E.  LOVINESCU  LULu  - ROMAN -  BUCUREȘTI  EDITURA LIBRĂRIEI ALCALAY AND Co.  1920  I  Muzica militară încetase.  Nu se mai dansa.  Lumea se desfăcuse în grupulețe după afinitățile instinctive ce domină aglomeratele omenești.  Printre ele, Ciprian Cornea își primbla profilul lui roman, luminat de un zîmbet fin.  O voce profundă și cu vibrații metalice răsună brusc dintr-un colț al cazinoului:  — Nu mai sunt tineri!  Ochii tuturor se întoarseră.  Dintr-un grup de bărbați în haine negre și de fe-mei decoitate, se desprindea statura uriașă a lui Colea Malinof.  Lat în spate, trupeș, deși sprijinit pe niște picioare subțiri, strânse și mai mult în pantalonii înguști, cu fața largă și stacojie, prelungită printr-o bărbie dublă, și desfigurată de grosimea neobișnuită a buzei de jos, râstrînte, cu părul roșcat fără un fir alb, Colea nu-și părea cei opt-zeci de ani.  Lovind cu pumnul greu în măsuța de lac, repetă:  — Nu mai sunt tineri!  Andrei cătă speriat în jur cu sfiiciunea miopilor.  Ar fi voit să se strecoare ne-văzut.  Dominat de statura uriașe a lui Colea, figurau grupul lui Baccio Bandinelli din Piazza della Signoria din Florența: Hercul sdrobind cu ghioaga pe Cacus.  Lipsia doar gestul mâinilor ridicate în semn de apărare sau de grație.  Lumea se strânsese ca la un semn.  Andrei implora cu privirea un ajutor sau o diversiune, ce nu venia însă de nicăeri.  Ciprian îl fixa ironic prin monoclu.  Diomo bătu din palme, desvelindu-și dinții rari printr-o mișcare nervoasă a gurii:  — Te ascultăm, cneazule.  Căutîndu-și tonul și pregătindu-și efectul, Colea tuși de câteva ori.  Văzîndu-se înconjurat și ascultat cu încordare, ar fi voit să pară mlădios și confidențial.  Sunetele îi ieșeau totuși sălbatice din gît-lejul de erou homeric:  — Nu mai sunt tineri!  Aduceți din străinătate poate ceva mai multă învățătură, pierdeți însă virtuțile rasei.  Uitați că ați supt laptele lupoaicei.  Un zâmbet flutură pe buzele tuturor.  Colea era Rus.  Tatăl lui venise ca inginer în Moldova, pe timpul lui Mihai Sturza, și rămăsese aici pentru că-i plăcuse vinul și femeile locului.  Fără ironie, Colea prefera însă laptele lupoaicei vutcei naționale și pomeniă de virtuțile rasei de ori cîte ori se indigna.  Speriat, Andrei ar fi depus bucuros armele.  Abia își mai amintia prin ce-și atrăsese mânia uriașului.  Povestise cum cedase odată unor străini, numai din prestigiul calității lor de străini.  Purtăm în vine o umilința străveche ce ne în-covoae grumazul: în străini vedeni încă stăpînul secular.  Deși din rasa învingătorilor, Colea protestă.  Uluit, Andrei îl privia cum crește și se distramă ca o fantomă.  — În vremea noastră, ne purtam altfel.  Străinii ne respectau.  O amintire plutia în jurul buzelor lui cărnoase și răsfrînte.  Bâtrînul povestia bine, cu indignări de zeu marin ce răscolește valurile cu tridentul.  — Sunt cincizeci de ani de cînd Nemții puneau cele dintîi șine de drum de fer.  Eram pe vremea aceia căpitan.  Umbla-sem călare o jumătate de zi pe zăduf.  Nu mai puteam de osteneală și de foame.  Pe la amiază ajung, în sfîrșit, în valea Siretului.  La marginea drumului, într-o baracă de lemn mîncau lucrătorii și inginerii.  Opresc calul:  — Herr Neamț, strig eu, ieși afară de-mi adapă calul.  Pregătește-mi apoi de mîn-cat și de băut.  Sunt rupt de oboseală.  Neamțul mormăi în limba lui:  — Nicht für Militären.  Păgînii se uitau cu toții la mine; unii rîdeau; alții cătau urît ca la un inosafir nepoftit.  Mă îndîrjii:  — Essen. . .  fressen. .  trincchen. . .  Pferd und ich, strigai eu apăsat ca omul ce se bizue să fie înțeles mai mult din ochi și din ton de cît din vorbă.  Neamțul:  — Nicht für Militären.  Atît mi-a trebuit, contino el, lăsîn-du-și palma grea pe umărul lui Andrei, ce privi speriat în jur.  Atît mi-a trebuit, ca să-mi fiarbă sîngele în vine.  Tăcut și solemn ca un burgrav, am intrat de-a călare în baraca Nemților.  N-a crâcnit niciunul.  Mi-am adăpat astfel calul în farfuria inginerului șef, ce nimerise sub masă.  Colea tăcu, mîndru.  Părea în adevăr, și mai impunător cu trupul lui atletic pe picioare fragile, cu gestul neptunic de râsculător de valuri.  La urmă, semăna cu un Mahomet intrînd călare în Sfînta So-fie.  Strivit sub greutatea gestului, Andrei avu totuși viziunea rapidă a sultanului alb ce-și făcuse loc cu iataganul, lăsîn-du-și urma mînii pe marmora zidului.  Nu prinsese însă bine legătura dintre dînsul și istoria uriașului.  Prin ce greșise fața de neamul hrănit cu laptele lupoaicei?  Colea dăduse acum drumul lui Andrei.  Revenit din indignarea lui de forță a naturii, își privia împăcat opera cuvîn-tului sonor; buza de jos, strînsă o clipă, se răsfrînse din nou în beatitudinea păcii.  Atletul își culegea astfel laurii energiei lui de odinioară.  In mijlocul tăcerii, se auzi deodată un glas supțire și feciorelnic:  — Ah, cneazule, unde-s vremurile de atunci!  Capetele ascultătorilor se întoarseră.  Speriată de propriile ei cuvinte, Lulu își plecă ochii în jos.  Un zîmbet ușor flutura pe buzele tuturor.  Scăpat de sub ghioaga lui Hercul, Andrei respira acum liniștit la o parte.  Re-căpătându-și libertatea, intrase în stăpânirea persoanei lui.  Fiind un corp izolat în spațiu, își studia tocmai vecinii, cînd glasul lui Lulu îi atinse armonios urechea.  Se întoarse spre Ciprian.  — Cine e doamna care regretă trecutul?  De i-ar fi plesnit un biciu pe la urechi, Ciprian n-ar fi părut mai uimit.  Se răsuci brusc către Andrei, cu ochii lui scîntce-tori, sub luciul cheliei superbe, își încorda toți mușchii feții ca într-o sforțare su-premă de a fixa un punct invizibil și rămase astfel suspendat, ca un cercetător al unui mister al naturii, — apoi dădu drumul mușchilor într-un rîs ce-i descarcă energiile comprimate ale sufletului:  — S-a găsit, în sfirșit, un om, care să nu cunoască pe Lulu Calomfir!  Mirarea lui părea atît de definitivă, în cît Andrei nu mai avu timpul să-i râs-pundă că era abia de cîteva zile în acel orășel de vilegiatură.  Enormitatea crimei îi îndoi grumazul fără replică.  Se recu-noscu vinovat ca gladiatorii antici, ar fi voit să ridice doo degete pentru a-și implora grația.  Rămînînd însă fără milă, maestrul îl trase brusc sub lumina polican-drului pentru a-i examina mai bine diformitatea morală.  Abia scăpat de invectiva homerică a lui Colea Malinof, Andrei se vedea amenințat să devină ținta vervei lui Ciprian.  Călcase greșit.  Timiditatea lui firească se neliniștia în fața incursiunilor violente, ce-l smulgeau din discreția, în care ar fi voit să rămînă.  Grupul din jurul lui Colea se re-făcu acum în jurul lui Ciprian.  Sub lumina policandrului, chelia Maestrului luase luciul prodigios al ivoriului vechiu: o nobilă chelie, tivită cu bucle cărunte.  Din ochii sclipitori și din desenul mobil al gurii i se citia limbuția spirituală.  Maestrul avea profil aristocratic și eleganță în atitudini.  Un nimic îl destindea în jocul slobod al unei inteligențe ce se satisfăcea pe sine.  Prin naivitatea lui, Andrei îi dăduse acum o mișcare inițială.  Luîndu-l de mîini, îl aduse deci ca pe o victimă votivă în față altarului:  — Doamnă, rosti el înclinîndu-se curtenitor, îți prezint un Bucureștean ce n-are cinstea să te cunoască: domnul Andrei Lerian, întors de curînd dela Paris, și de puține zile în viligiatura orașului dumneavoastră.  