ADELA XENOPOL  PE URMA RĂZBOIULUI  ROMAN  Prețul 2 Lei  ADELA XENOPOL  PE URMA RĂZBOIULUI  ROMAN  Prețul 2 Lei  PE URMA RĂZBOIULUI  Se apropia anul, de când urgia războiului bântuia cu furie în Balcani.  Sălbătecia se desfă-șura, tot mai crâncenă, ridicând o adevărată groază printre popoarele învecinate Presa euro-peană ridica osanale vitejiei bulgarilor.  Regele Ferdinand, pentru a-și satisface ambiția, nu se mulțumi cu Sofia lui, ci se încumetă să ajungă la Sf.  Sofie din Constantinopol și acolo să se încunune ca țarul tuturor bulgarilor.  Astfel, săltând din cruzime, în cruzime, ajunse să-și scalde mantila regală, în purpur de sânge stors lin poporul primitiv, care se supune inconștient.  De odată însă evenimentele schimbară axa, și iată că tiranul de odinioară rămase un Don Quichotte; iar marele său ministru un Sanco Pança .  Grecii și sârbii îi bateau cu nemiluita.  Puterea împrumutată a bulgarilor se cunoscu când Sârbii, aliații lor de odinioară, cerând în Maiu 1913 armistițiu și împărțirea teritorului do-bândit, se treziră înșelați, rămași mai cu nimic, prin lăcomia bulgarilor care voiau să răpea-scă totul.  Această purtare, puțin cavalerească, îi făcură pe Sârbi să întoarcă armele.  Românii și ei, fură indignați când, pentru ma-rile servicii aduse prin păstrarea neutralităței noastre, cerură încorporarea Deliormanului și ni se răspunse dela Sofia că nuse încuviințează României, decât Silistra cu o rază de trei chi-lometri.  Totuși, intenția României, nu fu răzbunarea ci pacificarea; mobiliza nu numai pentru a ocupa vechia parte din Dacia, ci pentru a îna-inta până la Sofia și a impune pacea.  Nu se hotărâse însă nimica.  Toate partidele noastre politice, resfrângând aceiași iubire de țară, fierbeau în răsvrătiri potrivnice.  Cei care nu se aflau la cârmă strigau.  La arme! . . .  răsboi! . . .  Cârmacii însă așteptau să intre în șcenă la un moment favorabil.  Sosi și acel moment; sosi și trenul nostru, cum a spus înțeleptul D.  Maiorescu.  Acum însă, când voia toată lumea, rămăsese numai regele ne-strămutat în hotărârea de a nu displace Austriei, Totuși iscăli, silit de voința poporului, care se arăta vrednic de laudă.  Moldovenii, mai cu seamă, manifestau în fața palatului.  Din mulțime câte un îndrăzneț se ridica pe spetele altuia care se făcea pio, ți-nând o bandă pe care sta scris, cu litere mari: jos Austria!  sus România!  Lumea fierbea pe stradă, până ce se iscăli mobilizarea.  Goarne, tobe pela respântii, clopotele bisericelor în aer, toate vesteau alarma războiului.  Vedeai o gravitate neobișnuită pe fețele tutu-rora.  In oraș furnica aceiași mișcare, însă nu ca odinioară, pentru a îndeplini interese par-ticulare.  Acum motorul era marele sentiment patriotic Viața fiecăruia sta în fața morței.  In câteva zile capitala lo o altă înfățișare La Capșa, unde de obiceiu hailaiful gusta dulcele farniente, pus de curând față în față cu mitocanii, prin cafeneaua de peste drum, se așeză registrele pentru înscrierea voluntarilor, într-o clipă nu mai erau diferențe ci asemănare.  Astfel năvăliră și cei de peste drum, năvălea din toate părțile tineretul, pentru a se înscrie de bună voe.  Nu mergea la luptă numai România rurală, ci și cea urbană.  Automobilele salvărei defilau, înfiorând pe cei care aveau de trimis pe ai lor.  In toate zilele soseau șiruri numeroase de armate, pecâud altele cântând, plecau spre malurile Dunărei.  Valurile ei de mult nu mai purtau decât încărcături comerciale și, iat-o gata să treacă pe latele ei spete, vitejii, cari în veleat de șapte ceasuri, au durat și aruncat până la celalt mal, un pod ca răsărit din basme.  In capitală, mulțimea militară covârșea.  Soldații, adunați de pretutindeni, se grupau în dezordine pitorească.  Pe locurile virane se așezau corturi, ear în jur, puștile sprijinite în baionete stăteau snopuri, snopuri, gata să secere, nu hra-na vieței, ci însăși viața.  Pe marginea trotuarelor, ca nealtădată, se odihneau sume de țărance; unele cu pruncul la sân, altele cu copilașii de mână.  Mame, fete tinere, surori sau logodnice, părinți bătrâni, o seamă cu pieptul strălucitor de decorațiile răs-boiului dela 77 veniseră cu toții să-și ia rămas bun dela ai lor, cari plecau cu alții în Bulgaria.  Sătenii stăteau, ca în totdeauna, în acea ne-păsare de cele ce-i înconjoară, avâudu-se în vedere numai pe ei.  Unii mâncau, alții cum-părau braga sau cofeturi de pe tăvile și din ulcioarele vânzătorilor ce-i împresurau.  O seamă își spălau fața, la gurile de apă deschisă pe trotuar, printre lumea orașului ce se țesea.  Câr-durile recruților se prefăceau din țărani în militari, îmbrăcați cu uniformele.  Soseau furgoane încărcate cu cisme, chipiuri, tunici.  Alte furgoane urmau cu muniție: puști, cartușe — bon-boane pentru bulgari — cum le numeau țăranii, și câte altele care fac parte din echipa unui militar războinic.  Necontenit vedeai soldați oprind trăsuri, căruțe, camioane și, deshămând caii, îi luau de rechezițîe.  Ofițerii opreau trăsuri de stradă și echipaje, scoborau mușteriul sau proprietarul, se urcau, alergau uude-i ducea ordinul.  Toată viața orașului se petrecea pe stradă.  Lumea venită de pe la țară, acolo dormea pe lângă flăcăii și oamenii lor.  De cum erau gata de plecare îi vedeai că se apropie, pentru a săruta mâna părinților, gura iubitei, obrajii co-pilașilor.  Femei de toată vârsta, rămâneau cârduri în urma regimentelor ce plecau, cu voe bună, fără a ști încotro se duc.  De pe ferestre sburau flori, pe capetele ostașilor.  Strigătele de ura răsunau din pieptul privitorilor, cari, de cum auzeau apropiindu-se fanfarele, alergau la ferestre, pe balcoane, se cățărau deasupra grilajelor, umpleau trotuarele.  Printre cei rămași se formau necontenit grupuri.  Nu se auzea vorbindu-se decât de Bulgari, Sârbi, Greci, Muntenegreni și Turci.  Mai toată lumea umbla pe jos, deoarece mijloacele de comunicație erau reduse, prin re-chiziția cailor și automobilelor, arborate cu mici stindarde.  Vedeai echipaje de lux mânate de soldați, ducând militari preocupați.  Pe la vitrine atârnau, de vânzare, bande albe cu crucea roșie.  La ferestrele librăriilor, se strângea lumea ciucure, în fața haitelor geografice, ce arătau acțiunea militară a beligeranților, însemnată prin drapele minuscule ale naționalităților în joc Privitorii se uitau, cu sânge rece, ca la drame de cinematograf.  Nu se vedea nici cruzimele, nu se auzeau nici vaetele sfâșietoare ale durerei.  O seamă de fruntași de pe la țară, o porneau spre orașe cu cai și boi după ci, spunând că au auzit svonindu-se de război și că au venit să meargă în potriva bulgarului.  Alții veneau anume să dea piept cu Dandanef!  În toată țara o mare trezire patriotică.  Doamnele din societatea Crucea Roșie, lu-crau pe capete, în frunte cu Doamnele Irina Câmpineanu și Râmniceanu, la împlinirea materialului.  Se organiza ambulanța D-lui și D-nei Dr.  Cantacuzino, a D-nei Eliza Ioan Brătianu.  Apăreau grupuri exotice.  Sosi o ambulanță din Indii.  Zilnic se adunau fonduri uimitoare, pentru Flolă prin inițiativa Doamnelor: Ecaterina Gh.  Cantacuzino, Adina Emil Costinescu, Elena General Perticari; și altele pentru Familia luptătorilor, inițiativă luată de vrednicul Hagi Tudorachy.  Veneau milioane în ajutorul țărei.  Dădeau bogății, însă parcă mai de admirat erau săracii, cari nu se mai uitau cu ce rămân în pungă.  O adevărată reacțiune.  Pe toate granițele soseau zilnic din streinătate studenți pentru a intra în rândurile ca-valerești.  Peste tot eroi și eroism.  Războiul nu era numai în țară, însă și în casa fiecăruia și în inima fiecărui.  Cu toate că se știa că armata română avea intenția cu de-săvârșire creștină, totuși se duceau să se ames-tice între creștinii atâta de păgâniți, în vrajba războiului, încât nu putea ști nimeni de se va întoarce cu nas și urechi. . .  O lume întreagă pleca la război; în opt zile s-au mobilizat 600. 000  oameni.  O lume întreagă rămânea în orașe și sate.  Erau femeile care ocroteau lumea viitorului, femeile cari se pregăteau cu copilandrii lor, la ițară, să înlocuească brațele bărbaților la lucrul câmpului, iar la orașe să aline suferințele celor răniți și celor rămași fără sprijin.  La ministerul de Industrie și Comerț, Neculai Xenopol, înființă un azil pentru orfanii rămași pe urma plecaților, și o sumă fură adăpostiți; și îngrijiți tot timpul viforos.  Mai toate insti-tuțiunile se transformau în spitale și aziluri.  