala: frica tot mai mult îl stăpânea.  —„Sigur, hoțul își închipue că duc cine scie câte-sute de galbeni!  Scia de eri că am să iau bani; a auzit cum samsarul m-a asigurat că-mi găsesce, la sigur, cel puțin cinci mii. . . Dar hoții te ucid pentru cinci galbeni!  La dînșii a omorî un om e ca și cum ai tăia un puiu de găină. . . A  mai văzut geanta plină cu argint, el crede, că sînt averile lui Iov.  „Cum dracul nu l-am întors îndată ce-am prins de veste c-a luat drumul prin pădure?  și doar îndată, am bănuit că-i ce-va necurat la mijloc!  Nu-i bine, când cineva s-arată prea curajos!  numai de n-ași plăti scump astă nechibzuință”.  Drumul prin pădure ținea jumătate de ceas; trecuscră, de mijloc, simțea cum Gheorghe încetenise din hățuri mersul cailor; aceștia par-că simțeau ce-va că mereu forăiau.  — Ce faci, măi, cailor, de nu îi lași să meargă-n voe?  — știu eu ce au, haramurile?  Le miroase a vre-o lighioae. . .  De odată s-aude un șuer; semn care cerea respuns.  Un resunet prelung s-auzi în liniștea nopței.  Sunetul tăiase ca o săgeată întunericul; cuconul Todiriță simți tot sângele urcândui-se în sus: un fior îi scutură tot trupul.  Fără gândire și fără sine, scoase revolverul.  Alt șuer mult mai apropiat îi taie auzul; se cunoscea că vrea respuns grabnic.  Vizitiul slăbise caii de la trap.  Cuconul Todiriță simți trezindu-se în sine o putere de aperare neînchipuită.  Sări ars de pe scaunul trăsurei și, punând țeava revolverului în spatele vizitiului, îi zise:  — Mână, hoțule, și nu crâcni că-ntăiu pe tine te culc la pămînt!  Vizitiul, încremenit de această neașteptată amenințare, începu a da biciu cailor și a mâna fără sine.  În asemenea moment de grea cumpănă, se poate zice, că nemic deslușit n-avea Mustea în cap: să-și apere viața cu orî-ce preț, aci i se concentrase toată puterea minței.  În urmă, se auzeau fluerături, tot mai depărtate.  De la o vreme, neprimind respunsul așteptat, pricepuseră că-i primejdie.  Liniștea cuprinse iar desișul pădurei; părea că totul fusese o nălucă. . .  Când ajunseră în șosea, boerul simți luându-i-se o greutate din spete.  Obosit, zdrobit, căzu pe scaunul trăsurei.  Mâna încordată pe revolver începu să tremure; degetele, încleștate pe piedecă, nu le putea întinde.  Trecuse primejdia, dar îi lăsase adâncă urmă de groază.  Părea că ținuse un veac. . .  La câți-va pași s-auzea scârțiitul unor care.  Ce musică plăcută și mântuitoare nu-i păru sunetul tânguitor al roților!  Acum boerul vedea în bieții cărăuși niște dragi și iubiți frați, gata la ordi-ce moment să sară și să-i scape viața daca hoții ar mai îndrăzni să-l urmărească, ieșind la drumul mare, pe vre-o potecă ascunsă.  Atâta îl enervase pe cuconul Todiriță primejdia, că ar fi voit să sară din trăsură, să îmbrățișeze pe țeranii ce mergeau agale pe lungă carele încărcate cu cherestea, luată de la târg pentru un proprietar vecin.  — „În sfârșit, slavă Domnului, zicea Mustea, nu mai sînt singur în desișul pădurei! ”  De-o parte și de alta se-ntindea câmpul mărgenit tocmai departe cu dealuri acoperite de păduri.  Vizitiul, de groaza glonțului, mâna din răsputeri, și acum simțea în spete locul țevei.  Caii gâfâiau din greu, scuturând capetele.  Cuconul Todiriță, galben încă de primejdia prin care trecuse, privea cu mulțumire luna resărind de-a-supra dealului din dreapta.  Se uita la ea cu drag gândind: „Cât pe ce era să nu mai ved lumea cu ochiii”.  Luna sfioasă ca o fecioară, se ridica tot-mai sus pe coasta dealului, urcând a gale suișul, pănă ce, mândră și falnica, își lo zborul, fermecând multe inimi și martoră a multor nenorociri și crime.  Lumina-i albue împrăștia întunerecul și, la razele-i palide, gândirile păreau mai însuflețite de bine, mai dătătoare de speranțe; greutățile vieței, chiar suferințele, s-aretau șterse.  Nenorocirea, din care scăpase, îi oțeli lui cuconul Todiriță sufletul, îl îmbărbăta să se lupte cu nevoile ce so rânjeau la el.  Un gând tainic îi șoptea că are noroc.  Ca, dupe o grea boală, prețuia mai mult viața.  În fața morței nemicuri par necazurile zilnice, iar nevoile și munca, petreceri plăcute.  Ajuns a casă, se simți obosit.  În balcon îl așteptau nevasta și sub-prefectul.  — Credeam, frate, că nu mai vii, zise sub-prefectul, strângându-i mâna prietenos.  — Chiar era să nu mai viu!  — Ce fel?  zise nevastă-sa îngrijată.  — E o comedie, d-le sub-prefect, n-avem nici o siguranță.  În amurgul serei era să me ucidă hoții.  — Taci, frate!  Ce glumesci?  — Ba nu glumesc de loc.  De n-aveam presență de spirit, se isprăvea cu mine. . .  — Dar n-aveai armă?  zise sub-prefectul.  — Ce armă, când hoțul e pe capră?  — Ce spui?  strigă nevastă-sa îngrozită.  Cuconul Todiriță istorisi cu de-amenuntul toată întâmplarea cu hoții.  — Așa frică n-am tras, de când sînt.  — Lucru curios, câtă vreme presupuneam numai că-hoțul m-a vîndut, eram mult mai îngrijat.  Îndată înse-ce primejdia mi s-a făcut vădită, m-am simțit mult mai energic și mai curajos.  — Îndoeala e mai rea de cât însă-și primejdia, zise sub-prefectul.  Ei și ce facem cu hoțul?  — Ce să fac?  Mâne îl socotesc și-l dau afară.  — Cum, fără să-l închidem?  — Ce folos?  Are să tăgăduiască și, la urmă, ce dovezi am că era înțeles?  făcu suprefectul.  — Bine, dar cele ce le spuseși nu sînt prea de ajuns?  — Mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat; nu voiu să-mi răsbun.  — Așa face Dumnealui în tot-d-a-una.  La noi slugile n-au frică, zise nevastă-sa.  — Îmi place să plătesc reul cu bine.  Mâne îi plătesc pănă într-un ban, îi dau și-un bacșiș, și-i zic: „Du-te, Gheorghe, cu Dumnezeu.  Nu ești de mine”.  Nu ve faceți idee, cum îl prostesc pe om, când pentru reu îl răsplătesc cu bine.  — Hei, cucoane Todiriță, ia seama: bunătatea d-tale să nu-ți rupă odată capul.  — Câți, fiind rei, nu și-l frâng?  — Dar eu înnoptez de-a binele, și pățania D-tale nu-mi surâde de loc.  — D-ta nu treci prin pădure și ai militari pe capră.  — Hei, dragă, dar câți dușmani am eu.  — Mai la noi!  — Nu se poate.  Pănă-n zio trebue să fiu în plasă.  Am o anchetă: nisce țerani au sărit să-l bată pe perceptor.  — Mulțumesc lui Dumnezeu, oamenii de pe moșia noastră numai de-așa năzbâtii nu-s-apucă.  Se bat cel mult între ei.  — Asta-i de petrecere.  Nu se poate serbătoare fără bătae.  Pofta bună și, te rog, nu uita de ce te-am rugat.  — Me rog, te mai îndoesci!  Sub-prefectul ieși, stringendu-le mâna prietenesce.  — Obosit și flămând ca un câne; dar mulțumesc lui Dumnezeu că me ved acasă, făcu cuconul Todiriță.  CAP.  II  Cuconul Todiriță  Sigur, cu toții ne interesăm să cunoascem mai de aproape pe eroul întîmplărei de mai sus.  Cuconul Todiriță Mustea era proprietarul Chindescilor, o moșioară în susul Moldovei.  Om în floarea vârstei: între patru-zeci cinci-zeci de ani.  Bărbat înnalt, bine-făcut, cu fața veselă și deschisă de cât-va timp își lăsase barbă, ceea ce-i dă o înfățișare și mai plăcută.  Era din acei oameni, cu cari te împrietenesci de la întâia vedere; caracter deschis și inemă de aur.  Mustea, cum am vezut din întâmplarea cu Gheorghe, era de-o bunătate fără seamen.  Dînsul nu pricepea cum poate fi cineva reu.  Proprietar sirguincios, vecinic călare și vecinic pe câmp, vedea și povețuia toate cu blândețe și vorbe bune.  Pe feciorii boercsci îi sfătuia să fie blânzi, zicându-le:  — „Vorba dulce mult aduce.  Cu binele mai curând îndupleci pe om la muncă.  Cu reul ți-l faci dușman.  și eu cu dușmani nu voiu să am a face.  De omul reu, taie poala și fugi; cu el nu voiu să am de împărțit nici în clin nici în mânecă”.  și, ce-i drept, sătenii îl iubeau; puțini erau cei cari nu veneau să-și facă datoria.  Cu toate astea, afacerile lui Mustea nu mergeau de loc strălucit.  Reul nu venea din pricina bunătăței, ci di-ntr-o înlănțuire de fapte mult mai îndepărtate.  Mustea nu era boer de baștină, ci fiu ce se îmbogățise, administrând moșiile unui beizadea ce sta mai mult la Paris.  Bătrânul se îmbogățise, așa cum se îmbogățiseră mulți în acele vremi vestite de bielșug, cumpărase moșia Chindeștii și o lăsase fiului său.  Pămînt bun, cum e mai pretutindeni în nordul Moldovei, dar cam puțină pădure.  Cât a trăit bătrânul, nu l-a lăsat să schimbe o iotă din modul vechiu de agricultură și comptabilitate.  —„Tu, zicea bătrânul, îi face cum îi aci, după moartea mea.  Comptabilitatea noo, un moft, ca să te poată înșela mai bine!  „Averile mari, dragul mieu, s-au făcut pe vremea modei vechi, cu cei tari de vârtute și slăbi de duh.  Acum, când nu te poți resufla de cărturari, în loc să te îmbraci, mai tare te rupi.  Dea Dumnezeu, fătul mieu, să poți păstra cu știința ta, ceea-ce am agonisit eu cu neștiința mea.  Vorbe d-al de astea spunea bătrânul mai în fiecare zi, când îșî lua cafeaua în balcon. . .  Curtea era așeejată pe deal.  Cu drag, putea privi moșioara, agonisită prin o viață de muncă și economie.  Satul se întindea mai la vale.  Nu avea mulțî locuitori: cu vr-o șai-zeci de familii, dar avea căsuțe curate.  Bătrânul era poznaș de felul lui: când vedea la vre-un om casa derăpănată și nespoită, îndată trimitea câte-un fecior boeresc cu o traistă de var.  — Bună ziua, fele, zicea acesta, intrând pe poartă.  — Mulțumim!  respundea femeea înfiptă și presupunea dîn0sa la ce vine omul boeresc.  — Apoi, lele, m-a trimis boerul cu nisce var, zice că să-ți spun că vine d-lui mâne să te învețe a vărui, că poate îi fi uitat.  Femeea înghițea noduri, dar pănă a doua zi casa era spoită, ca noo.  Tot cam așa le făcea la cei ce țineau curțile nemăturate: le trimitea târnuri.  Femeile îi prinseseră frică.  De venea vre-un om, Dumineca, la curte, neprimenit, boerul îl întreba:  — Măi, omule, ai tu nevastă?  — Am, cucoane.  — Du-te și-i spune că o să-ți caut eu alta, care să te primenească serbătoarea.  Așa pe încetul se deprinseseră femeile gospodine și mersese vestea că oameni curați ca-n satul Chindesci, mai rar.  Cuconul Tudoriță nu putea să iasă din voia bătrânului.  În zilele când n-ăvea de lucru, cuconul Todiriță vâna, megea la oraș, făcea ce-va ștrengării; în colo era băiat bun, ascultător de părinți; nu făcea datorii, ca alți tineri de seama lui.  De la o vreme bătrânul a început a zice că vrea.  să-l vază însurat înnainte de a închide ochii pe-veci.  — Măi băiete!  îi zicea el, însuratul de tînăr nu strică, și tu, slavă Domnului, ești flăcău tomnatec.  Gospodăria merge ea, merge; dar tot se cunoasce că nu-i mâna femeei, care să reguleze și să vază de toate.  Alt-fel era, când trăia biată maică-ta!  Un oftat adânc ridică pieptul bătrânului.  Într-o clipă o viață întreagă îi trecea prin minte.  Se vedea tîner; aprig da muncă, muncind din zorii zilei până noaptea târziu și-n cadrul nevăzut al trecutului îndepărtat, îi apărea ca o vedenie scumpă tînăra lui soție, sprintenă, alergând, toată ziua după ale gospodăriei.  Cum trecuseră toate!  Năluci ale amintirei, atâta tot!  și bătrânul oftă adânc, adăogând:  — Dar când voiu muri și eu, ce va mai fi din casa mea?  