IOAN SLAVICI.  MARA  — ROMAN —  BUDAPESTA  INSTITUTUL TIPOGRAFIC SI DE EDITURĂ "LUCEAFARUL".  STR.  MORAR NR. 10  1906  Editura Institutului de arte grafice „Luceafărul”  Toate drepturile rezervate  — Reproducerea este oprită —  CAP.  I.  Sărăcuții mamei  A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tînără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.  Nu-i vorba, Bîrzovanu, răposatul, era, cînd a fost, mai mult cîrpaci decît cizmar și ședea mai bucuros la birt decît acasă; tot li-au mai rămas însă copiilor vreo doo sute de pruni pe lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre.  Apoi, mare lucru pentru o ' precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăș, iar la Arad te duci în doo ceasuri.  Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului, unde se adună la tîrg de săptămînă murășenii pînă de pe la Sovîrșin și Soboteliu și podgorenii pînă de pe la Cuvin.  Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stîng, unde se adună bănățenii pînă de pe la Făget, Căpălnaș și Sîn-Miclăuș.  Vineri noaptea, după cîntatul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.  Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești 1a Radna ori la Lipova.  Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu ciștig puțin decît ca să-i „clocească marfa.  Numai în zilele de Sîntă Mărie se intoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.  Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murășu-lui, e mănăstirea minoriților, vestita Maria Radna.  Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetă-ții de la șoimoș; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul scli-picios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al țării Ungurești.  Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.  Căci e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrămează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se sînt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.  Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu.  Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă.  E însă altceva la mijloc.  Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească.  Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu pra-porele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîn-tînd psalmi și litanii.  Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale.  De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dinsa, îi dă puțin înainte și le zice: „Inchinați-vă și voi, sărăcuții mamei!  Sunt săraci, sărăcuții, că n-au tată; e săracă și ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase cînd se duce la tîrg?  cum ar putea dînsa să stea de dimineață pină seara fără ca să-i vadă?  Cum, cînd e atît de bine să-i vezi? !  Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîr-guiește și se ceartă cu oamenii, se mai ia și de cap cîteodată, plînge și se plinge c-a rămas văduvă, și apoi se uită inpregiur să-și vadă copiii și iar rîde.  „Tot n-are nimeni copii ca mine!  își zice ea, și nimeni nu poate s-o știe aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede mereu copii și oameni și nu poate să vadă ființă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei.  Mult sunt sănătoși și rumeni, voinici și plini de viață, deștepți și frumoși, răi sunt, mare minune, și e lucru știut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.  Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepeptănați și nespălați și obraznici, sărăcuții mamei; dar tot cam așa e și mama lor ea însăși; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? '  cum ar putea să fie copiii săraci, care își petrec viața în tîrg, printre picioarele oamenilor?  Muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vint, Mara stă ziua toată sub șatră, în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce.  La stînga, e coșul cu pește, iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru „vornoviști, pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă.  Copiii aleargă și își caută treabă, vin cînd sunt flăminzi și iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioși, mai se bat 'fie între dinșii, fie cu alții, și ziua trece pe nesimțite.  Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiți, adorm, în vreme ce ea gătește mincarea.  Mănincă însă mama și pentru ea, și pentru copii.  Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîne.  Apoi, după ce a mai băut și o ulcică de apă bună, ea scoate săculețul, ca să facă socoteala.  Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viața.  Scăzînd dobinda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mine, se duce la căpă-tîiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrînețe și pentru inmormintare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică.  Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai cîte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se imprumută pentru ziua de mine.  