Sentimentele erau la suprafață.  Ideea morței emana viața pretutindeni.  Dragostea se aprin-dea și acolo unde începuse a se stinge.  Pierea sfiala conveniențelor sociale.  In trăsuri, cu coșul ridicat, vedeai tineri căsătoriți îmbrățișindu-se.  Toată lumea iubea.  Părinții, enervați, se certau pentru pregătirile holteilor lor și mai toate mamele ca și soțiile, cu o putere sufletească demnă de admirat, așezau, cu mâna tremurândă, chibzuind să poată îndopa cu dibăcie, cât mai mult în micul cufăr reglementar.  Intr-un cuvânt, toată lumea se pregătea de război și, acest act suprem al vieței unei nai țiuni, era cu atât mai vrednic, venit dela popoarele înțelepte, ce luptau în potriva războiului!  Totuși, câud văd că bunătatea le afundă, știu!  să găsească, în ele, rămășițele părăsite ale sălbăteciei.  și atunci, când natura sbucnește ca o furtună, dărâmă tot ce mintea a lucrat de veacuri.  Instinctele au nevoe de reacțiune, pentru a-și trăi viața și ajunge la satisfacție.  Prin manifestările ce ne veneau din Transilvania, Bucovina și Basarabia, ara putea spune că milioanele de români și românce se contopiseră într-un singur suflet, care urmăreau, cu acelaș dor și grije, armatele române.  Sentimentul înalt al datoriei, scăzuse multe: altele de odinioară.  Femei chiar ușoare, cari nu făcuseră din viața lor decât o hală de petrecere, își schimbaseră purtarea.  N u mai vedeai nici toalete extravagante, l nici surâsuri provocătoare.  Moralul se ridicase, până la cea mai desăvârșită demnitate.  II  Ca prin toate casele, și la Gioni Paclea se fă-ceau pregătiri de plecare.  El însă era mai gânditor decât colegii săi tineri deoarece făcuse campania din 77 și deci cunoștea, nu numai entuziasmul patriotic, însă și mizeriile unui război, cu epidemia neînlăturată, holera, care se și ivise în Bulgaria.  Un alt război în care morții omoară pe cei vii.  Maria Paclea, mondena de odinioară se statornicise și ea.  Schimbase tonul din minor în major.  Zilele nu mai erau serii de petreceri, ci de ocupații.  In toate după amezile se ducea la societatea Crucea Roșie, sau la alte D-ne, unde tinerele din societate lucrau la pansamente.  Activitatea și responsabilitatea potolise o clipă, bătăile inimei pentru tânărul Radu Vulpian.  Deja trecuseră cincisprezece ani, decând Maria împlinise optsprezece în ziua în care se căsătoriei și decând cei patruzeci și trei ai soțului ei spo-reau.  Frumos cum era încă și acum, inteligent cu studii săvârșite în străinătate, nu-i fu greu de a captiva o fetiță naivă, săracă, orfană, veci-nic ca un adaos supărător pe la toate nea-murile.  Ici soțul, dincolo băiatul, se amețeau de frumusețea ei nurlie.  Astfel păsuită, când de soții, când de mamele ce vânau zestre, ea ră-mase îndelung la școală.  Se mărită, grație unei profesoare care era neam cu Paclea.  Maria, își iubise mult soțul, care-i satisfăcuse toate dorințele ascunse, năbușite, cât fusese fecioară.  Il iubea încă cu tot dinadinsul și l-ar fi iubit cu aceiași pornire, dacă, situația de militar nu i-ar fi înlesnit atâta contact și libertate.  Viața vagabondă a militarilor le formează un cerc aparte Fi petrec mai cu seamă între ei.  Casa generalului e centru, în jurul căreia se mișcă totul.  Ca la Cercul Militar nu se petrece nicăieri, deoarece colegialitatea și, în același timp, rezerva inferiorilor, închiagă o strânsă legătură.  Paclea, după fiecare avansare, fusese per-mutat și-n ori ce oraș se ducea, își găsea societatea gata, în regimentele organizate la fel peste tot.  Astăzi înt-un oraș, mâine în altul; astăzi într-un salon, mâine în altul; pe nesimțite Maria devenise o mondenă înconjurată de sateliți.  Insuși Paclea, pișcat de modernism privia, cu oare-și care satisfacție, cum se schimbau ca santinele flirții pe lângă frumoasa lui soție, fiind sigur că e numai o trecere de timp, un chic al modei.  Cu fiecare avansare se înmulțeau și obligațiile: recepții, ciaiuri, zile de primiri, vizite, comitete. . . .  în fine o activitate la care trebuia să ia parte. .  și cu cât se înmulțeau aceste obligații, cari le răpeau tot timpul, cu atât relațiile, între ei, se răreau.  La un moment dat și ei, ca mai toate persoanele mondeiieriiu mai trăiau decât pentru situația socială.  Viața lor nu mai era trăită, ci o existență artificială, executată după program.  In casă, tot mai mare paradă.  Pe ea toalete tot mai scumpe, petreceri mai ceremonioase. . . .  și multe femei luate în duiumul acestui vârtej, pentru a nu clinti din opinia publică, se dedeau la cele mai monstruase combinații, pentru a salva aparența.  Altele, ca Maria Paclea, aveau de unde întâmpina toate cheltuelele, însă se resimțea de lipsa unei vieți trăite.  Un gol tot mai mare se lă-ția în inima ei, până când, Radu Vulpian, o captivă.  Doamna Paclea era o frumoasă olteancă, născută în Craiova, însă mai apoi crescută pe malul Dunărei, în minunatul orășel Tunu Se-verin, așezat la capătul țărei.  Numai după moartea unei mătușe care o crescuse, ea fu internată în București, unde se și mărită.  Cutreerase mai toată țara și acum se aflau iarăși în capitală.  Deci, situația era cu totul alta, de oarece erau în pragul palatului regal.  Aveau să se ție de o lume luxoasă, pretențioasă, ades fanfaroană.  Lume în care situația socială, până acuma, e mai cu seamă averea.  Totuși, această lume înstreinată, lume care,. de  obiceiu, nu crede decât în petreceri, se a-rata mai inimoasă decând cu mobilizarea.  Pe lângă câteva figuri de femei, demne de toată lauda, cari lucrează într-una pentru binele obștesc, se ridicase o adevărată pleiadă de mon-dene, care de care mai entuziaste, însă pentru scurtă durată, atât cât țăranul fu îmbrăcat în uniformă.  Dintre acestea, era și doamna Paclea care, ca orice femeie cu situație înaltă, e tot mai departe de mizeriile mulțimei.  Ea nu văzuse nici odată un sat decât din depărtare, admirase țărani, însă, în picturile lui Grigorescu.  Iarna o petrecea în orașe, iar vara Paclea își lua concediu și voiajau câteva luni în streinătate.  Vor-bea o românească stricată, cu toate aceste s-ar fi găsit rușinată să facă cea mai mică greșeală în limbile streine.  Doamna Paclea luase toate apucăturile societăței de bon-ton.  De și nu știa decât franțuzește, totuși, având obligațiile Palatului și deci de stat cu cădelnița în mâna, ea învăță nemțește și în urmă englezește.  Nu i se mai putea imputa nimica.  Cunoștea limbile oficiale, cunoștea protocolul, avea avere și astfel devenise o autoritate.  Maria Paclea, trăise până în ăst timp, ne-știutoare că în București sunt femei care se ocupi și de altceva.  Intr-o împrejurare însă, ea fu silită se viziteze chiar locașul, care adăpostește acele ființe care se prepară pentru o viață activă independentă, o viață de responsabilitate publică.  Invitată de D-na Clotilda General Averescu să facă parte într-o serbare, în minunatul parc Cișmigiu, ea merse în mai multe rânduri, în vastul local al luminei, având în față, palatul întunericului Amicul orbilor , ocrotire datorită tot admirabilei doamne Averescu.  In Căminul stu-dentelor, Maria cunoscu o parte de femei cari cu toată importanța pe care o au în țară, ele nu fac parte din zisa societate înaltă și chiar sunt puțin considerate de clasă bogătașilor, pentru cari omul nu începe decât cu averea.  Toate impresiile și conversațiile frumoase pe cari le avusese cu câteva din acele ființe, fură trecătoare și Maria își urmă cursul vieței ei.  Totuși, o mică comvorbire surprinsă pe când ea cobora scările acelui Cămin, o surprinse și și-o amintea ades fiindcă o privea și pe ea de aproape.  Doo tinere cari mergeau înaintea ei, fără a-i lua seama, își mărturiseau următoarele:  — Presupun că mă mărit O să mă iubească, o lună, un an, mult câțiva ani și apoi? . . .  Noi care studiem filosofia și psicologia, știm bine că astfel e — pe urmă.  Ocupația și studiul, ne dă tocmai inversul, ea e o continuitate care rămâne și după ce nu mai suntem noi.  Iată de ce voiu ca mai întâi să-mi isprăvesc studiile, și apoi mă voiu gândi la căsătorie.  Maria pășea domol, plecând capul înainte pentru a asculta cele spuse cu atâta răceală.  Cum să se gândească apoi și la căsătorie?  Aceste ființe nu iubeau ca dânsa? . . .  Ori poate încă nu iubeau și din astă yină vorbea așa indiferent  O urmări ades înțelepciunea acelor tinere ființe, totuși le-ar fi plâns dacă s-ar fi întâmplat astfel cum judecase, rămânând un- fel de auto-mate, care săvârșesc totul în anumite condițiuni.  