N.  RADULESCU-NIGER  ORFANII NEAMULUI  ROMAN NAȚIONALIST  EDITURA I.  NEGREANU  BUCUREȘTI - STR.  APOLODOR NO.  26 - BUCUREȘTI  1913  Românilor cu dragoste de țară  închină această lucrare  Autorul  „Să te ferești române  „De cuiu străin in casă”.  I.  Un fluerat ascuțit izbucni și răsunetul îi fu viu, pierdut degrabă în depărtările de dincolo de apă.  Otgoanele se lărgiră, se desfăcură de după stâlpii scurți ai șlepului ce servia de „ponton”, se traseră repede în vapor, în timp ce puntea se trăgea pe șlep.  Roatele bătură apa; vaporul începu a se depărta de șlep; urcâ în susul apei, cârmind către mijlocul ei și apoi se întoarse și apucâ în josul ei. . . .  Cei de pe vapor schimbară semne de rămas-bun, fluturând batistele, și pe urmă se duseră pe la locurile lor, cari în salonul de pe punte, cari pe „cuvertă”.  Aci, mai ales aceia ce voiau să se bucure de pri-veliștea ce începea să se desfășoare.  Portul se vedea în toată lungimea lui, cu întreaga mișcare a acelei ore: clădirile deveniau mai distincte, mai în relief supt malul înalt, până ce începură a se micșora, și a se strânge unele în altele, unele după altele.  Iar cu cât vaporul înainta la vale, se desfășura acum priveliștea orașului, ale căruia biserici și clădiri înalte răsăriau unele din altele pe întindere din ce în ce mai mare. . . .  Eată și frumoasa grădină de pe malul ridicat, iar în jos partea din port cu cherestelele, cu câteva plute urcate până aci. . . .  Puțin, și priveliștea înfățișâ o depărtată grupare de clădiri și de arbori, strânsă la un loc, căreea vioaea lumină de soare îi dă deosebită frumusețe. . . .  Ochii, nesățioși de-a cuprinde toată panorama în-conjurătoare, se desprind dela punctul de plecare, se îndreaptă spre malul drept, ce se pare că fuge înnapoi; se afundă până la linia depărtată a munților, trecând peste valea verde a „Bălții”; urmăresc strâmtul braț de apă ce duce la Ghecet, bărcile cari saltă pe valuri, semănate în mai toate direcțiunile, la larg ca și pe lângă țărmuri; apoi se ațintesc la depărtata priveliște din josul apei, unde, în bătaia soarelui sclipesc tur-nuri de biserici și acoperemânturi albe printre mănun-chiuri de verdeață, pe un loc înalt, părând răsărit din apele fluviului.  Pe cuverta peste care e trasă o pânză galbenă groasă, vântul trece cu șuerături ciudate.  Soarele arde; întinderea foarte largă acum, a Du-nărei, sclipește și ia ochii; vântul aduce însă răcoare plăcută.  Vaporul taie apele; i se aude sgomotul monoton al mașinăriilor în mișcare, care, se pare a fi răsuflarea din greu a cuiva, ce se silește la drum.  Botul vaporului taie apele și le desparte în doo, ca spre a-și face loc de trecere; roțile le volburează și apoi le împrăștie în valuri, iar valurile se saltă, se depărtează unele după altele, încoronate de licăriri înspumate; întâlnesc în cale bărci pe care le ridică și le coboară cu repeziciune, și se duc să se loviască de țărmul mai apropiat.  De vale, pe întinderea turburie, ici colo sunt ochiuri cari sclipesc ca o față de oglindă, ici colo sunt vălu-rèle ce se pierd unele în altele și par țesute din raze ce scânteiază.  Dar în curând frumusețea întregei priveliști își scade farmecul: lumina prea mare obosește privirile; sensa-țiunile ce le-a dat noutatea lucrului ajung la sațiul lor.  Luarea aminte se îndreaptă asupra cuprinsului punții: în partea de dinnapoi, unde e clasa a IlI-a, e grămă-dire de oameni din popor, cu port felurit, cu chipuri deosebite cari vădesc naționalități deosebite: fesuri, turbane, pălării de pâslă cu margini strâmte, pălării cu margini largi și cu fundul țuguiat, șepci de ștofă, pălării de paie.  Toți par un singur grup, de îngust ce e locul păstrat pentru acea clasă.  Clasa a II-a cuprinde și mai puțin loc în preajma coletelor de tot felul, puse unele peste altele, de cari stau rezemați călătorii clasei.  Pe strimtul drum dintre cabinele oamenilor de ser-viciu și locul ce ocupă mașinele, se trece la clasa l-a.  In salonul de aci, pe punte, mese și bănci îmbrăcate cu pluș.  Călătorilor le este la îndemână: sunt feriți de vânt și de arșiță, nu însă îndestul, de căldură.  Pe chipurile lor e mai mult plictiseala drumului și nerăbdarea de-a se vedea mai curând acasă.  Copiii, mai ales, nu știu ce să mai facă și dau părinților de lucru cu neastâmpărul lor.  Unii din ei se strecoară pe afară, se lipesc de grilajul vaporului, ca să pri-viască valurile, și atunci, grija părinților e să nu se întâmple vreo primejdie!  Sgomotul glasurilor se amestecă cu sgomotul mași-năriei.  Pe acest colț de lume plutitor, e neastâmpăr, e viață, și nu lipsește preocupațiunea intereselor, nici depărtarea de obișnuitele păsuri ale traiului.  Pe cuvertă, între cele doozeci-treizeci de persoane, bărbați și femei, singurateci sau părechi, se deosebiau doo femei, cari atrăgeau luarea aminte a celorlalți.  Se vedea a fi muma și fiica.  Muma, simplu învestmântată, cu negru, era de sta-tură înnaltă, îndestul de bine făcută și se arăta a fi din așa zisa lume bună.  In jurul pălăriei de pae purta un văl mare de un albastru șters, care-i cădea și pe figură.  Prin acest văl subțire se străvedeau ochii ei mari negri și înfățișarea aleasă a chipului ce fusese foarte frumos altă-dată.  Nu-i lipsiă nici acum atrac-țiunea, însă, mai deaproape privit, trădă urme de su-ferință îndelungată, desigur sufletească, stăpânită ne-greșit față cu lumea înconjurătoare, dar nu mai puțin vădită.  Era simpatică; plăcea prin simplicitatea portului, prin expresiunea de blândeță a privirii și prin felul de a fi familiară în vorbă.  Iar când își opria căutătura la fiica ei, zâmbetul ce-i înfloria pe buze, îi făcea și ochii râzători, iar chipul ei drag dobândia acea lumină în care se restrânge curata și dulcea iubire părintească dusă până la ado-rațiune.  Atunci orice gând de suferință, orice amintire care răscolește regrete, se pierd în acea lumină, ca tot ce e întunecime, ca tot ce poate fi mai prejos de anume simțimânt, prin care viața triumfă asupra ei însăși.  Fiica ei, mult mai scundă și mai subțiratecă, poartă vestmânt ușor de vară, pe de-asupra, care-i ascunde formele, pălărie și văl la fel cu ale mumei.  De-aproape, cu tot chipu-i plin de tinerețe, se vede că nu mai e copilă, însă nu i se poate preciza etatea.  Ochii îi sunt căprii; în privirea lor e și melancolie, e și puțină asprime.  Față cu prea multa bogăție a pă-rului ei foarte negru, chipul i se arată foarte alb dar și prea mic, într-un oval foarte grațios.  Nu i se poate zice că e frumoasă, nici îndestul de simpatică, pe cât timp înfățișarea îi e serioasă și gânditoare.  Numai când râde, gura ei mică arată un foarte fru-mos șir de mărgăritare, de-o strălucitoare albeață, iar întreaga figură, pierzând din asprime, dobândește atrac-țiune și poate fură o inimă.  Amândoo, pe cât s-au putut da mai deoparte, spre a se simți mai singure, au privit câtva timp înaintea lor, mai mult adâncite în gândurile lor decât în con-templarea depărtatei înfățișări a Galaților, și apoi s-au mai apropiat spre a-și vorbi.  — Ne va așteptă oare?  zise muma, furând o pri-vire fetei.  — Eu cred că da; știe că venim azi și sunt aproape doo luni de zile de când lipsim de-acasă. . .  — N-ar fi fost rău pentru el, dacă am fi putut lipsi mai mult timp, răspunse muma, înnăbușindu-și un oftat. . . .  — Dragă mamă, de ce îl socotești mai nepăsător decât poate fi?  îi imputâ fata cu gîas blând.  — Eu îl văd printr-o viață întreagă, Oltino; tu, nu-mai prin rarele veniri acasă dela pension, iar de patru ani încoace, de când ești lângă mine, te lupți mai mult ca să nu înțelegi par-că toată neomenia lui. . .  — O!  neomenie, mamă. . .  rosti fata, tot imputător, dar fără convingere. . .  Muma tăcu și privi la valurile scânteietoare, cari, cu tot vălul de pe față, îi luară văzul curând.  Oltina, își opri un oftat și se făcu a-și drege cu-tele pardesiului. . .  Vântul atunci i-l umflâ, și ea, ca să și-l strângă mai bine în jurul corpului, se ridicâ.  In clipa când vru să se așeze iarăși, cât mai aproape de mumă-sa, cu gândul de-a schimbă vorba și de-a-i mai îmbuna sufletul, — nu știu cum își aruncă privirea în partea opusă locului și prinse de veste căutăturii înspre dânsa, foarte stăruitoare, a unui domn  Își închipui că era ceva întâmplător și aproape se alipi de mumă-sa, luându-i o mână într-ale ei.  — Dragă mamă, îi șopti, ia ghici la cine m-am gândit în chiar momentul acesta?  și zâmbetul dulce îi înfrumusețâ numai decât chipul.  — Desigur că la d-șoara Panaiotidi. . .  — Ai ghicit. . .  Gând la gând cu bucurie, cum zice uneori Mihalache.  Frumoasă și simpatică fată. . .  Oricât de greu mă împrietenesc eu, — n-am putut să mă împ-otrivesc simțimântului ce mi-a inspirat Florica. . .  — și ea, și cumnată-sa, d-na Panaiotidi, sunt foarte cum se cade.  In schimb, fratele fetei, e de nesuferit cu pretențiunile lui de om de seamă și par-că de no-blețe. . .  — Cu toate acestea pare om bun și el. . .  Nu vedeai că o pierdea din ochi, de dragoste, pe nevastă-sa și o întâmpina numai cu vorbe drăgălașe, totdeauna pre-venitor și delicat. . . ?  Muma oftâ și ochii i se turburară: în gându-i făcea de sigur comparațiune între Panaiotide și bărbatul ei, — nepriincioasă acestuia.  Oltina simți lucrul și se grăbi să zică:  — Nu-i așa, mamă, că-i vom vizita când ne vom duce la București? . . .  — Dacă ne vom mai duce. . . , răspunse ea. . .  Oltina își simți atrasă privirea spre locul din față: ochii domnului de acolo, erau tot în spre dânsa; îi dădură impresiune că nici nu se mai îndreptaseră în altă parte.  Făcu o mișcare și se așezâ așă, încât, vorbind cu mumă-sa, să poată privi pe furiș la necunoscutul acesta, spre a-și da bine seama de înfățișarea lui.  I se mai întâmplase să întâmpine asemenea priviri stăruitoare, dar nu avusese încă curiozitatea de a ob-serva de-aproape, vreodată, pe vreunul din necunos-cuții pe cari-i socotea stânjinitori.  Acuma însă, fără voia ei, doria să se încredințeze dacă în adevăr acesta se uită la dânsa cu vr-un in-teres și ce fel de om păreă să fie.  — Mamă, crezi că nu ne vom duce?  întrebă Oltina. . .  Iarna trecută cu toate acestea, tata ne-a ținut și pe noi la București, tot timpul cât au fost Camerele deschise. . .  — La urma urmei, Oltino dragă, vom aștepta și vom vedea.  După glas și după privire se vedeă că muma avea un temeiu oarecare, la vorbele ei, dar că nu voia să-și spună gândul întreg.  — Ori cum, zise mama, după o clipă, în timp cefata fură cu multă îndemânare, din ochi, pe necunos-cutul, — poți scri d-șoarei Panaiotidi, mai ales că amân-doo fac parte din societatea din București, soră a societății noastre „Cultura Națională.  — Bine zici. . .  Va fi un chip de întreținere a prie-teniei noastre. . .  Iar în gând își zicea: „figură plăcută, deschisă, bărbătească; seriozitate, distincțiune, inteligență deo-sebită. . .  — Cum se va întoarce lumea noastră în oraș, să căutăm a ne mai adună ca să mai dăm avânt activi-tății societății. . .  Ah!  ce fire, la românii noștri!  se prind bucuros la luptă pentr-un scop frumos, dar degrabă o lasă domol: însuflețirea nu ține întins; munca nu-și-o sistematizează. . .  Le lipsește educațiunea voinții.  De când am înființat societatea, de când am format comitete în mai toate orașele Moldovei și. . .  totuși, puțin lucru am împlinit. . .  — și câtă stăruință ai pus, mata, mamă, în deosebi. . .  În gând urmă a-și zice: „pare să fie român. . .  E oacheș. . .  Multă vioiuciuneîn priviri. . .  Un lucru nu-mi prea place: se îmbracă, pare-mi-se, cam luxos. . .  prea cu îngrijire de persoana lui. . . ”  — A!  dacă am sta tot timpul în București, eu cred că aș putea lucra cu mai mult temeiu! . .  zise muma.  — Dragă mamă, îmi dai voe să-ți spun ceva, pentru întâea oară, acum, — însă fără ocol?  — Spune, răspunse muma, nu fără surprindere, față cu intonațiunea ce dăduse Oltina cuvintelor ei.  — Mata, plină de voință și de energie în acest în-ceput de luptă pentr-un ideai, față cu tata rămâi ca și cum nu le-ai avea.  Voește să te muți la București, spune--i-o neted, stăruitor; impune-i. . .  și eu cred că nu va avea cum să refuze. . .  Muma se înroși, se turburâ; voi par-că să răspundă ceva, însă se opri și își întoarse privirile la țărmul stâng de care vaporul era acum mai aproape.  Se aflau în dreptul gurii șiretului: apa râului se zăriă ca un drum cotit printre tufe de sălcii; malul, jos, era plin de verdeață; valurile fluviului răscolite de vapor, ajungeau repede la el și-i loviau multele sinuozități. . .  De pe șiret coborau mai multe plute: plutașii, cu lungi prăjini în mână, le da direcțiune: pe ele erau grămezi de scânduri.  Pe o plută, care fusese oprită pe nisipul malului, plutașii ațâțaseră foc, puseseră pirostreele și d-asupră-le ceaunul: pregătiau mămăliguța pentru îmbucat de prânz.  Valurile ajungeau până la plută și-i sălta marginea care sta pe apă.  Galații se vedeau acum bine pe înaltul lor mal, iar portul până în lungul Bădălanului, supt mal, — și mai departe, curba țărmului din dreptul Brateșului.  Oltina își dădu seama de acel moment de încurcătură a mume-si și tăcu, — iar în gând urma cu observațiu-nea domnului necunoscut: „mă privește mereu. . .  Va fi ghicind că-i iau seama și eu-?  E simpatic.  Cine să fie?  Cum îl va fi chemând? —  Ei, dar dece mă interesez de el, la urma urmei?  Cine știe de ne vom mai întâlni! ”  Făcu altă mișcare, cu hotărârea de-a nu-l mai privi.  Tânărul, par-c-ar fi înțeles că displăcuse cu stăruința privirilor lui, se ridică și se coborâ. . .  — Vrei tu, numai decât, Oltino, să ne mutăm cu totul la București?  îi zise muma, ușor zâmbind.  — Negreșit, — pentru mata, mamă.  Fie pentru noi amândoo, se grăbi să adaoge, ca să nu pară că ei-i-ar fi displăcut mutarea.  — Să știi că voiu vorbi lui Gheorghieș cu hotărâre. . .  Atunci se auzi un dangăt de clopot și după puțin un fluerat ascuțit. . .  Celor doo femei li se păru că vaporul voia par-că să se opriască.  Luară seama că toate cele lalte persoane se ridica-seră în picioare și se aplecau peste grilaj ca să se uite pe apă.  Se ridicară și ele. . .  muma, ca să priviască încotro ochii tuturora se îndreptau, — Oltina, ca să vadă din-tr-o ochire, pe necunoscut.  El nu mai era însă acolo unde-l știa. . .  II căutâ printre toți cei de pe „cuvertă”: nu-l deo-sebi, și par-că se simți contrariată. . .  — Ia te uită, Oltino, ia te uită. . .  auzi pe mumă-sa. . .  Atunci se aplecă și ea.  La foarte puțină depărtare de botul vaporului, era o barcă, încărcată, — și cu toate că cei șease oameni ai ei vâsliau din răsputeri, — părea în pericol de a fi lovită de vapor.  Fusese observată însă, se dăduse semnalul și în adevăr că vaporul își micșorase iuțeala, cârmind în acelaș timp din drum, ca să înlăture ciocnirea, și să dea vreme vâslașilor să se depărteze. . .  Vaporul trecu, în cele de pe urmă, foarte aproape de barcă; — barca începu să se salte, ridicându-se pe spinarea valurilor și coborându-se între ele, ca și cum avea să fie înghițită de ele, apoi. . .  rămase în urmă.  Fuseseră câteva momente de teamă, de emoțiune, cu cari se mai întrerupsese monotonia călătoriei.  Acum Galații erau aroape; câteva persoane se și coborâră. . .  Oltina, ca supt înrâurire străină de voința ei, mai căutâ cu privirea pe necunoscut,— și apoi, nu tocmai mulțumită, zise mume-si:  — Vrei să ne coborâm și noi?  — Să ne coborâm. . .  Când să intre în salonul de pe punte, eată necunoscutul. . .  Oltina se aprinse la chip; el de asemenea, în timp ce, ținând ușa, și lăsându-le loc să treacă, o privi adânc.  De astădată fu foarte ciudată impresiunea ce-i făcu întâlnirea și mai ales privirea lui: era aproape o emoțiune.  Iar pe când de muma ei se apropia în chip respec-tuos un bărbat de vreo cincizeci ani, — servitor poate, — Oltina, foarte puțin stăpână pe acea emoțiune, se oprise și stătu in așa fel, încât să poată urmări cu priviri furișe pe acel necunoscut.  Acesta, rămase și el, în dreptul ușii, în chibzuință par-că, trăgând înlăuntru cu ochii prin geam.  Din ati-tudinea lui par-că s-ar fi închipuit gândul nehotărât încă dacă să reintre sau nu.  — Ne apropiem, cuconiță, zicea în timpul acesta, servitorul, stăpânei lui.  — Da, Mihalache.  Vezi te rog să nu se facă vreo încurcătură cu lucrurile.  Din asemenea cuvinte se vedea că servitorul nu se aștepta ca stăpânu-său să întâmpine pe cucoane.  Acest lucru îl înțelese doamna și trecu în clasa l-a a salonului, oprindu-și un oftat și aproape uitând pe fie-sa.  Servitorul se apropiâ de Oltina: o văzuse născân-du-se, ținuse de casa lor și o iubia.  Avea față cu ea acea familiaritate făcută din respect și din dragoste, aproape proteguitoare și nelipsită de oarecare spirit de autoritate.  Rămas credincios casei, căutase să se subțieze și izbutize să ajungă a fi delicat; ghicea tot, dar era dis-cret; aștepta destăinuirile, și când i le făcea stăpâ-nă-sa, — ceeace adese ori se întâmplase în îndelungații ani,—el găsia cuvântul de mângâere, sincerul și afec-tuosul sfat ce i-l dicta bunul simț și o dreaptă jude-cată asupra stării din toate momentele.  Cine ar putea crede că acestui servitor devotat doamna Chipail datora tăria de a se fi împotrivit res-triștelor și de a fi rămas în casa bărbatului ei!  — Dudue, îi zise Mihalache, mi se pare că o să mă dojenești puțin. . .  — De ce, Mihalache?  întrebă Oltina. . .  — Fiindcă-mi-am dezlegat prea mult limba, așa cum nu-mi e obiceiul. . .  — Nu te înțeleg.  — Ai văzut mata pe boeru care s-a dat înlături ca să vă lase să intrați?  