Lulu îl privi cu seninătate, ridicîndu-și pleoapele cu gene mari de păpușe, des-chizîndu-și apoi ochii albaștri, adînci și mirați, ca și cum atunci ar fi văzut pentru întîia oară un chip de bărbat.  Schiță grațios o ușoară înclinare din cap.  Maestrul relo:  — Doamna?  Nu ți-am prezintat-o. . .  De ce să-ți mai spun cum o chiamă?  Privește-o: e încântătoare.  Numele îi stă scris pe colțul buzei umede, i se afundă în gropițele obrazului, i se urcă pe tîmplă pe un fir auriu, i se încolăcește în părui blond, i se scufundă apoi în unda senină a ochilor.  Natura e un coroplast divin; dintr-un material atît de fragil a creat statuete de o grație nepieritoare.  Iat-o: poate fi și o păpușe de Nürenberg, cu genele lungi și cu albăstrimea de cobalt a ochilor, cu gesturi pudice și mecanice; poate fi și Fecioara, prin ovalul pur al figurii, prin candoarea priviri: — o fecioară în așteptarea Bunei-Vestiri; și pentru cine cede forma plină și ascunsă a sînului și linia șoldului poate fi și o Ve-nera, — voluptatea zeilor și a oamenilor.  Maestrul tăcu.  și cum i se păruse ca făcuse efect cu mica lui cuvântare, se răsuci în loc, dispărînd. . .  II  Andrei și Lulu se găsiră astfel față în față, uimiți și stîngaci.  Lumea se risipise ca prin farmec.  În bufet răsună glasul eroic ai lui Colea, întretăiat de firul subțire și șuerător al vocei Maestrului.  Lulu și Andrei erau singuri, în singurătatea totală a primilor oameni.  Complicitatea forțelor ascunse ale naturii îi aruncase într-un pustiu.  Andrei plecă ochii; adi-nioară, îl ștînjinia mulțimea; acum, îl încurcă singurătatea.  Lulu își reveni repede în fire, cu prezența de spirit a femeilor de lume ce găsesc lesne o ieșire din plasa împrejurărilor.  În tonul potrivit al unei confuziuni firești, dar nu exagerate, zise:  — După descripția poetică a Maestrului nu m-ai recunoaște.  Poeții înglo-bează eternul feminin în descripțiile lor.  Cu bunăvoință rie-am regăsi fiecare în ele.  E nevoe deci de mai multă preci-ziune.  Nu sunt nici păpușe, nici Fecioara, nici Venus: nu vin nici dela Nütrenberg, nici dela Lourdes, nici dela Cythera. . . .  Sunt doamna Lulu Calomfir.  Andrei se înclină, înroșindu-se.  Ce muzică i se păruse că aude?  Ceva subțire și aproape ireal îi mîngîiase timpanul, cu sonorități suave.  Un glas de femee sau de copil?  Își ridică ochii.  Prin gracilitatea formelor, prin fluiditatea ființii ei mărunte, părea, în adevăr, o păpușe; prin puritatea ovalului, prin candoarea privirii și prin ignorarea totală a răului ce i se citia pe față, părea Fecioara — Fecioara fără prunc la sîn, idealizată și întinerită.  În linia cărnoasă a gurii, umbrită de un fin puf blond, și în mișcarea armonioasă a șoldurilor ce chiamă și rețin, se putea descifra voluptatea discretă dar tenace a formelor ce-și fac un farmec și o armă din nedesvoltarea lor.  Fluturele își păstra încă forma crisalidei: doamna Lulu Calomfir avea doozeci și cinci de ani, deși părea numai optsprezece.  O ingenuitate firească, dibaciu întreținută, stabilia o armonie desăvîrșită între aparență și atitudine.  Lulu înfrîngea liniștit legile naturii.  Își înclina instinctiv capul pe umă-rul stîng cu un gest, în care n-ai fi putut distinge alintul copilului de desmierdarea femeei.  Făcîndu-și o scurtă traectorie printre dînșii, Maestrul zări gestul etern și zise șuerător:  — Sireno!  Andrei și Lulu rămaseră iarăși în singurătatea primilor oameni biblici.  Le lipsia arborele cunoștinții binelui și al răului pentru a repeta legenda povestirilor sacre răsfoite în cărțile ilustrate ale copilăriei.  Conversația nu-și găsia un început.  Lui Andrei îi vîjîiau urechile; surde voci interne i se ridicau în gîtlejul încleștat.  Mai stăpînă pe sine și avînd glasul muzical, Lulu ar fi vorbit bucuros.  Dintr-un instinct al armoniei, ea se adapta însă celui cu care vorbia.  Cu Ciprian Cornea găsia tonul vervei și al spiritului, dîndu-i replica potrivită; cu timizii avea farmecul timidității și al rezervii.  Misterul lucrurilor nespuse e încă o formă a poeziei și a elocinții.  Cu Andrei, Lulu nimeri din-tr-odată nota intimității simple.  După cele dintîi tăceri, se stabilise deci între dînșii un fel de familiaritate.  Andrei nu era vorbăreț; mîndria sau discreția îl împedicau de a pomeni de sine.  Confesiunea cerea opera tenace a timpului; nu țîșnia deo-dată.  Prin simplicitate și tact, Lulu îl aduse totuși pe calea spovedaniei; întrebările și răspunsurile alternau armonios.  Sinceritatea naivă a unora reclama sinceritatea celorlalte.  Pe negîndite, lunecară astfel la intimitatea unei vechi prietenii.  Obicinuit să-și reflecteze atitudinile, înfrînîn-du-le în măsură, Andrei pornise totuși pe drumul amintirilor personale.  Îi povesti deci ca pe lucrul cel mai firesc cum părăsise de copil, orășelul pentru a se mută la București.  De câteva luni își isprăvise studiile la Paris, și se simțise cuprins de nostalgia locurilor copilăriei.  Nu putuse, de altfel, refuza invitația lui Îliuță Sterian, cel mai bun prieten al tatălui lui.  Orașul îi plăcea.  era fericît în mijlocul vieții patriarhale a provinciei moldovenești, dela care păstrase amintiri fragede.  era și mai bucuros că venise la serata cazinoului.  Lulu îl asculta cu o rară reculegere, ca și cum ar fi ascultat mărturisiri importante, încredințate seriozității ei.  Își ridică pleoapele cu încîntări și mirări de copil.  Îi sublinia vorbele prin gesturi de înțelegere expresivă și prin exclamări ce i-se rostogoleau armonios în gușa de porumbiță.  I se părea ciudat că-i plăcea viața de provincie—și, pe urmă, nu i se mai părea de loc.  Își legăna capul, când pe un umăr când pe celalt, fără cochetărie voită.  Se alinta instinctiv, și deodată își lăsa pleoapele în jos cu vinovăție.  Își aducea aminte cu emoție de Paris, unde fusese în călătorie de nuntă.  Andrei o privi mirat.  Obrazul femeei se lumină de luciri fugitive.  Îndrăzni s-o întrebe de fusese măritată — întrebare de prisos.  Ea dădu din cap simplu, fîcînd gestul ridicării rochiei pentru a trece o apă.  Ajunsese, în adevăr, dincolo neatinsă.  În mijlocul fin și în virginitatea întregei ei făpturi, n-ai fi bănuit opera fecundă a bărbatului; părea un aluat nefrămîntat.  Ajunseseră, pe nesimțite, în jurul unei măsuțe de lac; îi despărția numai o plantă tropicală.  Andrei îi mîngîia frunzele cărnoase.  În jurul lor grupurile se făceau și se desfăceau după legea invizibilă ce prezidează și-la armonia cerească; cu toții le respectau însă singurătatea. . .  Andrei se credea acum într-un pustiu; prezența plantei tropicale îi deschidea involuntar perspective îndepărtate.  Întrebările familiare ale lui Lulu îl aduseră însă repede la realitate, trezindu-i amintirile copilăriei. . .  Trăia din emoțiile de odinioară și străbatea de câteva zile popasurile educației lui sentimentale.  Recunoștea și acum colțul de stradă în care avusese prima zguduire în fața frumuseții feminine, și geamurile memorabile dinaintea cărora tremurase o iarnă întreagă. . .  Lulu păru mișcată; își deschise ochii lâncezi, rugîndu-l copilăros să-i povestească prima lui dragoste.  Andrei nu se miră.  Erau lucruri vechi, pe care nu le povestise nimănui; le crezuse uitate.  Acum îi reveniau pe buze, nesilite, ca și cum și-ar fi așteptat de mult rîndul.  Cădeau potolit și cu simplicitate în sala sgomotoasă a cazinoului.  Larma nu-l tulbura; avea încă impresia singurătății biblice.  Nu se auziau decît pe dînșii.  — Eram numai de 13 ani, începu el fără sfiiciune, cînd am simțit prima emoție în fața misterului feminin.  Mi-a trezit o fata unui bancher evreu, care, deși era de vîrsta mea, se bucura totuși de superiorități indiscutabile.  N-o cunoșteam.  O vedeam însă zilnic la ceasuri hotărîte, primblîndu-se cu doo surori mai mici în tovărășia guvernantei.  Vorbiau englezește. . . .  Ascul-tînd-o în treacăt, îmi părea venită de departe.  Solitară și străină de preocupările celorlalți, avea aerul unei ființe dintr-o lume fabuloasă.  Nu știu ce mă atrăsese mai mult în figura Emei; nu știu chiar de era frumoasă.  Tremuram însă ca o frunză când o vedeam.  Mă impresiona chipul ei serios până la severitate, ovalul brun încadrat de un păr luminos, ochii mari, negri și gravi; mă impresiona viața ei plină de prestigiul misterului.  O iubiam, deși nu aveam țeluri precise, și nici nu le bănuiam, de altfel.  Mă mulțumiam să-i trec pe sub ferestre; cînd o zăriam, era o dată memorabilă în viața mea sentimentală. . .  Dela o vreme, supu-nîndu-mă unui impuls misterios, m-am ho-târît să-i scriu.  Simțiam nevoia de a-mi exprima iubirea în forma frustă a cuvintelor, deși nu le cunoșteam destinele.  În rinduri naive, îi desveliam, probabil, a-morul.  După un răstimp mi s-a părut că limba noastră nu poate traduce mulțumitor natura sentimentelor mele sublime.  Un prieten, fiul unui doctor evreu, știa englezește.  M-am destăinuit lui și m-am bucurat, aflând că și dînsul iubia pe Ema.  Ne implicînd instinctul posesiunii, ne-am pus amorul în comun.  Nu eram geloși unul de altul; necunoscînd finalitatea reală a sentimentelor noastre, ne exaltam reciproc: ne îmbărbătam și ne schimbam cu rîndul la geamurile Emei.  Plecam deci la cucerirea femeei eterne cu arme egale și cu un sentiment cavaleresc.  În clipa cea mare, Ema avea să aleagă între noi.  Învinsul trebuia să dispară apoi țară urmă. . .  Pînă atunci eu făuream scrisorile în romînește, în termeni aleși și poetici; Oswald le traducea în englezește; printr-o sublinia solidaritate, în răspunderi și în recompensă, le iscaliam cu inițialele amîndorora. . .  Ne pusesem deci dragostea în societate pe acțiuni.  La sfîr-șitul iernei, tovărășia noastră nu dădea încă nici un dividend.  Trimiteam scriso-rile guvernantei ca să i le dea Emei: îi adăugam și ei scrisori suplimentare, cau-tând s-o înduioșăm asupra pasiunii noastre.  Ascultând însă glasul, datoriei, Miss Mary le dădu bancherului; la rîndul lui, acesta se plînse doctorului.  Complicitatea noastră se descoperi repede.  Doctorul veni să se plîn-gă tatălui meu că-i desfrînasem copilul.  So-sise deci ziua judecății.  Livid dar hotărît, mă prezentai în fața tribunalului suprem.  Scrisul nu era al meu; îmi recunoscui totuși inițiativa.  Doctorul, un om mic, cu ovalul figurii încadrat cu o barbă mătă-soasă și abundentă, cu ochelari petrecuți pe după urechi, se plimbă nervos prin o-dae, rămânîndu-se de precocitatea noastră.  Mobilul adevărat al indignării lui era însă cu totul altul.  Trăgîndu-se de barba lui marină, mormăia desperat printre dinți:  — Auzi dumneata, niște ștudenți să se apuce de astfel de lucruri: să-mi strice clientela!  Titulatura de „ștudent” mă umplu de un imens orgoliu: creșteam în importanță.  Natura comică a doleanțelor lui fâcîndu-mă însă să-mi uit calitatea de împricinat, izbucnii într-un rîs necugetat.  Doctorul cată furios la mine, în timp ce autoritatea paternă mi se lăsa greu peste obraz.  Mă prăbușii într-o clipă din înălțimea orgoliului meu.  În zadar, îmi spuneam că su-ferisem pentru „dînsa” ultragiul suprem; în zadar îmi înobilam durerea. . .  Umilința pedepsii mă aruncă în fundul unei genuni.  Eram dezonorat pentru eternitate.  Mă simțiam nevrednic de obiectul aspirațiilor mele. . .  Mă condamnai singur cu lealitate.  Nu mai puteam iubi pe Ema.  Pentru nimic în lume nu i-ași mai fi înfruntat privirile.  Cînd o zăriam, mă cupripdea o adevărată panică.  Primul meu roman de dragoste era sfîrșit.  Andrei se opri, ușor emoționat.  Lulu îl ascultase, privindu-și unghiile lustruite și roze, sau alintindu-și copilărește capul.  La urmă zise:  — și ce a devenit Ema?  Andrei zîmbi:  — Am revăzut-o aici.  Lulu își încorda figura, ca și cum feminitatea ei s-ar fi neliniștit.  Andrei contino:  — S-a măritat cu un bancher evreu.  S-a îngrășat; severitatea figurii i s-a accentuat până la asprime.  Nu mai vorbește englezește și nici nu mai aduce cu o domniță îndepărtată.  S-a scoborît pe pamînt; în fiecare zi are partidă de cărți.  Am revăzut-o adinioară la ruletă, roșie, cu ochii înflăcărați, aprigă la cîștig. . .  și pentru prima oară nu mi-a mai bătut inima în apropierea ei.  Lulu se însenină din nou.  III  Maestrul apăru spintecînd aerul cu re-pezeciunea unei săgeți.  era în atitudinea lui firească: cu degetul cel mare al mînii stingi trecut prin deschizătura vestei, cu dreapta liberă pentru a-și sublinia prin gest vorba sprintenă, cu silueta lui bătăioasă și cu o tinerețe în mișcări ce contrastă cu buclele lui cărunte.  Oprindu-se în dreptul lui Lulu, susură:  — Sireno!  Lulu cătă spre dînsul cu nevinovăție.  — Ai dat însă peste un Ulise nesimțitor la farmecele Sirenelor.  și-a ceruit urechile la Paris.  Ceilalți zimbiră cu înțeles afară de Alexis Diomo.  Sub musteața lui neagră încă, i se zăriau dinții lungi și rari, pe care-i desvelia la supărare printr-o tremurare nervoasă a colțurilor gurii.  Trecut de cincizeci de ani, smead, cu un profil fin și uscățiv, Diomo privia întunecat.  Urmaș al unuia dintre domnitorii ce s-au perindat pe tronul Moldovei, avea încă ceva din linia rasei.  Ros de patimi brutale, de aventuri și de jocul de cărți, își risipise averea părintească prin garnizoanele în care-l aruncase soarta.  Or-giile „prințului” erau cunoscute.  Scos din armată, ajunsese prin stăruințele fa-miliei directorul prefecturii locale.  Fusese frumos odinioară: brun și delicat ca un tînăr cocon fanariot din stampe, cu nasul arcuit, cu părul negru ca pana corbului și cu acea lene orientală în privire, pe care o străbateau uneori uraganele repezi de vară. . .  Acum avea brazde adînci pe obraz; părul adus în bucle îi cădea peste o ureche tăiată într-un duel; în ochi îi fulgeră o privire pătimașe. . .  Ruinat, păstrase încă formele vieții de luxură; decăderea nu-i slăbise mîndria moștenită.  Tatăl celui mai de seamă om politic din oraș fusese odinioară vechilul moșiei bătrînului Beizadea Grigore.  Bogat, deștept, Iorgu Viezure își făcuse repede o carieră.  Beizadea Grigore murise de mult; rămăseseră numai prințesa cu trei fete și cu Alexis, ultima speranță a familiei.  Moșia lor Hasca era ciuruita de datorii în fie care săptămînă prințesa își opria caleașca pe la bancherii orașului ca sa acopere datoriile ofițerului, în timp ce ea și fetele trăiau la țară într-o sărăcie mîndră.  Iorgu Viezure nu uitase însă pe domnița Elencu; în amintirile copilăriei lui o vedea și acum, trecînd pe alezanu-i negru prin parcul de la Hasca.  Imagina ei îl însoțise pretutindeni în străinătate și-n anii de mai tîrziu.  Bogat și puternic, se gindia încă la dînsa cu sentimentul fanatic al copilului ce o admirase ca pe o făptură din basme.  Îl fascinase.  Îi ceru deci mîna.  Răspunsul lui Alexis fu scurt: „la Hasca locul de vechil al tatălui lui era încă liber”.  Diomo privise tot timpul spre măsuța de lac, în jurul căreia Andrei și Lulu își alternase armonios gîndurile.  