Nu!  Trebue să te însori, destul ai hoinărit.  — Mă însor bucuros, tată, dar să-mi aleg nevasta după gustul mieu.  — Vezi bine, doar tu ai a trăi cu dînsa.  De cât ține minte vorba mea: „Surceaua nu sare departe de trunchiu.  C-o fi bogată, c-o fi săracă, n-am de zis nemic, numai să nu fie di-ntr-un neam reu. ”  — Ce sînt vinovați copiii de faptele părinților?  — Nu sînt vinovați, dar e așa.  Să nu pomenesci vorbele mele.  Eu ți-am găsit fată cu zestre, cu moșie, de neam bun.  ție nu-ți place!  Treaba ta. . .  — Vezi, tată; omul odată se-nsoară.  și-i bine să-și ia nevasta pe pofta inemei.  Alt-fel-se nenorocesc doi.  — Ești destul om să pricepi.  — Așa-i obiceiul părinților, să aleagă norori dupe gustul lor; de nu, îndată le scot cozi; dacă nu lor, cel puțin mamelor!  — Bre, băiete, să nu te bucuri la femeea prea frumoasă, că n-ai parte de ea.  — Bine, tată dragă, dar de frica asta n-oiu lua vr-o ciumă.  — Așa-i tineretul: succsce vorbele bătrânilor, fără a le adânci înțelesul.  — Tătuță, zisese cuconul Todiriță, cum obicinuea să-l numească dezmierdător, fac tot ce voesc, dar să mă lași să-mi iau nevasta pe gust.  — Vezi bine că nu te-oiu însura cu de-a sila; un singur băiat am și voiu să fie fericit înnaite de toate.  — Da, tată dragă, voiu lua o fată săracă, dar s-o iubesc și să mă iubească; să ție cu mine la nevoi și la năcaz.  — Pe cât ved, tu aî și ales-o.  — Da, am ales-o.  — Spune-i o dată numele, să-nu știu și eu odorul de noră.  — Matilda Călin, îngânase cuconul Todiriță.  Betrânul încrețise fruntea, încruntase sprîncenile și, clătinând din cap, zisese:  — Cine?  Fata mazilului den blănar!  Cât trăiesc eu, băete, nu voiu să văd asemenea podoabă la casa mea.  Mustea nu poate fi cuscru lui Călin.  Să-ți iasă din minte asemenea lucru.  — Dar el a murit, tată!  — Ei și?  Îi trăiesce numele!  Eu să zic cuscră femeei lui Călin?  Să mă ferească Dumnezeu;  — Uită-te: peste hotar, la Ciuculescu: fată de oameni, cu un petec de moșie.  Ia-o și lasă târgovețele; să-și mânânce-n ticnă covrigii.  Nu te nenoroci.  Să nu vii la vorba mea, dar prea târziu!  — Drept să-ți spun, tată, reu judeci.  Fata e cum se cade, nu se aude nimic de ea.  Nu știu ce cusur îi găsesc!  Curat povestea cu mielul.  — Să me lași în pace.  — Bine, nici eu nu me-nsor.  — Aștepți să mor!  Poate chiar doresci?  — Ba, să me ferească Dumnezeu tătuță, de așa gânduri spurcate. . .  A ținut cearta un an de zile, și la urmă bătrânul a trebuit să cedeze.  Greu poate ținea piept înțelepciunea bătrânească cu îndărătnicia tinerilor.  Cam de voe, cam de nevoe, bătrânul a mers la nunta; și aduse nora-n casă.  Sigur, își vor închipui cititorii noștri că bătrânul Mustea, din interes bănesc nu vrea să-și lase feciorul să ia pe Matilda Călin.  S-ar înșela.  și de aceea sîntem nevoiți a areta pricina care îl făcuse pe bătrân să se împotrivească la această căsătorie, un an de zile, crezând, în mintea lui, că, poate, Todiriță s-o lăsa de Matilda.  Cu tatăl ei, bătrânul Mustea n-avea nemic, doar c-a fost prost, și-a pierdut averea și s-a lăsat dus de nas de femee.  Nu tot-așa sta lucrul cu femeea lui Călin; pățania ei o scia tot orașul, ba chiar tot județul.  Oștile nemțesci primiseră ordin de retragere din țeară, după cea din urmă ocupare.  Ofițerii și soldații stătuseră în cartir pe la case.  Femeea lui Călin era foarte frumoasă și mult mai tînără de cât bărbatul, care pe atunci nu lepădase încă antereul și giubeaua; în schimb, ofițerul neamț încartirat era tînăr, înnalt și frumos.  În asemenea împrejurări era fatal să se întîmple ce s-a întîmplat, va zice filosoful nepărtenitor.  Nu tot așa judecă lumea.  Femeea lui Călin s-amoresă de ofițer.  În focul dragostei își închipuia că Nemții n-or să mai părăsească țeara; și gurile rele povesteau multe.  Într-o bună demineață Călin se simți reu de țot, în urma dulceței și a păharului de apă, ce lua în fiecare demineață, după obiceiul moldovenesc.  Scăpă, bietul, numai mulțumită untului de lemn și laptelui dulce ce-i dădu grabnic servitoarea bătrână ce avea în casă; cucoana lipsea: ora dusă la primblare cu ofițerul.  Călin pricepu totul, dar avea copii, și mai bine ar fi murit de cât să-și facă casa de rîs, să-și dea femeea în vileag.  A mustrat-o în ascuns; a amenințat-o cu despărțenia și cu închisoarea.  Dînsa a cădut în genuchi, a cerat iertare, jurând că a fost o rătăcire diavolească.  În realitate dînsa, în mintea ei proastă, voia să scape-de bărbat, să pue mâna pe juvaeriui și bani, ca să poată fugi cu ibovnicul.  Peste o septămână de la această întîmplare, Nemții primiră chiar ordin de plecare.  Fu o zi o adeverată jelanie și nebunie pe multe-femei, nu numai pe a lui Călin.  Cele mai multe suforiră lovitura iubirei lor în ascuns, nevoind a se face de rîs.  Vre-o zece înse, între cari și femeea lui Călin, fugiră dupe Nemți, luând din casă bani și juvaeruri.  Lungă frontieră, administrația le prinse.  Se povestesce că ispravnicul, om hain, spre pedeapsă o hrăni, prin mijlocul verei numai cu pesce sărat ne-dându-le strop de apă.  Femeea lui Călin, de rușine și de scârbă, nu dădu pe acasă vre-un an de zile; se surghiuni singură la mănăstirea Verațec, la o soră.  Toate acestea, și multe altele, le scia bătrânul Mustea de la o rudă din oraș.  Acum pricepe cetitorul de ce s-a împotrivit părintele cu atâta înverșunare la căsătoria fiului său cu fata lui Călin.  