Oltina nu-și putu opri surprinderea și curiozitatea: ce avea să-i-spue Mihalache despre acest necunoscut care, o interesa, nu-și putea tăgădui aceasta?  — M-am pomenit că, dela focul de țigară ce-mi-a cerut,—intră în vorbă cu mine și că mă întreabă de dv.  Oltina își simți obrajii îmbujorându-i-se, dar se stă-pâni. . .  și așteptă pe servitor să urmeze.  — De aceea ziceam că o să mă dojenești:-i-am spus cine sunteți și. . .  mai ales de mata-i-am vorbit. . .  așa cum știu eu să vorbesc de mata. . .  — Dece numai decât de mine? . . .  zise fata, nu fără ușor tremur în glas. . .  — Fiindcă, dudue, tocmai de mata voia el ce voia, să știe. . .  — Unui necunoscut să-i vorbești d-ta, Mihalache, de noi. . .  — Adecă necunoscut pentru mata și pentru cuconița; dar boeru Gheorghieș îl cunoaște și dumnealui cunoaște pe boeru. . .  Când-i-am spus la urmă numele dv. , —fiindcă într-adins am lăsat să-l spun la urmă,— știi, dudue, bucurie nu șagă, i s-a făcut, — apoi,-mi-a mulțumit și s-a dus.  Par-c-a fost cu bobii, că tocmai atunci ați intrat și dv.  — Îmi pare curios să se intereseze așa de noi, —răspunse ea, închipuind o indiferență ce era departe de a o avea.  Mihalache zâmbi: nu-l putea amăgi reala stare a duduei.  — Nu-ți-a spus cum îl cheamă?  zise după o clipă.  — Ba da, fiindcă l-am întrebat eu. . .  Atunci se ivi în ușa clasei l-a a salonului d-na Chipail. . .  — Ce te-ai făcut, Oltino?  — Viu, mamă.  Mihalache m-a oprit de vorbă, adaose, apropiându-se și intrând dincolo, cu părere de rău că tocmai numele nu-l putuse încă afla.  Fără voia ei fu preocupată și mai nu vorbi cu mumă-sa.  I se întâmpla pentru întâia oară asemenea lucru: era turburată, neliniștită, în nerăbdare de-a ajunge în port, în așteptarea par-că a ceva deosebit.  și aceasta, în nespus de puțină vreme. . .  Nu era încă o oră de când plecase din Brăila. . .  Au fost de ajuns câtevă clipe, în timpul șederii pe „cuvertă”, ca starea de spirit să i se schimbe. . .  Se simția alta; nu mai avea acea stăpânire de sine, de care dăduse dovadă, fără să știe când i se formase, nici indiferența, din cauza căreea, pe când era în pension, i se dăduse porecla de „nesimțitoarea”.  Avusese, până în acea zi chiar, siguranța neschim-bată că, numai fetele prea tinere puteau fi supuse unor anume sensațiuni, fără să le analizeze însă cari erau sensațiunile acestea.  Ea aveăa22 de ani.  Dece dar asemenea stare, în așa de scurt timp?  Începu a-i fi necaz pe dânsa, — iar când îi veni în gând că necunoscutul era desigur cauza, și simți că i se aprind obrajii, că o străbate un ciudat fior, — se revoltă și-și zise cu hotărâre: nu!  nu se poate.  Voința intrâ în joc și-i aduse stăpânirea de sine.  Un simțimânt firesc, rușinea, o liniști: ceva rămase însă în adâncu-i.  Așă în fundul unui pahar plin, se lasă o firimitură ce din întâmplare a căzut în el.  D-na Chipail o observă pe Oltina, în chip ferit, mi-rată: ce se petrecea în sufletul fetei?  Iar când își dădu seama că ceeace se petrecuse a trecut, că acum liniștea i se întorsese, se aplecă spre ea și-i zise:  — De nu va fi tată-tău în oraș, ne vom duce și noi la vie. . .  Ea o privi, surprinsă: fusese foarte departe de gân-dul de casă; dându-și repede seama însă că mumă-sa îi observase preocuparea, răspunse, nu fără să se în-roșiască puțin:  — Da, mamă. . .  In acest timp, vaporul ajunsese în dreptul debarca-derului și făcea ocolul obișnuit înainte de a se apropia. -  Portul era în mare mișcare, ca în zi de lucru.  Tră-suri treceau spre docuri, căruțe și camioane veniau încărcate dintr-acolo; felurite sgomote de fierărie, lo-vituri de ciocane, glasuri de hamali ce încărcau, flue-rături, scârțâituri de macarale: ciudat concert plin de note discordante.  Portul, până în jos, destul de departe, era numai vase: vapoare, caice, șlepuri, remorchere, „probèle” înnalte cât casa: o pădure de catarte și infinitate de fire între acestea; stegulețe fâlfâind în bătaia vântului, pânze strânse ori desfăcute și umflate de vânt, la va-sele gata de plecare.  In dreptul șlepului-ponton, aștepta multă lume, în fața unei portițe de ostrețe: călători gata să năvă-liască în vaporul ce se apropia, ca apoi să plece mai departe, la Tulcea.  și pe vaporul acesta era mișcare: lumea eșise din saloane și se strânsese de-alungul grilajului; în clasa a 11-a și a 111-a călătorii își luau lucrurile în mână și se îngr-ămădiau unii în alții, par-că n-ar fi avut destul timp de scurgere.  Vaporul își terminâ ocolul și începu a se apropia, în timp ce mașinăria sufla greu.  Oamenii de serviciu ridicaseră otgoanele și erau gata să le arunce pe ponton; altul, de aci, ținea gata puntea, ca s-o arunce pe vapor, iar alții așteptau să prindă otgoanele.  Vaporul se opri, atingând pontonul; acesta se săltâ; otgoanele fură legate de stâlpii scurți și groși ai pon-tonului; puntea fu aruncată și eșirea grămadă începu, în timp ce mulțimea de dincolo, se grăbia să treacă pe vapor, înghiontindu-se, — plină de nerăbdare, — cu mulțimea care ieșeă.  Printre cei din urmă eșiră doamna Chipail, Oltina și Mihalache, — urmați, la distanță de necunoscutul la care Oltina nu voia să se mai gândiască, pe care nu-l mai căutase cu privirea, pe care, instinctiv însă, îl ghicia pe aproape.  Când, în fața agenției, nici o trăsură: cei dinainte le ocupaseră pe toate. . .  — Așteptați puțin cuconiță, le zise Mihalache, că vă găsesc eu numai decât. . .  Înainte însă de a se urni, văzîi pe „domnul” că se apropie și salută.  — Doamnă Chipail, permiteți-mi să vă las trăsura care mă așteaptă pe mine.  și fără să adăste cuvântul de primire sau de refuz, strigă cu glas puternic:  — No.  84. !  — Aici cuconașule. . .  răspunse un birjar și înălță biciul, ridicându-se și el, pe capra lui, în picioare.  — Fă-ți loc încoace. . .  — Dar dv. ,  domnule. . .  rosti d-na Chipail.  — A!  eu pot găsi ușor alta. . .  răspunse el, ridicân-du-și pălăria.  — Vă mulțumesc. . .  In acest timp Oltina, foarte turburată, — mai mult contrariată decât mulțumită, — ținea ochii în jos și aș-tepta, enervată chiar, să plece mai repede.  Politeța acestui domn o supăra: ce rost avea, la urma urmei?  Bătrânul Mihalache zâmbiâ, pe furiș: el, era mulțumit și avea motivele lui să fie așa.  Trăsura își făcu loc, in fine: servitorul le ajutâ să se urce.  D-na Chipail mulțumi încă odată necunoscu-tului, în timp ce Oltina abia făcu un semn ușor cu capul. . .  Acesta, salută și se apropiâ, rămânând cu pălăria în mână:  — Permiteți-mi să am onoarea a mă prezinta: Cezar Arineanu.  Cunosc pe d-l Chipail și vă rog d-nă, să binevoiți a-i arăta respectuoasele mele salutări. . .  — Cu plăcere domnule. . .  și trăsura plecâ. . .  Oltina, fără voe, îi repetă în gând numele. . .  Suna frumos, la auz, numele acesta!  II.  Cu doozeci și cinci de ani în urmă Gheorghe Chi-pail terminase, ia Paris, facultatea de drept, după cea de litere și filozofie.  Era bine înzestrat cu inteligență și cu voință; era fire entusiastă și generoasă; luase parte la toate miș-cările tinerimei franceze, pentru izbânda ideilor mari, de propășire socială înaintată și se deosebise ca bun orator, ca- luptător energic și dezinteresat.  La tinerețea lui plină de sănătate, nu i se lua în nume de rău că-i plăceau culisele teatrelor și că se bucura de numeroase cuceriri: de ce n-ar fi petrecut în orele lui libere?  Acele legături, ușor făcute și desfăcute, nu puteau fi socotite ca slăbiciune, ca afemeiare, întrucât nici studiile, nici avântul luptei nu suferiau vreo atingere și știrbire.  Printre tinerii români, de pe la diferitele școale în-nalte, se bucura de mare trecere; pe cei mai mulți el îi atrăsese de partea ideilor socialiste și legământ de onoare făcuse cu ei, ca, după întoarcerea în țară, să semene și aci sămânța dătătoare de viața noo, în vederea ridicării mentalității păturilor cârmuitoare, de la cari să se ajungă apoi la popor.  De câteori venise în țară în răstimpul studiilor, căutase să aleagă deja un mănunchiu de oameni ho-tărâți și izbutise să găsiască câțivă, cărora le alipise pe alți câțivă, din cei ce terminaseră înaintea lui studiile.  Iar când se întoarse, luându-și rămas bun dela ma-rele Oraș al Luminii civilizătoare, se găsi într-un mediu format întru câtva, deși restrâns încă.  Unii din acești adepți ai nouelor idei, erau băeți cu avere, alții numai cu avere intelectuală: în curând „cercul” acestor luptători se alcătui, scoase un ziar de propagandă și surprinse lumea politică a timpului cu îndrăzneala lor hotărâtă, cu ideile lor cărora li se și dădu calitatea de „primejdioase”.  Gheorghe Chipail avu poate, mai mult decât toți, să lupte cu „cei d-acasă” și din familie, cari-l voiau om ales al alcătuirii sociale obișnuite, al politicei ur-mată de ei în partidele în ființă, cari-și disputau pe rând Puterea.  