O tremurare nervoasa îi deșvelise mereu dinții rari.  Chemat de grija prietenească a Miei Ste-rian, care observase neliniștea lui Diomo, Andrei trecu în sala de cărți.  Lulu oferi un scaun lui Ciprian.  Maestrului nu-i plăcea însă să șadă.  I-se opri deci în față, cercetînd-o cu ochi ironici.  — Maestre. . . .  zise ea cu glas înăbușit, și alintat.  Tăcu totuși.  Ciprian îi răspunse scurt:  — Te-am înțeles fără să vorbești  Ea plecă ochii în jos:  — Ce-ai înțeles?  — ții să afli dela mine istoria lui Ulise și a Sirenelor.  Lulu își strînse gura ca un copil ce dorește ceva.  — Nu vei spune că nu te cunosc, sus-pină Ciprian.  Îți citesc și gîndurile.  Diomo, ce trecuse în sala de cărți, revenise acum în salon.  Cătînd îndelung la grupul din jurul măsuței, se apropie apoi hotărît.  Mia Sterian veni și ea.  Simțin-du-se ascultat, Ciprian își îngroșă glasul:  — Voiam tocmai, începu el privind mulțumit, voiam tocmai să-i povestesc lui Lulu o istorioară de amor și să-i supun un caz sentimental.  Prèfer însă un auditor mai numeros: nu pun prea mult temei pe experiența sentimentală a lui Lulu.  Ironia prinse: un zîmbet înflori pe toate buzele.  Numai Diomo își desveli nervos dinții.  Artemiza Vardali suspină, cătînd spre Cleo:  — Te ascultăm, Maestre.  — Vă voi povesti, începu Ciprian, în-tîmplarea unui prieten, care a stat mulți ani la Paris.  Acolo a cunoscut o femeie încîntătoare, ce se sbătea într-o criza dureroasă de iubire.  Tînărul o scăpa de la moarte, o consola și o făcu fericită un număr oarecare de ani.  Prin una din a-cele întâmplări, pe care le numim tataie, fiind în ordinea lucrurilor, el descoperi însă că prietena lui, Mab, mai avea un amant.  Durere imensă, explicații, ceartă violentă.  Amantul era un camarad al ei de copilărie: un biet desperat al vieții, un inadaptabil, un candidat la sinucidere, careia Mab îi cedase de mult dintr-un sentiment de milă și de protecție umană.  În fața acestei situații echivoce, prietenul meu ceru o soluție definitivă și exclusivă.  Mab șovăi, promise dar nu se ținu de cuvînt.  El se revolta și se întoarse în țară.  Nebună de durere, ea plecă atunci în orășelul îndepărtat, în care celalalt a-mant își facea stagiul militar.  Acolo, află că omul, pentru care își sdrobise fericirea, era încurcat de mult cu o femee, cu care avea și un copil.  Desperarea fusese numai o atitudine pentru a-i exploata naivitatea.  O făcuse să-i se creadă indispensabilă vieții, dîndu-i un rol de binefăcătoare.  Fusese victima unui furt sentimental.  În fața îndoitului dezastru, nu-i mai rămase femeei decât soluția sinuciderii.  Iată cazul.  Faptele sunt exacte; nu sufăr nici o contro-versă.  Numai interpretarea lor poate va-ria.  Avem deci în discuție teoria amorului pornit dintr-un sentiment superior de umanitate și din iluzia unei binefaceri supreme.  Acțiunile noastre bune ne leagă; devenim obligații celor pe cari îi obligăm.  Suntem sclavii propriei noastre bunătăți.  Mab a putut avea iluzia ca e necesară existenței unui nenorocît; i-a putut ceda din compasiune și din umanitate.  Problema e însă alta.  Pusă în dilema de a alege între propria ei fericire și fericirea altuia, căruia i s-a devotat, era cu putința oare sa se jertfească pe sine?  Iată nodul.  Acord deci oricui cuvîntul, fără să mi-l ceară.  Ciprian tăcu.  Nimeni nu răspunse.  Începură apoi să vorbească cu toții la olaltă.  Nervos, Diomo își desveli dinții rari, în semn de protestare.  Cunoscînd legile iubirii, dintr-o oficiare îndelungă, Artemiza Vardali își exprimă cea dinții părerea:  — Iubirea din milă?  E încă una din minciunile comediei amorului.  Iubirea e egoistă și nu merge decît spre scopul unic al realizării ei proprii.  E o forță ce nu se abate din drum, pentru a ajuta.  E crudă cu alții și indulgentă cu sine.  știe ce vrea și nu cedează pasul nimănui.  Mia Sterian avea altă părere.  Trecută de patruzeci de ani, era încă frumoasă.  Renunțînd la strălucire și provocare, frumusețea ei șe închisese în rezervă și demnitate.  O buclă albă de păr îi da un cadru de nobilă vetustate ce contrasta cu frăgezimea liniilor și ochilor.  Din vorbă i se desprindea o mare blîndețe și indulgența.  Trecînd dreapta și nepătata prin viața, înțelegea păcatul.  Nu se indigna de nimic și ierta orice slăbiciune îndărătul căreia bănuia un sentiment real.  — Amorul, zise ea blînd, e un sentiment multiplu și nuanțat; ne poate rezerva și surpriza omeniei. . .  Că o femee s-a putut jerti unui bărbat, e un lucru ce intră nu numai în posibilități ci și în probabilități.  Femeia e un rezervoriu imens de sacrificii; e născută soră de caritate.  Înfruntînd de atîtea ori primejdia morți, din simplă umanitate, o cred capabilă și de sacrificiul suprem al iubirii simulate.  Mulțumirea de a se crede indispensabil cuiva e imensă.  Deprînsă de a trăi din viața și din protecția bărbatului, femeia e în stare de avînturi sublime cînd vede că poate fi și ea o creatoare de energie și de fericire. . .  Adevărata problemă se reduce însă la raportul dintre fericirea de a da și de a primi: forțe reale ce se pot măsură într-un suflet bine echilibrat. . .  Egoismul triumfă, desigur, mai des.  Admit totuși că se poate găsi și un exemplar rar de feminitate care să prefere să dea decît să primească.  O excepție, nu însă o imposibilitate.  O admir deci și mai mult.  Ciprian sublinie prin omagiul unui gest nobleța cuvintelor Miei.  Lulu tăcea, absorbită. . .  Ochii ei priveau departe, iscoditori, ca și cum ar căta pe cineva.  Diomo o urmăria cu nervozitate.  Apoi, pentru a-și alunga preocupările prin sgomot, se aruncă într-o ieșire violentă, cu o pasiune nestăpînită.  — Iubirea și mila?  Noțiuni contradictorii și exclusive.  Unde a intrat mila, nu mai poate intra iubirea.  Puse față-n față sunt forțe inegale.  Învinge totdeauna iubirea.  Amorul nu e cariera unei surori de caritate.  E un sentiment unic și violent.  Nu durează mult, dar atît cît există mișcă munții din loc și incendiază universul. . .  Este însă un sentiment rar.  O pasiune mare este un lucru tot atît de singular și de grandios ca erupția unui vulcan.  Artemiza Vardali îi privi cu ochi lacomi, în care tremura flacăra unei pasiuni nestinse.  Aprobîndu-i fiecare cuvînt cu gesturi expresive, nu se putu opri de a nu bate ușor din palme Diomo relua însă cu a-aceiași vehemență:  — O astfel de iubire e absolută și nu admite nici un fel de transacție. . .  Sunt însă și alte iubiri comode, mlădioase și transfusibile. . .  Unele femei le practică deschis, fără groaza impurității; cele mai multe le caută însă motive onorabile pentru conștiința lor sau a altora.  Mila poate părea o scuză sufletelor caritabile și duioase.  Să te apleci deasupra unei ființe nefericite, și să-i aduci balsamul amorului — ce faptă frumoasă!  În realitate, e la mijloc numai un compromis.  Compasiunea și iubirea nu și-au împrumutat decît numele și aparențele, pentru a legitima interesul sau desfrîul.  Maestrul interveni cu ton de arbitru:  — Nu trebue să uiți totuși că eroina a plătit cu viața o greșală poate,— o credință și un sentiment, desigur.  Diomo reflectă o clipă.  Apoi:  — Sinuciderea nu legitimează nimic.  Cînd i-a plecat amantul, nu s-a sinucis,— nu-l iubia deci în deajuns sau de loc.  S-a dus la celalt.  Aflîndu-i însă trădarea, a înțeles realitatea: în loc de doi amanți, nu rămăsese cu nici unul.  