Maria se găsea mult, mai fericită în viața ei, și mai cu seamă în acea viața tăinuită, pe-trecută în mica odăiță dintre pomii stufoși, de pe la marginea acestui oraș, unde locuia în centru și în cel mai desăvârșit aristociatisni.  Cu toate că nu erau decât doo persoane, totuși locuiau o casă mare, cu tot confortul modern: calorifer, electricitate, telefon, automobil.  Mercurea tot hailaiful își producea toaletele și pălăriele, aduse dela Paris sau de la Londra.  In bufetul, reprezentat prin Capșa sau Ri-gler, răsuna duios arcușul tarafului de lăutari cu Ciolac în frunte.  Cine nu venea în casa Măriei, pe cine nu cunoaștea Paclea!  Pe toată lumea, afară de unul singur, și tocmai acel mai intim, în tainele căsătoriei lui.  Paclea știa că femeia lui, flecărea cu mai mulți tineri, și când i se întâmpla, să trăiască pentru el însuși, se întreba dacă aparența n-ar fi îușelătoaie.  Ocupat însă cum era vecinie, el nu avea vreme să se intereseze mai amănunțit, așa că roata se vârtejia atât de puternic încât nu mai vedea decât cercul orbitei.  O lume întreagă aștepta cu într-stare mobilizarea, unul însă număra zilele în nerăbdare, de oarece pe urma plecărei lui Paclea i se înlesnea deplina libertate Avea să se întâlnească îndelung, nu ca acum, pe furiș, cu frica în spete, cu toate că departe, în camera lor mică, unde-i aduna iubirea.  Cam de mult rămăsese pustie, căci pentru iubire, o săptămână e un veac!  — De bună seamă așteaptă și ea plecarea — își zicea Radu, știind cât e de ocupată.  îi a-ținea calea să o zărească măcar, când trecea cu automobilul.  Radu își făcea regulat oarele de serviciu, iar, când se întorcea acasă, ochii se opreau îndelung sorbiți de portretele ei, singurele, pretutindeni.  O privea și o simțea trăind în ființa lui, prin dorurile nebune ce-i trezea înfățișearea ei.  O privea și o simțea atât, încât se sugestiona.  I se părea că iese din cadru, că e aevea.  Privirea ei, aprinsă de fluidul voluptăței, stră-bătea până în adânc de suflet Buzele ei roșii erau îmbătătoare ca macul.  Glasul?  sunet de aur.  Poeziile curgeau isvor și D-na Paclea se simțea măgulită știind că versurile erau isvodite numai pentru ea.  Totuși nu putea răspunde cu aceiași putere nemărginire!  lui de suflet, simpatia de cochetă a unei femei tinere sub impulsul vieței.  El însă, ardea!  — Ah!  de ar pleca mai curând vrajba dintre noi doi — își spunea Radu, așteptând cu sete să mai bea cupa cu nectar divin.  Radu Vulpian era un tinerel vrăjit cu toate farmecele.  Ca statură era potrivit de nalt și mlădios, ca înfățișare distins până la superioritate.  Fruntea, potrivit de lată și bărbia cam ascuțită, formau un oval senin și seducător.  Privirea și surâsul se contopeau într-o armonie cuceritoare, și farmecul sporea prin con-țrastul părului întunecat și fața albă.  Mișcările h erau sprintene, mintea ageră, graiul cald. . .  III  Veleatul plecărei se apropia zilnic.  De zeci de ori pe ceas, Paclea, era chemat la telefon pentru a primi ordine, și la cazarmă, pentru a le executa.  Telefonul devenise o adevărată tiranie.  In ajunul zilei de 22 Iunie, când se hotărâse mobilizarea, îi spuse soției sale cu o duioșie care o mișcă.  — Puică dragă, să mă lași singur câtva.  Am de scris rânduri serioase — și, sărutându-i fruntea pe ale cărei tâmple se făldurea părul întunecat, el trecu în camera bibliotecei, aprinse becul lampei de pe biurou și, cu oare care sfială-n suflet se așează la scris.  Ochii lui mari, urmăreau literele ce se formau sub pană.  Adesea ori ștergea, scria alt cuvânt de asupra.  Se oprea, privea lăturiș cu pleoapele strânse, apoi ochii deveneau iarăși în mărimea și lumina lor profundă.  Era singurul focar de expresie, de oarece mustățile și barba căruntă ascundeau tot josul figurei, ridicându-se până pe pomctc.  Pe când masca nu ascunde decât sosul figurei, această cochetărie bărbătească, le lasă slobodă tocmai partea măștei.  De câte ori surâsuri viclene erau ascunse de pavăza mustețelor și a barbei.  Paclea însă nu crestă nici un surâs în acele momente El își scria testamentul înainte de a pleca la război.  Părea că-și scrie sentința.  Se află în starea sufletească a condamnatului, care știind că-l așteaptă călăul dincolo de ușe, totuși spera că-i va sosi iertarea.  Va scăpa teafăr?  Va muri? . . .  Adunat în el însuși, Paclea nu mai era marele entuziast, astfel cum se arăta între colegi și față de soldați.  In acele momente, se afla în adevăratele sentimente, în care se găsește ori care ins în europenele mari ale vieței.  Instinctul conservărei, se lupta prin groaznicile amintiri ale răsboiului trecut Paclea parcă auzea iarăși bubuitul tunului, șueratul gloanțelor, câu-tecele vesele ale muzicei militare, gemetele dureroase.  Vedeai arași în explozia pbuzurilor cum sburau stinghere, sus în aer, capete, mâini, picioare, șiroae de sânge, amestecându-se cu împroșcaturile de foc, cu fumul peste care cădeau iarăși îndărăt grămadă la pământ acele părți deslocate și, se mistuiau cu flăcările pe când reîncepea, în alte părți, acel înfiorător spectacol.  Vedea venind din depărtări, stoluri de corbi croncănitori ce se lăsau pe câmpul de luptă, cernind, prin cârdurile lor petele mari și roșii.  Câmpul, după o luptă. . .  înfiorătorul câmp de gemete ale martirilor, unde ades doctorii erau siliți să împuște pe unii, prea nenorociți, sărmanii Promethei.  De atunci trecuseră 35 de ani, de viață mi-litară pacnică, cu care și începuse a îmbătrâni.  Trăind o viață mai mult de artist, el se con-vinsese că războiul era ceva sălbatic, că oamenii iuteligenți s-ar putea înțelege fără de acest masacru.  Ajunsese a admite chiar desarmarea.  To-tuși, atunci când sună goarna, el se ridică gata să intre sub drapel și să-și îndeplinească o datorie sacră.  Astă dată însă, fără de entuziasmul 1 cu care plecase în acel întâi război, fiind încă atâta de tânăr.  De și acuma nu mai era avan-tul, totuși se cimentase o putere care regăsea iarăși frumuseți în viața de erou, în acea iubire nemărginită de neam când mori pentru țara ta.  și Paclea, pe nesimțite părăsi câmpul, de luptă, gândindu-se numai la mărirea țărei lui.  Găsea că nici o carieră nu e mai frumoasă ca aceasta care e menită să-și apere țara.  Paclea se simțea între doo iubiri.  De iubirea sufletească se despărția pentru iubirea ideală a țărei lui pentru care pornea, însă nu șovăi o clipă de a nu regula soarta acelei femei de care fusese iubit cu tot dorul tinereței.  El hotărî, în ultima-i dorință, ca soția lui să beneficieze de tot uzufructul averei lui, iar după moartea ei averea să rămână Casei Oastei.  Acest scurt testament, fu scris în doo exemplare.  Unul pecetluit, îl depuse cu mâna lui a doua zi în tribunal, iar copia o păstră în-trun plic închis cu menirea de a fi înmânată soției lui la despărțire.  Ordinul sosi și, cum totul era gata, nu-i mai rămase decât să-și ia rămasul bun.  — Mario, Puica mea, am regulat astfel ca să nu mă poți uita nici odată.  Tu ai fost întâia și singura mea iubire.  Te-am iubit, Mario, cu pasiunea tinereței ca pe o soție, ș-acuma te iubesc ca pe copilul meu cel mai drag, cel mai scump.  Ea, emoționată, se alipise atât de strâns, cât brațele și mâinele lui o alăturau de pieptul și capul lui.  — Am să-ți mai cer, Mario, în acest ceas suprem al vieței noastre, ca-n lipsa mea să stai îu casa noastră, cum ai sta într-o biserică, așteptând ca-n fiecare moment să mă aducă rănit, schilodit sau mort Iată și acest plic, îl vei citi după plecarea mea.  Spunând aceste, el o mai cuprinse.  Ea își trecu brațele în jurul capului cărunt și mâhnit și, îmbrățișarea cea mai dureroasă, îi strânse alături.  Când Maria îl mai privi, în adâncimea ochilor lui, parcă se luptă o lacrimă biruită.  Buzele lui tremurând se desprinesră de ale ei.  Automobilul îl aștepta.  Maria îl întovărași până în josul scărei.  El îi mai sărută mâna pe când ea ascunse sub genele lungi o lacrimă ce tremura, apoi căzu ferbinte pe obrajii ei.  Automobilul pleacă, Paclea se mai uită în-dărăt.  Maria rămase împietrită pe scară, privind într-acolo până ce nu-l mai zări, ames-tecat în vălmășagul trăsurilor și tramvaelor.  După câtva se întoarse, se urcă printre ser-vitoarele ei într-state.  Intră în camera de culcare, se aruncă înt-un fotoliu lângă patul ei.  O clipă stătu nemișcată.  