În care se arată cum, murind o babă, băiatul a pierdut pe tată.  Era pe la sfârșitul domniei lui ștefan cel Mare.  Postelnicul șarpe, încungiurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianță antimusulmană între Moldova și Polonia.  Acum ei ieșiră din Cernăuți și se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit românește Molodia, și botezat nemțește — nu știu de ce — Frantzthal, adecă „valea lui Franț, ceea ce se cam aseamănă cu luleaua românului, pe care neamțul ca să nu se zică că-i furată, a prefacut-o în „pipă  Soarele apunea și cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriașului codru, întins pe un șir de dealuri și colnice, văi și văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.  Postelnicul era un om de vro treizeci și cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut așeza doo capete și, mai știi!  ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput noo suflete, după vorba poporului.  O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită— zaua, nu barba — cu flori sculptate; lungi plete, cam crețe și stufoase, șerpuiau de sub o cușmă de samur în patru colțuri cu un ciucur de catifea roșie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă nește ochi mici și negri, un nas larg de șoim o frunte pătrată și zbârcită și buze foarte subțiri, ce abia se zăreau de sub arcul mustețelor.  Ceata trecea acum d-a lungul unui șir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omenești: trista rămășiță a bătăliei în care  ștefan-vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan-Albert; nește movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de călăuze pentru călătorii rătăciți; O bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca o zicătoare în gura poporului polon:  Za chrola Olbrachta poginela szlachta (sub regele Albert a pierit boierimea).  Postelnicul își opri calul — un bidiviu mic, păros și țeapăn ca și stăpânul său— și-și întoarse fața cătră fruntașul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roșu, de unde venea și porecla „șarpe  — Măi Lucă!  zise postelnicu, arătând cu mândrie la piramidele de oseminte.  Aici ne-am bătut cu leșii.  — Aici!  repetă junele stegar, nalt, uscat și palid, pișcân-și galbena mustață.  — Am ucis și eu în acea ziulică vro zece!  — Vor fi fost mai mulți.  — Dar și tu te arătași voinic, copile; n-am ce zice!  — Apoi de. . .  În acest minut vro câteva săgeți, repezite de pe un deal, au spintecat aerul, unele șuierând dasupra capetelor ceței, altele înfigându-se în pământ, una mai nemerită, oprindu-se la piciorul flegmaticului Luca, tocmai când el rostea: „apoi de”. . .  — Hoții!  zise stegarul, fără să-l fi turburat, cât de puțin durerea neașteptatei rane; trecu stindardul în mânile unui cetaș de alături, zicându-i: Mai ține-l și tu, Iorgule!  Scoase piciorul lovit din scara de stejar a șelei — numai boierii aveau pe atunci dreptul de a purta la șea scări metalice fi rupse jumătatea săgeții, lăsând cealaltă parte înfiptă în carne.  — Hoții!  a repetat ceata.  și-n adevăr, prezența hoților era cu atât mai lesne de ghicit cu cât în genere finitul domniei lui ștefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulțire a numărului haiducilor, mai cu seamă în partea nordică a Moldovei, încununată cu munți nestrăbătuți și codri verguri.  E destul a zice că unul din căpitanii hoților, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbește poezia noastră națională și cronica polonă a lui Martin Bielschi, izbutise a aduna sub povățuirea sa nu-mai puțin de zece mii de haiduci!  Necurmatele războaie ale lui ștefan-vodă, luând necontenit pe țărani de la sapă la-armă, au sărăcit cu desăvârșire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau și boierii, căci domnul cruța foarte mult aristocrația țării, organizată după modelul feudalității ungare și polone.  Așadară, toți acei ce simțeau în piepturile lor bătând inime de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost-se puneau a pândi și a tăia pe neguțătorii drumeți, mai cu seamă turci și armeni, și pe avuta boierime.  Postelnicul șarpe, prin o mișcare iute ca lovitura fulgerului, aținti ochii asupra culmii dealului, apoi scoase sabia și strigând:  „după mine!  se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcțiunea de-unde au venit săgețile.  O a doua împroșcătură de săgeți a răsturnat de astă dată la pământ doi din ceata postelnicului, care el însuși abia scăpa numai mulțumită armurii sale; dar când ceata ajunse în vârful dealului și spera a descoperi, în fine, pe misterioșii dușmani, ea n-a văzut altceva decât un copilaș ca de opt ani, cu păr roșietic, care se juca în iarba.  — Al cui ești tu?  îl întrebă postelnicul.  — Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică la călăreții ce-l încungiurară.  — și cine-i acel tată?  — Un pui de zmeu.  — Un hoț?  — Ba hoț ești tu!  Postelnicul rădică pe copil și-l așeză înaintea sa pe cal.  — Mulți haiduci sunt aici în codru?  — Doozeci și patru  — Cine e căpitanul lor?  — Drăgan Bărbuță-Scurtă.  — Unde sunt ei acuma?  — S-au dus în ceea parte, răspunse copilul, arătând la dreapta.  Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro doo sute de pași înainte, când, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le arunca.  — Înapoi, fraților!  zise postelnicul cu despreț; doară nu ne vom bate cu văzduhul!  Ceata se retrase, urmărită dentâi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeților Un bulgăr a izbit pe postelnic în umăr, iar o săgeată s-a mai înfipt în celălalt genuchi al bietului Luca, care seamănă acum cu un înger înaripat la picioare.  Postelnicul a răspuns la rană prin o înjurătură, Luca prin tăcere.  Tocmai atunci ieși dintre crăngi și se apropie de ceată o babă îmbrăcată în stremțe, cocoșată, cu capul plecat în jos îmbrobodită astfel, încât i se vedeau numai ochii.  — Fie-ți milă, jupâne; dă-mi copilul înapoi, zise ea, apropiindu-se de postelnic și silindu-se a da glasului său un ton femeiesc,  Tata!  tata strigă copilul, zbuciumându-se ca să sară de pe cal.  A, hoțule!  răcni postelnicul, care căuta o jertfă de răzbunare.  și, smulgând măciuca aninată la șea, izbi în capul mincinoasei babe.  Haiducul se îndreptă, se apucă cu mânile de cap, se clatină și căzu mort.  în aceeași clipă ca prin minune, vro doozeci de hoți, îmbrăcați țărănește, dar cu pene de păun la cușme și înarmați cu sulițe și lungi cuțite, s-au aruncat din toate părțile asupra cetei postelnicului, strigând: „Ucide!  ucide!  Postelnicul nu avea cu sine, după moartea celor doi uciși, decât pe stegarul său Luca, pe grămăticul său lorgu și șase tineri, feciori de boieri, cari l-au întovărășit în Polonia pentru, a vedea și ei țările străine; dar toți erau înarmați până-n creștet și ardeau de dorința de a se arăta voinici în fața unui bărbat atât de vestit ca postelnicul și de ale cărui laude atârna viitorul lor.  Postelnicul era modelul unui ostaș român din școala lui Mircea, ștefan; țepeș.  Vitejia fără viclenie era pentru el ca carne fără sare, ca prânz fără vin.  El vedea că hoții sunt mulți mai numeroși și mai tari prin cunoștința localității.  Ceata sa era obosită de drum.  Așadară, postelnicul tună deodată cu puternica sa voce:  — Stați, haiduci!  că o să vă spun o vorbă bună.  Hoții, încredințați că mica ceată boierească nu le poate scăpa din mâni, s-au oprit pe loc.  — Nu șade frumos — urmă postelnicul — nu șade frumos ca românii să se bată cu români, căci doară suntem frați.  Mai bine să ne înțelegem cu pace.  Cine e vătășelul?  Care din voi e Bărbuță-Scurtă?  — Eu!  răspunse unul din hoți, ieșind cu semeție din grupa celorlalți, de cari se deosebea numai prin neobicinuita lungime a barbei.  El se apropie de postelnic, și, răsucindu-și mânecele cămeșii, îl întrebă cu un aer măreț:  — Vezi aste brațe groase, groase și vânoase?  Vrei o luptă dreaptă?  Postelnicul îl măsură cu ochii de la cap pană la picioare, fără a răspunde un singur cuvânt, despică aerul cu tăișul săbiei, și o dată cu aerul, a despicat capul îndrăznețului haiduc.  În același moment toată ceata postelnicului se aruncă asupra hoților, amețiți prin neprevăzuta moarte a căpitanului.  Lupta n-a durat mai mult de câteva minute; șapte haiduci căzură morți, iar ceilalți, cuprinși de o frică și de panică, au dispărut în desișul codrului.  — Unde-i tata?  unde-i tata?  țipa copilul, revenit din leșinul ce-l cuprinsese văzând moartea părintelui său, și pe care postelnicul îl ținea strâns la piept cu brațul stâng, pe când cu mâna dreaptă mânuia arma.  Unde-i tata?  — Taci, că-ți sfărâm capul!  răcni postelnicul.  