Față cu „îndărătnicia” acestui „stricat” de „răută-țile” Parisului, părinții îi tăiară orice mijloc de traiu, ca să-l siliască să munciască, să fie avocat ori pro-fesor, să facă „politică” cu orice preț.  Tânărul se puse în adevăr pe muncă și, ca avocat, începu să fie curând bine văzut și căutat: politicianii îi înlesniau calea, cu gândul de a-i atrage în vreun partid.  El însă rămânea credincios „cercului socialist”. . .  Politicianii nu disperau să-l mlădieze; părinții ur-mau să-l ignoreze, dar să pună pe alții pe lângă el, spre a-i bate capul.  După doi ani se făcu oarecare împăcare între el și părinți, pe temeiul căsătoriei lui cu o vară a lui de gradul al III-lea, fată foarte frumoasă,—nespus de iu-bită de mama lui mai ales, — săracă, dar casnică și cuminte.  Gheorghieș puse unica condițiune: să fie lăsat a face politică de partid atunci când el va crede, și tatăl lui primi, în cele de pe urmă, cu socotința că „nebu-niile soțialiste” ca și nebuniile tinereții trec fără doar și poate.  Gheorghieș, cu toată inteligența, cu toate ideile lui foarte umanitare, cu toate însușirile de seamă cu care era înzestrat, în casa lui fii cel mai nesuferit egoist: casa o ținea, fiindcă orice om trebue să stea undeva; soția, fiindcă eră datina de-aaă.  încolo, nici un sim-țimânt.  In primul an, până ce avu un copil, — pe Oltina,— o mai ducea cu sine pe Olga; de-aci încolo începu s-o lase luni întregi în Galați sau la moșie, iar el să petreacă la București, singur, între amicii lui socialiști, ziua,—între tot felul de femei, noaptea, în locuința-ce își orânduise și în care nici un prieten nu era primit.  Olga era orfană; părinții lui se duseră curând din viață: nepăsarea lui pentru soția țânără și foarte fru-moasă, urmâ să fie aceeași: copilul însemna și el prea puțin lucru.  Acum că avea pe brațe moșia părintească, da mai des pe acolo, cu toate că omul de casă al tatălui lui, Mihalache Albineț, era pentru el chezășie de bună ad-ministrație.  Totuși, când se duceă la moșie, potrivia ca soția lui să fie în Galați.  Se simția stânjenit să o aibă lângă el; voia să înlăture pe cât mai mult cu putință explicațiuni ce n-ar fi schimbat starea lucr-urilor; voia să nu-i fie întru nimic atinsă libertatea.  Dacă soția lui ar fi dat divorț, ce degrabă ar fi primit lucrul 1. . .  Avea scrupulul, numai, a nu-i-l propune el. . .  și prin câte suferinți, — dacă nu ale iubirii dispre-țuite, dar desigur ale amorului propriu și ale demnității de femee, jignite, — avu Olga să treacă de-alungul anilor ei de căsnicie nenorocită!  și aceste suferinți se măriră într-o zi prin dreptul la iubire, pe care inima ei îl cerea.  Întâlni în cercul ei restrâns de amici, în care era supranumită „văduva cu bărbat pe un tânăr și gustă din farmecul de a iubi, cu hotărârea de a-și lo rămas bun dela viața chinuitoare de până atunci.  Iubirea însă și-o voia fără nici o pată și pe temeiu casnic.  Nu-i fu preursit cu toate acestea asemenea fericire: își dădu repede seama că tânărul doria pe „femee”, iar nu întovărășirea pe viață.  Atunci, își ucise acest simțimânt, în energie fără seamăn, deși cu prețul amă-răciune!  celei mai adânci, — și rămase cu copila ei scumpă, tot în casa în care era străină.  Dela data aceasta prinse deosebit prieteșug de Al-bineț și împărți cu el durerea singurătății și unicele mulțumiri ce-i da Oltina, drăgălașă și dulce fată. . .  Aflâ în urmă că tocmai existența copilei fusese pri-cina că tânărul ce o iubise se dăduse de-oparte: tot s-ar fi hotărât s-o ia pe dânsa, nu însă cu copilul al-tuia, de care nu voise a se despărți și a o lăsa unui tată nepăsător.  Dragostea i se îndoi par-că, de atunci, pentru Ol-tina: ea singură îi putea fi iubirea dezinteresată și statornică, fără nici o condițiune.  Nu se poate zice că din când în când nu avusese și după aceea ideia de a se despărți, oricum, de Chi-pail: nu știa să munciască, dar ar fi căutat vre-unmijloc.  Găsise însă totdeauna protivnic hotărât: pe Albineț.  El îi pusese mereu înainte datoria de a nu-și crește copila în lipsă.  De bine de rău, eră soția lui Chipail, avea la îndemână o avere, — compromisă din ce în ce mai mult, era adevărat, — însă menținându-se prin bună administrare.  și Olga cedase judecății acestui servitor minunat ca credincioșie, iubire și muncă fără preget.  In taină, fără ca stăpâna lui să știe, pusese de-o-parte pe numele fetei în fiecare an câte o sumă, tre-cută între cheltuelile moșiei.  Un bun socotitor ar fi luat-o drept încăcare a so-cotelilor și ar fi pus-o în sarcina administratorului cu numele de pungășie; Chipail însă nu se uitaade aproape: el numai cât făcea împrumuturi după împrumuturi pe seama moșiei și lo tot ce producea această moșie.  Grei fură pentru Olga anii în cari Oltina trebui să stea în pension: dar, în acest timp, fiind mai liberă, își îndreptă activitatea spre interesele naționale.  Se bucura de atât de mare prestigiu în societatea gălățeană, cea destul de amestecată, încât când adunâ doamnele și le arătâ ideia și scopul, putu, dacă nu prin iubirea pentru scop, dar cel puțin prin prestigiul ei să hotărască întovărășirea lor la muncă.  Ea avea spirit de rânduială în activitate și socie-tatea lo ființă în scurt timp, cu program bine ales.  Scopul eră întreit: a se hotărâ la sate un curent de ridicarea materială a sătenilor; a se cultiva simțimântul național în Basarabia; a se ajută frații din Ardeal în lupta lor pentru menținerea conștiinței naționale.  In umilitul ei Albineț, găsi și pentru scopul acesta o mână dreaptă.  Bunul lui simț îi dădu sfaturi foarte istețe și câte o noo sumă, trecută în socotelile mo-șiei, înlesnia activitatea cea de mult preț a stăpânei săle.  Lozinca era să nu se facă sgomot asupra scopului societății, — în fața lumei fiind pus numai scopul filan-tropic, — cu înțeles foarte larg.  și era de trebuință taina, întrucât doo mari Puteri vecine nu se cădeă să cunoască asemenea ideal de luptă românească.  In doi ani de zile se izbutise a se înființa sucursale ale societăței Gălățene, în câteva orașe ale Moldovei, — și zilele doamnei Chipail erau pe deplin ocupate cu corespondență, cu organizare de serbări în toate aceste orașe, dela care ea nu lipsia.  Astfel se strân-sese în patru ani frumușelul capital de o sută de mii de lei depus în efecte de stat.  Totuși era puțin încă, spre a se putea începe cu temeiu ajutorarea.  Pe când dar Gheorghe Chipail ducea în București numai lupta de vorbe frumoase, în vederea unui ideal prea depărtat; pe când în acel cenaclu socialist de-fecțiunile începuseră, hrănite de interese personale, cari erau mult mai aproape; — d-na Chipail, fără sgo-mot întemeia o putere de adevărată muncă românească, menită să dea roade peste foarte puțini ani.  Iar în timp ce ea era ocupată mai mult decât ori-când, d-l Chipail, dădea cea mai grea lovitură averii părintești.  Intr-o zi se pomeni bietul Mihalache Albineț, la moșie, cu somațiuni prin portărei, de plata mai multor do-bânzi întârziate: era semn dureros că avea să le ur-meze punerea în vânzare a moșiei.  Când veni Chipail și când el i le puse subt ochi, rămase trăsnit căci îl auzi zicându-i: n-au decât s-o vândă, ca să-mi iau o grijă.  — Dar nu te gândești, cucoane Gheorghieș, la fiica d-tale?  îi rosti cu durere bătrânul.  — Ce vrei să fac, bre omule!  îi răspunse, fără nici o emoțiune.  Ce vrei să fac!  Să se vândă, să se plă-tiască datoriile și ce va rămânea în bani și viea, să fie pentru fată. . .  Când nu voiu mai avea sataraua-belea de moșie, mă voiu mărgini la ce câștig. . .  și eacă dez-legarea toată! . . .  Albineț plecâ ochii și nu mai zise o vorbă, dar în gându-i înțelese că pentru Olga și pentru copilă aveau să înceapă zile amare într-o stare vecină cu sărăcia!  Moșia se vându peste foarte scurt timp și abia ră-maseră viea cu căsuța ei și vreo cincizeci și șease de mii de lei, — o nimica toată!  Chipail, în timpul vânzării stătu la București.  Al-bineț, împuternicit cu procură, lichidâ afacerea și avu tăria să nu asculte de ordinul boerului ca să-i verse lui suma rămasa, ci se grăbi să cumpere efecte și s-o depună pe numele Oltinei.  Pentru întâia oară Chipail se supără și fu îngro-zitor de mânie, — dar față cu lucrul făcut, nu avu în-cotro și plecâ la București, de unde, timp de un an, nu dădu familiei nici un semn de viață. . .  Olga fu silită să ia pe fată din școală și să se ocupe acasă cu complectarea educațiunii și a instrucțiunii ei.  Singurele mijloace de traiu le erau acum casa și ve-nitul celor cincizeci și șase de mii de lei.  In acest timp de un an, când Chipail rămase cu totul străin de casă, își schimbase atitudinea de socialist intrasigent.  