Cind poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămîne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gînduri și începe în cele din urmă să plingă.  Nu doară că i-ar fi greu de ceva; cînd sîmte greul vieții, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri.  Ea își dă însă seamă cît a avut cînd a rămas văduvă, cît are acum și cît o să aibă odată.  și chiar Mara să fii te moi cînd sîmți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineața pînă seara și să știi că n-o faci degeaba.  Peste zi ea vede multă lume, și dacă-i iese-n cale vreo femeie careț place și ca fire, și ca stare, și ca înfățișare, ea-și zice cu tainică mulțumire: „Așa are să fie Persida mea!  Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-și zice: „Așa are să fie Trică al meu!  Era una, preuteasa de la Pecica, o femeie minunată, și dulce la fire, și bogată, și frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi incumătat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot așa, ba chiar mai și mai.  Iar preuteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugărițele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că și Persida are să stea cel puțin cinci ani la călugărițele din Lipova.  A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.  Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise noo ani, și Mara nu se putea hotărî să dea atîta bănet - pentru nimic.  Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăși o știa mai bine decît orișicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.  Trică îi făcea mai puțină bătaie de cap.  Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru și iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ținea tăierea cărnii în arîndă și avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova.  Minunat om!  — așa trebuia să fie și Trică!  Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă școală: atît ca să-l primească ucenic.  Maica Aegidia cerea însă mult, șase florini pe lună, și pe deasupra mai erau și alte cheltuieli.  „Hm” zise Mara, încrețindu-și sprîncenele, și începu să facă în gîndul ei socoteala cam cîți oameni vor fi trecînd în fieștecare an peste podul de plute de pe Murăș.  Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe țărmurii Murășului.  Ce-ar fi fost adecă dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arînda podului?  Putea să dea mai mult decît alții, fiindcă nu voia să cîștige decît cei 60 florini și încă ceva pe deasupra.  Apoi mai cîștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.  Stetea Mara, stetea și număra în gîndul ei banii, cîte doi creițari de om și cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încît ochii i se umpleau de lacrămi.  S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ți vezi fata preuteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor și inima să nu ți se moaie? !  Că lucrurile ar putea să vie și altfel, asta Mara nu putea s-o creadă cînd vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate.  CAP.  II.  Maica Aegidia.  Maica Aegidia era mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrămi de văduvă: ea a stăruit ca maica priorița s-o primească pe Persida și pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai și alergat pe la d.  Hubăr, economul orașului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.  Erau creștinești faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulțumită de a le fi săvîrșit.  Sidi era, ce-i drept, foarte deșteaptă și, din clipa cînd se despărțise de Trică, se făcuse tăcută, așezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ții peptănată și cu mînile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință.  Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrămile ei, se mulțumea și cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa.  Iarna, în sfîrșit, după ce Murășul a înghețat și nimeni nu mai plătea cei doi creițari, maica cea cu căutătură aspră punea toți cei cinci florini de la dînsa și era foarte mulțumită că Mara o mai ajută și ea la îmbrăcămintea copilei.  Serile apoi Mara își făcea, ca de obicei, socotelile și tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrămi.  Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri.  Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită.  „Mai bine moartă!  Dar nu!  asta nu era cu putință: neam de neamul ei n-a fost om smerit; tot creștini adevărați!  Apoi Trică se făcuse și el băiat așezat, ascultător și bun școlar.  Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.  Așa, citeodată, își mai aduc, nu-i vorba, și ei aminte de timpurile trecute.  Într-o frumoasă zi de primăvară d.  învățător Blăguță a venit mai tirziu decît de obicei la școală.  Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murășul se umflase și apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit.  și era lucru știut că, în lipsa d-lui Blăguță, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ție buna rînduială — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre școlari.  dar învăța bine și era băiatul turtelarului din Radna.  