ține-l, Iorgule, adause el către unul din ceată, dându-i pe copil, să mi-l aduci teafăr la Suceava!  Trebuie să scăpăm sufletul acesta nevinovat din păcatul hoției.  ș-apoi, noi suntem cari l-am lipsit de tată. . .  Începutul paginii.  Din care se vede cât e de primejdios a sosi în capitală în ziua când se naște un copil în palatul domnesc.  Chiar în ziua când postelnicul șarpe se întoarse pe la crăpatul zilei în Suceava, curtea domnească înfățișa spectacolul unei bucurii amestecate cu tristețe.  Domnița Stanca, femeia tânărului Bogdan-vodă; mai-marele fiu al domnului, muri din facere, născând un cocon, cărui i s-a impus în botez falnicul nume de ștefan.  Bogdan-vodă era nemângâiat.  închis în camera sa, el ascundea de văzul curții lacrimile ce-i udau ochii.  „La naiba!  cugeta el în gândul său, copii voi mai face treizeci, dar o nevastă ca Stanca unde mai găsesc!  În adevăr, a fost frumoasă, plăpândă, drăgălașă răposata domniță, despre care istoria tace, dar o slăvește pănă astăzi cântecul poporului:  Fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea!  Pe când la aripa stângă a colosalului palat domnesc, zidit, în forma unei cetăți, tânjea junele Bogdan-vodă, la cealaltă, aripă, unde locuia ștefan cel Mare, era petrecere-și veselie.  Bătrânul domn, a cărui patimă pentru femei se stinsese acum sub greutatea anilor și a podagrei, se bucura de nașterea unui nepot, netezindu-și barba și zicând cu zâmbet: „Cu o muiere mai puțin, cu un voinic mai mult!  Apartamentul lui vodă avea forma de semicerc cu o galerie de ferestre arcate, iar sub fiecare fereastră, din partea curții, se înălța câte o cascadă, și în stropiturile argintii ale apelor se jucau în acest moment razele soarelui, îngânând toate culorile-pietrelor scumpe  Odaia era podită cu mozaic; tapițată cu catifea mohorâtă de Veneția, pe care străluceau flori cusute și împletite din mărgăritar și aur; mobilată în giur cu divanuri acoperite de covoare turcești; iar în mijlocul apartamentului stă o masă circulară de marmură neagră, pe care se vedeau așezate o mulțime de prețioase mănunțișuri: cerbișori de aur cu coarne de mărgean, păunași cu coade presărate de ametiste, rubini, smaragde, zmei de aur cu ochi de diamant etc. ,  etc.  ștefan cel Mare ședea într-un jeț și părea a număra bobițele frumoaselor metanie de mărgean, ce i le închinase cu câteva zile înainte starețul de la Putna.  Înaintea domnului ședea pe scaun hatmanul Arbure și sta în picioare doftorul măriei-sale, italianul Geronimo da Cesena.  — Zici, meștere doftore, că copilul e sănătos, voinic?  Întrebă pentru a treia oară bătrânul vodă.  — Era cam în primejdie — răspunse doftorul, dându-și un aer de importanță— dar, slava Domnului, am luat toate măsurile trebuincioase și poci răspunde de sănătatea băiatului.  — Spune mai pe scurt că era în primejdie, și tu l-ai scăpat.  — Da, măria-ta.  — Apoi minți, că nu l-ai scăpat tu ci l-a scăpat Dumnezeu.  Așa e, jupâne hatmane?  Hatmanul plecă capul în semn de afirmațiune, iar ștefan-vodă, mulțumit de neplăcerea ce face doftorului concurența lui Dumnezeu, urmă mai departe:  — Cu cine seamănă copilul, cu mine, cu Bogdan, sau cu mă-sa?  — Pană acum nu se poate cunoaște, măria-ta; toți copiii seamănă la față unul cu altul; dar putem să-i cercetăm zodia. . .  — Bine spui, meștere doftore!  Vrea să zică, tu ești și zodiar pe lângă celelalte?  Cum de nu mi-ai spus-o pănă astăzi?  — Ba nu, măria-ta; eu nu sunt zodiar, dar zilele trecute a sosit aci de la Padova un văr al meu, foarte învățat în magie.  — Ce vrea să zică magia, jupâne hatmane?  întrebă vodă pe Arbore, crezând că boierul nu va ști să răspunză.  — Slăvonește se zice adică volhovstvo măria-ta. . .  — Procopsit mai ești, jupâne hatmane!  Credeam că te pricepi numai la arme.  Dar eu îți voi spune, totuși, că magia nu e volhovstvo; și cată să am dreptate, măcar că tu ești cel procopsit.  Magia este amăgeală.  Cum ți se pare! . . .  Chemați-mi dară pe acel învățat amăgitor.  Doftorul, deprins cu păcăliturile bătrânului domnitor, se închină în tăcere și ieși.  — Ia spune-mi, Arbure — urmă vodă după o scurtă pauză — crezi tu în solomonii d-ale zodiarilor?  — Trebuie să credem, măria-ta, căci vorbesc și Sântele Scripturi; trebuie să credem, dar oricum să fie, e mare păcat, mare păcat este de a asculta pe zodiari. . .  — și de ce să fie păcat?  — Pentru că adică e lucrul Satanei.  ștefan-vodă s-a pus pe gânduri.  Pe d-o parte, curiozitatea și iubirea îl împingeau a afla viitorul nepotului său, pe de altă parte, machiavelismul îi impunea necesitatea de a părea religios până la fanatism, în fine, domnul găsi un ingenios mijloc de a împăca această contradicțiune.  — Zici, Arbure, că solomoniile sunt lucruri drăcești?  — Da, măria-ta.  — și mai zici că este păcat de a se folosi de lucruri drăcești?  — Așa, măria-ta.  — Dar mie unuia mi se pare că este păcat numai atunci când te vinzi dracului, iar nu când înșeli pe Bată-l Crucea și, prin urmare, faci o faptă plăcută lui Dumnezeu.  Hatmanul nu știu cum să răspunză la puternica argumentațiune a domnului, care tăia cu sabia greutățile teologice.  În acest moment ușa s-a deschis și a intrat doftorul, urmat de astrolog și de un băiat de vro zece ani.  Astrologul era de o vârstă de mijloc, frumos, nalt, cu o figură foarte dulce și plăcută.  Intrând, el se întoarse mai întâi de toate cătră icoana Sântului ștefan, aninată într-un unghi al odăii, făcu trei cruci, apoi merse spre vodă, îngenuche, îi sărută mâna. . .  dar toate astea fără a rădica ochii în sus.  Băiatul se deosebea prin o figură atât de palidă și transparinte, încât se părea că-i poți număra toate oasele.  El imită întocmai ceremonialul de intrare al stăpânului său, cu acea numai diferință că nu-și ascundea ochii.  ștefan cel Mare îi privi în tăcere, apoi zise:  — Dar multe cruci mai faceți!  Astrologul ceru de la doftor italienește explicarea cuvintelor domnitorului.  — Îi pare bine că te vede, răspunse doftorul.  — Ce ți-a spus talianul?  întrebă vodă.  — A răspuns că face multe cruci pentru că meșteșugul său atârnă de ajutorul dumnezeiesc.  — Cu atât mai bine!  cu atât mai bine!  Precum vedeți, astrologul rămase foarte mulțumit cu traducerea italiană a cuvintelor domnului, iar domnul fu  Încântat de traducerea românească a cuvintelor astrologului; priceputul doftor știu a-i îndestula pe amândoi.  Acum astrologul așeză băiatul pe divan, aținti asupra-i ochii săi căprui deschiși, a cărora privire avu puterea de a adormi îndată pe slabul copil, și s-au început interogațiunile: vodă se adresa românește cătră doftor, doftorul italienește cătră astrolog, astrologul tot italienește cătră băiat, băiatul răspundea, și apoi doftorul d-a dreptul traducea răspunsul.  — Pentru ca să fiu sigur că zodiarul știe viitorul, trebuie să văz mai întâi dacă-i sunt cunoscute lucrurile de dată, zise vodă.  Întreabă-l, meștere doftore, ce face acum împăratul turcesc?  După ce întrebarea trecu prin intermediele enumerate mai sus, băiatul răspunse:  — Doarme.  — Dar ce face craiul leșesc?  — Doarme.  — Tot doarme!  Pesemne numai eu sunt mai harnic decât toți domnii creștinătății!  Dar, ia spune-mi, ce gândesc eu acuma?  — Să ne dai câte doozeci și cinci la spate.  Zău ai ghicit!  văz că Dracul nu glumește!  Aci domnul făcu o cruce.  Mai spune-mi ce veste a primit, domnia-noastră în astă-noapte?  — Doo vești: una că a ars palatul de la Vaslui, alta că tătarii se pregătesc a întră în țară.  — Minune!  mare minune!  strigă domnul, făcând trei cruci dupăolaltă.  Auzitu-l-ai pe neamț, Arbure?  Ei bine, acuma să-mi spui dacă nepotul meu va fi voinic.  — Va fi un viteaz de frunte.  — O să fie iubitor de dreptate?  — Va vărsa mult sânge nevinovat.  — Cu cine va avea războaie?  — Cu turcii și tătarii. .  — Mult va trăi?  —Va fi omorât de tânăr.  Fruntea lui vodă s-a posomorât: și cine-l va omorî?  Aci copilul nu răspunse nimica.  —Cine-l va omorî?  repetă vodă.  Copilul se păru a face o silință convulsivă și răspunse:  — Moartea lui a sosit astăzi în Suceava.  Tocmai în acest moment întră postelnicul șarpe.  Vodă s-a-uitat la Arbure, Arbure s-a uitat la postelnic, postelnicul se uita cu nedumerire la unul și altul, la copilul așezat pe divan, la astrolog, la doftor. . .  Din care oricine vede cum un vodă n-a putut închide pe un postelnic, pe când un copil a izbutit a închide pe un hatman.  Alături, de pe care spânzura un lanț tot de fier pentru a scoate apă.  Palatul avea doo rânduri, de arhitectură gotică, cu ușe și ferestre ogivale, cu geamuri verzi cu trei foișoare vitrate și ascuțite așezate în firidele, unui acoperemânt foarte înalt; în fine, un palat precum se poate vedea până acum în Nuremberg, însă numai acolo.  