Împreună cu câțiva fruntași ai vechei tovărășii so-cialiste, trecuse în rândurile unuia dintre partidele istorice.  Motivul fu, că, grupați în acest partid, a căruia acti-vitate politică era mai progresistă, ideile lor aveau norocul să aducă reforme priincioase poporului.  Ei trebuia să democratizeze partidul și astfel, nu peste mult timp, socialismul să devie de Stat.  Poate că era adevărată credința lor; deocamdată ei se apropiau de guvernământ și Gheorghieș Chipail mai ales, se gândiă la un „portofoliu”, care, nu-i-ar fi fost refuzat într-o zi.  Dacă ar fi trăit bătrânul Chipail,-și-ar fi văzut vi-sul cu ochii: pe fiu-său, om de partid, și încă în par-tidul în care făcuse el, toată viața, politică pasionată.  La capătul anului său de politică, guvernul căzu.  Chipail se întoarse în Galați, ca să se pregătiască de luptă, spre a se alege deputat, în opoziție.  Politician de rasă, se grăbi să afle rostul activității soției lui și să se folosiască de ea, de va fi fost tre-buință numai decât.  Se apropiâ dar de uitata ființă ce-i era soție, deveni seducător chiar, izbuti să-i dea iluziunea întoarcerii sincere, — iar când socoti că era momentul, s-o hotă-rască a luptă alăturea cu el, pentru izbutirea can-didaturii.  In societatea „Cultura Națională”, erau doamne, soții ale fruntașilor din toate partidele.  La o ședință a comitetului, la care veniră mai toate doamnele din societate, asistă și el, — luâ cuvântul, lăudâ marele scop românesc, atinse coarda simțitoare a amorului propriu al adunării, îi sclipi pe dinaintea ochilor folosul ce va avea scopul când va fi deputat acum, iar în viitor apropiat, ministru, și aprinse în sufletele femeești, dorul de-a-1 servi pe lângă băr-bații lor.  Era frumos, orator distins; — femeilor le trebue adeseori și mai puțin ceva, spre a se pasiona pentru un bărbat.  Doamna Chipail îl înțelese și avu un zâmbet amar, foarte ascuns însă.  Nu-i stătu în ajutor cu vorba, nici nu deschise ochii tovarășelor ei: le lăsâ entuziasmului lor momentan.  Scopul Societății, dacă în adevăr nu avea să câștige, nici nu avea să sufere.  In cazul din urmă, ar fi știut să-l apere.  In timpul cât ținu lupta pregătitoare pentru viitoa-rele alegeri, Chipail se interesă de aproape de casă, de fata lui, pe care o găsi deșteaptă și bună, gata de a-l iubi, — și par-că se mlădiâ să simtă mulțămirile căs-niciei, în fața celor doo ființi, cu suflet ales.  Doamnele se ținură de cuvânt și puseră pe foc pe bărbați, spre a-i dispune pentru candidatura lui Chipail la colegiul al Il-lea, întrucât mare parte erau ne-gustorese.  Tot ce putură, isbuti însă, nu era mare lucru, dar nici puțin: nu aveau să-l combată, unii; erau să-i dea voturile alții, caii nu aveau prea multă răspundere politică.  In adevăr, cu acest sprijin, și cu al muncitorilor pe lângă cari lucrâ cu mult meșteșug, Chipail izbuti să fie ales, — și acest triumf îl înveseli nespus de tare: era, pentru viitor, încă o treaptă, spre ajungerea la minister.  In opoziție și fiind partidului lui glas auto-rizat, în Cameră, nu iera oare motiv puternic spre a i se răsplăti, la timp, serviciile?  În mulțumirea lui, hotărâ familiei înlesnirea traiului, — însă nici acum, vieață apropiată de ea.  Dar Olga nu se mai aștepta la asemenea mărinimie familială, și nu avu decepțiune, fiindcă nu avusese speranță de îndreptare.  De altfel, Albineț, egoist și el, în felul lui, se bu-curâ în sufletu-i, că-i rămâneau Olga și copila, — sin-gura lui familie, — pe lângă cari să-și urmeze vieața de obscur și sublim muncitor și proteguitor.  Înainte de 15 Noembrie, Chipail se grăbi să plece la București și cât ținu sesiunea, nu se mai ivi, nici chiar în timpul vacanței de Crăciun.  Pentru d-na Chipail și pentru Oltina, erau întâele sărbători ce le petreceau în oraș.  Pe vremea când aveau moșia, era mare mulțămire să se afle la țară, printre săteni și datinele lor: sătenii le erau ca o fa-milie numeroasă și zilele treceau în mijlocul veseliei lor, curățită de multe apucături vătămătoare.  Acum, în Galați, în casa lor prea mare, pentru ele amândoo, și căutând cu multă delicateță, să înlăture invitările la petreceri de familie, — trecură zilele săr-bătorești numai în mijlocul ocupațiunilor obișnuite.  In timpul acesta, domnul deputat Chipail, se afla la Abazzia, însoțit de o coristă foarte nostimă, pe care o zmulsese din corul Operei.  Nici nu se putea lucru mai nemerit pentru vechiul visător al unei lumi noo sociale, cât și pentru noul deputat opoziționist, care, se pregătiă să facă zile amare guvernului.  Ce e drept, de cum se redeschise Camera, el și începu atacurile oricând prilej se ivia, pe care nu-l lăsa să treacă.  La discuțiunile pentru răspunsul la Mesagiu și la acelea pentru buget, luâ parte și fu atât de bine ca argumentare și ca oratorie, încât membrii guvernului răsuflau foarte greu de multe ori.  Ziarele opoziționiste, găsiau în discursurile lui, pu-ternice motive de a combate guvernul și, înnălțându-i laude peste laude, îl înfățișau ca pe un distins luptător cu vaste cunoștinți și cu deosebită energie.  Puținele publicațiuni socialiste îi interpretau, în felul lor, părțile esențiale ale discursurilor și trăgeau în-cheeri priincioase ideilor ce reprezentau.  In doo direcțiuni deosebite, Chipail era dar omul zilei și pentru întâea oară, se simția foarte mulțămit, măgulit și plecat către vanitate.  Asemenea situațiune începu a-i aduce și procese în-semnate, ceea ce-i mulțămia starea materială, de un timp, foarte modestă.  In aceste împrejurări făcu Chipail cunoștință cu tatăl lui Cezar Arineanu, — bogat proprietar rural, fost odinioară brașovean vestit în Galați.  De câțiva ani, așezat în București, se ocupa cu mo-șiile lui, și cu politica, — membru de seamă al parti-dului în care intrase Chipail.  Un proces fusese pricina prieteniei, iar în casa bo-gătașului, îl atrase o nepoată a acestuia, dacă nu prea frumoasă, dar foc de cochetă.  Aci cunoscu pe Cezar.  Cu toată bogăția tatălui, tânărul se ocupa serios cu ingineria, cu întreprinderi de clădiri măriși de poduri.  Spre a-și motiva și mai bine intrarea în casa bogă-tașului, în care fiul ocupa un cat întreg, își luâ sar-cina de a face din Cezar un adept politic.  Tânărul, fermecat de felul în care îndemânatecul politician își espunea principiile, însă nu îndestul de convins și mai ales nehotărât a face politică, — îl lăsa în bună voe s-o facă pe instructorul față cu el, și amâna „sine die” înscrierea în partid.  In al doilea an al deputăției, își îndepărtă pe tatăl, din cauza legăturii cu nepoata, — dar rămase prieten cu Cezar care-l plăcea.  Acum, în vara celui de al treilea an, Cezar, trecând dela Brăila, la Galați, unde de câtva timp avea un biurou din cauza unor mari lucrări ale Căilor ferate, în județ, și a altor lucrări în port, — întâlni pe cele doo femei, în viața cărora avea să joace un rol vred-nic de caracterul lui.  Pe cât era de bogat și de harnic, pe atât era de bun la suflet; pe cât eră de energic și de cinstit, pe atât era de sentimental și de delicat.  Nalt, bine făcut, oacheș, cu ochi mari negri, purtând mustăți mari, ținute cu îngrijire, după cum toată ființa lui era foarte de aproape îngrijită, — se înfățișa ca bărbat cu deosebire frumos, plin de sănătate și de vioiuciune.  Față cu femeile, devenia însă sfios și tăcut ca un copil,—și era de mirare asemenea schimbare la ener-gia lui, și față cu înfățișarea lui bărbătească.  Cu inima lui curată, lipsit de orice viclenie, dacă ar fi fost cât de puțin afemeiat, ar fi ajuns repede ju-căria cocotelor și victimă chiar.  Traiul unit de-acasă, pildele ce-i dăduse mumă-sa, îl înrâuriseră din vreme și-i alcătuise un ideal din viața de familie: acest lucru îl scăpase.  Tată-său știuse a-l îndreptă spre muncă și energia lui se cheltuia cu folos în activitatea profesională: aceasta se adăogase la cultul pentru familie.  Cănd izbucnise scandalul verei lui cu Chipail, ne-greșit că nu încuviințase lucrul, ca și părinții lui, dar își zisese că vara lui era destul de formată ca etate, spre a se fi putut apără, iar că un om ca Chipail, putea să aibă slăbiciuni de acestea și să rămână „eZ”, om politic de seamă, — și întru cât îl privia, prie-tenul lui.  Numat când știu că- acea femee simpatică, eră soția lui Chipail, — că acea fată foarte plăcută, eră fiica lui, și își aduse aminte de legătura cu vara lui, — se în-trista și-l judecâ cu asprime.  La drept vorbind nici nu-l știuse însurat; și chiar de l-ar fi știut, dar necunoscându-i soția, poate că-și-ar fi închipuit anume pricină care să-l depărteze de casa lui:- -ar fi trecut cu vederea, fără să-i îndrep-tățiască totuși asemenea purtare deșănțată.  Când îi cunoscu însă soția și copila, și văzu în înfățișarea lor desigur suferința din cauza delăsării în care erau, — nu mai putu nici a-i trece cu vederea fapta și rămase cu nedumerirea cum un om inteligent ca Chipail putea să înșele o ființă ca soția lui!  