Bătrânii, fără a sci legile complicate ale moștenirei, cunosceau de minune urmările-i nenorocite.  Matilda s-areta blândă și supusă față de betrân; nu prea scia gospodăria nici de oraș, dar încă pe cea de la țeară.  Bătrânul avea o jupâneasă veche, femee bună, pânea-lui Dumnezeudînsa scia rostul gospodăriei.  Matilda huzurea de bine: avea tot de-a gata, nimic nu-i lipsea.  De la traiul pe sponci din oraș ajunsese-în bielșugul proprietăresei de la țeară.  Destul de pretențioasă, scia să se ascundă în fața bătrânului.  Cuconul Todiriță nu putea crâcni nemic, căci bătrânul i-ar fi zis: „Singur ți-ai ales-o, băete”.  În gândul ei, Matilda nu-l iubea de loc pe socru-so.  Scia dînsa că de mare nevoe o luase noră.  Îl privia ca pe un spin în casă, de vreme ce nu putea ea să-și joace cai cum ar fi voit.  Lingușitoare și prefăcută, scia înse să-l măgulească pe bătrân.  Acesta, dese ori își zicea: „Uit-te cum își face omul pecat, judecând copiii dupe faptele părinților”.  Peste câți-va ani bătrânul Mustea odihnea întru Domnul, alături de iubita lui soție, în cimitirul de lungă biserecă satului.  O cruce mare de piatră-și un grilaj de fier aretau locul unde erau așezate rămășițele pămîntesci ale bătrânilor.  O salce plângetoare îi sădise fiiu-so ca să-l umbrească mormântul, semănat cu flori de mâna nurorei.  Matilda l-a bocit ca pe un adevărat și bun părinte, care, pe patul de moarte, îi dese sfat înțelept: „Să-ți iubesci bărbatul și să fiți credincioși unul altuia. . . De  la căsnicie pângărită D-zeu își întoarce fața, dragii, miei”. . .  De jur împrejur se înșirau crucile de lemn ale sătenilor morți: bărbați și femei; tineri și betrîni.  Toți înconjurau pe boeri la odihna de veci, cum în viață îi înconjuraseră la muncă.  CAP.  III  Seceta  Cuconul Todiriță era acum de mulți ani proprietar.  Avuse planuri mari, dar toate îl cam daseră de sminteală.  Bătrânul par-că luase cu el norocul.  Când credeai că vă fi recolta mai bună, atunci eșea mai prost: Ori ploi cu nemiluita ori secetă și alte neajunsuri, cari, din an în an, tot mai mult bântuiau agricultura.  Anul acesta. . . în  care se petrec cele ce vom povesti, fusese o iarnă geroasă și nu prea îmbrăcată; de aceea grâul nu eșise tocmai bun; ici rar, di-ncolo pârlit de ger „Dar ce” să facem?  dicea cu conul Todiriță: „cu D-Jou nu ne putem bate! '  „De vom avea o primăvară și o vară, ploioase, nu murim de foame?  ba mai astupăm și câte-va nevoi”.  Primăvara plouase și nu prea, dar, cum fusese recoroasă, nu se prea simțea nevoia ploei.  Sosi înse Iunie cu arșiți cumplite.  Câmpul părea ars de secetă.  Grâul, care dase în copt, se îngălbenise peste tot, înnainte de vreme, mărunt la spic și pipernicit la bob.  Mai trăgeau, bieții oameni, nădejdea porumbului, așteptând ploaea din zi în zi.  Până și copiii se uitau mereu la cer, doar ar zări vre-un nour bine-cuvîntat, vestitorul unei ploi mult așteptate.  Dar zadarnic!  Spre desnădejdoa mulțimei, cerul era senin și albastru spălăcit.  — O săptămână de nu mai ploo, sîntem topiți.  Era vorba ce-o auzea de la bătrân până la copil.  — Pentru păcatele noastre ne pedepsescc Dumnezeu!  ziceau bătrânii.  - Prea s-a făcut lumea rea.  S-ar mânca om, pe om; copiii nu mai ascultă de părinți; oamenii au uitat de Dumnezeu și el ne-a uitat pe noi.  El nu bate cu ciomagul, ci cu foc și sabie.  „O să murim de foame și noi și vitele, se văitau oamenii desnădăjduiți și neputincioși în fața secetei îndărătnice.  Frunzele verzi, late și frumoase, ale porumbului se resuciseră ca nisce funii la arșița soarelui.  țerina pe ogoare era roșie cenușe.  Pe unele locuri pămîntul crepase adânc de uscăciune însetat, par-că deschidea mii de guri, cerând apă dătătoare de viață.  Toate bucatele cătau a jale, a sărăcie; toate spuneau norodului: „Zadarnic, anul acesta nu veți avea parte de noi”.  Toate îți făceau întipărirea dureroasă a copilului bicisnic, fără vlagă, căruia n-ai să-i vezi bucuria: îi plângi de milă, văzând cum micuțul se luptă; cum întreaga lui ființă plăpândă e dornică de viață!  La imaș jalea te izbea la inemă.  Vitele se topeau de foame; le numărau coastele.  Câmpul, din verde, era cenușiu, uscat ca piatra.  Numai scaeții, pe cari nici oile nu-i pot roade, se ridică, din loc în loc, falnici.  Vitele, când zăreau suflet de om, începeau a mugi jalnic, muget ce par-că întreba: „Ce faceți cu noi?  Ne prăpădim de foame. ”  Unele vite mai deștepte fugeau din cireada.  Omul se trezea la mijlocul zilei, cu vaca râmând la poarta.  Părea că dobitocul venea să ceară scamă stăpânului de ce îl supunea la cel mai groznic chin: la moarte prin foame!  Pe cât primăvara verdeața câmpiei te îmbărbăta ademenindu-te la viață; pe atât acum priveliștea tristă îți da melancolie, îți areta nevrednicia omenească.  Atâtea făpturi nevinovate trebuiau să sufere, și omul, regele tuturora, părea un pitic neputincios în față naturei înverșunate.  și tocmai anul acesta, cuconul Todiriță semenase mult grâu și mult porumb! . . .  Iera într-o Duminecă, la vre-o doue-săptămâni de la întâmplarea cu hoții.  Norodul tăbarîse ca ne altă dată la biserecă.  Dupe ce preotul isprăvi sfînta slujbă, fruntașii satului îl înconjurară îndată ce eși din altar.  — Iei, ce-i, oameni buni?  Așa-i?  Când v-ajunge cuțitul la os, v-aduceți aminte că-i o biserecă în sat și-un Dumnezeu sus? !  — Nevoile, părinte, nu ne dau răgaz să ne aducem aminte mai des, păcătoșii de noi!  — Acum n-aveți mai mari nevoi?  Cel ce părăscsce pe Domnul, părăsit va fi de el.  — Părinte, zicea un sătean, de nu ploo septămâna asta, sîntem topiți!  — Va trebui să dăm vitele în ogoare, strigă altul: imașul e ca în palmă, mănâncă bietele douițoace pămînt.  — Ce urgie pe noi!  Ne-a uitat Dumnezeu, se vede!  strigau femeile.  — Dumnezeu o bun, trebue să ne certe ca să nu ne abatăm de la calea sa, zise preotul cu smerenie.  Sătenii nu mai erau ca altă-dată, cu fețele vesele și semeți, ci posomorîți negri de groază și superați; deși era un sat de oameni frumoși, nalțl de stat, chipeși, cu plete frumoase și chip ademenitor.  Preotul, tot vorbind cu ei, ajunsese în privdor, și le dise cam aspru:  — Ați uitat pe Dumnezeu și pe mine robul său.  Când am făcut clacă, n-ați venit zece inși în tot.  Bani, ve cred, n-aveți; dar vorba-i că nici bună-voință nu aveți.  Voi m-amăgiți pe mine.  Dar pe Dumnezeu, care-i pretutindeni, nu-l vedeți?  șireți ca oamenii din satul ăsta, nu mi-au dat ochii să ved!  Dați cinci-zeci de bani de căciulă și es.  Nu-s doar toți pentru mine: să iau lumînări și unt-de-lemn.  — Părințele, dar n-avem; dar vom lua pe secere și v-om da.  — Cine ve crede?  — Să n-avem parte de ce ne rugăm lui Dumnezeu, n-zi: de ne dă boierul, venim întins la Sfinția ta.  — Numai de n-ar fi drumul la cârcimă mai scurt.  — Fă-ți pomană, părințele, cu noi și- las- că vom fi și noi oameni.  — Să mai cerc și data asta.  De la mine trece mereu, de la voi nici odată.  Părintele Biciușcă își netezi frumos perul pe cap, își puse potcapul, lo patrafirul, zicând dascălului să scoață prapurele, crucea și icoana Maicei Domnului.  Flăcăii se grăbiră, care de care, a duce icoana și prapurele.  Procesiunea porni spre ogoare, la largul câmpului.  Biserecuța din margenea satului remase pustie, ne mai resunând de cântece și vorbele oamenilor.  Părăsită părea și dînsa ca și mormântul boerului betrân, de care puțini își mai aduceau aminte.  Ajungând la ogoare, preotul ceti rugăciunea de ploae.  Femeile și copiii bateau mătănii.  Bătrânii făceau cruci zicând:  — „Maică a tot milostivă, îndură-te cel puțin pentru pruncii nevinovați!  Dă-ne ploae și ne mântue de sărăcie.  De n-am greși noi, robii tăi, cum ți-ai putea tu areta nemărgenita bunătate, nesecatul izvor de milă și îndurare? ”  La întors, uit-te și boerul venea de la oraș.  — Pe cine ai îngropat, pop-o?  — Am îngropat seceta, cucoane.  — Prea târziu te-ai trezit.  — De, Românul nu se pocăesce, pănă nu-l ajunge cuțitul la os.  Trăsura porni strârnind în urmă nouri de praf.  Norodul își urmă calea, smerit, cu capetele goale.  Suferința nevoilor se restrângea pe fețele lor.  Cine poate sci ce era în sufletul acestui norod îndurerat?  Aproape de amiază, văzduhul părea aprins de arșița înnăbușitoare.  Holde și câmpii cătau a jale, a pustiu; nici boare de vent, nici așchie de nori nu se zărea la margenea cerului.  Nu plouase de o lună de zile, dealurile nu se vedeau ca altă dată, înverzind în depărtare, ci roșii, păreau stânci sterpe și pustii.  Desnădejduit, îngrozit, de foamea ce l-așteaptă, plecă norodul spre casă.  El, făptura cea mai desăvârșită, părea smerit în fața a Tot-puterniciei neîndurate. . .  fiecare își punea mereu zadarnica întrebare:  „Ce ne facem de nu ploua și septemâna asta?  Pier vitele de foame și sete.  Seacă fântâni și pâraie. ”  Seceta, aducătoare de neagră sărăcie, era stăpână neturburată. . .  Norodul smerit se închinase Duminecă, rugând cu lacrimi cerul să aibă îndurare.  Luni, de cu noapte, fetele din sat furaseră un știubeiu și-l daseră pe iaz.  O babă le încredințase că dupe această jertfă, dată pe apă, trebue să ploae.  Altele, învățate de babe, făcură o păpușă, apoi, plângând și bocind, o îngropaseră la hotar, cu deplină credință că seceta va înceta.  În satul de alături, oamenii, într-o clipă de desnădejde, uciseseră în bătăi un cărămidar, presupus c-a legat ploea cu vrăji.  Duși la cercetare; unul din ei respunse:  — Eu l-am bătut.  Faceți cu mine ce voiți.  De cât să moară o lume de foame, mai bine un nelegiuit ca el. .  — De unde sciți voi c-a legat ploaia?  zise subprefectul.  — Ne-a spus baba Dochița, că, de când lumea, cărămidarii leagă ploaea.  — Ce le pasă lor de sărăcia noastră!  Să tragă alții, minte, să nu somai apuce de pozne diavolesci.  Sub-prefectul îl puse în fața cadavrului, vînet tot de ciomege: peste cap, peste față, peste trup era bătut mer.  — Cum ai putut tu să bați un om până la moarte?  — Par-că numai eu!  îngână, vezând cadavrul.  Toți l-am bătut.  fiecare credea că de doue-trei ciomege n-o mai pieri un soiu reu ca dînsul.  — O să faceți pușcărie.  — Să trăiți; om face, dacă dă legea.  Dar par-că n-ar fi drept pentru un dușman, care n-a avut milă de o lume, să fim noi osândiți.  — Nu trebuia să faceți singuri dreptate.  — Să trăiți, Măria Voastră, strigă un betrân, până să faceți Dumnea-Voastră formele, noi ne prăpădeam.  — Eu ve spun că reu și fără cale ați făcut.  Toți cei învinuiți erau cu fețile senine, ca și cum ar fi împlinit o sfîntă datorie.  Dupe mintea lor ora cea mai neauzita nelegiuire să știi pe cel care-i pricinuitorul atâtor nenorociri, al foametei mistuitoare, și să-l lași nepedepsit.  De aceea, într-un moment de furie și superstiție, năvăliseră la cărămidărie, dărâmaseră și stricaseră tot.  Furia selbatecă și-o versară asupra singurului om ce se afla acolo.  — L-am rugat cu binele să deslegc ploaia.  De ce n-a voit?  adaose unul di-ntre oameni.  — Dar voi îl credeți mai mare de cât Dumnezeu?  adaose sub-prefectul.  