Impresia profundă a cuvintelor rostite îi trezea toată viața trecută, situația ei umilită, zăpăcită, fără de nici o busolă; și acea de astăzi mai mult decât statornică și satisfăcătoare.  își ridică fruntea, dădu cu ochii de plic îl lo, însă se sfia a-l deschide.  Parcă ar fi dorit să știe ce conține, și totuși se temea.  Ce mi-o fi scriind?  Poate a aflat!  Dar cum s-ar putea afla, când nu știm decât noi doi Deschise plicul și tresări când citi:  Testamentul meu.  Era ceva atât de negândit, atât de departe de toate presupunerile ei!  De ani erau căsătoriți, totuși D-na Paclea nu se bucurase de averea soțului ei, decât ca de un mijloc și nici de cum un scop.  Era cuprinsă de o emoție, necunoscută ei până atunci.  Era părere de rău, era milă, mustrare de cuget!  Cuvintele rostite la despărțire cu atâta du-ioșie și apoi, acest testament! . . .  Oh!  o durea, suferea! . . .  Sbucni într-un plâns nebun, copilă-resc, suspina ca nici odată în viață.  Se aruncă cu fața între pernele moi, ce-i afundau capul; tot mai adânc.  Nu se mai vedea decât frumusețea părului ei negru, în olanda fină ce pre-i vedea albastrul.  IV  A doua zi, când Maria se deșteptă, Gioni era departe.  Unde se dusese?  Nimeni nu știa decât el singur și, Statul Major de la care primise ordinul.  D-na Paclea se trezise sub o impresie neo-bișnuită.  O durea capul, era buimacă.  Atât i se zăpăcise gândurile încât nu mai știa gândi.  Parcă visa într-una și cu toate încordările ei de-a se trezi, visa mereu.  Radu de abea se mai ivea printre gândurile ei risipite, însă, ca o mustrare.  Parcă-i părea rău de pasul îndrăsneț pe care-l făcuse.  O durea cruzimea ei și bunătatea lui Gioni.  Cu ochii încă tulburi, ea totuși săvârși rân-duelele obișnuite Sună.  Servitoarea tăcută se apropie ca o umbră aducându-i ceaiul; și cum pleca îndărăt spre ușe, se opri când D-na Paclea o întrebă, și căreia îi răspunse.  — Da cuconiță, baia este gata — și se uită lung în ochii plânși ai stăpânei ei.  — Când ar vedea-o boerul cum sufere de plecarea lui! . . .  își zicea Profira care îi înțelegea suferința de oare ce și ea se despărțise de Costache ordonanța care plecase.  Maria se ridică și din doo mișcări fu în picioare, lângă patul ei albastru și înhorbotat.  Dintr-o întorsătură, își ridică tot părul înodân-du-l pe creștet Trecu prin vițe un pumnal cu mânerul scânteitor de pietre scumpe, în timp ce Profira tupilată îi trecea câte un pantof roșu de atlaz, în piciorușele de zână.  Ai fi crezut că purta un halat, dacă nu s-ar fi prevăzut frumusețea corpului ei ca de fildeș, prin străveziul cămășei de noapte înhorbotată și albă ca spuma.  Lo baia parfumată, apoi Profira o pieptănă pe când ea cu toate că se uită în oglindă, to-tuși nu se vedea, atât era de îngândurată.  Profira îi aduse mai multe halaturi, și Maria alese pe cel mai sadea, făptuit din boran-gic cu ciabace artistice.  Ca-n toate diminețele își făcu inspecția cuvenită, lo socotelile, apoi le trecu în catastihul zilnic, întocmindu-și gospodăria altfel, de oarece ordonanțele care făceau până atunci mai tot serviciul, fură luați și ei la război.  Bucătarul fu înlocuit cu o femeie, feciorii, prin alte femei; în fine o adevărată isbândă femeuină, care însă o costă cam scump, fiind acum silită să plătească lefuri ca la București.  Maria numai atunci văzu cât de mare economie săvârșeau ordonanțele, și se gândea cu milă că pentru toată munca lor nu aveau decât 5 parale pe zi, solda unui soldat, pentru care lucra ca în ocne pe la unii militari, ba de multe ori și maltratați.  La D-na Paclea ca-n cele mai multe gospodării de militari, ordonanțele erau considerați ca oameni iar nu sclavi.  In fiecare lună aveau bacșișul lor, totuși era departe de a corespunde lefurilor pe care le plătea acuma.  După ce-și râudui totul, ea se urcă iarăși în catul de sus, telefonă în mai multe direcțiuni poruncind lipsurile din cele ce-i dăduse soțului ei la plecare.  Se auzeau iarăși fanfarele.  Plecau alte șiruri de armate.  Maria lăsa totul și alergă la fereastră.  Se uita lung după rândurile de ostași, cărora li se striga ura din toate părțile, din toate piepturile; pe când soldații cântând priveau în cer.  D-na Paclea crezu că acea mișcare era pornită din credință către Dumnezeu.  Un sunet cunoscut însă o făcu să ridice și ea capul și, ochii rămaseră ațintiți pe aeroplanul lui Vlaicu.  Nu se mai uită în jos.  Privirea ei apusese acolo sus, urmărind cum plutea geniul Româ-niei deasupra capitalei și, cum se ducea cu oș-tirele, să plutească deasupra țărișoarei, ce se alipea iarăși vechiului trunchiu.  Uriașul plutea alunecând tot mai departe, tot mai sus, ca și ciocârlia parcă ar fi năzuit să iasă din atmosfera noastră și să se tot ducă până la soare.  Se pierdu din zare pe când oști-rele treceau mereu.  Maria se lăsă pe un scaun, lo un juinal, îl deschise, însă rămase cu el pe brațe.  Gândul ei răpit citea aiurea, citea în însuși ființa ei, slove netălmăcite, al căror înțeles nu-l putea pătrunde.  Sufletul ei știa o limbă pe care ea nu o învățase.  Peste câtva Radu răzbătu să-i cucerească gândul.  Ce s-o fi făcut?  Cum aș mai putea urma o crimă în astfel de momente? . . .  Atunci?  — Era o distracție, un fel de a fi a tutora. . .  acuma?  Se auzi bătând ușor în ușe.  D-na Paclea spuse — intră — și Profira, cu aceiași sfială înainta, aducâudu-i pe tava mică de argint un plic  — Așteaptă cineva răspunsul?  — Nu cuconiță.  A venit un comisionar și îndată a și plecat, — spuse servitoarea eșind.  Maria rămase cu scrisoarea în degete.  Inima-i batea cu putere, mâna îi tremura pe când desfăcea plicul.  „După amează însfârșit te voiu vedea”.  Radu.  Ochii ei mari de emoție fugeau necontenit pe singura frază.  Cu cât o citea cu atât se ză-păcea mai mult Acea singură frază citită și recitită stârnise prin insistență o reacție.  Instinctele întunecau necontenit dreapta judecată de până mai adineoarea.  Amintirea îi trezea doruri nebune, și o apropia iarăși de el.  Se înfăptuise nestrămutat In tot sufletul Măriei nu mai era decât el.  De când nu-l mai văzuse! . .  Simțea că-i era cu neputință să mai prelungească a-ceastă tortură.  Dorul o strângea dureros în ghiara-i sălbatică.  Totuși conștiința se lupta încă.  — Voi fi oare atâta de păcătoasă să-i calc cea mai sfântă dorință a lui Gioni, poate cea de pe urmă—? !  Se simți într-o ferbințeală neobișnuită.  Se ridică pășind fără de nici un rost.  Mișcarea ei era automatică, părea o mașină purtată de căldura aburilor.  Se aruncă la o fereastă, o deschise, apoi la celelalte și pe toate.  Nu era de ajuns, păși spre ușa ce dădea în salon, apoi la toate ușile și le deschise.  Avea uevoe mai mult de spațiu decât de aer.  Umbla dintr-o cameră în alta fără de nici un scop.  In mintea ei parcă se topeau toate gândurile în dor și mustrare de cuget.  Tresări, când Profira se arătă în fața ei poftind-o la masă.  D-na Paclea pășea tăcută scoborând treptele pe când Profira, necăjită de praful ce intra al un fum în casa de abea curățită, alerga de li fereastră la fereastră închizându-le, lăsând sto-rurile pe unde bătea soarele, închise ușile, și se scobora și ea în sofrageric.  Maria, stătea singură în capul mesei, și mâna fără de nici o conștiință.  Ar fi mâncat tot cât i-ar fi pus înainte, ori n-ar fi mâncat nimic.  Era ceva automatic, o obișnuință pe care o exagera distracția.  Se auzi soneria.  Servitoarea se opri brusc, când stăpâna ei tresări scăpând furculița și privind cu ochii mari spre ușa.  Se ridică pășind în urma Profirei care se îndrumase spre antreu și, îngăima zăpăcita — Dacă o fi. . . . . spune  că. . . . .  In fine ori cui, spune că ani plecat cu Gioni. . . . .  Se opri în pragul ospătariei, trase ușa atât cât putea zări prin crăpătura ce-și potrivi ochilor.  Privea cu toată ființa ei.  — Dacă ar fi zări măcar. . . . .  totuși nu mă voi mișca de aci — șoptea ea parcă poruncindu-și.  Profira înaintă prin antreul mare, deschise ușa, și dădu de factorul care-i înmână o telegramă.  Servitoarea iscălea, pe când D-na Paclea încă cu bătăi de inimă pripite, deschise larg ușa și făcu un pas, întinzând mâna Profirei care deschise telegrama.  Mai stau poate doo zile in Corabia.  Vino să te mai văd înainte de a trece Dunărea.  Gioni  — Fă-mi curând bagajul, Profiro.  — Plecați cuconiță?  — Da.  Mă chiamă Gioni.  Se află la Corabia.  întreabă repede gara, la telefon, să-ți răspundă la ce ore sunt trenuri pentru Corabia Ah! . . .  dar. . .  nu. . .  Nu mai întreba. . .  