și încă nu cunoștea de aproape marile însușiri su-fletești ale acestei ființi, și încă nu cunoștea toate vi-novățiile acestui om față cu dânsa. . .  Destul că plecâ dela debarcader, pe jos, din lipsă de trăsură, foarte nemulțămit pe deoparte de prietenul lui, foarte înrâurit pe de altă parte de ființa domni-șoarei Oltina Chipail mai ales!  Cu cât urca pe strada Portului, încet, pe gânduri, îi apăreâ rând pe rând fiece atitudine, fiece expre-siune a figurii lor, pe care mai mult o ghicia, prin văl.  Astfel, ajunse a se întreba, de ce domnișoara Chi-pail, păruse întâi a se interesa de el și mai pe urmă se arătase foarte indiferentă, și mai cu seamă în mo-mentele când el oferise trăsura.  Fusese mare deosebire între felul cum îi mulțămise muma și felul cum îi mulțămise fiica, fără măcar să-l priviască.  O jignise oare cu stăruitoarele lui priviri, pe cât timp se aflaseră pe „cuvertă”?  Dar și el, dece adecă fusese necuvincios?  Dece căutase a se interesa de ele, dela omul ce le însoțise pe vapor?  Căci, de când se nemerise în Bră-ila să se afle împreună înaintea ferestrei pentru bi-lete, de atunci le luase seama, de atunci se lipise par-că de urma pașilor lor.  In aceste clipe apoi, dece ciudata stare de neodihnă, de mulțămire dar și de tristețe, a sufletului lui?  Dece deja.dorul de-a le mai întâlni?  Pe strimtele strade sucite, până ce ajunse în strada Domnească, cea mai frumoasă a Galaților, — Cezar umblâ aproape fără să simtă drumul.  II duceau pi-cioarele; mintea-i era la dezlegarea problemei: ce avea?  O trăsură se oprise, în dreptul lui: acest lucru nu l-ar fi deșteptat din gândurile lui.  Auzi însă glas cu-noscut și când privi, văzu pe Chipail: era plin de praf și pârlit par-că de soare.  — Bună ziua Cezar!  D-ta în Galați?  — Bună ziua.  In Galați, adeseori, negreșit; nu știi că am lucrări în județ și în port?  — Bine zici. . .  și când ai venit?  — Acuma chiar, din Brăila. . .  și mă duc la biuroul lucrărilor. . .  — La revedere.  Mă grăbesc, căci voiu să am timp sa mă schimb și să plec la debarcader: îmi aștept ne-vasta și fata. . . -  — Azi am știut și eu că ai nevastă și o domni-șoară. . .  foarte plăcută, rosti el cu glas cam înnecat. . .  — Azi?  Cum?  — Am venit cu dumnealor. . .  — Va să zică am întârziat. . .  Nu e nimic. . .  Am fost ocupat la vie. . . - și le-ai făcut poate cunoștința?  — Întâmplător. . .  — Întâmplător se fac de cele mai multe ori cunoș-tințile.  Fiindcă-mi cunoști familia, vino, Cezare, acasă, azi, mâine, când voiești: strada Mavromolu No.  127. . .  — Mulțămesc.  Voiu veni cu plăcere.  — La revedere.  — La revedere.  Chipail plecâ; Cezar stătu multișor locului, privind pe urma trăsurii. . .  Ea se făcuse nevăzută; el tot mai sta.  Era zâmbitor, era fericit chiar.  Chipail își avusese în iarna trecută familia, la Bu-curești, pe timpul sesiunii, dar nu apropiase pe ni-meni de dânsa.  Așa se făcuse că nici Cezar nu putuse prinde de veste că prietenul lui avea familie.  Ce-i venise acum lui Chipail, să-și invite prietenul, acasă?  Nimic calculat în acel moment.  Pe urmă, în drumul către casă, se gândi la invitarea aceasta și i se păru lucru firesc: le întâlnise, le fă-cuse cunoștința, le știa cine sunt, — ce era mai nemerit decât să le vie și acasă, odată ce se afla în Galați? . . .  Întrucât privia pentru viitor, dacă relațiunile puteau să urmeze între Cezar și familie, nu se întrebă: ar fi fost să se intereseze prea de aproape de casa lui și pierduse prea de mult timp asemenea obiceiu.  Când intrâ în curtea cea plină de umbră, prea bine îngrijită, ca o mare grădină cu alee prunduite și cu brazde cu flori, în mijlocul căreea casa din greu zi-dită, de formă veche dar plăcută, se ridica albă și ospitalieră, — Oltina deja se plimba, cercetând braz-dele, grăbită să se vadă cât mai curând în mijlocul liniștitei vieți d-acasă.  Era apoi și într-o stare cu totul deosebită de tre-cut, așa că, singurătatea, i se făceă priincioasă.  Trăsura intră pe aleea cea largă care trecea pe dina-intea fațadei principale: Gheorghieș își văzu fata și-i trimise sărutări cu mâna.  Ea dădu fuga, surprinsă, dar și mulțămită.  — Bine-ați venit, îi rosti el strângându-i amândoo mâinele.  — Bine-ai venit și d-ta, tată. . .  îi răspunse Oltina. . .  Atrasă de duruiturile trăsurii, Olga ieși repede.  Tatăl și fiica tocmai voiau să intre, ținându-se de mânâ.  Chipail îi strânse și ei mâna. . .  — Îmi pare rău, rosti cu un ton de deplină curte-nie, că am sosit prea târziu: credeam că era să veniți cu vr-o cursă de după amează.  — S-a întâmplat să plecăm mai de dimineață dela Lac, — răspunse Olga, zâmbind.  Ea îi scrisese la ce oră era să plece din Brăila; dar dacă văzu că Gheorghieș uitase sau se făcuse a uită, nu-i mai impută: ar fi fost de prisos.  Iși dăduse deci răspunsul potrivit împrejurării.  Intrară în una din încăperile din față, unde, în pi-cioare, schimbară câteva cuvinte, și el se retrase spre a se schimba.  Nu întârziâ mult, și, ca nealtădată, în loc să treacă în biuroul lui, veni să le găsiască și să le întrebe cum petrecuseră la Lacul-Sărat, cele doo luni.  De înfățișare mereu tânără, cu toată etatea lui des-tul de înaintată, părea, lângă fiică-sa, mai degrabă un frate mai mare iar lângă soția lui, el de etate mai mică de cât dânsa.  Față cu amândoo părea apoi mai degrabă un prieten, — destul de familiar, — dar numai atât.  — Eu am făcut băi, povesti Olga și pe cât am pu-tut, cu ajutorul Oltinei, am căutat să adunăm și ceva fonduri pentru societatea noastră.  Lume a fost foarte multă, în aceste doo luni și petreceri, destule, unele, prea sgomotoase și cam nepotrivite pentru o localitate în care vin familii. . .  Am legat prietenie cu o familie, Panaiotidi, din București. . .  — A senatorului de Ialomița?  Il cunosc. . .  E unul din cefele groase ale partidului nostru.  Mutră cam o-braznică. . .  și înfumurată.  Ar voi să dea tonul în anume cestiuni, dar nu-l ajută cunoștințele.  E rău că unii, ca să-l poată ciupi bănește, îi vâră-n cap că e mare bărbat politic.  Astfel ne-aruncă pe brațe un element inutil, care ne încurcă une ori.  De era de valoare, nu-l lăsa guvernul să iasă în opoziție.  — In schimb soția lui e femee de inimă, iar sora lui, un bujor de fată, de toată bunătatea. . .  Are apoi un băețel și o fetiță, între 10 și 12 ani, așa de bine cres-cuți că-ți face plăcere să-i vezi. . .  și el, de altfel, ține la familie și ca om de casă e foarte la locul lui.  — Se poate. . .  rosti Chipail, cu răceală.  Punerea lui Panaiotidi în lumină ca om de casă, putea prea bine fi ca o imputare pentru el.  — Le-am promis să-i vedem la București, urmă Olga, în iarna ce vine, și cred că ne vom puteă ține cuvântul. . .  — De ce nu, se grăbi el să zică.  — De altfel, Gheorghieș, în privința aceasta vom mai vorbi amândoi, căci am să-ți fac o propunere. . .  — Iți sunt la dispozițiune, îi răspunse cu politeța.  — Dar d-ta cum ai dus-o la vie?  — In singurătate absolută, de care aveam nevoe, căci nu-ți poți închipui cât obosesc de mult luptele politice.  Mi-am revăzut apoi discursurile din acești ani de deputăție, căci voiesc să le tipăresc. . .  — Idee bună, Gheorghieș.  Pe scurt, așa cum le-am citit în ziare, am putut să-mi dau seama că sunt de deosebită însemnătate socială. . .  Pentru întâea oară soția lui îi vorbia astfel de ceea ce el socotia ca fiind opera lui de seamă, și se simți măgulit: îi adresă dar un zâmbet foarte amical.  In adevăr, Chipail se resemnase a se izola în colțul de județ dintre râzătoarele coline și dealuri pline de păduri și presărate ici colea de vii, între cari, via ce-i rămăsese, nu era dintre cele mai mari.  Era însă foarte bine așezată, pe o colină, toată ziua-n bătaea soarelui, cam ferită de vânt, plină de pomi roditori.  Casa era mică dar foarte drăguță, curată și gospo-dărească.  Oricât câștiga de mult, cheltuia atât că nu i se a-legea mai nimic de câștig, și nu mai avea moșia în socoteala căreea să alerge la împrumuturi.  Astfel, se văzu fără bani d-ajuns în cât să plece în străinătate, ca de obiceiu, cu vr-o mititică păsărică de-a culiselor teatrului.  Totuși, fără amărăciune, în chip firesc, se hotârâ la singurătate.  Iși făcu proviziune de cărți din cele mai de curând apărute, de literatură, de sociologie, de filo-zofie, — și se retrase.  Poate că nici odată nu gustâ cu adevărat farmecul singurătății și nu înțelese ca acum poezia unei vieți în mijlocul naturii.  Cititul îl apleca la cugetare și orele de recreație, la contemplare.  Era mulțămit că se află singur, netur-burat, fără vre o grijă.  De altfel grijile nu-l prea munciseră mai nici odată, de aceea nici nu îmbătrăniă.  