Postelnicul se întoarse acasă trist și gânditor.  El nu s-a putut aștepta niciodată ca domnul să-l primească cu atâta răceală.  „Ieși, postelnice și vei așterne mai târziu domniei-noastre, despre câte ai lucrat în țara Leahului îi zise ștefan-vodă, fără a-l lăsa să rostească un singur cuvânt.  Sprinceana dreaptă a domnului, se rădică în sus: semn de mâine.  „și de ce să fie mânios?  se gândea postelnicul, umblând cu pași mari prin odaie.  Ce i-am făcut?  Cu ce sunt vinovat?  șarpe în zadar își frământa capul pentru a descoperi cauza neașteptatei dizgrații.  În vârstă de treizeci de ani, adică foarte june după ideile epocii, el ajunsese deja mare postelnic și unul din favoriții cei mai de aproape ai tronului.  Această repede înălțare îi făcu mulți dușmani și mulți invidioși: pe de o parte, între boierii cei tineri, pe cari îi lăsase în urmă; pe de altă parte, între boierii cei bătrâni, pe cari îi întrecuse.  Nu cumva aceștia s-ar fi folosit de lipsa-lui din țară pentru a-l ponegri înaintea lui vodă?  Însă chiar calomnia trebuie să vază o umbră de vină pentru ca să-i poată da un corp.  Postelnicul căuta acea umbră și n-o găsea, căci tot trecutul său era limpede ca apa izvorului.  În sfârșit, apăsat de mâhnire, el se aruncă pe divan, crezând că liniștea îi va însufla o idee de mântuire.  Ușa s-a deschis și a intrat vechiul său amic și tovarăș, hatmanul Arbure, pe care l-am văzut în odaia domnească față la scena astrologului.  — E rău, postelnice!  e foarte rău!  nu-ți pierde timpul: e rău!  încalecă un cal, și la fugă!  Așa începu hatmanul.  — Dar eu nu pricep. . .  — Vei pricepe mai târziu; mai târziu vei pricepe. . . .  — Slujbele mele cele multe. . .  — Se vor găsi totdeauna mulți, foarte mulți se vor găsi ca să slujească domnilor.  — Nevinovăția mea. . .  — Ascultă, șarpe!  Poruncește să-ți înșeieze pe cel mai bun, auzi!  cel mai bun cal din câți ai; ș-apoi vom mai vorbi cât va fi timp.  Postelnicul merse la o fereastră deschisă.  Comișii adăpau caii la fântână.  — Bahmetul Talpeș!  striga el cătră comiși.  Iute!  — Un blăstemat de zodiar — urmă atunci Arbure — proroci lui vodă că tu o să fii ucigaș al nepotului său, al nepotului celui nou născut.  — Eu?  — Cel puțin așa a vrut să înțeleagă măria-sa; așa i-a plăcut să înțeleagă, căci zodiarul a spus numai atâta, că ucigașul domnișorului a sosit în Suceava astăzi, adică a sosit tocmai în ziua sosirii tale. . .  — Dar au mai fost și alți cu mine.  — Cine anume?  Postelnicul enumeră pe toți tovarășii călătoriei, sale, începând de la rănitul Luca.  El a uitat numai pe copilul găsit, despre care credea de prisos să mai vorbească.  Un ușier a venit să spună că calul stă gata la scară.  Postelnicul scoase dintr-o ladă de fier, așezată într-un colț, un sac greu plin de țechini venețiani, numiți la noi venetici, se îmbrățișă cu hatmanul, și ieșiră afară amândoi.  La scară sta spumând și bătând din copite un mândru cal arăbesc din soiul negrilor, negru ca pana corbului, cu un căpușor mic, picioare subțiri și, gât încolăcit ca de lebedă.  Postelnicul voia să mai vorbească; dar Arbure îl împinse spre cal, zicându-i cu asprime:  — Nu e timp, postelnice!  șarpe se aruncă pe șea, făcu o cruce, se mai îmbrățișa cu Arbure și dispăru.  Hatmanul privi în tăcere siluetul amicului său fugând; dar când voi a se retrage, i s-a părut că zărește ceva într-o fereastră deschisă; era un copil cu ochi gălbui și cu păr cam roșu, îmbrăcat în frumoasă haină vișinie cu ceprazuri de argint și jucându-se cu o minge.  Arbure n-a văzut până acum pe acel copil în casa lui șarpe.  Așadară, se apropie și-l întrebă:  — Al cui ești, băietele?  — Apoi acuma eu singur nu mai știu al cui sunt!  răspunse copilul, a cărui figură prevestea o inteligență neobișnuită.  — Dar cum te cheamă?  — Mihu.  — Cum ai nimerit aici?  — M-a adus boierul din codrul nostru. . .  Aci, aducându-și aminte de moartea tătâni-său, copilul a început a se îneca în lacrimi, și hatmanul n-a mai putut scoate de la el nici un cuvânt.  Nu știu dacă toată lumea a observat un lucru; mie, unuia, mi se pare că nu l-a ghicit nici chiar Lavater.  Natura copilului se poate recunoaște când îl vezi plângând.  Lacrimele nu desfigurează unele fețe copilărești, ba încă le dau oarecare expresiune blândă, dulce, simpatică; pe când, sunt copii al cărora plâns le strâmbă și le schimonosește astfel toate trăsăturile feței, încât nu te poți uita la ei fără să resimți un dezgust, o aversiune, o depărtare involuntară.  Așa era copilul la care se uita acuma hatmanul: figura lui prezintă ceva așa de mizantropic, așa de amar, așa de respingător, încât bătrânul Arbure îi întoarse spatele și se depărta de casa postelnicului, șoptind printre dinți: „Ciudat lucru!  Vestea despre prorocia astrologului că postelnicul șarpe este menit a fi ucigaș al nepotului domnesc se lăți prin Suceava cu repeziciunea fulgerului, însoțită de sute și mii de de comentarii, care de care mai fantastice.  Însă nu se cunoștea încă hotărârea bătrânului domn, și deci, pe de o parte, toți boierii prieteni ai lui șarpe, pe de alta, toți boierii vrăjmași ai lui șarpe s-au grăbit a merge la palat ca să stăruiască — unii pentru el, alții contra lui.  Vrăjmașii erau mai numeroși!  Vodă chemă pe vel-armașul Fliondur și-i porunci să închiză pe postelnic în foișorul cetății pănă la o altă poruncă.  Armașul adună toate slugile postelnicului, le întrebă unde e stăpânul lor, dară nu știu să-i răspunză nimeni.  — Eu știu, strigă atunci copilașul cel roșcovan, alergând înaintea armașului; venise aici un boier cu musteți mari albe și zise jupânului să fugă, eu i-am auzit vorbind, ținindu-mă ascuns din dosul ușii.  Slugile au adeverit că au văzut pe hatmanul Arbure.  Armașul raportă lui vodă rezultatul cercetării și primi porunca de a întemnița pe Arbure și de a trimite doozeci armășei în goană după postelnic, zece pe drumul Ardealului și alți zece pe drumul Poloniei.  Era cel puțin patru ore trecute de la fuga lui șarpe.  Armășeii l-au căutat în dreapta și-n stânga, dar i s-a pierdut urma.  A doua zi a venit la domnitor vești noi despre năvălirea curândă a tătarilor în părțile Fălciului.  ștefan era acum prea bătrân și prea slăbănog pentru ca să mai poată mânui sabia.  După o lungă răzgândire și nedomerire, el porunci armașului să scoată din popreală și să aducă la palat pe Arbure, atunci cel mai vestit din toți hatmanii Moldovei.  — Te vei fi supărat pe mine, jupâne hatmane, și ai dreptate, începu domnul, făcând lui Arbure semn ca să șază.  — Ba nu m-am supărat pe măria-ta, stapâne: m-am supărat pe veneticul, care prin vrăjiturele lui ți-a fermecat judecata măriei-tale, răspunse cu îndrăzneală Arbure, dar fără a se pune jos.  — Lasă, te liniștește, căci am poruncit să-l dea afară peste hotare, zise vodă, făcându-se că n-a înțeles amara ironie a hatmanului.  Așadar, Arbure, fie pace între noi, și să ne iertăm unul altuia, pentru ca să ne ierte apoi și Sânta Treime.  — Amin!  — Acum, du-te de te odihnește, și te vom chema după aceea la slujba domniei-noastre.  Hatmanul sărută mâna ce vodă îi întinse cu prietenie și ieși din palat, zicând în sine: Vulpe bătrână!  Tot atunci stăpânul, rămas singur, zâmbi fi zise în gâadul său: Proastă-i lumea!  În curtea palatului un arcaș aduse înaintea hatmanului un săcui, care-l căuta de vro câteva ceasuri.  Săcuiul îi-dete în mână următoarea scrisoare de la postelnicul șarpe:  Frate mai mare și ca și un părinte, jupân hatmane!  Scăpat-am cu zile în țara Săcuiască și mă aflu sănătos în casa grofului Andraș.  Pană ce va trece urgia măriei-sale lui vodă, nu te îndura de a mă înștiința despre starea lucrurilor pre acolo.  Iarăși să aibi în milostiva ta grijă căsuța mea, pre biet nepotul meu Luca și pre nevinovatul copil ce l-am întors din calea hoției. . .  În care apar pe scenă trei doftori: un italian, o babă și un copil de unde rezultă că medicina a prosperat totdeauna la români.  Luca cu care am făcut cunoștință la începutul acestei istorii, era nepot de frate al postelnicului șarpe.  Tată-său, părcălab al Cetății-Albe, fu ucis pe murii fortăreței, apărând-o contra turcilor.  Mumă-sa și doo surori căzute în robia tătărească, pieriră fără veste.  Luca a scăpat, fiindcă din întâmplare se afla atunci în Suceava la moșu-său.  După obiceiul acelei epoce, de la doisprezece sau treisprezece ani în sus, fiul de boier român, pentru a ajunge însuși boier, devenea ostaș.  