și-a rezolvat atunci încurcătura prin moarte, își jucase comedia milei ca o rațiune a duplicității; — i se jucase însă o comedie mult mai dibace, pe care n-a putut-o suportă. . .  Mia îi întrerupse cu glasul ei blînd și împăciuitor:  — D-l Diomo generalizează prea muie ura ce ne poartă.  Sunt femei și femei, după cum sunt bărbați și bărbați.  Nu judecăm cazul în sine pentru că nu-l cunoaștem; judecam numai posibilitățile.  Putea să-i înșele pe amîndoi, cum se în-tîmpla atît de des.  Admit totuși în principiu că putea iubi numai pe unul, tole-rînd pe celalt din umanitate sau din iluzia de a fi necesară unei vieți omenești. . .  Urmă o clipa de tăcere.  Ciprian se întoarse curtenitor spre Lulu:  — Numai doamna gîndurilor noastre sta visătoare și nu-și dă părerea într-o chestiune atât de arzătoare totuși.  Lulu îi răspunse, zimbind:  — Fiecare își rezolva problema fericirii pentru sine; fără să țină seama de altul. . .  Nu suntem îngeri ci oameni.  Procedam deci ca oamenii.  Maestrului, de pildă, îi e mai prețios un fir de păr al lui decât întreaga chică de Samson a vecinului.  Toți zâmbiră, privind la nobila chelie a lui Ciprian, lucie sub lumina polican-drului.  Subțiindu-și buzele, el șueră:  — Doo lucruri sunt deopotrivă de netede: chelia mea și conștiința d-tale.  Apoi ca încheiere a întregei discuții, contino în ton de arbitru:  — Deși suntem în fața unui tribunal atît de competent, n-am ajuns la nici o concluzie.  E soarta tuturor discuțiilor o-menești.  Părerile n-au decît valoarea unor documente sufletești.  Ne zugrăvim în vorbele noastre, și atît.  Ne resemnăm deci de a nu ști nimic despre Mab: a fost o femee vinovată sau numai o simplă femee ca toate celelalte? știm,  în schimb, că Diomo iubește cu pasiune, nutrind totuși o ură înverșunată și neîndreptățită împotriva femeilor ușoare; mai știm că Lulu nu e înger ci om și începe caritatea cu sine, și mai știm că d-na Mia Ste-rian concepe nobleță unui amor dezinteresat și chiar primejdios fericirii proprii, cu toate că nu are în vedere decât posibilități principiale excluse de la realizare, în ceea ce o privește.  Judecind pe alții, ne judecăm deci pe noi, sincer și naiv.  Marginile universului rămîn tot în marginile conștiinții noastre.  Discuția părea închisă cu acest luminos rezumat al lui Ciprian, cînd Lulu întrebă de odată:  — Dar despre erou nu ne-ai spus nimic.  Ciprian se întoarse:  — Care erou?  — Prietenul d-tale.  Diomo își mușcă buza pînă la sînge; nervos, își desveli apoi dinții rari.  Ciprian rosti totuși cu indulgență:  — Prietenul meu e un erou fără voe.  N-a făcut nimic ca să și merite soarta. . .  E printre noi și își poartă rana cu bărbăție.  O rană de iubire nu poate fi însă închisă decît tot de mîna unei femei.  Se cere deci un devotament.  Toți tăcură:  — O tăcere, relo Ciprian, nevrednică de un oraș cu atîtea fentei frumoase.  Bărbații zimbiră; femeile își lăsară ochii în jos cu pudiciție.  Arătîndu-și lecturile clasice, Maestrul încheiè cu solemnitate:  — Se cere o jertfă umană.  Corăbiile Grecilor ne putîndu-se urni din Aulis pentru expediția lor eroică, a trebuit sacrificiul Ifigeniei ca să deslege blestemul zeilor.  și cum nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni, exclamă, răsucindu-se pe tocuri:  — Îmi vine să repet și eu vorba memorabilă a Cneazului: nu mai sunt femei!  nu mai sunt femei! . . .  IV  Grupul se desfăcu din nou.  Lulu căuta ceva din ochi.  Negăsind, se îndreptă ușoară spre bufet.  Diomo o ajunse din urmă.  Privind-o întunecat, îi zise printre dinți:  — Să-ți văd ochii!  Fără sa clipească, ea îi răspunse:  — Îi cunoști. . .  — De-i cunosc!  exclama el pătimaș.  De atâta timp nu cunosc decât ochii tăi, Lulu!  Te-am ținut în brațe cînd erai numai o fărâmă omenească și te-am văzut apoi crescînd.  ți-am cunoscut ochii, pe cînd nu știau nimic din viață și îi urmăresc și acum cînd știu atîtea.  Nu m-ar putea înșelă. . .  Pironindu-i apoi sub privirea lui violentă, contino:  — Uite-i!  Par senini și nevinovați; citesc totuși în ei păcatul.  Lulu voi să plece.  El îi răsuci brusc mîna:  — Iubești!  Iar ea, rîzînd:  — De unde știi?  — Din ochi.  Citesc în ei călătoria pentru care te îmbarci.  Nu plecă, Lulu!  Nu te duce, Lulu! . . .  Ea voi să-l abată de la gîndul lui:  — Ai nimerit-o.  De s-ar putea citi gîndul omului, mi-ai vedea în ochi o galeră fugind.  Mi-e dor să plec. . .  Mi s-a urît cu locurile de pe aici.  — O dorință, pe care nu ți-o cunoșteam.  ți-a venit, stînd de vorbă în jurul unei măsuțe.  Luîndu-i apoi din nou mâna, i-o strînse cu putere:  — Îl iubești?  Ea îl privi nedumerită.  — Spune-mi că nu!  — Nu, răspunse ea mecanic.  — Nu-i adevărat!  replică el violent.  Iar ea cu candoare:  — Atunci de ce mă-nveți să mint?  Diomo rămase dezarmat:  — Lulu!  Ea făcu un pas; se întoarse apoi calm.  Îl întrebă cu nevinovăție:  — Nici nu mi-ai spus pe cine-liubeste?  Diomo se încruntă:  — știi prea bine.  Ați suspinat adinioară amîndoi în jurul măsuței.  Lulu deschise ochii mari, apoi, izbucni:  — Nu-l cunosc decît de cîte-va minute!  A, nu!  Nu sunt atît de grăbită, lubindu-l pe Adam dintr-odată, Eva avea scuza singurătății; n-avea greutatea alegerii.  După atîtea mii de ani și în mijlocul unei o-meniri atît de variate, îmi vei acorda ceva mai mult răgaz pentru a mă hotărî.  Diomo îi ținu însă piept:  — Ochii tăi nu mă înșeală, Lulu, cum vor să mă înșele cuvintele.  Povestea lui Ciprian a venit la timp, pentru ca imaginația ta să lucreze în albastru.  Apoi cu un ton incisiv:  — Un erou pentru care femeile se sinucid!  — De cine vorbești?  — De Lerian.  — De unde voiai să știu că romanul lui Ciprian privia pe d.  Lerian?  Diomo o fixă ironic:  — De aceia îl cântai din ochi pretutindeni! . . .  Lulu îl măsură compătimitor.  Cu gestul invizibil de a-și ridică rochia pentruar trece o apă, păși apoi mai departe, p ă și neștiutoare.  Ajungînd la ușa bufetului, îi tăie drumul Puiu Cercel, copil precoce, desghețat cu o lipsă de sfiiciune aproape anormală, cu o figură pală și perversă de om ce a gustat totul și nu mai pune nici un temei pe bucuriile existenței.  Înfigîndu-și cercetători monoclul, se opri drept în fața lui Lulu.  Cu un amestec de nepăsare supremă și de impertinență, îi zise apoi:  — Lulu, ai de gînd să mă înșeli!  Figura femeei se schimbă dintr-odată.  Din senină și pură deveni veselă și provocatoare, cu o mică tremurare nervoasă a buzei de deasupra ce-i înfiora puful blond, cu licăriri repezi în ochii ațâțători.  Arătîndu-și dinții mici și ascutiti, suspină:  — și tu! .  — Cum și eu!  ți-a mai spus-o cineva?  Puiu păru atins în demnitate.  Lulu avu aerul obosit:  — De abia acum am scăpat de Maurul din Veneția.  — ți-a spus că-l înșeli?  Lulu îl privi printre gene:  — N-are dreptul să fie înșelat.  Puiu isbucni:  — Ești fermecătoare, Lulu!  ai niște expresii!  „N-are dreptul să fie înșelat”.  Un drept cu totul neprevăzut în marea carte a drepturilor omului. . .  Apoi, înclinîndu-se grațios:  — Îți mulțumesc că mi-ai dat dreptul de a fi înșelat.  Înclinîndu-se și ea.  Lulu îi răspunse:  — Dreptul nu înseamnă însă și obligația.  Pierzi numai atunci cînd nu știi să ții.  Iar Puiu glumeț:  — Cum să luptăm însă cu bărbații irezistibili, cu șampionii Parisului, cu oameni, pentru care femeile se sinucid!  Cum sa luptam în lipsa noastră de prestigiu de provinciali ce nu cunoaștem practica în-naltă a amorului! . . .  