Degeaba — spuse ea oprind servitoarea, când își aminti că nu mai era disponibil nici un tren pentru căr lători, fiind toate, atât cele de persoane cât și cele de marfă erau ocupate de armată mobizalită.  — Plec în automobil.  Noroc că pe al nostru nu l-au rechiziționat Telefonează șoferului.  Spune-i că trebue să plecăm cât de curând la Corabia.  O altă servitoare care asculta, aleargă în bibli-otecă unde se afla telefonul, pe când D-na Paclea suia iute scările și, împreună cu Profira, își pregăti un mic bagaj.  Se și găti de drum, cu o rochie anume, cu capelina și voalul gros fumuriu ca și larga-i mantilă.  Iși ascunse ochii în rotocanele mari ale ochelarilor și, privin-du-se îu oglindă, gândi cu satisfacție.  — Chiar de-l întâlnesc nu mă poate recunoaște —.  Pleca mulțumită ne fiind silită să-i mintă, cum plănuise mai adineaorea, și nici să-l primească, cu toate că-l dorea diu tot sufletul.  Sirena automobilului se auzea din depărtare, și după pulzațiile repezi, părea că aleargă grăbit Câud o auzi vestind la scară, Maria se și cobora urmată de Profira ce-i purta elegantul sac de voiaj.  D-na Paclea se urcă repede.  Peste puțin automobilul pătrundea printre lumea și mișcarea stradelor.  Maria nu privea nicăeri.  Cu toate că era atâta de ascunsă, totuși își plecă ochii privind fără a vedea, micul sac dela picioarele ei.  Peste câtva, sirena se auzea tot mai rar, apoi nu se mai auzi de loc; mergeau cu o repeziciune amețitoare.  Maria se resimți și ridică capul.  Eșise din oraș ș-acum mergeau ca săgeata lăsând în urma lor un nor de praf.  Ea întoarse capul privind în urmă.  Se mai zăreau în depărtare cupolele argintii strălucind în bătaia soarelui de amiază.  Măriei îi șopti gândul — și Radu e acolo —.  Flueratul unui tren îi abătu privirea.  Doo mașini arborate cu stindardul țârei alunecau lin, ducând spre hotar un tren neobișnuit de lung; ticsit, ciucure de capetele sol-daților, înlăuntru, pe acoperișuri, cât și pe treptele vagoanelor.  Trenul viu se nimici cu depărtarea, și Maria căzu iarăși în gânduri.  Un amestec de jale și de fericire o cuprindea.  Se pierdea într-un haos.  Pe care-l iubea? . . .  Pt unul mai de demult. . . .  pe celalt. . . .  mai de a.  proape. . .  Gioni era obișnuința, amintirele. . .  Radu poezia, avântul nestatornic.  Iubirea, tinerețea, fluid în vecinică mișcare și sub care vibrează toate coardele simțirei.  Iubirea și căsătoria nu pot duce lung împreună.  Iubirea e numai libertatea, pe când căsătoria e stavilă. . .  Astfel cugeta D-na Paclea când șoferul îi atrase atenția, și Maria ridică ochii în ceruri.  Aero-planul lui Vlaicu plutea lin; zbura în aceiaș direcție, și Maria privi îndelung zborul de vultur.  Mai târziu iarăși fu răpită din gândurile ce o abăteau mereu, când șoferul spuse, — ne a-propiem —.  In depărtare, mulțimea oștirii vestea că acolo se află Corabia.  Ajunseră în apropierea armatei aglomerate.  Sute de mii de oameni, peste care plutea ochiul, și ghiceai că sfârșitul, e acolo, în fundul orizontului, unde aeroplanele se mișcau, puțin săltate dela pământ, ca niște păsări uriașe gată să zboare în boarea luminei, în fundul căreia apunea soarele.  Intinsul câmpiei se mișcă ca o mare de viață Vibrau sutele de mii de voci, contopin-du-se într-un murmur lugubru, întrecute ades de glasurile aramice ale goarnelor.  Mii de cai nechezau în depărtare; pe acolo se afla cavaleria.  Din alte depărtări ajungeau mugetele vitelor cornute; cirezi întregi, menite să urmeze pentru hrana oștirei.  In tot acest haos, se aflau unii lăngă alții,: învățați, cârciumari, poeți, rândași, ingineri, doctori, boeri, slugi. . .  în fine suflarea unei țări întregi era strânsă în aceeași atmosferă de patriotism.  Pe marginea șoselei, stăteau în repaos, puștile așezate șirag de snopuri, cât vedeai în pierderea zărei.  Soldații deveneau iarăși oameni, căutându-și de mizeriile lor.  Unii ajungeau în Corabia cu trenuri aduși din depărtările țărei, alții ajungeau pe jos venind dela Focșani și alte părți.  O seamă, tineri, sănătoși, erau plini de entu-tuziasm, și privind malul bulgăresc dincolo de Dunăre, înjurau, jucau și erau nerăbdători să-l treacă.  Alții obosiți, minați de boli ascunse care începeau să iasă la iveală prin oboseală, erau mâhniți, obosiți, descurajați. . .  unii fricoși, alții plictisiți printre rezerviști, de a se găsi deodată într-un alt sistem de viață, atât fizică cât și sufletească.  O aglomerație atât de omogenă ca mișcare fizică, și atât de eterogenă ca mișcare sufletească.  Cei ajunși cu trenurile încă nu erau răzbiți de oboseală, pe când sosiții pe jos, acoperiți de praf și nădușeală începeau a se resimți.  Cei mai mulți se descălțați, și privindu-și cu jale picioarele, le îufășeau cu cârpe (obiele) mai potrivit pe rosăturile cismei.  Alți se dezbrăcau, pentru ca astfel, să li se usuce cămășile, de nădușeală.  O seamă, printre cri aj iviși pe jos, palizi ca moartea, căzuți de oboseală, dormeau trântiți la pământ Alții bol-navi erau ridicați de ambulanțe și trimiși în oraș spre căutare.  Pe șosea, chesoanele și tunurile într-o gră-mădcală nemai pomenită, urneau din greu, trase de câte șase cai, și se înșirau lanț unele după altele, cu soldați și ofițeri pe laturi.  Toată această oștire, de îndată ce pornea în marș, nu mai ținea pasul disciplinat, ci fiecare mergea în voea lui, cu bagajul ostășesc de 40 chilo în spinare, pe o căldură tropicală.  Era un adevărat, vălmășag de oameni și de glasuri,; unii pe jos, alții călări.  Un pohoi care se scurgea zilnic din țară spre Dunăre, și după fiecare i scurgere de regiment, urmau ambulanțele cu crucile roșii.  Aceștia erau îmbrăcați fiecare cu; ce pornise de acasă, aveau înfățișarea unor cer-șitori sub praful ce-i acoperea.  Ei duceau: un sac, drugi pentru ridicat și așezat răniții, felinare și unelte pentru groapă.  Erau lugubri.  Păreau niște ciocli, urmați de preotul regimentului care mergea în trăsura de rechiziție.  Acestui grup nu-i lipsea decât glasul morței, clopotul, pe care avea să-l înlocuiască glasul tunului.  După ei se înșirau sute de furgoane, încăr-cate nalt cât casa; unele cu bagajul ofițerilor, — ranițe ușoare— altele cu merinde, muniții și-n urmă cirezele de vite.  Infiora acel convoi ce ducea pe unii de voe pe alți de nevoe, să moară printre străini, între dușmani.  In fața acestui măreț și înfiorător spectacol, automobilul se opri în apropiere Sutele de mii de capete erau ridicate pentru a privi aeroplanul lui Vlaicu cum trecea peste capetele lor; trecu peste acea mare de oameni și se lasă lin pe pământ, hăt în depărtare unde soarele apu-sese într-o mare de aur.  Gioni Paclea, cunoscu din depărtare sunetul sirenei automobilului său, și eși din mulțime întru întimpinarea soției sale.  Se urcă și amândoi intrară în Corabia, încrucișâudu-se cu automobilele Statului Major, care erau încărcate de maiștrii cârmaci: generalul Averescu șeful, Hâijeu ministrul, Generalisimul cât și alții, ieșiau din orășelul așezat pe malul Dunărei.  D-na Paclea privi cu drag ostrovul de pe Dunăre încărcat cu sălcii pletoase și care desbină po-hoiul apei.  Dincolo, era malul bulgăresc, stâncos.  Fiorosul necunoscut începea de acolo. . . .  Pentru unii malul potrivnic era dușmanul, pentru alți inamicul, pentru cei într-stați însă, umanitatea se întindea peste toată lumea.  In acele câteva zile, până la plecarea lui Paclea, Maria nu avu altă priveliște decât trecerea necontenită a armatei peste Dunăre.  Ei se urcau pe înălțimi și de acolo puteau privi Dunărea peste care miile de oameni treceau atâta de strânși unii în alții, încât păreau că trece Dunărea cu piciorul; mulțimea mistuia prezența podului, lucrat tot atât de măestrit, ca și la Becliet, T. - Măgurele, de pontonierii ar-matei noastre.  Pe această punte, treceau couvoiuri de Infanterie, de Cavalerie, de Artilerie cu tunuri grele.  Dincolo de Dunăre, încă-i puteau urmări câtva legănându-se în mers ca holdele în adiere; aci se pierdeau după vâlcele, colo răsăreau micșorându-se cu depărtarea.  Fiecare însă, oricât de curagios, trecâud podul, simțea fiorul morței, simțea cum se rupe de ai lui, cum îi rămâne tot mai în urmă toți cei dragi. . .  țara lui.  Dincolo nu mai era țara loi- pe care călcau trainic și cu încredere.  Pe acolo, tot pasul era măsurat de grijă.  Fiecare se gândea la moarte neștiind ce-l va întâmpina.  Cei mai mulți treceau în răcoarele nopței, într-o tăcere mormântală.  