în războaiele contra turcilor, tătarilor, leșilor, mai cu seamă în sângeroasa bătălie de la Cosmin, tânărul Luca atrase asupră-și privirile chiar din partea celor mai vitezi, nu atât prin o furie războinică pe cât prin un sânge rece mai presus de natura omenească.  A ședea lângă vatră sau a sta în fața dușmanului îi era totuna.  El căpăta rane cu aceeași nepăsare cu care bea un pahar cu apă.  Niciodată ninieni nu l-a văzut nici râzând, nici plângând; niciodată vocea lui nu-și schimba tonul obicinuit; niciodată pașii lui nu erau mai pripiți sau mai înceți.  Luca nu știa multă carte, dar avea multă minte.  Deprinderea de a cumpăni fiecare mișcare, de a cântări fiecare cuvânt, de a desfira fiecare faptă îl înzestra în gradul cel mai înalt cu cunoștința vieții.  El vorbea bine, dar niciodată de prisos, însuși postelnicul, cu toată fineța sa, de multe ori recurgea la sfaturile nepotului și recunoștea bunătatea lor.  Luca nu pricepea ce este dragoste sau ură.  El nu ura pe turci sau pe tătari, deși lor le datorea stingerea neamului său.  El nu iubea pe postelnic, măcar că acesta era unica sa rudă și unicul său protector.  El nu ura și nu iubea pe nimeni; dar în privința tuturor își împlinea ceea ce i se părea lui a fi o datorie a sa.  Se bătea ca un leu cu turcii și tătarii, socotea și apăra ca un fiu pe postelnic. . .  Luca era nalt, subțire, cu picioare și mâni de o lungime disproporționată; avea o pieliță foarte albă, ochi albaștri și somnoroși, păr galben, un nas tras; în fine, o figură mai mult olandeză, ceea ce nu este de mirare, căci românii nu se deosebeau niciodată, ca celelalte popoare, prin vreun tip propriu al lor.  Ca regnul vegetal al țărilor noastre, ca temperatura cea nestatornică ce ne bântuie când cu frigul norvegian, când cu arșițele Egiptului, fiii Daciei lui Traian poartă pe fețele lor tiparul tuturor climelor.  și nu știau ce să facă, cum să înceapă măcar.  După fuga postelnicului din țară, mai mare peste casă a rămas cunoscutul nostru din Codrul Cosminului, gramaticul Morgu, poreclit Hârea, fecior al unui boier muntenesc care pribegise în Moldova din cauza cruzimilor lui țepeș-vodă și muri aici, lăsând pe fiul său sub ocrotirea postelnicului șarpe.  Iorgu iubea foarte mult pe Luca și cu tristeță se scărpina la cap, gândindu-se la suferințele lui și întrebându-se pe sine însuși: „Ce-i de făcut?  — Să aducem pe mătușa Despa, îi zise vânătorul Focșa.  — Dar nu știi tu că mătușa Despa e o muiere și ea?  răspunse Iorgu, apăsând asupra cuvântului muiere.  —Te temi de mânia boierului?  Parcă jupânul postelnic o să știe!  — Poate să afle. . .  — Vorbă să fie!  ș-apoi dacă nu va vindeca mătușa Despa, atunci nici Dracul nu va mai putea să vindece, iartă-mă, Doamne!  — Fie și așa!  Ad-o dară aici pe mătușa Despa.  —O aduc îndată, dar să știi că ea nu primește bani mâi nainte de a vindeca cu desăvârșire.  — Numai caută să nu ajungă cumva la știrea postelnicului.  Mătușa Despa a cercetat starea lui Luca, a cerut să i se aducă apă nencepută și stropi rana de trei ori, cântând următoarea invocație, râmasă de la strămoșii noștri romani, și pe care nu știu dacă ea singură o înțelegea:  ”Sator  Arepo  Tenet  Opera  Rotas”  După aceea udă în apă un petec de pânză curată și-l legă la rană, incredințând că bolnavul se va însănătoși în noo zile, repetându-se de câte șase ori pe zi operațiunea spălatului runei cu apă nencepută și descântată.  Dar numai doo zile a urmat Luca cu leacul mătușei Despei.  La a treia zi veni hatmanul Arbure, îndemnat prin scrisoarea pribeagului postelnic, și, aflând despre boala nepotului prietenului său, aduse cu sine pe doftorul Geromino.  Medicul italian dezlegă rana lui Luca și o văzu pe jumătate tămăduită.  — Cine l-a căutat?  întrebă el pe lorgu.  — Apoi de, cine să-l fi căutat!  adusei pe mătușa Despa. . .  Auzind acest nume, doftorul, aruncă pe masă bereta sa te catifea neagră și nu putu a nu rosti printre dinți un: „Carpo di Bacco  — și ce a făcut mătușa voastră?  — Descânta și uda rana cu apă rece.  — Blăstemată!  procletă!  Poftim, mă rog, ce fel de duh descânta și uda!  — Cu toate astea, vezi că leacul a ajutat mult; rana s-a închis. . .  clipă la copilul găsit Mihu.  Introdus în casa postelnicului, el alătură mai nainte de toate îndemânările noii sale locuințe cu golitatea vieții hoțești; își aduse aminte grosimea cămășuței sale țărănești cu scumpul dolmănaș ce-i lo lorgu de la Liovean, precum se numeau comercianții din Lemierg așezați în Suceava alătură ghionturile și bătăile ce căpăta de la hoți, cu socotința ce-i arătau acum toate slugele, numindu-l „cocon; și toate aceste alăturări l-au mângâiat pe dată chiar de moartea părintelui său.  Uitându-se apoi în giur, Mihu văzu că, afară de el, postelnicul mai avea alți doi copii de suflet mai vechi și, firește, mai iubiți, pe Luca și pe lorgu; și băiatul pricepu că dragostea lui șarpe pentru dânsul ar fi mai mare, de n-ar fi ceilalți doi părtași, pe cari a și început a-i urî.  Văzând pe Luca bolnav și zăcând fără mișcare, Mihu își zise: „încai acesta de ar muri, deocamdată!  Invidia e unul din acele simțiminte cari se nasc și se devoltă în om mai nainte de toate.  Biblia, totdauna sublimă în alegoriele sale, rerpezintă invidia iscându-se între cei dintăi doi copii de pe fața pământului: Cain și Abel.  Nemic mai adevărat!  Mihu a fost față când doftorul se rosti asupra netrebniciei descântecelor babei, și el resimți bucurie.  Mihu a fost față când doftorul promise a aduce leacuri cumsecade, și el se întrista.  — Bădiță lorgule — zise deodată copilul cătră gramaticul postelnicului, aruncând mingea în sus—oare piperul strică la o rană sau nu?  — Cum să nu strice, nebunule, de vreme ce arde?  Nu degeaba muntenii îi zic ardei!  — Cine sunt muntenii?  — Niște români ce ascultă de o altă domnie.  — Vrea să zică, piperul arde ranele?  Firește.  Peste câtva timp, doftorul aduse un borcănaș cu o unsoare de culoare trandafirie, zicând lui lorgu să ungă rana la noapte și să lase așa pană la a doua zi, când se va vedea ce va mai fi de făcut.  lorgu puse borcănașul pe o masă lângă patul lui Luca.  — Aceasta-i unsoarea pentru rana bădiței Luca?  întrebă Mihu.  — Dară, răspunse lorgu.  Leacul a înzecit durerile bietului Luca.  Rănitul se zbuciumă toată noaptea.  Când doftorul veni dimineața, el se miră și se sperie singur de o așa neprevăzută lucrare a unei unsori menite a liniști și adormi suferința; dar, dezlegând rana, văzu că doftoria cuprindea acum în sine niște atome negre, ce i s-au părut a avea o mare asemănare cu piperul și cari nu făcea de loc parte din rețeta primitivă, prescrisă după preceptele lui Galien.  lorgu, aducându-și aminte de întrebările ce i le-a fost adresat Mihu, a înțeles pe dată cine era vinovatul.  — Schimbă doftoria, meștere doftore, și te asigur că voi priveghea astfel ca nimeni să nu se mai amestece în această treabă.  Doftorul se uită în ochii lui lorgu cu un aer de măreață profunditate și-i zise cu un ton misterios:  —Așa că sunt drăcii d-ale babei Despei?  Prin care se probează că politica cea mare este un lucru foarte copilăresc.  S-au strecurat vro doo săptămâni de la scena tragicomică descrisă în capitolul precedinte.  Doftorul venea în toate zilele, Iorgu schimba unsoarea cu însăși mâna sa, lui Mihu îi era oprit de a pune piciorul în odaia bolnavului, și astfel Luca a început cu încetul a se îndrepta, aiurarea a trecut, și din când în când el se încerca a umbla rezemându-se pe cârje.  Prima întrebare ieșită din gura rănitului a fost:  — Unde este postelnicul?  Din întâmplare, ucigașul său nu se știe cine va fi, ferească-ne Dumnezeu; dacă însă va fi omorât cu precugetare, ucigaș al lui nu va putea fi decât Mihu”.  Ajuns la această sigură încheiare, Luca rupse duozilnica sa tăcere și întrebă a treia zi pe Iorgu despre purtarea copilului găsit, de când intrase în casa postelnicului.  Iorgu i-a înșirat toate, iar mai cu seamă cum, pârând pe Arbure, Mihu pricinui întemnițarea bătrânului hatman, și cum apoi amestecă piper în unsoarea adusă de doftor.  Murmura Luca în urma acestor observațiuni, și iarăși se gândea, și iarăși observa, și iarăși murmura.  Dar pe cât Luca îl studia pe Mihu, pe atâta și Mihu îl studia pe Luca.  Copilul înțelegea de minune că bădița nu-l are la stomah, și se hotărî a preveni lovitura, cu atât mai vârtos că ura sa pentru stegar deveni și mai înverșunată de când nu i s-a nemerit stratagema cu piperul: dușmănia crește prin neizbândă.  Iorgu lăudase în mai multe dăți neobicinuitele daruri ale mătușii Despei, care avea puterea, zicea grămăticul, de a schimba oameni în lupi, de a opri vântul, de a aduce ploaie sau seceta și chiar de a pogorî luna pe pământ.  Mihu se preface bolnav.  —Ce te doare?  