Una e însă Blăguță și alta Costi, deși era băiat de turtelar.  In fața d-lui Blăguță, Trică stetea smirna, iar cu Costi se bătuse adeseori în piață, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amindoi, cuSida, în capul lui, și rar scăpa Costi cu fața curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica- și ar fi sărit și în foc pentru frățiorul ei.  Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru față cu Trică, pe care îl știa acum singur.  — Trică — strigă el răstit — stăi frumos!  Trică se ridică indrăzneț în picioare: i se făcuse o nedreptale.  — șezi!  strigă Costi.  — Dacă vreau șed; dacă vreau stau, răspunse Trică.  Cine ești tu ca să-mi poruncești mie? !  Ceilalți școlari începură,să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni și ei și se simt mulțumiți cînd văd umilirea celor ce prea repede se înaltă.  Dar Costi, pui de om și el, nu voia să fie umilit.  — Afară!  — strigă el dăscălește — în genunchi!  și, rostind porunca, se și duse ca să-l apuce pe Trică.  Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simțea destoinic să ție piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, și el știa să mușce, să zgîriie și să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalți școlari se ridicaseră pe bănci și rîdeau cu hohote de cite ori Trică îl nimerea bine.  Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieșit și în genunchi nu l-a pus decît d.  Blăguță, care ținea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.  Ieșind din școală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creițarii și își vindea mărfurile.  Cît s-a bătut cu Costi și cît a stat în genunchi, o singură lacrămă nu i se ivise în ochi; abia acum, după ce se văzu singur, începu să șteargă din cînd în cînd cîte o lacrămă.  Ah!  cum ar fi voit să-l poată mușca pe Costi, încît urma dinților să-i rămîie toată viața!  Costi era însă mai tare decît dînsul.  "O să-l spui eu mamei — își zise băiatul — și o să treacă el pe la pod! "  Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea.  Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se plîngă, ca alte dăți, că e văduvă și că toți își bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.  „Ah!  — zise el suspinînd — de ce nu mai e Sida aici? ! ”  Da!  singură ea putea să știe ce va să zică a fi bătut de Costi.  El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut o dată pe cellalt țărmure, se duse ca din pușcă pînă la mînăstirea de călugărițe, trase clopoțelul de la întrare și spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soru-si ceva.  La călugărițele din Lipova nu puteai să vorbești cu orișicine orișicînd și despre orișice.  Sidi nu era însă oricine, și maica Aegidia cea aspră, fiind totodată și înțeleaptă, ținea să nu răscoale întreaga mînăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-și vadă fratele.  Astfel Trică n-a avut să aștepte mult.  — Ce e? !  întrebă ea răstită.  — Uite — zise el încet, ca să nu audă și sora Marta, care se afla în iatacul de alături — Costi m-a bătut.  — Te-a bătut el pe tine, și tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!  — Dacă el e mai tare!  Persida rămase cîtva timp pe ginduri, cu răsu-flarea oprită și cu ochii țintă la un colț.  — Haide! . . .  zise apoi și îl apucă de braț, ca să-l ducă spre ieșire, unde cheia era în ușă.  — Sidi, Sidi!  strigă sora Marta speriată și plecă s-o oprească.  — Haide!  grăi Persida mai tare.  Ea n-are voie să iasă după noi!  Ieșind apoi în stradă, ei o luară spre pod.  Da!  însă dincolo era Mara, și ea n-avea să-i vadă, nici să-i știe.  Pe țărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare șură de scînduri, în care se adună sarea adusă pe luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimpregiur.  În fața Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulțime de care, iar din sus de Sărărie e șirul de mori plutitoare de-a lungul țărmului.  Persida și Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria și înaintară spre mori.  De cîte ori, vara, au trecut ei Murășul pe luntrița de la vreo moară!  Acum însă nu era vară, ci primăvară, și Murășul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vuitori.  Morile, care alte dăți se aflau în apropierea țărmurelui, de care erau legate prin o podișcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone.  Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă? !  Nu era chip!  și totuși cei doi copii bălani și cu obraj îi rumeni erau voioși: mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat.  Venea cu ele și o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna și de la șoimoș, se ivea pe ici pe colo iarba crudă și verdeața de salcie și de răchită.  — Stăi!  strigă deodată Persida.  Morarii cum se duc ei la morile lor?  Trebuie să fie pe aici pe lîngă țărmure vreo luntrită.  N-ai să te temi!  Tu știi că eu mă pricep la lopată.  — Eu să mă tem! ?  răspunse Trică.  N-am vîslit vara și eu? !  Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntrița precum îți place; acum însă Murășul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuți decît ți se păreau de pe țărmure și luntrița-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.  Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos și bine, mare minune, mai ales pe la vul-tori, cînd luntrița se învîrtea.  Oamenii de pe țărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntrița ușoară cu cei doi copii neajutorați în ea și începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriță și să le vie într-ajutor.  Ce ar fi putut adecă să li se întîmple?  Îi duceau valurile cît îi duceau și trebuia să-i scoată în cele din urmă la țărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce plutește pe ea.  Mai era însă în drum și podul, de care nu o dată se izbesc și se sfăramă plutele aduse din Ardeal.  Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.  În același timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugărițe cu un băiat.  O fată și un băiat!  S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat?  Degeaba i-ai fi spus că nu era, degeaba i-ai fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut.  Mai erau dar și alți oameni la pod, în fața mănăstirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.  Mara, podărița, vedea că o mișcare neobicinuită s-a pornit de la Sărărie și de la mînăstire spre pod.  Sări dar de la locul ei și grăbi spre Lipova.  Uitîndu-se-apoi încotro se uitau și oamenii, zări deodată luntrița purtată de valuri și alte doo luntrite mînate-de vîslași voinici, care grăbeau să o ajungă.  — Vai de mine!  strigă ea, cuprinsă de spaimă.  La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntrița care venea, venea mereu și iute spre pod.  Mara începu să alerge și să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori lun-tri cu sare.  Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpușică trasă pe sfoară, cu ochii ridicați spre cer, cu mînile încleștate și rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcă-toarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.  Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.  De la călugăriță gîndul ei trecu deodată la Perisida, și ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.  Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse și strîmbate în jos.  — Sfinte Arhanghele!  strigă apoi crucindu-se.  Sfîntă Marie, Maică Preacurată!  Bată-vă să vă bată, copii!  Nu — grăi dînsa mîngîiată — copii ca ai mei nimeni nu are 1  și adecă ce li s-ar fi putut întîmpla?  Printre pontoanele podului era loc de puteau trece și o sută de luntrițe!  Da!  da!  Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele și presimțiri orile.  Dar cum a ajuns Persida din mînăstire în mijlocul Murășului?  Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată.  știa un lucru: că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe.  Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!  Mara era însă femeie trăită în lume și știa că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ținea dînsa deasupra.  — Bine, maică — strigă ea — așa păziți dv.  co-piii?  Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?  Își frîngea mînile și nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.  — Las-acum, lasă!  grăi dînsa căită.  Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntrița a apucat-o-bine, a luat-o spre locul dintre pontoane și trece, trece, iat-o, trece!  Toți alergară să vadă cum luntrița intră sub pod, apoi se-ntoarseră și alergară pe-nbulzite, ca s-o apuce ieșind din jos pe pod.  Persida și Trică ședeau tăcuți și strîmtorați, căci, știau, ce-i drept, că de înecat nu se vor ineca, dar nici cu fața curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.  Peste puțin îi ajunseră apoi și morar îi ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînșii apucă lanțul luntriței și începură să vîslească spre malul de la Lipova.  Lumea se porni dar și ea înapoi, cu Mara și cu maica Aegidia.  Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida.  Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăstirii, și toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun.  Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată și sprintenă, și maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.  Iară Persida nu știa să spună decît adevărul.  Ieșind din luntriță, ea trecu iute, îndrăzneață și cu capul ridicat printre cei adunați pe țărmure și seduse drept la maica Aegidia.  — L-a bătut — grăi dînsa iute — i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămașă și l-a zgîriat la gît.  — Cine l-a bătut?  întrebă maica mai ușurată.  — Costi Balcovici, răspunse Trică rar și respicat.  Domnul învățător s-a dus să prindă pește, și Costi Balcovici a fost obraznic, iară eu nu m-am lăsat bălul.  — și eu vreau să-i arăt — adause Persida — că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic și n-are pe nimeni să-l ajute.  — Sărăcuții mamei!  grăi Mara înduioșată.  