Nu se auzea decât vuetul surd, al acelor sute de mii de picioare  Puntea peste Dunăre, era pentru mulți de ai noștri, ușa Infernului pe care Dante citi  „Per me și va nella citla dolenle  „Per me și va nell-elerno dolore,  „Per me si va Ira la perduta gente.  Paclea, trecând Dunărea, privea ades îndărăt la soția lui pe care o zărea pe îude-părtarea înălțimelor.  Dela o vreme el nu mai văzu, decât colinele țârei lui, ce rămâneau tot mai în urmă.  Nu se mai uita îndărăt, ci cu capul plecat, mergea în fruntea întregului neam românesc, spre dorita pace.  Cealaltă parte de oștire era mai fericită, trecând pentru a ocupa Cadrilaterul.  Ea intră în Silistra în urale de fericire.  Locuitorii îi eșiră înainte privind-o ca mântuitoarea lor.  Generalul Culcer escortat de colegii săi, toți călări, citi ordinul de zi populației adunate pe piață, prin care vestea că atât Silistra cât și întregul Ca-drilater, intrau din acea zi sub stăpânirea României.  Peste vechiul Dârstor al lui Mircea Vodă, Silistra de azi, strălucea iarăși, după atâtea veacuri ca un curcubeu de pace, stindardul țărei noastre; iar strănepoții celor ce luptaseră alături cu marii voevozi, eșiau cu brațele deschise să-și îmbrățișeze frații, să-și dezlege limba, vorbind fără sfială frumosul grai strămoșesc.  Pe zi, pe ceas armata ocupa Delioramnul, cu liniștea unei ape bine făcătoare care se tot iutinde pe câmpii însetate.  V  După plecarea soțului ei, Maria se întoarse, acasă și, cum puse piciorul în prag ceru corespondența.  Profira sărutându-i mâna-i spuse: Bine ați venit cuconiță, — apoi adaose: Va căutat mai în toate zilele un domnișor dela Societatea Crucea Roșie, și v-a lăsat astă scrisoare, — sfârși ea scoțând din buzunarul șorțului alb, plicul.  —E dela Radu. .  în fine. . .  Dar cum s-ar fi putut să nu găsesc.  Inima-i bătea cu putere.  Acele câteva litere care alcătuiau adresa, o zăpăciseră.  Rupse plicul cu o sălbătăcie copilărească — citi:  „Hélas!  eri am fost după amează, după cum te vestisem, însă nu m-am ales decât cu bătăile inimei.  Pe când așteptam să mi se deschidă ușa și să te văd în fine. . .  deziluzie!  In ușe apăru servitoarea și cu-n grai hursuz îmi vesti că. . .  plecaseși la Corabia. . .  Iarăși dor. . .  iarăși pustiu în jurul meu! . . .  Fie-ți milă, iubito și vestește-mă, îndată ce vei sosi.  Cât de fericit voi păși pragul casei tale, și când în cuibul tău te voi desfăta în nemărginita mea iubire.  Câtă fericire e în libertate. . .  Dar oare satisfacția pe care ne-o dă o iubire împărtășită, nu-i ea libertatea, nemărginirea însăși. . . .  Citind rândurile, ea rămăsese în mijlocul an-treului.  Obrajii ei se înpurpurară, ochii se în-văpăiau de lumină, o emoție dulce o stăpânea.  Zăpăcită, Maria se urni, apoi se opri privind în jurul ei ca și cum ar fi voit să se orienteze.  Văzu scara și pomi a se urca, însă nu avu răbdarea să ajungă sus și desdoi iarăși scrisoarea.  Urca tot mai a lene treptele, citind, sorbind, rândurile.  Din urmă cineva se suia repede pe când D-na Paclea era în autreul de sus.  Profira o ajunse aducându-i un plic Cunoscu scrisoarea D-nei Colonel Serea.  Citi:  „Am hotărât ca Duminică, lot cârdul femeesc al regimentului nostru, să plecăm la Constanța, și de acolo cu vaporul până în fața Balcicului.  Suntem nerăbdătoare să vedem măcar din depărtare, țărișoara noastră recucerită.  Te așteptăm — la mine — ori venim cu automobilul să le lom?  Maria se simți fericită de această poftire ce se brodea atât de nimerită situației ei.  Cu toată dragostea pe care o avea pentru Radu era hotărâtă să curme și, să nu-l mai întâlnească Totuși paralel cu porunca înțeleaptă ce-și impunea, ea simțea cum dorul trecea peste toate ca un val ce le nimicea, în atotputernicia sa.  Doamna Paclea căuta să se oțelească, însă negăsind nici un sprijin altul, era mulțumită hoinărind fugamică de ici colo, pentru a nu fi prinsă de robul atâta de tiran.  Imbrăcată cum se afla, ea se scoborî iarăși, se urcă în automobil, și porni să vestească însăși primirea acelei invitații.  Căldura era năbușitoare în acea zi, așa că Doamna Serea primea în zăvoiul răcoros al gradinei, ce-i împrejmuia cu arbori înalți casa mare cu un rând încăpător pentru stăpâni, iar subsolul cât și mansarda erau pentru servitori.  Doamna Serea împreună cu colegele ei, stăteau în umbra răcoroasă primind telegrame dela soții lor, citind jurnalele deja cenzurate.  Toate doamnele erau în bluze de borangic străvezii de subțiri, unele cu cebace, altele cusute artistic cu mătăsuri colorate.  Automobilul intră și se opri la scară.  Toate doamnele se ridicară, urmând de departe pe Doamna Serea,care plecă întru întîmpinareaD-nei Paclea care se și îndruma spre grădină, urmată de servitoarea ce deschisese ușa la sosirea ei.  Strângându-se de mână, Maria spuse: Doamnă Serea, mă iartă dacă-ți viu în astfel de îmbrăcăminte.  Picasem dela Corabia când ți-am primit vestea, așa că m-am grăbit să viu, și însu-mi să-ți mulțumesc Deci pe mâine, sfârși Maria, strângând iarăși mâna pe care o ținea încă într-ale ei.  — Doamnă Paclea—cum—numai o iveală? . .  Te rog, stai cu noi la dejun.  Acum, când suntem burlace, am hotărît ca doamnele din cârdul nostru, care nu au copii, să vie în toate zilele la mine la masă.  Astfel ne vom petrece așteptarea împreună, pe câud soții noștri luptă împreună  — Primesc cu plăcere — răspunse Maria — însă, dă-mi voe să alerg până acasă pentru a mă primeni de aste haine prăfuite.  — Doamnă Paclea, nu e nevoe.  După cum vezi, și noi am îmbrăcat ce aveam mai po-nosit.  Oare e momentul să ne mai gândim la toalete și petreceri când pe acolo. . .  cine știe! . .  — Doamnă Serea, aveți dreptate, am simțit ceea ce spuneți cu toată inima.  Totuși, nu găsiți și D-tră că sunt prea acoperită de praf?  — Dute în camera de bae, spalăți mâinile, tergeți obrazul, scoateți mantaua și vino între noi.  — Mă supun — spuse D-na Paclea și urmată de servitoare, se apropie de automobil, îi spuse șoferului să plece acasă, apoi intră urmată de Soltana în luxoasa casă în stil românesc, al cărui antret era înpodobit cu scoarțe cu țesă-turi și broderii artistice lucrate în vastele noastre ateliere, astfel cum sunt îmbrăcate cele mai multe case din minunatele clădiri moderne.  Maria, ajutată de Soltana, se desbracă, se curăță, pe când în grădină colegile ei, care se opriseră în cârd la o distanță fără a fi văzute, eșiră în calea Doamnei Serea, și împreună se îndrumau în pavilionul unde prânzeau.  Masa era așezată cu zece tacâmuri, și doamna Serea însăși mai adaugă unul.  Un copilandru, îmbrăcat în port țărănesc, alb ca spuma și încins cu brâu roșu și lat, se apropiea cu tava pe care stăteau pline păhărelele cu țuică și farfurioarele, una încărcată cu bucățele de pâne mici cât nafora, alta, cu măsline și scobitori pentru a le înfige.  Doamnele, fără a băga seamă de câtă importanță dădea băiatul serviciului la care era pus de curând, se șerveau vorbind împreună.  — Maria Paclea e o femeie extraoidinară spuse doamna maior Voianu — el e deja cam bătrânior, ea în toată puterea tinereței, cu toate acestea e foarte corectă.  Are flirți, ce e drept. .  cine nu are? . . . .  — Toate femeile cum se cade — rosti înțepă-tor doamna colonel Deleanu.  — Tu tot răutăcioasă Lio.  Nu poți trăi, până ce nu-ți întinzi țăpii ca ariciul — aruncă D-na Serea.  — Când aud așa ceva. . .  Să-mi fie iertat!  — E curios cum unele femei se înrăutățesc înbătrânind — surâse pășind Doamna Căpitan Zelescu, o blondă foarte curtată.  — Dumneata crezi că e răutate, când nu admiți, ca o femeie care își iubește bărbatul,: să fie vecinie întovărășită de droaele de flirți? -  — E o distracție — Doamnă Deleanu — Flirtul e tot ce poate fi mai nevinovat Privește la Doamna Paclea. . .  mai impresorată decât ea-cu toate acestea. . .  — Privesc, însă rămân ca Toma necredinciosul.  — Cum ai bănui-o? . .  Ai auzit ceva? . . .  — Nimic.  Insă cum spunea Colonela mai adiueaoarea, sunt răutăcioasă.  Cu toate acestea nu slăbești, Li o.  Eu presupun că tu faci această cură de răutate cu intenție, rosti D-na Serea.  — Absolut! . . .  De când m-am îngrășat mă iubește Georges mai mult  — Domnul Deleanu are gustul oriental, îi place femeia grasă, ear nu de-al de noi slabe. .  făcu D-na Zelescu.  — Poți fi subțire, fără a fi nici grasă nici slabă, bunăoară — se întrerupse Zoe Rozin alunecându-și manele inelate pe pieptul cât și talia Doamnei Nerva.  