îl întrebă Iorgu.  — Îmi arde inima. . .  — Numai atâta  — Îmi tremură tot trupul. . .  — și mai? . . .  Culcă-te și ți-o trece.  — Ba îndură-te bădiță Iorgule, trimite după mătușa Despa.  Iorgu întrebă pe Luca.  —Trimite după babă; ce mare lucru? !  — Dar ce va zice boierul afând că o muiere a intrat în curtea sa de doo ori?  — Moșul nu este aici, și femeile îl supără numai atunci când le vede sau când se poate întâmpla ca să le vază,  —Ai dreptate!  mie asta nu mi-a venit în cap. . .  Dar mătușa Despa răspunse la chemare că a fost desprețuită în casa postelnicului pentru hatârul unui afuirist de neamț și că cinstea nu-i iartă de a se mai face încă o dată de râsul lumii.  — Atunci trimite-mă la ea acasă, bădiță Iorgule, șopti Mihu, prefăcându-se că abia mai poate vorbi de durere.  Iorgu chemă pe vânătorul Focșa și-i porunci să ia în brațe pe copil și să-l ducă acasă la mătușa Despa.  Căsuța bătrânei fermecătoare se înălța pe o movilă singuratecă, la ale cărei poale curgeau cu freamăt-monoton undele apei Suceava.  în loc de gard, o încungiura din toate părțile o cunună de plopi, ca o ceată de uriași supuși la poruncele misterioasei babe.  Edificiul, zidit de vălătuci și neboit, era așezat, ca o moară de vânt, pe doo bârne groase și lungi.  Acoperemântul casei nu se vedea de loc, ori pentru că era oblu, sau pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.  Poporul credea că înăntrul movilei s-ar fi aflând cămări tainice, în cari mătușa Despa păstra odoare neprețuite și unde făcea cumplitele sale farmece; dar unul mai cutezător, care s-a fost bizuit a pătrunde în acea groaznică peșteră, s-a înecat în Suceava, ba încă tocmai la mal, încât s-a tăiat oricui pofta de a se gândi măcar să urmeze nenorocitei încercări.  Trei pisice negre se jucau prin odaie.  Mătușa Despa ședea lângă o fereastră deschisă, fără gratii, și împletea la ciorapi, aruncând din când în când câte o cătătură dasupra tulburelor ape ale Sucevei.  Ea purta un zăbun de tebencă verde, un fel de stofă ce se fabrica pe atunci în Flandra și era foarte căutată în orientul Europei— și avu capul descoperit, căci, precum am mai spus, era fecioară și ținea mult la simptomele exterioare ale virginității sale.  — Bine ai venit!  zise mătușa Despa, văzându-l pe Focșa.  Cu ce te-a adus Dumnezeu?  — Bine te-am găsit, mătușo Despo!  Mai întâi, am venit să-ți mai mulțumesc o dată pentru. . .  știi pentru ce!  — Vrea să zică, ea te iubește acuma?  — E nebună după mine, mătușo.  — Mă bucur.  — Bunătatea d-tale.  Alta, am venit să te rog să vezi pe copilul ăsta bolnav. . .  — Așa se poate; dar că eu, tocmai eu să mai calc vreodată pragul postelnicului, ferească-mă Dumnezeu!  că doară nu sunt de râsul nemților!  — Apoi ce s-a întâmplat nu se mai poate întoarce, mătușico.  — știu, știu bine că vă căiți acuma, dar lasă! . . .  Ce boala are băiețelul?  — Parcă mi se sfâșie trupul, răspunse Mihu, ținându-se cu amândoo mânile de mijloc.  — Atunci lasă-l aici la mine până mâine, vere Focșo.  — Nu te temi să rămâi singur?  întrebă vânătorul pe Mihu.  — D-apoi de ce să mă tem?  răspunse copilul cu mândrie.  — Așa vine vorba, Mihule. .  — Eu nu mă tem de nimic. . .  dar mă doare!  — Voinic băiat și-a găsit postelnicul!  zise zâmbind mătușa Despa.  — Voinic și încă prea voinic!  Nu știu ce mai are și jupânul postelnic de-i gata să culeagă toți copiii din drum, măcar că nu-i plac muierile! . . .  Așadar, îți sărut mânile, mătușico și voi trece mâine dimineața.  — Cale bună, vere!  Ieșind Focșa, mătușa Despa trecu în cămăruța de alături, aduse o unsoare cenușie, despuie pe băiat de haine, îl lungi pe masă și se apucă a-i freca încheiturile oaselor, buiguind din gură următoarea galimatie în versuri:  Purces-a omul mare  Pe drumul mare  Cu toporul mare  La pădurea din pământ.  Nimeni nu l-a văzut,  Nimeni nu l-a auzit,  Numai Maica preacurată  Înaintea-i a ieșit și l-a întrebat:  — Unde te duci?  La pădurea mare.  — Nu te du la pădurea mare,  Ci te du la Mihu,  Să-i tai toate durerile,  Din cap, din dinți, din măsele,  Din nas, din ochi, din urechi,  Din fălci, din barbă, din frunte,  Din mâni, din mijloc, din picioare  și din tot locul,  Să rămână Mihu curat,  Luminat, făr- de dureri,  Cum maică-sa l-a născut. . .  Băiatul răbda operațiunea, silindu-se în căpușorul său a născoci modul cum să declare în fine doftoroaiei adevărat-i dorință; dar mătușa Despa îl freca și-l întindea cu atâta virtute, încât Mihu își simți toate oasele sfărâmate și începu a țipa:  — Lasă, mătușico, că nu mă doare!  — Așa degrab?  — Apoi nu mă durea nici mai nainte.  Aceste cuvinte avură asupra mătușii Despei o putere electrică.  Copilul își bătu joc de meșteșugul ei.  înfuriată, ea îl apucă de păr, îl ridică în sus de pe masă și apoi, punându-l drept pe picioare, îl întrebă tremurând de mânie:  — Cum ai spus, pușchiule?  Nu te durea nici mai nainte?  de ce dar veniși la mine?  — Nu te supăra, mătușico!  ascultă cuvintele mele. . .  — Spune, spune!  Așa că te-a învățat doftorul neamț de la curtea domnească?  — Ba nu, mătușico!  — Ba așa, blăstematule!  — Să vezi singură. . .  bădița Luca. . .  — Ei bine!  ce face bădița Luca?  —Vrea să mă omoare, știu bine că vrea să mă omoare, căci a văzut că mă iubește jupânul, și se teme ca nu cumva să-mi lase mie toată averea; de aceea vrea să mă omoare; l-am auzit șoptind cu bădița Iorgu să mă omoare, și cu doftorul neamț. . .  — și cu doftorul, neamț?  — Da, și cu doftorul neamț, l-am auzit șoptind să mă omoare; așadar, m-am făcut bolnav, ca să te poci vedea pe d-ta și să te rog. . .  — Ce vrei de la mine?  — Mai bine eu să omor pe bădița Luca decât să mă omoare el pe mine.  — și cum să-l omori?  — Dacă me-i ajuta d-ta. . .  — Eu?  cu ce să-ți ajut?  — Să-mi dai ceva ca să-i pun în mâncare. . .  — Vrei să-l otrăvești?  — Așa se zice?  a otrăvi?  Mătușa Despa s-a înfricoșat de finețea scelerată a copilului.  — Bine, băiete: eu ți-oi da otravă, zise ea după un minut de răzgândire și, ieșind în cunoscuta cămăruță, adusă o sticlă plină de ceva incolor.  Iată, pune aceasta în paharul lui Luca ca să bea cu apă.  — și în apă n-are să se cunoască?  — De fel.  Mătușa Despa îmbrăcă și reconduse pe Mihu la casa postelnicului; povesti lui Luca tot ce se întâmplase și-l asigură totodată că  așa-numita otravă ce o dede băiatului nu este decât apă de izvor fără nici un amestec.  — Vezi, dragul meu, vezi!  Voi vă încredeți în afurisitul de neamț; dar neamțul oare va face pentru voi una ca asta?  Luca concedie pe mătușa Despa, dându-i doozeci de groși, un bacșiș foarte generos pentru acea epocă, și zicându-i că nu toți nemții sunt răi; apoi chemă pe Mihu.  — Spune să-mi aducă un pahar cu apă rece.  Mihu se răpezi afară cu iuțeala veveriței și într-o clipă reveni singur cu un pahar plin cu apă.  — Bea tu pană la jumătate, și apoi rămășița o voi bea eu zise Luca, uitându-se țintă în ochii copilului.  — Să beau eu?  răspunse Mihu, făcându-se roșu ca dolmănașul său.  — Da; să bei tu; de ce nu?  — De ce nu!  O să beau, măcar că nu mi-e sete, răspunse Mihu, sforțându-se a-și ascunde turburarea.  Lo paharul din mâna lui Luca, îl apropie de buze și. . .  îl scăpă jos cu o așa dibăcie, încât oricine ar fi jurat că a căzut din întâmplare.  — E ciudat, foarte ciudat!  zicea părintele chir-popa Sofronie, încrucișând mânile pe piept cu aerul unui mucenic.  — Învață-mă, ce să fac?  Ce mă sfătuiești, sfinția-ta?  întreba cu tristețe Luca.  Precum însuți te-ai încredințat, nu mai poate fi nici o îndoială despre apucăturele diavolești ale acestui băiat, care se pare a fi născut numai pentru omoruri și faceri de rele.  ți-am spus cum trădase pe hatman, cum îmi întărâtase rana, cum se bizui a mă otrăvi. . .  ei bine?  Părintele Sofronie asculta tânguirile lui Luca clătinând din cap în dreapta și-n stânga, ca și când ar fi fost cufundat în răzgândiri foarte adânci.  — Nu cumva să-l ucidem, pentru ca să scăpăm lumea de acest strigoi, care o să sugă sângele aproapelui său? ,  zise Luca după o pauză.  — Păcat!  păcat de moarte!  strigă părintele Sofronie, rădicând ochii în sus ca sfinții de pe icoane.  Să-i îndreptăm năravul prin bătăi?  prin cazne?  — Nu se va îndrepta, fiule nu se va îndrepta!  Lupu schimbă părul, dar năravul ba.  — Ce-i dară de făcut?  Pentru ca să putem înțelege sfatul ce va ieși din gura lui chir-popa Sofronie, trebuie să cunoaștem mai întâi caracterul acestui nou personagiu al istoriei noastre.  O oacheșă italiancă, fiia unui nobil sărac și fudul, înnebuni pe Sperea.  Băiatul era frumos și străin: doo mari merite to ochii unei femei.  Intriga se începu prin serenade și se sfârși prin cursă.  