Lulu își tremură nările, respirînd adînc.  Un fior de plăcere îi trecu prin ființa pură.  Se stăpîni totuși.  Își plecă genele mătăsoase, luîndu-și aerul de Fecioară.  Păși mai departe, nevinovată, ca și cum nu-s-ar fi simțit deodată turburată.  Făcînd cîți-va pași, o opri Artemiza Vardali:  — Să fie oare adevărat romanul, pe care ni l-a povestit adinioară Maestrul Ciprian?  — știu eu!  — E vorba, de sigur, de d.  Andrei Lerian?  Lulu păru mirată, ca și cum ar fi auzit întîiaș data numele acesta ce-i vîjîia to-tuși în urechi.  — D.  Andrei Lerian?  Nu știam.  Maestrul nu ne-a spus nimic precis de eroul lui.  Artemiza își mușcă buzele.  Citea nesinceritatea în trăsăturile, de altfel, atît de pure ale lui Lulu.  Ascuțindu-și buzele, zise apoi șuerător:  — Ai dreptate.  Îmi închipuisem totuși că la măsuța din salon, d.  Lerian ți-a povestit singur romanul lui.  Lulu răspunse senin:  — D.  Lerian mi-a povestit, în adevăr, un roman de amor; nu însă pe ăstu.  Apoi zîmbi:  — E un om plin de romane de amor.  Trebue să ne înfrinăm imaginația.  Ironia prinse, Artemiza păli.  Fusese frumoasă în tinerețea ei, naltă, subțire, cu pielea fină și satinată.  Acum, la 40 de ani, se ofilise.  Părea o floare scuturată, ochii i se adîncise în orbite, pielea se lipise pe os; devenise imaterială și străvezie.  O suflare de femee, în care batea totuși ritmul unei vieți puternice, pe care o bănuiai din patima privirii.  O-rigina meridională îi adusese în vine un sânge cald și-i dăduse o imaginație fierbinte.  Nu vedea lucrurile în proporția lor le măria trecîndu-le prin focarele imaginației.  N-avea simțul armoniei și al e-galității; înălța sau scobora, iubia sau ura.  era o pasiune în veșnică mișcare; un motor activ și huruitor ce o împingea spre fapte sublime sau josnice.  Complică în totdeauna.  Gesturile cele mai simple i se păreau adînci și încurcate.  Le inter-preta, deformîndu-le până la grandios sau la grotesc.  Avea resurse nesfârșite; în jurul unui nimic broda un roman în-treg.  era stăpânită de geniul intrigii și și al complicației sentimentale.  Cu însușiri creatoare atît de mari, își irosise totuși tinerețea prin garnizoanele de provincie, pe urma unui bărbat moliorît și pașnic.  Își clieltuise imaginația în aventuri mărunte; nevoia unei iubiri poetice și pasionate cu scări de mătasă, cu primblări pe lac, cu epizoade dramatice și sensaționale, cu declamație și rapt i se limitase la scurte intrigi, cu posesiuni brutale prin odăile prozaice ale hotelu-rilor de provincie — fără poezie și fără; dramă.  Înțelegându-i firea din primii ani ai căsătoriei, Vardali își apărase liniștea prin-tr-o ignorare principială.  era o nesățioasă amorului.  Viața îi fusese totuși vitregă: nu-i aruncase decât farămituri.  Își pusese; însă speranța supremă în fata, pe care o adoră cu toată exagerația caracterului ei.  In Cleo se vedea cu doozeci de ani îndărăt; tînără, frumoasă, plină încă de iluzii.  Nările subțiri îi fremetau pasionat la gîndul tinereții bogate în aspirații.  Apropiindu-se de dînsa cu ochii visători și enigmatici, o întrebă:  — Ce zici de Lerian și de romanul lui de dragoste?  Cleo era mult mai potolită.  În vinele ei se amestecase și sîngele liniștit, de bărbat filozof și înșelat al lui Vardali.  Imaginația ei nu lucra decît sub biciul de foc al Artemizei.  Se scutura deci ca dintr-o lîncezeală:  — Tocmai eram să te întreb și eu pe tine, maman!  Artemiza o privi pătimașă.  Nu-i răspunse nimic.  Prin gînd îi trecu însă vorba Cneazului: „nu mai sunt tineri! ”  De ar fi a-vut ea doozeci de anii!  Ar fi voit să-i treacă lui Cleo, ceva din flacăra ce o consuma. . .  Cleo părea rece și nepăsătoare. . .  Nu mai sunt fetei. . .  Artemiza se înșela totuși.  Imaginația fetei nu era amorțită. . .  Printre gene i se părea că zărește în perspectiva depărtării un tînăr ce seamănă cu Andrei, căruia își simția nevoia imperioasă de a i sacrifică viața. . .  Picătura de sînge a Artemizei îi ardea, prin vine.  V  Lulu întîlni, în sfîrșit, pe Ciprian.  — Maestre, știi că povestea prietenului d-tale m-a mișcat?  Ciprian o privi ironic:  — știu, negreșit.  De aceia ți-am și po-vestit-o.  O clipă de tăcere.  Lulu nu-și găsia cuvintele.  — Cred că eroul ei e d-l Andrei Le-rian?  Ciprian întări:,  — Negreșit.  Lulu era încurcată de scurtimea, răspunsurilor lui Ciprian.  — și i s-a întîmplat întocmai așa?  Ciprian zîmbi:  — Am fantezie: e un dar al zeilor.  Din romanul lui Andrei am preferat însă să suprim.  Am rămas mai pe jos denatura.  N-am voit să maculez conștiința nevinovată a copilului, să tulbur visarea albastră a Fecioarei, nici să trezesc lascivitatea amoroasă a Venerei,— binefacerea oamenilor și a zeilor.  Lulu îl provoca:  — Cu ce anume?  Ciprian se închise în tăcere:  — E o taină. . .  — Nu te prind tainele.  — Sunt prin definiție indiscret, răspunse Ciprian.  știu.  E una din gloriile mele.  Prin glasul meu micile gesturi omenești iau importanța sonoră a lucrurilor memorabile ce vor înfrunta timpul.  E dreptul artei de a exprima, înfrumusețînd și proclamînd miracolele vieții.  știu totuși să și tac.  Lulu bătu cu tocul în parchet.  — Nu văd logica.  — O văd însă eu.  Discreția poate fi uneori mai fecundă decât indiscreția și tăcerea mai creatoare decît vorba înaripată.  — Nu te înțeleg.  — Tăcind, îți las posibilitățile imense ale imaginației.  Nu ți-am dat decît elementele indispensabile, pe care imaginația le va fecunda în proporții uriașe.  și privind-o apoi cercetător:  — Lulu, iată doi ochi ce nu se vor închide la noapte.  și nu se vor închide,— nu din cauza urei, a geloziei, a neliniștii, nici chiar din cauza voluptății înșelătoare, ci din cauza visării albastre, i fericesc, înaintea lor vor zări chipul unui tînăr, al unui necunoscut aproape,— de care se leagă o iluzie:— suprema iluzie!  Liniș-tește-te, Lulu: lasă-ți căpșorul pe perine, lasă-l să viseze și sa culeagă din visare rodul savuros al iubirii ce se apropie. . .  Nu-mi cere să vorbesc.  Realitatea, transfigurată chiar de arta mea, e mai pe jos de imaginația copilei, cu ochii albaștri, ce-și scufundă capul în puful perinelor. . .  Visează, Lulu, în pace. . .  Din gîndurile tale frivole vei reconstitui drama, în care s-a prăbușit o femee, mai bine decît a-și povesti-o eu. . .  Idealizează-ți eroul: e opera fecundă a naturii.  Se apropie iubirea, Lulu clipa cea mare, apoteoza în care lumea întreaga dispare pentru a lăsa pe pămînt numai doo ființe.  Lulu îl privi cu emoțiune.  Îi atinse apoi ușor mâna, rostind cu glas tremurat:  — Iartă-mă de tot răul ce ți-am făcut.  Senin și măreț, Maestrul îi răspunse:  — Te am iertat de mult, Lulu, după cum am iertat pe toate femeile ce m-au înșelat sau mă vor înșelă.  E soarta noastră.  În fața feminității fluide și multiple, formele noastre sunt reduse.  N-o putem deci satisface.  Ne lunecă pe dinainte: rîu gra-țios în care ne oglindim ochii fericirii o clipă.  Te-am adorat, Lulu, și te-am iertat de tot răul ce mi-ai făcut.  Suspinul mi s-a prefăcut în romanțe; durerea în cân-tece.  Le am fixat în formele artei.  Mi-ai sporit puterile sufletului, îndreptîndu-le spre țelul pentru care m-am născut.  Mi-am îndeplinit deci menirea după cum tu ți-ai îndeplinit-o pe a ta: o!  voluptate a zeilor și a oamenilor, copilă, Fecioară, și Veneră, satisfăcînd toate ti-purile femeiei, pe care le-a plăsmuit idea-lismul sau sensualitatea bărbatului.  