Ele erau la al doilea păhăruț de țuică, când D-na Paclea apăru limpezită din toate hainele anume pentru automobil.  Părea un fluture scăpat din crisalidă.  Ea pășea sprinten și grațios.  Prin străvezia bluză de borangic, se vedea frumuseția bustului și brațelor ei răsfățate din dantelele pieptarului decoltat ce-i ascundea numai corsetul.  Rochia moale de mătase se lipea pe formele corpului ei sculptural sub pașii grăbiți.  Maria se apropiea de frumoasa grădină, cu crăngile pomilor lăsate spre pământ, încar-cate de fructe coapte, și parcă tot atâtea culori amigeau printre frunzele arborilor cât se izvodeau și în frumoasele straturi, isvodite și ele prin cărări galbene de nisip.  Maria se a-propiea cerându-și iertare pentru zăbava pe care o pricinuise.  Strânse mâna tuturora și lo păhărelul, mulțumind doamnei Serea care i-l în-mâo.  — Ce plăcut e să stai la masă afară, și mai cu seamă în zăvoiul unei atâta de faimoase grădini — spuse D-na Paclea pe când cu toate se așezau în jurul mesei.  Pe aleia din fund doo servitoare se apropiau ducând farfuriile cu mâncarea.  — Dar copii, unde sunt?  întreabă Maria.  — Când am mosafiri, copiii stau la o parte, cu madama, sunt pe acolo, îi vei vedea după masă.  Fetițele sunt deja mărișoare, și cum noi vorbim despre multe, găsesc că e mai bine să stea la oparte.  — E germană bona dumitale, doamnă Serea?  — Da Lenuțo, o am de mult  — Cu toate acestea acuma sunt la modă englezele.  — Eu am engleză, întrerupse D-na maior Vornea, însă ce se vă spun sunt foarte nemulțumită.  Un fel de nebună.  Mitică spune, în glumă, că trebue să fie o sufragetă. .  — Răutăciosul — spuse D-na eaHămeauu totuși nici mie nu-mi plac.  Eu încă nu am uevoe de guvernantă, ai mei sunt prea mici.  Până acuma aveam, bonă franțuzoaică, dar le-am găsit, prea arogante.  Să-mi spue și ea ca ori cine Madame , așa sadea. . .  Germanele sunt mai cuviincioase, spun, ba încă la fiecare frază Gnädige .  D-na Deleanu zâmbi, își atinse vecina cu piciorul, apoi spuse: Dacă n-am fi colege, m-aș simți foarte jenată între voi, surioarelor.  Inchi-puiți-vă că copii mei au fost crescuți, de o bătrânică de casă.  Credețimă, am ținut mai mult să cresc cetățeni români decât. decor  pentru palat și saloane Iată nenorocirea noastră.  De cum încep copiii a ganguri, cea dintâi grije a ma-melor din societatea înaltă, este de a izola copilul de tot cei românesc Il aruncă în brațele unei streine, așa că mă credeți, am ajuns să avem o generație extraordinară.  Un fel de parodie a românismului prin slugărnicia, de a ne adapta imediat la tot sistemul de viață a naționalități ce se aliază la curtea noastră.  Anume, nu înțeleg de ce am răspunde, așa numai decât fiecăruia, în limba lui ca portarii de pe la otelurile mari.  — ș-anume, doamnă Deleanu, ce rău găsești dumneata ca și noi româncele să vorbim mai multe limbi.  — Doamnă ștefani, dumneata rupi firul de unde-ți convine Dacă, ar fi numai atât, n-ar fi nimic, însă priviți ce epidemie s-a lățit în toate straturile societăței.  Oameni care se trag din țărani, astăzi nu mai pot crește copii decât ca putregaiurile societăței noastre.  Această cangrenă a guvernantelor mănâncă zilnic toate sentimentele naționale.  întrebi dumneata un copil să-ți spună o poveste românească, habar nu au.  Dar ia întreabă-i de câte boacne nemțești, ori englezești atâta de afară de viața și firea noastră, să vezi câte știu.  — Aci ai prea mare dreptate spuse D-na Nerva.  Eu îmi cresc copilașii singură, împreună cu soacrele noastre.  Nu m-ain lansat în apucăturile hailaifului.  Se aude că principele Carol se însoară cu o rusoaică.  Acum avem să fim a la russe , să mai vezi ce invazie de rusoaice or să vie, căci de sigur, va fi de modă și limba rusească cât și creșterea rusească. . .  Toate râseră privind la D-na Nerva care urmă:  — Nu le place ce-i românesc decât pentru găteală și asta nu de mulă vreme.  țesături, cusături, restul e înstrăinat cu desevârșire.  Aceste guvernante, fie germane, fie engleze, deprind pe copii cu literaturile lor; și cum fetele D-v.  își învață limba țărei la urmă, pe când ar trebui s-o știe la început, tocmai la urmă rămâne și tot ce-i românesc.  știți și D-tră cum o vorbesc cu toatele și cura o apreciază.  Le auzi spunând fără nici o rușine că nu citesc românește.  — E prea adevărat doamnă Nerva însă, ce se facă o biată fată când intră într-un salon și nu știe germana și engleza. . .  Cine vorbește românește?  E trist, dar e astfel spuse D-na Căpitan Zeneanu.  — Nu te contrazic — răspunse Doamna Deleanu, trăgând în acelaș timp cu coada ochiului la D-na Paclea care părea absorbită cu totul de gândurile ei — însă ce e trist, este că și noi burgliezimea, unele cu.  obârșii de pe la țară, și cu toate aceste ne-a înghițit acest străinism copleșitor.  și nu era de ajuns, hai și D-ra Vă-căreascu înființează Analele, unde musai toate trebue să se petreacă în franțuzește.  Nu putea să facă o instituție românească?  Dar cine ar fi mers, dacă era în românește.  — Vă rog, nu vă prea încruntați, D-ra Vă-cărescu tocmai vrea să combată acest nou sistem de educație și să ne aducă la educația franceză pe care a primit-o toate mamele noastre.  și mă credeți, era distinsă toată generația trecută. . .  Cu toate că scrie în limba franceză D-ra Vă-cărescu, e foarte româncă în sentimentele ei —spuse D-na Voniea, roșie de câte înghițise indirect  — Nu-mi pare Când citii Sorcellerie de D-ra Văcărescu și Haiducul de Bucura Dumbravă, pe care o știu că e de origină străină, m-ain întrebat care din acestea doo sunt neaoșe românce.  D-ra Szechulici cunoaște poporul și-l vede în cea mai leită icoană — spuse D-na ștefani.  — Dar știți cum am eșit în străinătate după aceste doo scriitoare de mare talent?  — spuse zâmbind D-na Serea—.  Prin D-ra Văcărescu care se ocupă de țigani în romanul ei, toată lumea străină crede că poporul român e țigan.  Iar prin Bucura Dumbravă care tratează numai de haiduci, toată lumea crede că poporul român e alcătuit numai din bandiți.  Au ajuns la concluzia — defavorabilă noo — anume că românii sunt un popor de bandiți țigani.  Invenții!  Invenții!  și apoi ce degradare e să fii țigan.  Sunt iuteligenți, talentați — spunea D-na Deleanu, pe când celelalte râdeau încă, ceeace făcu atentă și pe Maria privindu-le, și zâmbind și ea, pentru a ascunde distracția din care se trezise.  A! !  și toate doamnele priviră spre poartă,!  când Maiorul Oltea intră călare.  Mișcarea și esclamația o interesă și pe Maria care privi într-acolo.  — Ce bine-i să-ți ai bărbatul la forturi, Doamnă Oltea.  — Da, vine destul de des — răspunse ea — pe când cu toatele se ridicară înaintând repede în curte.  Copii și alergară îu jurul lui, cum rămăsese călare și salută femeile cari îl împresurară și ele.  — Vești bune?  întrebă D-na Serea.  — Astăzi s-a ocupat tot Cadrilaterul, răspunse Oltea cu chipiul în mână.  — Ura! . . .  răcniră femeile și copii.  — S-a nimerit — spuse doamna Serea.  — Pe mâine am proectat o plimbare până la Con-stanța și de acolo până-n fața Balcicului.  — Veți privi deja țărmul României.  La-revedere.  Alerg, căci am nu ordin, dar trecând pe aici nu m-am putut opri să nu vă vestesc Vă mulțumesc Doamnă Serea, pentru ospitalitatea pe care i-o dai soției mele — și, dând pinteni calului ce sforăia jucând pe loc, dispăru pe când doamnele se întoarseră iarăși în răcoarea crângului unnându-și cina.  Maria petrecu toată ziua în tovărășia colegelor ei.  După prânz cele tinere se recreiau, plimbându-se prin răcoarele grădiuei, vorbind despre jurnalele de modă, de pălării, și unele exprimându-și părerea de rău că nu puteau purta toaletele elegante ce le făcuseră, totuși se mângâiau că mobilizarea nu va aduce nici o jenă, că va fi de scurtă durată, și că ele vor putea purta rochiile.  Cele mai în vârstă, ca și cele serioase rămăseseră în jurul mesei.  Unele fumau țigări, altele beau cafeaua neagră și liquer-ul, și toate ascultau pe D-na ștefani care urmă:  Cât de bine și în voie petrecem între noi și când îmi închipui că mâine suntem iarăși invitate să lucrăm la palat! . . .  — Doamnă ștefani, întrerupse Aura Storian, ești extraordinară.  Ești poate singura femeie de militar care te abați cu atâta desgust, de cele ce ne sunt impuse.  Mă dan prinsă.  Așa e.  Nu-mi place atmosfera care micșorează totul în favoarea ei.  — Aci ne-a combătut Dina, spuse glumeț D-na Serea.  îmi amintesc o citire interesantă, în care istoricul Alexandru Sturza, observă că atmosfera noastră are proprietatea de a mări în soare-amiază.  — Doamnă Serea, ce fericire ar fi să ne găsim iarăși în atmosfera țărei noastre — spune D-na ștefani zâmbind și ea pe când colegele râdeau privind-o cu înțeles.  D-na ștefani deveni iarăși serioasă și urmă  — Așa e surioarele mele, însă ce e bine făcut, nu se mai poate preface.  Nu uitați că mi-am făcut educația în Elveția, că am fost mai întâi soția unui jurnalist, că acel om inteligent era înfocat republican, și că tinerețea mea s-a cimentat în astfel de idei.  Mă credeți, când mă duc la Palat, îmi aduc aminte de anii copilăriei mele, când mă ducea mama la biserică, mă închina la toate icoanele, mă făcea să sărut mâna la toți popii și dascălii și să cred în câte parascovenii toate.  — Mă rog — întrerupse D-na Zeneanu cu-n gest, parcă ar fi recomandat-o colegelor sale —  Domnia-sa este libre penseur , după cât ve-deți și republicană.  — Doar și regele și regina sunt republicani — insistă D-na ștefani.  — Cum?  Au înebunit?  — De loc.  Tocmai ca persoane înțelepte merg cu viitorul.  Sunt republicani în principiu.  Acum începem noi a fi, mai regaliști decât regii însăși — sfârși D-na ștefani.  — A!  în principiu, exclamă D-na Zeneanu.  Apoi draga mea, una e să vorbești de moarte, și alta e să mori, spune proverbul italian.  D-ta ești convinsă, ești revoluționară în puterea cuvântului.  In fine femeie cu idei noi.  — Da, cu idei noi, însă într-o lume veche — adause D-na ștefani.  — Se poate—relo D-na Zeneanu — lumea e veche decând lumea și, totul se va învechi cu lumea.  Noi ținem la tradiție.  O națiune nu poate exista, fără de tradițiile sale cari o caracterizează.  Suntem fericite astfel cum ne aflăm.  — Se prea poate — urmă D-na ștefani,—cât pentru mine, nu sunt de loc naționalistă, ci patrioată.  Naționalismul duce la barbarie, la săl-băticie prin cenzură; pe când patriotismul, cuprinde umanitatea și e accesibil evoluțiunei.  — D-na ștefani nu face parte din societatea femeilor ortodoxe?  întrerupse D-na Nerva.  — Nu Doamnă, de oarece mai în toate casele ortodoxelor, copii sunt crescuți acasă, de guvernante străine.  Cu toate acestea au săvârșit fapte de admirat Au înființat grădini de copii, un liceu pentru fete — spuse D-na Nerva.  — Se poate, însă eu le admir dela distanță — respunse D-na ștefani, pe când cârdul tinerelor se tot adunau de prin răcoroasele alee, când D-na Nerva cu obrajii împurpurați schimba repede subiectul conversației.  — Lucrăm aici, sau în casa Doamnă Serea?  — In casă, scumpele mele.  Avem de croit și cusut cămăși și halaturi pentru ambulanță, așa că avem ițevoe de o altfel de masă, și de mașini de cusut ș-apoi, ia priviți la cer.  — A!  iar o să ploo.  Ce vară uricioasă — spuse D-na Deleanu— și când mă gândesc la ai noștri!  Merg prin ploae, dorm în ploae, mă-nâncă în ploae.  — și-n niulți din acei ochi, ce se uitau la nourul în care se brăzdau șerpuiri de aur, străluceau lacrămi.  — Acum duc ei viața de soldat.  Oare, câud se va isprăvi cu această urgie a răsboiului?  — rosti D-na Nerva.  — Cine știe! —șopti cu desodejde D-na Serea.  Acum, mă crede le-am dat toate pe una singură.  Mă tem mai mult de holeră decât de atac.  Toate tăcură și privând în jos urcau treptele, intrând în răcoarele spațiosului antreu, unde era așezat tot ce le trebuia pentru lucrat.  Unele croiau, altele înseilau, o seamă co-seau la mașine, când D-na Nerva, apropiindu-se de o mică bibliotecă, scoase o carte și alătu-turându-se spuse: ch momentul să-l citim pe Alexandri, poeziile sale eroice sunt neîntrecute.  — Sunt și dintre poeții actuali care au scris lucruri admirabile — spuse D-na Rozin.  — Le-am citit cu toate și, tocmai voi să-l citesc pe Alexandri, pentru ea să nu fie prea eclipsat de generațiunea tânără a poeților.  Să vă citesc Peneș Curcanul .  Murmurul vocilor tăcu deodată când D-na Nerva, maestre în ale citirei, începu:  Plecai-am noo din Vaslui,  și cu sergentul zece,  și nu-i era, zău, nimănui,  In pept inima rece.  D-na Deleanu nu se putu opri și șopti vecinei —Acum ași putea jura și eu, că dintre noi toate, Doamna Paclea își iubește mai mult bărbatul—.  Vecina privi la Maria, cum rămăsese pe gânduri cu lucrul pe genuchi.  Când pornire acasă, era târziu, așa că eșiră în cârd, și se alegeau grupuri, încotro le era drumul.  D-na Paclea fu condusă de doamna Ulea.  Era aproape miezul nopței, când Maria stinse becul și rămase cu ea însuși.  Cu toate că era atâta de târziu, totuși nu o prindea somnul.  O luptă tirană se petrecea între voință și dorul ei.  — La ce sfârșit. . !  cu bună seamă că nu eu îl iubesc mai mult pe Radu. . .  Nu m-aș despărți nici odată pentru dânsul. . .  și acum?  ași putea fi atâta de criminală. . .  Gioni? . . .  nu el, mi-a dat toată fericirea în care mă aflu astăzi. . .  Totuși dorul răsbătea. . .  și atunci parcă, s-ar fi îmbrăcat, parcă s-ar fi dus pe jos până la casa lui. . .  — Nu ași intra, însă l-ași vedea. . .  și apoi dacă m-ași întâlni cu el? . . .  ce-ar fi? . . .  Cum?  nici să nu-l mai văd! - ,  nici să nu-i mai vorbesc nici odată! . -  Iși lo pemuța și o strânse lângă capul ei. . .  Parcă dorea iarăși să o cuprindă cu brațele lui desmierdătoare, să simtă pe gură lipiudu-se caldele buze, să-i audă glasul lui plin.  Ce frumos suna graiul lui Radu. . .  Păi ea că tiece vântul prin arbori tufoși de frunze. . .  Gioni? . .  avea graiul aspru, părea că suflă vântul prin crengi uscate-.  Se hotărî ca, îutorcându-se de la Constanța, să-l primească-.  — Să vorbească ca doi prieteni.  Astfel, împăcată cu ea însăși, adormea în brațele ce-o cuprindeau tot mai aevea în dulcea desmierdare.  Simțea tot mai calde buzele lipiu-du-se de gura ei; auzea tot mai clar acel grai plin ce suna ca vântul printre arbori tufoși de frunze.  VI  D-na Paclea, reîntorcându-se dela Constanța lăsa pe la casele lor, colegele cu cari călătorise împreună, și astfel făcu drumul mult mai în-delungat, oprită adesea de cunoștințe, cari în-trebau unde fusese.  Fiecare auzind că au văzut de pe mare Balcicul, întrebau curioși despre înfățișarea acelor locuri.  — Numai în Algeria am admirat astfel de.  frumuseți — spuse D-na Paclea.  — Noi suntem deprinși cu peizajul muntelui și al pădurilor, su-pra înbelșugat în coloritul variat al sezoanelor.  Pe coasta de argint peizajul are ceva clasic; superioritatea nudului prin simplicitatea liniilor.  Din depărtare vezi oprindu-se parcă în zidul stâncilor uriașe albe și goale, doo nesfârșituri albastre, unul e viforoasa mare, celalt, liniștitul cer.  La poalele stâncilor ca de argint, se a-dâpostesc frumoase sate și orașele ale căror clădiri amijă prin verdele grădinilor.  Un adevărat rai pământesc  Fiecare la rândul său spunea mai acelaș lucru, stârnind curiozitatea tuturora prin fru-musețile povestite.  D-na Paclea ajunse târziu acasă.  Silueta Profirei, de departe, parcă-i spunea că o așteaptă o veste.  Acum, Maria ajungea obosită, după atâta a-lergătură pentru a nu fi prinsă.  Nu se dăduse de bună voie însă, simțea cum cade, era învinsă, îl dorea mai puternic ca nici odată, suferea, răcnea în ea însăși.  Cât e de pustie casa fără de Gioni! . . .  de ce nu-mi simț și sufletul tot atâta de pustiu de Radu!  Se tânguia, se văeta, simțea cum totul plânge în ființa ei.  începea a se teme, simțind că nu se mai poate încrede în puterea ei, văzându-se și părăsită de persoanele cari o înconjuraseră până atunci, lăsând-o astfel pradă dorului fatal.  Vedea că numai are nici un liman, decât brațele lui drăgăstoase.  Profira îi înmâna scrisoarea.  Maria, citi cu bătăi repezi de inimă.  — Scumpa mea, sunt martirizat de atâta tăcere, cât și de lipsa ființei tale.  In toate zilele, merg să cerșesc vești dela tine, și în toate, zilele mă întorc tot mai.  îndurerat.  Poate mâine, va fi ziua mântuirei.  Poate mâine voi avea norocul, să le văd, să le aud, să te cuprind în brațele mele, și să le îmbrățișez, cu nesațiul doi ului însetat de ființa ta.  După amiază mă îndrum către tine, de oarece sunt foarte ocupat dimineața prin înlo-cuirea mai multor colegi plecați în război.  Sper că astă dată, pot să-ți spun la re-vedere, dar. . .  ce sunt aceste cuvinte seci pe lângă întâlnirea noastră! . . .  Radu.  Citind rândurile Maria părea că se află în sfiala unei întâi întâlniri.  Totuși dorul o zorea îi era cu neputință să mai rabde acea stare Ei și?  ce crimă? . . .  Am să mă întâlnesc aci la mine. . .  Avem să vorbim ca doi prieteni. . .