Tatăl fetei cerea ca moldoveanul să se facă catolic și să se cunune.  Studentul n-a primit nici una, nici alta: a se lepăda de ortodoxie era a pierde. . .  sufletul? . . .  nu, ci averea părintească; a se cununa era a nu câstiga nimic în cazul cel mai bun; așadară, el fugi din Padova și se întoarse în Moldova.  Vornicul Gangur, bătrân de vro optzeci de ani, locuia în Bârlad.  Sperea sosi îmbrăcat după moda occidentală cea mai noo: o beretă cu pene, un spențeraș strâmt, o manteluță scurtă, gulerul cămășii îmflat și drapat, nădragi trași pe piele ca și când n-ar fi etc.  Când junele intră în odaia, tătâne-său, vornicul voia să se scoale din jeț, dar vai!  lovirea apoplexiei îl pironi mort cu gura deschisă.  Toată țara credea că vornicul Gangur a murit de bucuria de a revedea pe unicul său fiu, numai bârlădenii încredințau că pricina morții sale au fost hainele cele nemțești ale junelui Sperea, lucru nepilduit pănă atunci în cinstitul și creștinescul oraș al Bârladului.  Oricum să fie, junele Gangur rămase acuma stăpân nemărginit al unei averi colosale.  Dar banii nu îndestulau pe viermele măririi, ce-i rodea sufletul.  El știa că a fi boier fie cât de mare, logofăt sau hatman, nu este încă a fi ceva, căci tronul singur era pe atunci tot, iar față cu tronul, aproape pe aceeași linie, figura. . .  mitropolitul.  Mitropolit, mitropolit cu orice preț!  și-a zis dară tânărul Gangur.  Ei bine!  el dăruiește toate moșiele sale monastirii de la Tazlău, și fostul jurist de la Cracovia, fostul amant din Padova, abia în vrâsta de doozeci și cinci de ani, se preface în chir-popa Sofronie.  Chir-popă se zicea atunci despre toți membrii clerului fără deosebire, fie laici, fie seculari.  În scurt timp, junele monah izbuti să dobândească admirațiunea părinților tazloveni prin doo mijloace: executând toate greutățile vieții monastice cu cea mai mare sfințenie, întocmai după tipicul Sântului Vasilie; al doilea, fiind totdeauna cel întâi gata — el, boier mare și cărturar de prin țări străine. . .  a ajuta și a învăța pe frați, pe săraci, pe neputincioși.  chir-popa Sofronie a descris cu amănunte propria sa persoană, și fiindcă nu putea să-și spună cugetul pe față, el a încheiat zicând: „Așa-dară, vă sfătuiesc a alege pe preacuviosul părinte Natanail”.  Părintele Natanail era un bătrân cu un picior în mormânt, nu știa nici o limbă străină, nu ieșise niciodată din hotarele Moldovei, era un fiu de opincar; în fine, nu poseda nici una din condițiunile egumenale cerute în strălucitul cuvânt al chir-popii Sofronie.  Călugării s-au uitat unul la altul și. . .  au aclamat de stareț, pe sărmanul Natanail.  Părintele Sofronie pierdu răbdarea, uită ipocrizia, călcă cuviința și strigă în gura mare: „Sunteți niște  proști!  După o asemenea comică demascare, eroul nostru s-a retras la un metoc tazlovean din Suceava.  După mai multe strângeri din umeri, chir-popa Sofronie aținti pe Luca și-i zise cu o voce misterioasă:  — știi ce să facem?  — Aștept ca sfinția-ta să mă pui la cale.  — Mai nainte de toate, trebui să nu ne abatem niciodată de la legile dumnezeiești și de la legile omenești.  Ei bine, fiule, pravila împărătească a preaevlaviosului împărat Justinian zice că dreptatea esteτoa οίχεϊου δίχαιου έχαςτφ υέμειυ.  — Eu nu știu grecește, părinte.  — Aceste cuvinte se tălmăcesc pe românește așa: să dai fiecui ce este al lui.  — Prea bine; dar nu înțeleg ce legătura poate fi între pravila împărătească și copilul Mihu?  — Ia gândește-te bine.  — Ba te rog, părinte, să-mi lămurești priceperea, căci știi că eu n-am învățat multă carte.  Chir-popa Sofronie s-a sculat, a făcut câțiva pași prin odaie și se reașeză în fața lui Luca,  — Ascultă dară, fiule.  Ai auzit că pravila împărătească sună curat: să dai fiecui ce este al lui.  Bagă seama: ce este al lui.  însă spune-mi, ce este și poate fi al unui copil adus din codru?  Vezi bine, al lui este codrul.  Vrea să zică, înțelesul pravilei, în împregiurarea de față, se răstălmăcește așa: dreptatea este de a da lui Mihu ce e al lui, adică de a-i da codrul.  — De a-i da codrul?  — Firește.  Postelnicul, aducându-l din codru și hărăzindu-i o locuință în acest palat, voia să-i dea mai mult decât ce avusese, căci un palat e mai mult decât un codru.  Băiatul s-a arătat nevrednic de a se bucura de un așa prisos, după vorba Sântei evanghelie: „Nu vărsareți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, să nu le calce cumva sub picioarele lor și întorcându-se să nu vă rumpă pre voi.  A-i ridica viața pentru o asemenea vină e nedrept, fiindcă moartea îl va lipsi nu numai de palat, ci chiar de codru, adică de ceea ce avusese mai nainte.  Dreptatea ne iartă ca să lom prisosul, de care nu știu a se face vrednic și prin care poate să ne va-teme pe noi înșine; dreptatea însă nu ne iartă de a-l dezbrăca și de ce a fost al lui.  Mă pricepi, fiule?  — Cu încetul, încep a mă dumeri, părinte.  — Mai pe scurt grăind, trimite-l în codru și lasă-l acolo, căci așa se rostește în înțelepciunea sa cea mare pravila împărătească:  τoa οίχειογ δίηαιογ έχάδτφ γέμειγ  — Dar în codru copilul va muri de foame, părinte.  — Dumnezeu nu lasă nici pre pasările cerului, zice Sânta Scriptură.  Rămas singur, Luca s-a gândit foarte mult, după obiceiul său, asupra teoriei lui chir-popa Sofronie, și, măcar că judecata cea sănătoasă îl făcea să ghicească că este o sofismă, pe de altă parte, stegarul trebuia să recunoască ca nu are alt mijloc mai potrivit de a scăpa de periculosul copil.  — lorgule!  zise el cătră gramatic, încalecă ia pe Mihu cu tine, du-l în Codrul Cosminului și lasă-l acolo.  — Dar ce o să zică postelnicul?  — Lasă pe mine, să-i răspund eu; acest copil nu mai poate rămânea la noi.  — și să-l duc tocmai în Codrul Cosminului?  — De acolo l-am luat.  — Dar drumul e lung, primejdios, mai cu seamă pentru cineva singur. . .  Oare nu e totuna orișicare codru?  — Crezi să fie totuna?  — Să-l duc, bunăoară, într un codru de lângă Suceava; să fie numai codru!  — Bine zici; să fie numai codru!  lorgu vroia să iasă.  — Mai așteaptă!  îi strigă Luca.  Să iei cu tine un burduf de brânză și doo pâini albe. . .  lasă băiatului. . .  să nu moară de foame pană ce-l va găsi cineva.  lorgu păși spre ușă.  — Mai stai încă; să-i lași și un urcior cu apă. . .  sau nu!  ba da!  un urcior ceva mai mare.  — Ai sfârșit?  — Da.  lorgu puse mâna pe broasca ușii.  — Mai este ceva, lorgule. . .  nu, nu; poți să pleci.  Zicând astea, Luca ridică ochii spre icoană, făcu o cruce  și șopti: lartă-mă, Doamne!  Apoi se puse a scri o epistolă cătră postelnic, încheind-o cu cuvintele: Lucrat-am dupre povața prepodobrnicului(preabunului) chir-popa Sofronie.  Care ar fi prea frumos în versuri lungi, ceea ce ne face a-l închina d-lni. . .  Botnărescu  ștefan cel Mare avea o singură fiie.  Ea purta dulcele nume ilustu a reginei care adusese căderea Troiei, și al împărătesei care a răspândit asupra răsăritului mângâierea creștinătății, al Cosânzenei, ideal de frumusețe în basmele poporului-român. . .  ea se numea „Elena.  Soarele îi împleti cosițele din rupturile razelor sale, luna îi dărui albeața argintoasei sale lumine, seninul cerului se răsfrânse în azurul ochilor domniței.  Trandafirii au uitat florile surorile, pentru a răsări pe a sa guriță.  Privighetoarea îi dete melodioasa-i voce.  Zefirul ce adie în serile de mai, îi împrumută aromatica-i suflare.  Iar depărtatul cedru, înălțâdu-se pe culmile Libanului, se tânguia adesea cătră Sântul Dumnezeu: este cineva mai zvelt decât mine!  În 1482 muscalul trimise în Moldova, la curtea lui ștefan cel Mare pe un sol numit Mihailo Plesceev, ca să-i spună din partea țarului următoarele vorbe:  — Tu ai o fiie, și eu am un fiu.  Aflu că fiia ta e mândră și înțeleaptă; despre fiul meu pot zice cu fală, că nimeni nu-l întrece în putere.  Popoarele noastre sunt de aceeași lege și rușii și moldovenii au primit Sânta Cruce din mânile apostolului Andrei.  și noi și voi scriem deopotrivă cu buchiile lui Chirilă.  Dușmani ai tăi sunt: craiul leșilor și hanul Crâmului; tot dânșii, îmi sunt dușmani și mie; de vom fi uniți, îi strivim sub picioare.  Așadară, mână-n mână să-i cununăm pe copiii noștri.  Mult iubea ștefan-vodă pe drăgălașa sa fiie; o iubea cu acea iubire cu care plutitorul, crescut și înălbit în lupte cu furtunele mării, întâmpină o zi liniștită în adăpostul schelei.  Dar și mai mult iubea ștefan-vodă frumoasa Moldovă! . . .  El uită toate și răspunse solului moscovit:  —Iată Elena mea, ia-o!  A greșit eroul Moldovei, însă a greșit pentru că-și iubea țara mai pe sus de toate, și greșelele născute din iubirea țărei le iartă Dumnezeu în cer, trebui să le ierte și oamenii pe pământ.  