Românii nu ziseră nimic.  Tăceau, dând din cap desnădejduiți, dar remăneau tot în credințele lor.  Ploaia mântuitoare, înse, nu se zărea.  CAP.  IV  Visita  Cucoana Matilda, îmbrăcată într-o rochie subțire de batiste mauve, sta în salon de vorbă cu sub-prefectul și cu Iliescu, funcționar la tribunal.  Cuconul Todiriță era om primitor: Îl poftise pe Iliescu, care era vânător să vie la vânat pe moșie și să se abată pe la curte.  — „Te rog să vii; îmi faci mare plăcere mie și nevestei”, era vecinicul refren al lui Mustea de câte ori îl întâlnea.  Cucoana Matilda îi și zisese să nu-l mai poftească atâta; o întră omul la prepus că-l vânează pentru soră-sa Maria, care sta la dînsa.  Soarele arzetor începuse a înfierbînta văzduhul.  În salonul, cu ferestrele deschise spre grădina umbrită de copaci mari, totu-și căldura înnăbușea de-ajuns.  Din când în când numai un venticel recoros adia de pe iaz.  Salonul era maro, mobilat nu luxos, dar îndemânatec.  Perdelele lungi de damasc verde aretau că-s de pe vremea bătrânului.  Jilțuri, și canapele, mai mult ademenitoare la odihnă, de cât cum sînt azi.  La o parte o masă de jucat cărți, părăsită de mult sta de formă.  În mijloc altă masă, frumoasă de nuc, cu cele trebuitoare pentru fumat.  Peste tot împletituri albe, elegante, lucrate de domnișoara Maria.  Lungă fereastra ce dă în grădină, stă deschis un piano.Pe jos covoare frumoase de-țeară.  În păreți câte-va tablouri, între cari un portret al beizadelei.  Fala salonului erau doue oglinzi de Veneția, remase din vechea mobilă a bătrânului.  În ele cucoana Matilda își mlădia talia.  Din toate numai la acestea ținea Matilda.  Pe celea-lalte, de ar fi fost la voia ei, de mult le-ar fi schimbat.  Cuconul Todiriță cu drag îi împlinea toate caprițiile, dar anevoe s-ar fi înduplecat să schimbe mobila veche: era de la betrân și-i era scumpă.  fiecare jeț, fiecare scaun avea amintirea lui.  De câte ori, stând singur.  În salon, Mustea nu vedea par-că aevoa pe betrân, stând pe jeț, ori culcat pe vre-o canapea, povestind vre-o istorie tristă ori hazlie din trecut!  Cuconul Todiriță fusese singurul copil, foarte resfățat de părinți, și, în schimb, îi iubea foarte mult.  Când muri bătrâna, credeau că vor nebuni de jale și urît; nu era scară să nu meargă la mormînt să-i ducă flori, tămâie și luminări.  Ceasuri întregi tatăl și fiul vorbeau despre bătrână, își aminteau de sfaturile și vorbele ei.  Adese-ori bătrânul, voind să facă vre-un lucru, îl întreba pe fiiu-so:  — Todiriță dragă, oare cum ar fi zis maică-ta să facem?  Tînerul respundea, cu siguranță, care ar fi fost voia maică-sa.  Betrânul nu schimba nici e iotă, par-că crezînd că-i sfatul iubitei lui soții.  Așa fiu nu se despărțea lesne de tot ce-i aducea aminte de părinții iubiți.  Blând și bun, cum era Mustea, nu voia să lovească nici dorința Matildei de a mobila din nou salonul: mereu amâna din toamnă în toamnă, când vor avea o recolta bună.  În anul din urmă spusese hotărît că va schimba mobila, când le va fi fata mare; acum pentru cine s-o schimbe?  Cucoana Matilda stătu câte-va zile mânioasă, și-i trecu. . .  Musafirii din salon erau Iliescu și sub-prefectul, poftiți la dejun.  Iliescu, îmbrăcat în haine de catifea maron, anume pentru vânat, și cu botfori lungi de lac, înnalt de tpt, cu perul negru și creț, cu mustața resucită, avea aerul unui don-juan.  Ce te lovea la el erați ochii mici, strălucitori, bătând în galben ca la vulpe.  Iliescu făcea parte din acei oameni îngâmfați, cari își dau aere că știu tot și pot ori-ce; tip nesuferit bărbaților, dar foarte simpatic femeilor.  De câte ori trecea pe lungă oglindă, își admira statura și-și sucea mustața.  Mândru și doritor de a ajunge cât mai sus, avea talent deosebit de a aduce mereu vorba despre președințe și de a se lăuda că-i iubit de acesta și mereu poftit acasă.  La asemenea laude sub-prefectul, căruia nu-i torsese maică-sa pe limbă, îi respundea:  — Te-a scăldat moașă-ta cu năvalnic, măi Iliescule.  — Parole-d-honneur, vezi pe alții lingușindu-se, guzurându-se și în schimb capetă lovituri de picioare; eu, mereu cu capul sus, și toți se dau în vent după mine.  — Ce-ți spun eu!  Ai lipici!  zicea sub-prefectul zâmbind ironic.  Cu toate cusururile, Iliescu era băiat hazliu, glumea cu d-ra Maria, cu doamna, îl hărățea pe Newton, eredinciosul casei.  Cuconul Todiriță privea pe Iliescu cu ochi buni, gândind: „De unde știi?  O fi partidă bună pentru Maria.  E băiat cu viitor; Maria, fără zestre, nu se mărită lesne”.  Iliescu ghicea gândurile celor de casă, și se folosea venind cât mai des.  La masa întinsă și bogată nu tre-foue multă poftă.  — Dar întârzie cuconul Todiriță, zise Iliescu uitându-se-la ceas.  — Ai flămânzit, d-le Iliescu?  zise Matilda compătimitor.  De, pecatul d-sale de a uita de cei de-acasă, când merge încotr-va.  — O să-i iau apărarea, zise sub-prefectul Muntenescu.  — Vezi bine.  Corb la corb nu scoate ochii, zise.  Matilda, zâmbind.  — Când te prinzi în vârtejul afacerilor, uiți de oualele cucoanei.  Cucoana Matilda, înțepată foc, respunse:  Vrei să zici de ale bucătăresei, d-le Muntenescu.  — Me rog, respectcle mele, dar oalele sînt ale Cucoanei, nu le poți lepăda.  Trebue să te ții de ele.  Trebue să le ții de coadă.  — Eu?  M-a ferit Dumnezeu: nici nu le-am ținut, nici nu le-oiu ținea!  Spre a scurta vorba, zise fetiței:  — Puie-o, du-te, vezi nu vine papaea?  Fetița, sprintenă, se răpeeji afară, zicând:  — Newton, hai și tu cu mine.  