Nu te iert numai: te binecuvintez chiar pentru iluziile și amărăciunile, pe care le-ai se-mănat în mine, spre a rodi sub forma artei.  Devenind liric, maestrul făcea gesturi largi de binecuvîntare.  Sub puterea unei emoții violente, Lulu își puse mâna în mâna lui aristocratică.  — Atunci ani făcut pace?  — Am făcut-o din clipa în care ți-am înțeles menirea sublimă.  M-am închinat în fața ei ca dinaintea unui oficiu divin de a aduce zîmbetul zeilor pe pământ și de a scoborî cerul în sufletele muritorilor.  Comoara neprețuită a ființii tale nu trebue păzită în tainița avarului; se cuvine să-și salte aurul sub ochii înfo-metaților fericirii supreme a amorului.  Te am iertat și te-am binecuvîntat, salutînd în tine azima și vinul liberator din proza vieții, poezia misterului feminin ce ne atrage și ne sporește puterile, poarta deschisa spre ideal, spre uitare de sine.  Am înțeles că trebue să-ți împlinești menirea aiurea, lărgind granițele fericirii o-menești, — O!  Afrodită Polyandră.  Retrăgându-mă în mine, mi-am clădit apoi un templu, în altarul căreia se înalță idolul tău chryselefantin. . .  Zorită de aceeaș neliniște, Lulu ajunse, în sfîrșit, în bufet, în care, singur și măreț, Colea înfulică la o masă cu gesturi de erou homeric.  Ea voi să se întoarcă.  Colea îi prinse mînuța în mîna lui roșie și mare, cu vine noduroase:  — Stăi, fetico!  Lulu se sbătu o clipă.  Deși captivă, căta cu privirea departe.  Tremurîndu-și bărbia râsfrînta, Colea zîmbi:  — Îl cauți! . . .  — Nu caut pe nimeni.  Mlădiindu-și glasul, uriașul stărui;  — Eu îți spun că-l cauți.  — Pe cine?  — Pe dînsul.  — Care dînsul?  întrebă Lulu.  Colea isbucni:  — De unde să știu eu cum îl cheamă?  E el însă-eternul el, după care îți lunecă ochii lîncezi.  Lulu dădu din umeri, făgăduind.  El suspină:  — De ce n-am cincizeci de ani mai puțin!  In glasul lui vibra ecoul imensului regret de a fi renunțat la cea mai mare bucurie a vieții. .  Apoi cu blîndețe și înduioșare îi dădu drumul:  — Ești liberă, fetico.  Du-te iute după dînsul.  Caută-l; iubește-l.  Iubește, fetico!  Ascultă-mă pe mine: atît e bun și dulce pe lume.  Iubește cît ține tinerețea; cînd vei ajunge ca schija asta a mea va fi prea tîrziu:iubirea nu se mai întoarce.  și cu gingășie, uriașul se înclina ca un Vulcan deasupra unui fragil juvaer, sărutîndu-i podul palmei, în cari căzu o lacrimă caldă.  Își șterse apoi ochii, zîmbind:  — Acum du-te, fetico.  Nu mai sta.  Toate momentele petrecute cu mine sunt pierdute pentru tine.  Mișcată, femeia îi zîmbi.  Plecă apoi, sprintenă, în căutarea destinului.  Într-o sală de alături, zări, în sfîrșit, pe Andrei, stînd de vorbă cu Îliuța Sterian.  Fără nici un gînd hotărît, ca dintr-o chemare poruncitoare, ea păși spre dîn-sul.  În salon, muzica începuse tocmai un vals.  Perechile se învîrteau.  — Domnule Lerian, îi zise cu simplicitate, aș voi să-mi faci plăcerea unui vals.  Dorința îi venise fără să se fi gîn-dit mai dinainte.  Voia să-l aibă aproape.  Andrei se împurpura de plăcere; un val îi înfiora obrazul; abia putu îngîna:  — Închipuește-ți că nu știu dansa.  E prima dată cînd o regret.  Rămaseră amîndoi, tăcuți, privindu-se ochi în ochi.  Voind să-și spună ceva, nu găsiră nimic.  Clipele de tăcere li se păreau veacuri.  Se credeau pierduți.  Dinspre salon se apropie la timp Puiu Cercel, cu gesturi de eleganta nepăsare.  Piro-nindu-și monoclul în ochiu, oferi brațul lui Lulu:  — Un tour de valse?  Candidă și sinceră, ca și cum ar fi rostit un adevăr fundamental, Lulu îi răspunse:  — Iartă-mă, te rog.  Mă doare puțin capul și nu mai dansez astă seară.  Intorcîndu-se spre Andrei, parea însă a-i zice cu expresia întregei ei ființe încordate: nu voi mai dansa niciodată!  In renunțarea ei, era totuși bucuria imensa a unei jertfe.  VI  — „Iartă-mă, te rog.  Mă doare puțin capul și nu mai dansez astă-seară”.  Rostite atît de simplu și spontan, cuvintele îi răsunau în urechi ca o muzică suavă.  Andrei visă acum în pat cu ochii deschiși și imobili.  era în aproprierea dimineții; viața scăzuse cu totul; liniștea, stăpînia funebră, înainte de revărsatul zorilor.  Pe ulița nu se auzia nici un pas; noaptea parea înlemnită pentru veșnicie.  Deși murise afară, în vinele lui Andrei viața batea totuși într-un ritm tumultuos.  — „Iartă-mă, te rog.  Mă doare puțin capul și nu mai dansez astă-seară”.  Cuvintele îi picurau în urechi în armonii felurite, cînd blînde și șoptite, cînd impetuoase.  Le desfăcea în silabe, îmbă-tîndu-se de sonoritatea lor; le unia apoi în împerecheri lungi și șerpuitoare.  Nu le auzia numai ci le și vedea; în întunericul odăei i se păreau uneori un șir de puncte luminoase, de liniuțe mișcătoare, de virgule de foc trase de un deget invizibil.  — Ce voise să spună și prin atitudine și prin vorbă?  De ce refuzase să danseze cu Fuiu, cînd cu un minut înainte îl invitase pe dînsul?  Întrebări simple și naive cu răspunsuri evidente.  Lui Andrei i se păreau însă pro-funde și insolubile. . .  Din temperament și din nevoia complicației, nu vedea lim-pede.  Nu cunoștea linia dreaptă; își crea singur obstacole, nu din dorința eroică de a le învinge ci din teama de a nu se fi înșelat.  Sub puterea sentimentului instrumentul; rațiunii se falsifică; din experiență și, mai ales, din fire, Andrei era prevăzător pînă la exces; căuta explicații ascunse lucrurilor elementare; își căuta, de fapt, o amînare a acțiunii.  De ce-l refuzase pe Puiu, și-l preferase pe dînsul?  întrebare de prisos.  Ca și vîntul, amorul bate în toate direcțiile.  Deși n-avea orgoliul ființii lui fizice, Andrei nu era lipsit de egoismul vieții; și-l refugiase însă în suflet.  In amănunt, nu se credea superior ce-lorlalți; în totalitate, se închipuia purtătorul unei flacăre divine: egoism necesar.  Căci, de ne-am resemna la ideia că suntem una din nenumăratele forme banale ale vieții, am resimți și mai tragic sentimentul inutilității.  Dîndu-și seama de naivitatea prezumției, se lăsa totuși dominat de instinctele fundamentale ale omului.  Superioritatea lui morală era unui din postulatele existenței; necercetînd-o, o accepta ca pe un principiu indiscutabil. . .  Omul fizic nu-l interesa, nici nu-și închipuia că ar putea interesa pe cineva.  Împins de curiozitate, se scula totuși din pat și se duse la oglindă.  Aprinse o lumînare.  Sbătîndu-se, limba flăcării îi deforma figura.  Nu era frumos.  Mic, plă-pînd, puțin cam îmbătrînit pentru cei treizeci de ani ai lui, spînatic, cu puful unei mustăți blonde deasupra buzei cărnoase, cu bărbia proeminentă, rotundă, accentuînd un fel de vulgaritate ce contrasta cu puritatea ideală a ochilor.  Avea, în adevăr, ochii mari, melancolici, sub pleoape adormite, cu o privire visătoare, dînd un caracter figurii lui, de altfel, inexpresive. .  Nu era un om de voință și de energie; peste chipul lui palid și puțin cam lungueț îi plutia însă un aer de blîndețe ce o înnobila.  Andrei se con—templa lung în tremurarea flăcării.  era nedormit și tras la față; privirea îi stră-lucia mai mult ca de obicei; în locui lîncezelii flutura parcă o luminița vo-luntară și cuceritoare.  Își zîmbi binevoitor.  Nu-și putea totuși închipui că trupul lui strivit de o greutate ce-i atirna pe umerii aduși, că fața lui palidă puteau plăcea dintr-odată, printr-o chemare po-runcitoare.  Încrederea în sine e fațeta morală a factorului fizic.  