La plecare, ștefan cel Mare binecuvântează pe fiia sa și-i zise, dându-i o carte scrisă pe pergamenă cu slove de aur:  — Ia, Eleno, acest letopiseț, în care sunt spuse vitejeștii fapte ale țării tale; citește-l în orice parte a lumii te va arunca oarba soartă; citeste-l și adu-ți aminte că ești româncă!  Letopisețul se începea cu aceste cuvinte: „Românii își trag vița din râmlenii cei vechi, iar cine au fost râmlenii cei vechi, o știe lumea. . . .  Frageda Elenă sărută mâna bătrânului tată; ochii domniței n-au lăcrimat atunci, dar i-a lăcrimat vocea, când zise:  — Mă supun voiei tale!  și a plecat. . . . . .  țarul avea o a doua femeie, greaca Sofia Paleologina, și un fiu din prima căsătorie, Ion cel Tânăr, moștenitor al tronului și acum bărbat al domniței Elena.  Sofia născu țarului un fiu numit Vasilie; Elena născu moștenitorului tronului un fiu numit Dimitrie;  În scurt după aceea moare junele Ion și, bun sau rău, oricum va fi fost el, fiia lui ștefan-vodă rămâne văduvă, azvârlită singură într-o țară străină. . . !  Moartea lui Ion cel Tânăr a deșteptat întrebarea: cine să fie moștenitor al tronului?  copilul Sofiei sau copilul Elenei?  Vasilie sau Dimitrie?  fiul sau nepotul țarului?  O soacră greacă și o noră româncă au dezbinat deodată toată lumea muscălească în doo tabere: cei mai mulți și cei mai buni țineau pentru drepturile Elenei, care știa să placă muscalilor, vorbindu-le în limba lor și încungiurindu-se totdeauna de pământeni; vreo câțiva însă, o mică ceată, apărau drepturile Sofiei, care era puțin iubită, depărtându-se de societatea muscalilor și ținind la curte o mulțime de greci venetici.  Pe când unii ziceau: Dimitrie, ca fiu al lui Ion cel Tânăr, posedă de la tată-său însușirea de moștenitor al tronului; alții strigau: un fecior e mai mult decât un nepot al țarului.  Este cumplit când se luptă bărbații; când puterea respinge puterea, când cuvântul răspunde la cuvânt,  când francheța se ia de păr cu franeheța; dar de trei ori mai cumplită este lupta femeilor, o luptă în care slăbiciunea se zbuciumă a învinge slăbiciunea, ascunzând acul veninului în taina tăcerii sau înfășurându-l în vorbe de miere și în fineța zâmbetului.  Venise atunci la Moscova un evreu din Polonia numit Scaria.  El lăuda legea lui Moise, defăima evangeliul, tăgăduia nemurirea sufletului, respingea Sântele icoane, învăța a citi în cartea cabalistică faptele viitorului.  Mulți boieri și mulți popi îmbrățișară în secret teoria jidovului, care vorbea frumos și știa să dea greutate frumoaselor sale vorbe.  Sofia se folosi de scandalul evreismului și șopti țarului, desmerdându-l sub vălul nopții, când credea că va fi mai ascultată:  — Stăpâne!  noru-ta s-a aruncat în eresul spurcatului Scaria.  Apoi ea învață pe greci să răspândească în popor că văduva lui Ion cel Tânăr, fiia lui ștefan cel Mare; se făcea evreică.  Elena plângea și tremura.  îngenuncheată înaintea icoanei ce-și adusese din Moldova, domnița cu focul inocinței se ruga născătoarei de Dumnezeu în sonora limbă româna.  Cerul ascultă ruga.  Fiul grecei, ambițiosul, Vasilie, perdu răbdarea, de a mai adăsta pană ce țarului îi va veni gustul de a alege în fine între el și Dimitrie, fiul româncei.  Pe de o parte Sofia, aduna la sine în toate nopțile o mulțime de babe vrăjitoaie pentra a face farmece contra dușmanilor; pe de alta, vreo câțiva boieri îndemnară pe Vasilie a da otravă lui Dimitrie și a se răscula împotriva țarului.  Strașnicul Ion III află uneltirile muierii și ale fiului său pe conjurații boieri îi decapitează, le taie mâinile și picioarele, îi aruncă prin temnițe și groape; pe fermecătorese le îneacă; Sofiei îi poruncește de a nu mai apare înaintea ochilor săi; pe Vasilie îl pune sub strajă.  Elena triumfă dăruindu-i o prețioasă cruce cu lanț de aur și un brâu presărat cu petre scumpe.  Acea zi, frumoasă-pentru gloria sângelui român, se întâmplă în 4 februariu 1498;  Când știrea ajunse la ștefan-vodă, el făcu o vânătoare domnească pentru bucuria boierilor și porunci a se da poporului vin domnesc ca să se veselească.  Dar nu dormea vicleana greacă, ci ca tigrul care, pitulat în vânzătoarea umbră a tufelor, cu ghiarele pe jumătate ieșite, cu ochii aprinși de setea sângelui.  cu gura gata a sfâșia, ochește căprioara fără știre și apoi se aruncă. . .  așa Sofia o pândea pe Elena.  N-a trecut un an deplin, și iată că Sofia cu fiul său recâștigară nestatornica milă a țarului; au mai trecut la mijloc ceva ca doi ani, și iată că Elena cu sărmanul Dimitrie s-au văzut întemnițați sub cea mai aspră priveghiare.  Niciodată nimeni n-a știut să spună care a fost vina nenorocitei odrasle a lui ștefan cel Mare.  În 1502 țarul zise solilor hanului tătăresc: Am închis pe noru-mea și pe nepotul meu pentru că așa mi-a plăcut mie. . .  Sofia triumfa.  În 1504 a venit vestea la ștefan-vodă că fiia sa se stinge cu încetul, ca licurânda lumină a candelei, în neagra închisoare.  Bătrânul domn făcu o cruce, se gândi și zise: Datoria firească a părinților este de a muri înainte de copii. ”  De atunci el nu s-a mai sculat din pat.  Din care se vede cât de rău este de a repeta o singura frază de doo ori.  Dacă vi s-ar fi întâmplat a trece pe stradele Sucevei în ziua de l iuli 1504, ați fi crezut că vă aflați în acea urbe fermecată din basm, unde prin răutatea Satanei împietriră până și corbii de pe arburi, până și apele din izvoare, până și bucatele de pe frigări, astfel că ochii în zadar căutau giur împregiur o suflare de ființă vie.  și cu toate astea, Suceava, departe de a semăna cu Sodoma și Gomora, se deosebea prin o religiozitate așa de mare, încât număra în sânul său 400 de biserici și bisericuțe.  De ce dară milostivul Dumnezeu a lipsit-o deodată de acea una sută mii de făpturi umane, cari cu câteva ore înainte împestrițau toate piețele, toate ulițele, toate unghiurile acestei mărețe capitale?  Dar nu!  sucevenii n-au pierit; cel puțin n-a pierit unul din ei, căci-iată arătându-se la o răspântie și alergând în goana calului. . .  cine?  Cunoscutul nostru vânător Focșa, aprinsul admirator al mătușii Despei și în genere al tuturor minunilor pe fața pământului, care acuma, străbătând pustiitele strade ale Sucevei, avea el însuși aerul de a fi o minune.  De-l veți întreba: încotro fugi, vere Focșo?  el nu va răspunde, el nu se va opri, el nu va întânapina la chestiunea d-voastre măcar prin o cătătură. . .  El fuge, fuge, fuge, și numai din timp în timp își apasă pe ceafă, când cu dreapta, când cu stânga, cușma ce amenința la tot pasul a cădea, speriindu-se și ea de o fugă atât de furioasă.  dentăi din dosul târnei, apoi, luându-se aceasta, ostașii se retrăgeau și reânoiau apărarea din dosul cetățuii; ba încă și după cuprinderea cetățuii era cu putință de a mai rencepe lupta dinântrul palatului, zidit din piatră pătrată, cu turnulețe la flancuri, cu ușe ferecate și cu gratie de fier.  Aici, ca prin vărguța magică, spectacolul se schimbă cu desăvârșire.  Nu numai străzille din giurul palatului sunt ticsite de oameni, bărbați, femei, tineri, bătrâni, copii, dar până și pe ziduri, pe porți, pe case, pe copaci nu vezi decâi mii de figure ticsite, de toate vârstele, de toate sexurile, de toate condițiunile, între cari puteți observa un singur punct de asemănare: ochii tuturora, fără deosebire, sunt ațintați asupra locuinței domnești.  Din înmiitele gure ale acestei uriașe gloate nu auziți o vorbă, un cuvânt, un son din care să puteți ghici cauza fenomenului, să aflați împregiurarea ce întrunise atâtea inime bătânde.  în loc de fraze lămurite, ascultați numai un ciudat murmur, asemenea freamătului undelor, care nu lasă a recunoaște sunetul, fiecărui val în parte; ascultați o stranie bombănire, care în tot minutul crește sau scade în diapazon devine zgomotoasă, sau se pogoară la misterul șoaptei, și din care nu puteți înțelege nimic.  Vânătorul Focșa își făcu drum printre compactele șiruri ale poporului, adresând în dreapta și-n stânga laconica întrebare:  Râzând, legat la inelul de aur.  Să lăsăm gloatele și pe Focșa înaintea pânzei, să lăsăm pe bucepalul lui Arbure în curtea palatului și să intrăm o dată cu însuși hatmanul în dormitorul lui ștefan cel Mare unde se va limpezi cauza subitei pustiiri a stradelor Sucevei, neobicinuita alergare a vânătorului și curioasa îmbulzire în jurul Dealului lui vodă.  Pe un pat de abanos fără ornamente, era culcat marele ștefan, galben, slab, cu ochii înfundați și cari străluceau acum cu un foc mai învăpăiat ca razele unui soare ce apune înaintea patului sta în genuchi tânărul Bogdan-vodă, cu lata ascunsă în mâni.  