Reîmprospătându-și cunoștințele și ideile prin scri-erile citite, ajunse Ia dorința de-a scri și el ceva.  Discursurile lui îi dădură destul material și așa se puse pe lucru și alcătui „cartea unui om politic” cu vederi înaintate, întinse asupra întregii organizațiuni a Statului, în care poporul să poată a-și spune cu-vântul pe temeiul votului universal.  El răspundea, — acelora ce ziceau că mai întâi să se cultive și apoi să ajungă la viața politică, — prin ideea că, așa cum e astăzi, poporul se poate folosi de votul universal ca să ajungă mai degrabă a se cultiva și mai cu temeiu.  Socotindu-l mereu ca minor cu tutelă, îl lipsim de voință, de puterea de-a cugeta prin sine însuși, de-a lucra in libertate.  Era apoi o greșeală să se tot spună că poporul nu-și cunoaște nevoile și că trebue dus de mână ca un orbeț.  Să fie sfătuit, da; să nu mai fie însă lăsat de-oparte iar în loc de sfaturi să primiască porunci și legi care foarte puțin i se potrivesc, întru cât la alcătuirea lor nu a avut cum să-și spue cuvântul.  In lucrarea aceasta reînvia generosul de odinioară, uitând că era omul politic al unei stări înapoiate.  și poate că era sincer în credințele lui: și poate că spera în adevăr să izbutiască, cu timpul, a statornici curentul sănătos al acestor credinți în partidul în care se află numai în scopul acesta.  Că avea ambițiunea de-a fi ministru, că era vanitos, că-l măguliă ideea că era o putere în partid, acestea erau poate numai vestmântul mai mult exterior potri-vit timpului, oamenilor și împrejurărilor.  In adâncu-i rămânea omul de altădată care se adă-pase la izvoare de lumină altruistă în Occidentul plin de fapte mărețe,  Destul că nu se judeca pe sine spre a stabili com-parațiuni, pentru el, între asemenea credinți și anume porniri și fapte personale de ordine intimă.  Era mulțămit, așa cum se afla, așa cum cei din jurul lui îl primiau să fie, așa cum lumea politică îl prețuia.  Egoist în fapte, generos în idei, — acesta era omul.  Le trecuse dar aceste doo luni, aproape fără să simtă, și, la capătul lor, văzuucă s-a ales cu o lucrare de va-loarea căreea nu se îndoia: eru încă odată mulțămit.  Intru cât privia gospodăria viei, nu se interesă o singură dată măcar: eră grija vierului, acum,— și mai apoi a bătrânului Mihalache Albineț.  Acesta își știa socotelile.  Intru cât privise vieața lui aci, fusese cât se poate de frugal, — și asemenea cumpătare îi priise nespus de mult: îi îndreptase stomacul; îi înflorise sănătatea.  Numai când primise scrisoare că soția lui se întorcea în oraș, simți necesitatea de a pleca și el un-deva,—și se gândi mult, încotro?  Bucureștii, în August, nu sunt încă de suferit.  Ori cum, tot în Capitală deocamdată, și apoi, acolo, va vedea și va face.  — Am uitat să vă spun, le zise, soției și fiicei, în acea seară, pe timpul cinei.  Când mă întorceam azi, dela vie, am întâlnit pe strada Domnească, pe un bun prieten, pe Cezar Arineanu. . .  Oltina tresări; obrajii i se acoperiră cu bujori; se simți stânjinită, și, ca să nu i se prindă de veste turburarea, luâ sticla și își turnâ apă în pahar.  — Arineanu?  E domnul care ne-a oferit trăsura, la debarcader, zise Olga.  și povesti întâmplarea.  — E foarte cum se cade tânăr, răspunse Gheorghieș, — și li-l descrise, ca perfect cunoscător de oameni, cu căldură și cu simpatie, cum de obiceiu nu prea făcea cu alții.  Era semn dar, că în adevăr tânărul avea însușiri deosebite.  Cred că va veni mâine să vă facă vizită, fiindcă l-am invitat, urmâ el. . .  Iarăși lucru neobișnuit, — ceeace mirâ pe Olga.  Oltina se simți și mulțămită, însă și indispusă, după puține clipe.  —Î1 vom primi cu plăcere, zise muma.  Privind atunci la Oltina, îi luâ în seamă schimbarea și nu fu puțin surprinsă, — întrebându-se ce avea fata?  De obiceiu ea se rostia numai decât, când era vorba de cineva, dându-și părerea în privința caracterului.  Acum tăcea, și persoana în cauză nu era din acelea în privința cărora se tace.  Chipail schimbă însă vorba, dădu de veste că a doua-zi, seara, avea să plece la București, unde să îngrijiască de aparițiunea lucrării lui, acum, într-un timp priincios tipăririi, — și Oltina își schimbă și ea dispozițiunea.  Olga găsi prilej atunci să deschidă vorba despre dorința ce avea de a se așeza în București, cu totul.  — și doo sunt motivele puternice ale acestei ho-tărâri, urmâ ea cu tonul celui ce nu admite obiecțiuni: Oltina e în etatea când trebue să se gândiască la că-sătorie și în București va putea mai cu ușurință găsi bărbatul care să-i convină, iar al doilea motiv e că voiu putea să dau de acolo avântul ce trebue, socie-tății noastre culturale.  Până acum am adunat, de acuma e timp să începem a da venitului întrebuin-țarea priincioasă.  — Foarte bine, Olgo; foarte bine, răspunse Gheor-ghieș, fără să arate cât de puțin viua contrarietate ce simțiă.  — țin să te asigur, Gheorghieș, îi zise Olga, în chip foarte firesc, că nu-ți voiu jigni întru nimic de-prinderile.  Casa ce voiu căuta, va fi așa, încât să putem a ne avea îndemâna, fiecare, iar față cu lumea, să părem. . .  ca lumea. . .  Ușoară roșeață trecu repede pe obrajii lui; în pri-viri avu scânteierea de-o clipă, a ciudei: în cuvintele ei fără amărăciune aparentă, străbătea tot trecutul de suferință al femeei delăsate.  Pentru întâia oară se simți stânjinit, aproape rușinat, dar și înciudat că i se făcea imputarea: amorul lui propriu n-o putea primi.  Totuși, fisionomia nu i se turbură, glasul nu-i vădi nici de astădată sufletul.  — Rămâne să hotărâți ce faceți cu casa aceasta, iar eu, cum voiu vedea la București, că începe a se pune biletele „de închiriat”, te voiu ruga să vii, d-ta singură, ca să alegi. . .  — Casa de aci, Gheorghieș, va trebui s-o închinăm.  Nu e bine s-o vindem.  Cine știe cum vor veni împre-jurările, și s-ar putea, după măritișul Oltinei, să mă retrag aci. . .  — Așa dar, Oltina s-a făcut de măritat, zise el, zâmbind.  Par-că nu-mi vine să cred că au trecut anii prea repede și că pot fi socru.  Ce etate ai tu, Oltino? . . .  — Am împlinit 22 de ani, tată, răspunse fata, ușor zâmbind. . .  — Doozeci și doi ani! . . .  Nu se poate. . .  Ați greșit socoteala. . .  și, ridicându-se, își arunca ochii în oglindă, și își netezi frumoasa-i barbă, bine pieptănată, căreea de abia câte un fir alb îi turbura ici, colo, unda neagră ca abanosul, plină de sclipiri.  Olga avu un zâmbet de haz în fața acestui gest de cochetărie a omului ce nu se voiește bătrân cu în-fățișarea.  — Nu; nu-i adevărat, Oltino, îi zise, venind lângă ea: nu ai 22 de ani. . .  și-i netezi bogata podoabă de păr, tot atât de negru și de sclipitor.  — Dar etatea mea nu te poate îmbătrâni de loc, tată,—îi zise fata, privindu-l cu dragoste. . .  — Vorba e, — voiu fi eu socru?  — Cât despre aceasta nu zic numai decât că e timpul, răspunse Oltina, ușor înroșindu-se. . .  Fără voe i se ivi înaintea ochilor bărbăteasca înfățișare a lui Arineanu, — iar inima i se bătu ceva mai tare.  Acest lucru iarăș o necăji.  — In fine, zise Gheorghieș, după așezarea voastră în București, vom vedea.  Iar în gând i se arătâ, repede și cu limpezime, altă fază a libertății lui: copila, măritată; soția lui iarăș la Galați în casa ce-și-o păstra! . .  A doua-zi, pe la orele cinci Mihalache, singurul servitor bărbat în casă, își arătâ chipul, înviorat, în privazul încăperii în care muma și fata se ocupau cu socotelile societății.  Se apropiâ apoi și înmânâ Gigei o cartă de vizită.  — A!  domnul Arineanu?  L-ai poftit în salon?  — Da, cuconiță. . .  Olga se ridicâ repede; Oltina rămase cu condeiul în mâriă, foarte îmbujorată la față și aproape încurcată.  Simțind cum o privește mumă-sa, se ridicâ și lăsâ condeiul.  — Nu-ți face plăcere vizita lui?  o întrebâ muma, surprinsă de înfățișarea fetei.  — Dinpotrivă, mamă, răspunse cu liniște. . .  Mă duc să mă orânduiesc puțin. . .  — Bine, Oltino.  Mihalache, du-te de spune și domnului.  și d-na Chipail veni în salon, unde Cezar aștepta ca pe ghimpi.  In mintea lui se făcuse lumină: îi plăcea Oltinade nu mai putea și gândul de însurătoare i se înfățișase pentru întâia oară, dar foarte hotărât.  îl neliniștia însă atitudinea fetei; poate că nu-i plăcea ei. . .  Ce greu ar fi fost atunci!  Salonul era foarte încăpător, însă foarte simplu mo-bilat.  Nimica de prisos; orânduirea bună și curăția, în lumina nu prea vie, îi da înfățișare plăcută.  Numai portrete de familie și doo trei încercări de pictură puțin izbutite.  El se uita tocmai la portretele doamnei și domni-șoarei de gazdă când Olga intrâ.  Aproape emoționat înaintâ și-i sărută mâna.  — Îți mulțămesc, domnule Ârineanu, că ne faci plă-cerea aceasta.  Poftim de șezi, te rog.  Bărbatu-meu ne-a vorbit cu mare însuflețire de d-ta.  — Negreșit, din prietenia ce-mi face onoare să aibă pentru mine, răspunse el, înroșindu-se. . .  Doamna Chipail îl observă cu luare aminte o clipă și numai acum își dădu seama cât era tânărul de bine înzestrat fizicește.  — Prietenia poate înfrumuseța obiectul, fără să se depărteze de realitate, când cel ce-l descrie e convins de calități sigure.  — Vă mulțămesc, doamnă, pentru buna părere ce v-ați făcut de mine. . .  Sper să nu-mi-o pierd în ochii d-vs. . .  — Veți sta mult în Galați?  — Mâine plec în județ, la lucrările ce am, și peste o săptămână mă întorc aci, unde am alte lucrări, în port.  — Atunci ne vom mai revedea. . .  — Dacă-mi permiteți. . .  și se ridicâ repede: Oltina intra.  Ce se va fi gândit, nu știu; se gătise însă cu în-grijire în acele câte-va minute, și era foarte drăguță;  — Vă salut, domnișoară. . .  — Bine-ați venit la noi, domnule, îi zise ea, întin-zându-i mâna.  Ce glas plăcut 1 ce privire dulce! . .  Privire, obișnu-ită, negreșit, căci înfățișarea-i era destul de rece.  Olga luâ seamă și se simți nemulțămită; de aceea căutâ să întrețină convorbirea și să facă pe Oltina să ia parte la ea spre a o dispune mai bine față cu tâ-nărul.  Oltina înțelese silința mume-si și fiindcă de altmin-trelea nu-și putea lămuri sie ce avea în contra acestui om, se lăsă firii sale bune și putu fi mai familiară.  Când se ivi Gheorghieș, se vorbia despre viața din Capitală, pe care Cezar o arăta cu oarecare spirit satiric în ce privia anume pretențiuni ale lumei care dă tonul.  Interveni și Gheorghieș, adăogând la satiră sarcas-mul și apoi dedându-se la critică serioasă socială, cu toate că unul din factorii ce se cuprindea în această critică, era negreșit și el.  Cezar îl avea deja înaintea ochilor, din trecut, însă nu voi să se dueleze cu cuvântul, cu acest spirit în adevăr superior, dar cu scăderile morale pe care însuși le biciuia.  După plecarea lui Cezar, Oltina își mărturisi că-i plăcea. . .  Rămânea numai să-și lămuriască, dece nu putea să-și dea inimii avânt neîngrădit de „acel ceva ascuns” în adâncu-i?  Nu era antipatie și nici nu putea fi; nu era însă nici prietenie hotărâtă, pe care, firea ei sinceră o da fără șovăire, când o da.  Iar când își aduse aminte de vorba dintre mama și tatăl ei, cu privire la măritișul ei, — i se și ivi Ari-neanu, ca pretendent. . .  îi păru chiar ceva preursit. . .  și se înfiorâ. . .  Da, se putea, și nici o piedecă nu putea fi. . .  Presimți că părinții-i-ar fi întins mâna, cu plăcere. . .  Ea însă, - ea?  și iarăș „acel ceva ascuns” o făcu să nu se simtă voioasă, să nu primiască lucrul cu toată inima.  III  Toată ziua soarele dogorise.  De pe cerul limpede și adânc razele se împrăștiau prin aerul uscat, arzătoare și orbitor de luminoase.  Praful străzilor se ridica în milionimi de părticele fine, pe cari adierea le ducea și le grămădia în zări, unde făceau ca un văl subțire care închidea la față albastrul cerului.  Centrul capitalei, udat de câte-va ori în mersul zilei, dacă era lipsit în răstimpuri de asemenea oaspe su-părător, avea totuși un aer greu de respirat.  Asfaltul trotuarelor bulevardelor dogoria, întipărin-du-și urmele călcâelor trecătorilor plictisiți de căldură.  Casele își întindeau umbrele cu felurite forme fără să dăruiască și răcoare în cuprinsul lor.  Arborii tânjiau.  Frunzele, la cei mai tineri, nu puteau rezista arșiței și se răsuciau aproape uscându-se.  Cas-tanii luaseră deja bronz tomnatec și înfățișare de tim-purie tristeță.  Acum, soarele, se lăsase spre zarea apusului.  Palatul de la Cotroceni înnota, cu verdeața sumbră din juru-i, în văpaea de foc amestecată cu praful pe care adierea nu-l putea risipi.  In dreptul străzii Regale, globul înfocat se pogora în aceeaș atmosferă învăluită.  Din pietrele străzilor, dela pereții clădirilor pornia zăduf; apa aruncată, ridică aburi greoi.  Răcoare dorită, nicăeri.  Trăsurile treceau împrăștiâhd stropi de pe urma ro-ților, umplând aerul de sgomot, — în silă duse de caii plini de nădușală, — după cum în silă treceau pietonii ștergându-și des frunțile.  La toate vitrinele prăvăliilor din piața teatrului fu-seseră trase perdelele și lăsate acoperemânturi de pânza.  Acum, începuseră a se ridica perdelele și a se în-vălui la loc acoperemântele: obiectele expuse la vi-trine dădeau altă înfățișare pieței, de locuri locuite, de viață.  Pe la mesele berăriilor se așezau consumatori cu speranța să afle răcorire în paharele cu bere, aștep-tând ca din seninul cerului să se coboare aerul nopții, cel mai bun răcoritor.  și par-că nu era să le fie înșelată așteptarea.  O blândă adiere prinse a vântura cele de pe urmă dogoriri și miasmele.  Peste puține minute umbrele serii începură a se cerne și a cobora odată cu ele plăcuta răcoare din înălțimi curățite.  În apus văpaea trecuse de la roșu înflăcărat, la gal-ben roșatec fără răsfrângeri, apoi la vioriu și verde șters, — iar acum azurul serii rămânea limpede și li-niștit.  Luna fusese de față la asemenea prefacere, palidă, aproape albă, muncită par-că de cine știe ce suferință ascunsă pătrunderii omenești.  Treptat cu schimbările din raza pământului, veci-nul său apropiat, ea se reculegea par-că, prindea față și odată cu lăsarea umbrelor, redevenia doamna Spațiului în Timpul ce va fi trecând, poate, și pentru dânsa.  Dulce zâmbind omenirii începu să-și resfire lumina pe undele care aduceau din ce în ce răcoarea, în vreme ce seara își orănduia podoaba de stele, pe cosița bruna, bucuroasă s-o treacă nopții cu mai deplină strălucire.  In una din stradele vecine cu bulevardul „Ferdinand” casa ce locuește Mihail Panaiotidi vine chiar la stradă, cu o fațadă, iar grilajul de fier al curții se întinde pe vr-o cincizeci de metri până la altă casă ce alcătue colț de stradă.  Casa e cu doo caturi, cu ferestre mari cu obloane ca „jaluzelele”: ochi cu numeroase pleoape, prin care, dinlăuntru în afară 'se vede prin o lumină potolită.  Ușa de la intrare, foarte naltă și largă, e de ștejar frumos sculptat cu 2 ferestre cu zăbrele de fier, au-rite, la mijloc purtând inițialele numelui proprietaru-lui, de asemenea aurite.  Casa e de stil „rennaissance” clădită numai de vr-o șapte opt ani, în locul alteea, vechi, clădită de Pana-iotidi tatăl.  Astfel se lămurește ființa tinerei și frumoasei grădini ce înconjoară curtea din față cu toate clădirile secundare din jurul ei.  Această curte, destul de spațioasă, e pavată cu mici patrate de bazalt gălbuiu, având în mijloc doo brazde pentru flori de-alungul unui basin de marmoră, mai mult hingăreț și el, de cât larg.  Poarta, de fier, cu doo felinare ce se aprind în toată seara când familia e în București.  Grădina, destul de lungă și de largă, mărginită cu alte curți și case nu prea mari, nu prea înalte, are aer pe care-l ține curat și răcoros udarea deasă și umbra măreților copaci bătrâni.  Un pavilion deschis, pe o moviliță plină de jur îm-prejur cu iarbă deasă, la timp cosită; alee foarte bine prunduite și bătăturite, plante, Hori, bănci, mese, — îi dau grădinii înfățișarea unui plăcut loc de plimbare și de odihnă, ferit de priviri indiscrete.  Toată fațada dinspre grădină c acum cu obloanele înlăturate, cu ferestrele deschise; cea dinspre stradă, cu obloanele cu totul închise.  Din sofrageria, foarte spațioasă, pe trei uși-ferestre se comunică cu o terrață largă împodobită cu plante, de unde se coboară în grădină pe din doo părți, pe scări de piatră cu balustrade de fier lucrat în ronduri și flori.  Mobila acestei încăperi e foarte artistic lucrată.  Ta-vanul e de lemn sculptat și aurit; păreții, până mai sus de jumătate sunt îmbrăcați de asemenea cu lemn de stejar.  Desemnurile sculpturii sunt în motive ro-mânești, la toate mobilele, la toate podoabele.  De altmintrelea, în toată casa, mobile și zugră-vire cu uleiu înfățișează numai motive românești.  Co-voarele de pe parchete sunt toate din mâini meștere românești ieșite, cu adevărată artă lucrate și fiind o bogăție ca preț, ca armonie de desenuri și de colori.  Se vedea o voință și o pricepere, foarte deosebite, — și acestea combinaseră și dăduseră direcțiune exe-cutării, cu răbdare și cu luare aminte ca toate să iasă bine.  In acest cuprins bogat care înfățișa, tendențios par-că, năzuința unei vieți cu totul românească, era acum, în faptul serii, obișnuita mișcare premergătoare cinei.  Se așezase masa în grădină supt un nuc foarte stu-fos, încărcat cu roade, masă foarte curată dar simplu împodobită cu cele trebuincioase.  Pe chiar trunchiul nucului se făcuse loc pentru un felinar la care veniă gazul, așa ca lumina să fie în-destulătoare.  Era atât de frumos decorul și răcoarea atât de plă-cută, încât nu-ți mai venia să te depărtezi de ase-menea loc priincios pentru liniște.