Conștiința fru-museții trezește în suflet energia nece-sară pentru a plăcea și domina.  Se în-doise totuși cîndva.  Într-o seară, văzuse un bărbat cărunt, cu mîneca văduvă de braț, făcînd gesturile întrepride ale amorului în urma unei fete frumoase.  Înfirmitatea nu-i stânjenia încrederea și afirmația voinței lui amoroase.  O ignora total: după piciorușele ce se deschideau repede și mărunt, el pășia îndesat cu încordarea unui țel precis.  Părea un vînător ce-și întinde lațul, sigur că vînatul abia v-a svîcni puțin înainte de a se lăsa în voia unicului braț ce-l va încolăci, voluntar și dominator.  În insomnia lui, amintirea i se încălzi.  Cazurile de teratologie amoroasă i se înmulțiră.  Din trecutul îndepărtat i se deșteptă deodată în minte icoana unui prieten de copilărie.  Isteț, sprinten și ușu-ratec, Biță își făcuse din femeie unicul scop al vieții.  Îl răsplătise însă rău.  Excesul de succese îl silise la o tragică necesitate.  Amputarea unui picior îi dădu repede o altă înfățișare: un trup masiv și cărnos de sedentar, o față bolnavă spuzită de flora, unui sânge vițiat, peste care se prelingea pudra deasă, un abundent păr negru și creț lăsat pe o frunte romană.  Veselia nu i dispăruse totuși odată cu piciorul.  era tot alegrul Biță, organizatorul petrecerilor, confidentul sentimental al femeilor, marele maistru de ceremonii.  Nu mai dansa, firește; ochiul lui urmâria însă cu voluptate evoluția picioarelor fine. . .  Înfirmitatea nu-i ridicase nimic din optimismul înăscut; îi dăduse, dimpotrivă, posibilitatea unor glume neprevăzute.  Trăia în preajma femeei ca și înainte, din obiceiul de a i respira parfumul.  Așa își în-chipuia, cel puțin, Andrei.  Din roiul lumei bucureștene ce venise în orășelul de munte, Andrei distinsese silueta Adinei.  Îi plăcea prin forma sta-tuarică, prin bogăția bustului îngustat de un mijloc subțire, prin rotunzimea șoldurilor armonioase.  O forță stăpînită în grație și măsură; un monument solid, îndulcît totuși de gracilitatea mijlocului și modelajul fin al picioarelor.  Înspiră siguranța fără sa excludă ideia slăbiciunii, expresia supremă a feminității.  N-avea un oval pur; ochii de migdală îi îndulceau totuși asprimea.  Lui Andrei îi plăcea să se strecoare în brazda ei armonioasă, urmărindu-i mersul sigur, grația șoldurilor rotunde, promisiunea sânului, jocul elastic al mușchilor.  O cunoștea, cum se cunoaște toată lumea: în vilegiatură; nu știa totuși nimic de dînsa.  Dintr-o nevoe sufletească primară, o idealiza ca pe toate celelalte: fără a cerceta, o credea deci cinstită.  În rîsul sensual și în gura ei de rodie, citise triumful materiei nu și degradarea ei.  Ochiul o desvelia poate; mîna n-ar fi îndrăznit însă gestul suprem.  Avea pentru nudul femeei, timiditatea cuvenită unui obiect de cult.  Adina îi zîmbise cu o vagă ademenire, pe care el n-o înțelesese însă.  Nu știa încă interpreta gestul frivol al femeei.  Pe muchia ascuțită a vorbelor și a zîmbetelor, nu știa să-și ia o atitudine fermă.  Se temea să nu fie răsturnat.  Ne fiind om de realități, înfrîngerea l-ar fi zguduit mai mult de cît succesul.  Viața lui se îndruma spre o analiză inutilă.  Ceia ce pentru altul ar fi fost un imbold de luptă, pentru dînsul ar fi devenit o cata-strofă morală.  Nu-i descifrase deci zîm-betul.  O urmăria numai din ochi, cum domina gloata oamenilor, prin statura-i de Cybelă, făcîndu-și loc prin flexibilitatea mușchilor ei de tînără felină.  Într-o seară opacă, zări o siluetă ieșind grăbit pe portița de din dos a gradinei lui Biță.  Andrei zîmbi: „sunt femei cari vin la Biță! ”  Îndesă pasul.  Se opri însă brusc: în linia plină a trupului, în mișcare, în mlădierea lui grațioasă recunoscuse pe Adina.  Scrutînd ulița, pe sub voaleta deasă, ea dispăru în noapte.  Andrei își simți respirarea curmată.  N-o iubia, desigur, îi plăcuse totuși și imaginația lui o situase deseori în pozițiuni voluptoase dar armonioase, ce-i satisfăceau simțul estetic.  Suferia acum tocmai în estetică.  Nu putea suporta viziunea acestei perechi disproporționate.  Grupul grotesc se descompunea pe retina lui indocilă.  Nu-și putea închipui pe Adina în brațele lincezi ale lui Biță.  Nu înțelegea nici impuritatea femeei, nici lipsa de poezie a amorului invalid.  De cîte ori se încercă să-i evoace la prima lor întîlnire, auzia huruitul mecanic al piciorului de cauciuc, o deșurubare și apoi o bufnitură a mașinii ce cădea, lăsînd în vînt un mont inform.  Un fior îl cutremură.  Amorul să-nătos și estetic, în esența lui, devenia monstruos, iar femeia devenia un animal impur ce nu cunoaște limita în degradare.  După atîția ani își amintise de dînșii în această noapte de insomnie.  Biță murise de mult.  Se însurase, de altfel, de doo ori: doo fecioare intraseră în patul nupțial în huruitul piciorului mecanic. . .  Intîmplarea îi deschisese odinioară perspective noi asupra amorului și a femeei, fără să-l prefacă totuși: își purta mai departe fatalitățile; își ducea în spinare crucea timidității și nevoia absolută a idealizării.  Ațipise aproape.  Prin minte îi treceau încă în crîmpee vorbele lui Lulu.  — „Iartă-mă, te rog, mă doare puțin capul și nu mai dansez astă-seară”.  Le silabisi nedumerit, întonîndu-le tărăgănat, legănîndu-se în muzica lor suavă și misterioasă, pînă ce adormi, cu prima rază a dimineții.  VII  Lulu nu avea obiceiul reflecției întristătoare.  Nu cunoștea sterilitatea analizei.  În trupul ei armonios adăpostii un suflet candid chiar în mijlocul tuturor turbu-rarilor sentimentale.  Un mic animal indolent cu mișcări grațioase, conduse de instinct.  Se întindea, trăgea la sine, strîn-gea: acte reflexe executate cu preciziune, fară complicația gîndirii, și uneori fără amestecul inimii.  Se limita la funcțiile vitale; nu-șa intelectualiza atitudinile.  În oglinda sufletului ei lucrurile aruncau o imagine fără dimensiunea adâncimii.  Se perindau, nelâsînd vreo urmă.  Oglinda ră-mînea, imobilă și nepătată, cuprinzînd în ovalul ei mobilitatea evenimentelor.  La trecerea lui Andrei, oglinda îi reținu imaginea fără să i-o deformeze, idea-lizînd-o în proporții mari.  Sufletul ei nu fremeta de poezia necunoscutului; măr-ginit în contururi precise, cerea imperios realizarea.  Lulu nu era din rassa femeilor, în care țîșnește dintr-odată incendiul a-morului; pasta ei moale și delicată trebuia mlădiată în lungi frămîntări pentru a-și trezi virtualitățile.  Cu o elegantă nepăsare, Ciprian arun-case în circulație legenda amorului tragic al lui Andrei.  Ceeace n-ar fi făcut o stă-ruință răbdătoare, realizase dintr-odată o istorioară romantică.  Nici Ciprian nu știa mai mult decît spusese.  Prin intuiția forțelor ce lucrează asupra sufletului feminin, povestesc esențialul, învăluindu-l totuși în mister.  ținuse voluntar rolul destinului: printr-un gest indiscret deși enigmatic tăiase calea devenirilor priete-nului lui.  Aruncase cuvîntul ce avea să-și desăvîrșească opera obscură și îndărătnică.  Lovise imaginația și acum lucra în domeniul presupunerilor.  Imaginația lui Lulu nu se aprindea to-tuși lesne.  Trăgîndu-și substanța din rea-litate, se ținea strîns de ea fără elanuri; dezordonate.  Lulu ațipi deci liniștită, cu zîmbetul pe buze, și cu imagini nelămu-rite și grațioase.  Nu-și mai reamintia nici chipul lui Andrei.  Nu bănuia că în jurul patului destinul își împletia totuși pînza lui invizibă.  Se văzuse de mai multe ori de atunci.