La căpătâiul domnului ședea pe scaun mitropolitul Teoctist, bătrân gârbovit de ani, care purta de o jumătate de secol cârja păstoriei.  Din dosul ierarhului stau în picioare vlădici și egumeni.  Restul odăii era cuprins de fruntașii boierimii, cătră cari se aplică cuvintele cântecului poporan despre ștefan-vodă:  Casa-i plină de boieri,  Viteji mari cu mari averi,  Hatmmani toți și vistieri!  Când ușierii au deschis ușa și au lăsat să intre hatmanul Arbure, ștefan cel Mare se împărtășise deja din mânile mitropolitului și, așteptând cu răbdare și liniște momentul suprem cu o voce stinsă și tărăgănată, al cărei timbru avea ceva profetic, da fiului și supușilor săi povețe de domn și de părinte.  — Tu, fiule Bogdane, și voi, credincioșilor mei boieri și însoțitori, cari ați împărțit cu mine toate izbândele mele, iată-mă plătind datoria de obște a firi omenești.  Vâlfa trecutei vieți mi se pare acuma ca umbra ce se pierde cu apropiarea serii.  Moartea stă în ușă.  S-a sfârșit pentru totdeauna călătoria omului muritor, târârea viermelui. . .  Dar nu mă sperie aceasta, căci știu bine că însăși ziua nașterii unui om este cel dentăi pas spre mormânt. . .  Ceea ce mă îngrijește, ceea ce-mi sfâșie cugetul este că vă amenință ghearele nemilostivului păgân, însetat de sânge creștinesc.  Prin armele și vicleniele sale, el înghiți cea mai mare parte a țării Ungurești, supuse cu puterea Crâmul, care nu cunoscuse pană atunci nici un stăpân străin, cuprinse Basarabia, înjugă pe munteni. . .  Credeți, oare, că el va cruța sărmana Moldova, aceea care este ca o poartă a împărăției sale, aceea care a cutezat să-l desprețuiască și în a cării inimă a răzbătut el totuși, luându-ne Cetatea-Albă și Chilia?  Unde va fi sprijinul vostru și nădejdea voastră, când va suna ceasul de nevoie.  Ungurii s-au aruncat ei înșii în obedele păgânului.  Nemții se ceartă ei între ei. . .  Muscalii. . .  Aci vocea muribundului erou tremură ca o coardă ce se rumpe.  El tăcu, închise ochii, un incarnat acoperi obrajii săi veștejiți, buzele-i se mișcau convulsiv, ca și când vorbeau cu o ființă nevăzută.  Boierii au înaintat spre patul domnului, crezând că și-a dat sufletul. . .  dar ștefan avu puterea de a învinge coșmarul ce-l amețise și, revenind în sine, urmă mai departe:  — Precum vedeți, fiule și fraților, nu este cine să va ajute când va fi sosit greul ispitei.  Așadară ascultați sfatul ce vă dă bătrânul vostru domn și părinte, cu care izbutirăți a birui atâtea mii de necazuri. . .  Cercați a îmblânzi sălbateca fiară prin o supunere de bunăvoie: liniștita apă stinge urgia focului. . .  Cereți să va lase a vă cârmui după legile voastre, a trai cu obiceiurile voastre, a vorbi în limba voastră. . .  Cereți să nu se atingă de credințele și slobozeniile țării. . .  Cereți să vă apere împotriva dușmanilor voștri. . .  Pentru toate astea, plătiți-i o dare pe an, ajutați-l în războaiele lui. . .  Bar dacă, ferească Dumnezeu, păgânul nu va primi o așa tocmeală, dacă el va voi cumva să vă calce sfintele drepturi strămoșești, atunci. . .  Atunci mai bine să muriți cu sabia în mână decât să priviți robia Moldovei! . . .  ștefan-vodă încetă, aruncă o cătătură asupra adunării și zise:  — Am vorbit de soarta țării; voi vorbi acum de păcătosul meu suflet. . .  — Vă rog, iubiților mei frați, de a mă ierta pentru nedreptățile ce le-ați suferit de la mine. . .  Ochii lui vodă s-au oprit asupra hatmanului Arbure.  — Apropie-te, hatmane. . .  sunt greșit înaintea ta. . .  Batrânul hatman se inundă în lacrimi, se aruncă în genunchi și, apucând mâna domnului, strigă sărutând-o:  — lartă-mă pe mine, pe mine iartă-mă stăpâne!  — Ba să mă ierți tu pe mine, fratele meu.  — Dă-mi dară voie, măria-ta, dă-mi voie de a stărui, de a stărui ca să mă ierți nu numai pe mine, nu numai pe mine, stăpâne, nu numai pe mine, ci încă pe o altă credincioasa slugă a ta, foarte credincioasă slugă. . .  — Spune, Arbure. . .  — știi, măria-ta, îți aduci aminte, măria-ta, de nenorocitul, de mult nenorocitul postelnic șarpe. . .  Vodă nu-l mai auzea: se părea adormit.  Foarte încurcat, fiind foarte revoluționar. . .  Pentru a înțelege starea de lucruri în care Moldova fu aruncată deocamdată prin agonia lui ștefan cel Mare, trebuie mai nainte de toate să limpezim chestiunea succesiunii domnilor după vechiul nostru „obicei al pământului.  Este învederat că, pe baza unei atari constituțiuni, fiecare moarte de domn trebuia să fie simptomul unei turburări din partea poporului de jos — care se încerca a dobândi și el o acțiune în alegerea stăpânilor — și din partea pretendenților, la cari intrigau pe lângă aristocrați, zicându-se a fi os de domn.  Chiar înainte de a muri ștefan-vodă, doo răscoale se declarară la doo capete ale Sucevei: răscoala dentăi, în Mahalaua Măcelarilor, era condusă de mătușa Despa; cea de al doilea, pe Podul Sașilor, de cătră stolnicul Petru Rareș, bastard al principelui.  Dacă mătușa Despa avea o ură pentru cineva, apoi, precum văzurăm, numai pentru doftorul domnesc, talianul Geronimo da Cesena.  Când vânătorul Focșa îi aduse din fugă vestea despre moartea lui vodă, descriindu-i cum sufletul domnesc ieși prin un horn al palatului în forma de fum albui, ea strigă: „L-a otrăvit neamțul! .  La vale de așa-numita movilă a mătușii Despei se trăgea d-a lungul râulul un șir de căsuțe, în cari locuiau mesniții sau măcelarii, profesiunea ce o puteau exercita atunci numai românii; iar dintre toate acele căsuțe, cea mai frumușică, cu stâlpi roșii și cu obloane verzi, era a starostelui meșter Belibousin-Crăciun.  Mătușa Despa alergă în uliță să povestească descoperirea sa vecinilor, și peste o oră, vro doo sute de măcelari, cu steagul breslei, cu pestelce la brâu, cu cuțite și topoare în mâni, având în fruntea lor pe starostele întovărășit de vicleana doftoroaie, cutreierau stradele Sucevei, răcnind: „Moarte neamțului!  Cu cât înainta procesiunea lor, cu atâta creștea numărul.  Ungurii cojocari, vecini cu Mahalaua Măcelarilor rădicară și ei steagul; apoi urmară mai mulți băieți de pe la crame, adecă prăvălie, slugi boierești, ștrengari și alții, încât în curând ceata se urcă la o cifră aproape de o mie de dușmani ai nenorocitului medic.  Pe când mătușa Despa, ca un general priceput, explica pe drum armatei sale nelegiuirile vrăjmașului, vânătorul Focșa intră în palatul postelnicului șarpe și, după mai multe căutări, găsi pe Luca în grădină, lungit pe iarbă sub umbra unui arbore, ascultând pe Iorgu care-i citea dintr-un manuscript slavonesc întitulat Aici se începe paralipomenonul lui Zonara. . .  Grămăticul citea:  „Cade-ni-se nu din cărți a ne lumina, ci din curățenia minții celei limpezite de cătră duhul dumnezeiesc; și precum cărțile cu cerneala se scriu, așa inima noastră cată cu duhul lui Dumnezeu scrisă a fi. . .  În acest moment Focșa intră, sau, mai bine, năvăli în grădină, strigând:  — A murit vodă!  — Cine ți-a spus-o?  întrebă Luca cu liniște, lăsând cartea la o parte și sculându-se în picioare.  — Cine mi-a spus-o!  Mă mir cum de n-o știi d-ta, după ce o știe tot târgul! . . .  ș-apoi uită-te — adause el arătând printre crengele copacilor spre poartă — uită-te, toate slugele abia acum se întorc de la Dealul lui Vodă, nici una nu rămăsese acasă. . .  — Cum de-i lăsase vornicul curții să iasă fără știrea mea?  — Ba chiar vornicul a fost cu dânsii.  Des-demineață trecu pe uliță un aprod domnesc trimis să cheme pe toți boierii la palat și ne spuse că adecă vodă moare; pe dată toate slugele au și pornit în fuga mare la Dealul lui Vodă, eu singur mai rămăsei, gândindu-mă a cere voie, dar. . .  — și ce ați văzut la Dealul lui Vodă?  — Văzurăm ieșind din palat mai mulți boieri cu oamenii lor și am auzit de la unii că vodă a și murit; atunci mă grăbii a mă întoarce acasă, dar pe drum m-am abătut pe la mătușa Despa și ce să vezi? !  — Ce?  — Îmi spuse că doftorul neamț este acela care a otrăvit pe vodă.  — ți-a spus-o ea?  — Chiar ea mi-a spus-o.  — lorgule!  — Ce să facem acum, bădiță!  Ne-a murit bunul și viteazul nostru domn!  — Doftorul se află într-o mare primejdie.  — Doftorul?  — El mi-a scăpat viața, și eu sunt dator de a scăpa pe a lui.  — Nu te înțeleg, bădiță.  — Mă vei înțelege îndată. . .  Spune Focșo, să se înarmeze și să încalece Faur, Balea, Gagul, Dobrotă, Caplea, Pancea, Mogoș și Ursul; să ia scuturi, săbii și sulițe; tu, lorgule, vei merge cu mine; iar tu, Focșo, aleargă la vel-armaș de-i spune că poporul năvălește asupra casei doftorului. . .  — Poporul năvălește?  De unde o știi d-ta?  — Așa să-i spui. .