Iliescu, oprindu-se din primblare, s-așeză pe un scaun lungă Matilda și zise obidit:  — Se usucă prepelițele mele, cuconiță.  — N-ai grijă, Casandra e meșteră.  ține să-ți intre în voie.  M-a întrebat cine le-a vânat: cuconașul cel oacheș?  zise Matilda.  — Te crede că-i ești ruda, zise sub-prefectul.  — Te-nșeli, nu-s neam de boer, făcu Iliescu spre a-și răsbuna pe Muntenescu, care se pretindea de neam.  — Nimeni nu poate garanta de origina lui; vorba cântecului: „La donna e mobile”.  — Iar începeți a critica femeile, sfinților?  zise Matilda.  — A!  cuconiță, pentru Domnia-Voastră, respectele mele.  Nu veți tăgădui înse că sînteți fiicele Evei și doar dînsa a pricinuit căderea neamului omenesc.  — Proastă recomandație ve faceți.  Adam ori era prost, ori a voit să se lase înșelat.  — Da!  mulțumită lui, sîntem cu toți robii patimilor și jucăria femeilor. . .  — Sărmanii candizi!  — Ați fost ori nu aliata Satanei în opera de cădere a omenirei?  — Fecioara Maria ne-a șters păcatul; numai cu-prostia lui Adam cum remâne?  — Muntenescule, pune-o în sac, zise Ilieseu.  — Să lăsăm gluma și-o rog pe cuconița să fie sinceră, să mărturisească singură, dacă în căsnicie, mai tot-de-auna când nu merge, nu-i femeea de vină?  — Tocmai fiind-că sînt sinceră, am să-ți spun că-i din contra fiecare bărbat are femeea ce merită.  — Spusa Domniei-tale e foarte adeverată, dar ea nu schimbă întru nimic pe-a a mea.  Femeile au fost de treabă de frică, și cari au fost; dar, cu educația de azi, cu libertățile reu înțelese și nepotrivite cu moravurile noastre, ne-am dus dracului:  — Ești prea pesimist, zise Ilieseu.  — Da, Domnia-Voastră sînteți de moda noo, nici n-ați avut nici n-o s-aveți cultul familiei.  și nici n-aveți de unde-l avea, fiind-că n-ați vezut o familie cum era a bătrânului Mustea, de-o pildă.  — Sigur, femeea săruta mâna bărbatului, seara și demineața, zise Matilda ironic.  — Da, îmi aduc și eu aminte de o mătușe, care zicea bărbatu-so bădiță.  Ha!  ha!  ha!  frumoase idealuri!  zise Hiescu.  — Era dragostea întrunită cu respectul; familia era socotită un lucru sacru, bărbatul era respectat.  — Vorbesc!  ca din carte, nene, las-o încurcată, zise Hiescu plictisit.  — Da, tînăra generație, nu vă convine adevărul.  La voi azi însurătoarea e zeflemea.  De aceea la tribunal vezi mai multe divorțuri de cât căsătorii la starea civilă.  — Erai bun de Vlădică; domnule Muntenescu.  Nu uita de pensia alimentară; aceea m-âmusă pe mine.  — Nu-i vorbă de amusat e lucru ce-ți dă de gândit: obiceiul se întinde șin-popor!  mai de mult țeranul zicea: „însurătoarea, fătul mieu, nu-i măr să-l musci și să-l arunci.  A-zi îți vorbesce și el de „divorț. ” .  — Vrei să stea lumea pe loc?  Se civilisează oamenii!  zise Matilda.  — Adecă lom din civilisație ce-i mai reu.  În occident rar se văd divorțuri.  — De vezut răul nu-i greu: pricina și leacul sînt mai anevoe de găsit, zise Matilda.  — Pricina?  Educația greșită a femeei.  Bărbatul, când se însoară e de bună credință, el vrea să aibă mamă la copii, gospodină și tovarășă; dar cele mai multe nu vor să-și îndeplinească datoriile.  Pentru dînsele bărbatul e un bancher, dator să le dea fără socoteală, căsnicia o socot robie.  — Sigur, vorba Dumitale, femeea să ție oala de coadă zise Matilda.  Tot mai bine de cât să se ție de intrigi.  Să am o fată, iași da educație în casă.  Să fie în puterea mea, ași închide toate pensionatele atâtor „marchands de soupe”.  Mai reu ne smintesc fetele.  Am nisce nepoate: când vin acasă, numai vor să pue mâna pe nemic; toată ziua fac poesii, cetesc romane.  Ce soții, ce mame vor fi?  — Dar ce vrei să facă, pentru Dumnezeu, să spele vasele?  zise Matilda.  — Cum, la gospodăria de țeară n-are ce face o femee?  O să le mărite după un arendaș ori dupe un proprietar mic; n-au să aibă ce lucra?  — Frumos ideal pentru bietele fetei zise Matilda  — Bine de noi ăștia de la oraș, n-avem asemenea griji, făcu Iliescu. . .  — Bine v-am găsit sănătoși, zise cuconul Todiriță, intrând vesel, urmat de Puica și de Newton.  — Bine ai venit Sănătos.  De mai stăteai mult, murea Iliescu de necaz ca pițigoiul; i se usucă bunătatea de bâtlan.  — Iar ai vânat?  O să te dăm în judecată.  Bine, subprefect ești d-ta, să ți se calce legea sub nas?  Pii!  Ce căldura!  Ce praf!  Mi-i foame și nici prea, dar de sete mor.  Oare sifon mai avem, dragă?  — Nu știu, întreabă pe fecior.  Plecară cu toți la masă.  Sofrageria era cu ferestrele în grădină, umbrite cu duzi stufoși.  Mirosul de iarbă cosită, adiat de vânt, aducea o recoare plăcută.  Odaia, mare.  Se puteau așeza în ea mese pentru cinci-zeci de persoane.  În mijloc o masă de stejar, la o parte un bufet sculptat frumos în care se vedea argintăria veche, remasă de la bătrân, împreună cu bogatele servicii de cristal.  Fața de masă, șervetele, erau țeseturi de casă; toate de la bătrâna, care lăsase lății pline cu pânzeturi și velinți de toată frumusețea.  Bucatele, nu luxoase, dar din bielșug, ca la țeară: fripturi, oue, smântână, brânză și unt de-ajuns.  Iliescu fusese la exposiția din Paris, nu pentru a studia ce-va folositor, ci, ca mulți gură-cască, mersese doar să stringă material de vorbă pe zece ani.  Oamenii de teapa lui Iliescu n-au cugetarea lor propie, și, dacă n-ar vedea lucruri concrete, n-ar putea deschide gura.  — Halal de viața de la țeară!  Aer curat și poftă de mâncare, zise Iliescu.  — și bucate din bielșug, adause sub-prefectul.  — Atâta ar mai lipsi să n-avem nici ce mânca pe lungă atâtea alte necazuri, zise cuconul Todiriță.  — Târgoveții cred că la țeară câte doare zboară toate se mănâncă.  Pardon, Iliescule: nu-i alusie la bâtrân.  — Poate să fie, că nu mă super.  — și bine faci.  — Vezi, cucoane Todiriță, la țeară ai lucruri naturale; în oraș, mai ales în orașele mari, tot e falș.  Am stat o lună la Paris, credeam că mă ia dracul.  Tot e artificial.  Îți dă, bună oară, lapte, dar crezi că-i lapte?  Ași!  Scrobeală goală.  Untul e margarină curată; cafeaua, vinul, piperul!  Falșe!  Ce vrei, nene, au fafșificat pănă și oole!  — Dar, carnea, puii, și ei sînt falși?  zise sub-prefectul.  — Carnea e de cal.  Orașul falșificărilor, nene, nemic natural!  — Dar sexul frumos, Iliescule?  — A!  Mai cu seamă el e complect falș, făcu Ilieseu, rizând vesel c-a făcut o vorbă de spirit.  Poftim ce unt galben și bun, poți să dai o sută de franci la Paris că nu-l găsesc.  — Apoi să nu mori de necaz?  La Capșa aduc unt din Paris, zise Mustea.  — Așa sîntem noi Românii!  ne desprețuim singuri roadele noastre bine cuvîntate, zise Muntenescu.  — Cum să înflorim noi agricultorii, când productele noastre sînt disprețuite în chiar țera noastră?  Nu m-ași mira ca mâne-poimâne s-aducă și grâu străin.  Nu le-o mai plăcea al nostru  — Ce s-aducă?  Dar nu s-aducea pănă mai anii trecuți în Bucuresci făină din Pesta?  Ne vindeau Ungurii grâul nostru prefăcut, par-că făina noastră de Botoșani n-ar fi cea mai prima?  Fideaua și macaroanele de Galați se vînd sub firma că-s de Pesta, zise Muntenescu. . . . .  S-a adus friptura;  — A bravo!  Prepelițele pentru noi, bâtlanul pentru Ilieseu; vânătorului se cuvine partea leului, zise sub-prefectul.  — Te-a luat reu în antreprisă Muntenescu, făcu Mustea.  Luară fiecare câte o prepeliță.  D-șoara Maria puse întreg bâtlanul înnaintea lui Ilieseu, zicând:  — Poftim, ia ca di-ntr-al Domniei tale, d-le Hiescu.  Hiescu, zâmbind silit:  — De lepedat n-o fi el.  Vorba Rusului: și toporul ie bun cu borș, dacă-i pui ce-i trebue.  Aspect ved că are frumos.  — Asta-i meritul bucătăresei, nu al vânătorul, zise Muntenescu.  Hiescu tăie o bucată de picior și, cam îndoelnic, o vârî în gură.  — Aci e arta, Iliescule.  Să te ved cum îl mesteci.  Ce-i drept, greu se poate închipui ce-va mai câlțos, și mai anevoie de mestecat.  Hiescu, de voe de nevoe, înghiți o îmbucătură, dar nu mergea, îi sta în gât.  — Merge anevoe, Iliescule, dar cu puțină bunăvoință îl mănânci tu.  — Nu-i reu.  Pe o carne cât de bună, când o mănânci întâia-și dată, îți vine nu știu cum; așa am pățit-o cu broascele la Paris.  — Ei bine, acelea erau artificiale; dar vezi bâtlanul e natural, bâtlan pur-sang, zise Muntenescu.  — La urmă, fire-ar al Naibei de morar, doar l-am întrebat: „moșule o bună la mâncare paserea cea de colo? ” .  „Bună d-le, bucățică împărătească” mi-a zis.  — Nu-i dat fie-căruia târgoveț să înțeleagă spiritul țeranului.  și-a bătut moșneagul joc de tine.  Dacă erai mai fiu la pricepere, înțelegeai dupe intonație câte ia în rîs, făcu suprefectul.  — Așa reu nu-i el.  — Cel puțin ești sigur că-i bâtlan.  Autentic, garantați.  — Puteți gusta, doar e o pasere ca toate paserile poftim cuconiță, domnișoară, de hatârul mieu.  — Merci, d-le Iliescu, nu facem haz de trufandale, zise Maria.  — știi ce, Iliescule?  tot te iubesc președintele; du i-l present.  — Mai curend l-ași duce morarului, să i-l vâr cu sila pe gât.  — Dacă vrei să mai capeți și salată pe lungă friptură, du-te.  Pe mine să nu mă chemi.  Din mâna morarului nu te scoate nici dracul, cât e de drac.  — Poate și D-tale ți-e frică de el?  — Se prea poate!  făcu sub-prefectul.  O să remâi proverbial, d-le Iliescu, cu bâtlanul d-tale, zise cucoana Matilda.  — și d-ta, cuconiță, me mai amăresci?  zise Hiescu privind-o galeș.  — De!  Cum și-o face omul, nu i-o face nici dracul!  făcu sub-prefectul.  — Las-o încurcată, nene.  Admirabil vin ai, cucoane Todiriță.  Vechiu trebuie să fie!  Un vin asemenea am beut numai la un arhimandrit de la mănăstirea Neamțului, un unchiu dupe mamă. . . Bine  trăesc și călugării!  — Mănâncă și beau!  Asta e fericire?  Viața fără emoții, fără luptă zilnică, pentru mine, nu face doue parale, zise Muntenescu.  — Cine te crede, nene?  zise Iliescu.  — fiecare are alt ideal de viață.  Pe bietul tata îl ruga acum în urmă vlădica de la Zagavia să meargă să-i ție de urît măcar vre-o lună.  „Eu la mănăstire?  Să n-am nemic de făcut? !  nici legat nu me ții”, zisese bătrânul.  — Atârnă și de temperament.  Iliescu, bună-oară, s-ar face stareț. . . . la  Gafton, la maici, zise Muntenescu. . . .  Cafeaua au trecut s-o ia în salon.  Maria a început să cânte la piano.  — Iliescu, îndatoritor, a făcut pentru toți țigări.  Pe aici, ved eu, habar n-aveți de dietă, zise Hiescu.  — Bravo!  vânător te sciam, dar doctor nu!  Spune ce rețeta vrei să ne dai, zise Muntenescu.  — Păi!  dupe masă nu-i bine să stai, trebue să te primbli cel puțin o jumătate de ceas.  — Asta tot la Paris ai aflat-o?  Eu, din contra, dupe masă stau un ceas și pe urmă încep munca.  — Bună trebue să fie zmeura!  Cuconiță, nu mergi?  Ne primblăm puțin și-o gustăm.  — Coaptă o fi ori nu; dar artificială te asigur că nu-i.  Astea sînt fructe pentru copii și cucoane.  Mergeți răpede, Puica le culege toate.  — Eu nu-s cucoană și-mi place.  — Ești copil.  — Moroi de compliment.  — N-ai pentru ce.  — Să trimet feciorul; el culege, mai curând, zise Mustea.