Se iubesc, maică, urmă ea ștergîndu-și lacrămile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.  Maica Aegidia era și ea înduioșată nu numai pentru că vedea lacrămi de văduvă, ci și pentru că înțelegea pornirea firească și bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.  — Iată, — zise ea cu liniște sărbătorească, — în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se slutesc unul pe altul.  și cîte sunt nenorocirile.  ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus.  La noi nu se întîm-plă astfel de lucruri!  — Se-nțelege!  grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum.  La noi e regulă!  La români însă toate merg una peste alta!  — Așa e, ziseră alți cîțiva, în vreme ce iar alții rîsără.  Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva români, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.  — Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia.  E și la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.  — E un păcătos Blăguță acela, adăogă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învățătorul din Radna.  Mara stetea ca pe spini.  știa că papistașii sunt un neam de oameni dușmănoși și ținea mult la Blă-guță, care era vestit cîntăreț de strană.  Îi mai tre-cea apoi, parcă, și un fier roșu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pină chiar și care, fără ca să plătească creițarii cuveniți.  Călugărița nu putea, în sfîrșit, să aibă dreptate.  — Dar fata mea cum a iesit din mănăstire?  zise ea rostind vorbele cam rar.  Tot învățătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăș?  Maica Aegidia se sperie și începu să tremure.  Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, și o trecură fiori reci cînd se gindi că oamenii aceștia ar putea să se pornească la ceartă.  Îi era ca și cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.  — Haide, Sidi, fata mea!  grăi dînsa grăbită.  Sărută mîna mamei și vino!  Mara ar fi voit să aibă cel puțin o ulcică pentru ca s-o sfărame în mii de bucăți.  Auzi vorbă!  Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, și ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni și care, să treacă fără creițari.  — Fata rămîne cu mine!  zise ea, deși numai cam cu jumătate de gură.  — Nu, mamă!  grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de rușine dacă nu s-ar fi putut intoarce chiar acum înapoi.  Ce-ar fi zis celelalte fete?  Eu — urmă ea — trebuie să mă intorc la lecțiune!  Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugărițele de pe țărmul stîng al riului.  — Așa este, grăi dînsa.  Te rog — adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara — vino și d-ta cu noi.  Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte doo veneau pe pod spre Lipova.  — Acum nu pot!  răspunse Mara și o porni răpede spre pod, ca să-și adune creițarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se lo după mumă-sa printre lumea ce se risipea.  CAP.  III.  Furtuna cea mare.  Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.  Peste jumătate de ceas toată Radna și toată Lipova știa cum s-au petrecut lucrurile pe țărmul Murășului, ba știa chiar mai mult.  Era lucru nemaipomenit!  O adevărată răzmeriță!  Călugărița aceea a zis că românii sunt niște nemernici!  Ba nemernic e Blăguță, care trebuie să fie alungat cu rușine de la Radna.  Ba nemernice sunt călugărițele, care nu știu să păzească fetele pe care părinții le lasă în grija lor.  Ba o nemernică e Mara, care și-a vîndut fata.  știa călugărița cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!  Așa se vorbea la Lipova și la Radna, și nu se vor-bea domol și cu bună chibzuință, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.  Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înțelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lățit, fiindcă era tîrg la Radna, și s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimașă trece crescînd din om în om.  Cel mai amărît dintre toți amărîtii era însă Blăguță, nenorocitul pescuitor.  Avea și el dușmani, pizmuitori, avea, ca toți oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau.  Avea însă și prieteni și binevoitori, care-l mustrau că li-a mai făcut-o și asta.  Se certa satul asupra lui, și el nu mai știa ce să facă.  și toate aceste pentru copiii Marei, de care toți în atîte și atîte rînduri se-mpedecaseră.  Om era și el; trebuia să-și verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strică și pe ceilalți copii.  Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat și cu mînile lăsate-n jos, apoi, plecat de la școală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.  — Săracul mamei!  zise Mara plîngînd la capul podului.  Ce putea dînsa să-i facă?  cum putea să-i ajute?  Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?  — Lasă, dragul mamei — grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită — căci am eu să te dau la o altă școală mai bună!  Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău și ca mama ta, ci să stea ei și copiii lor în fața ta cum noi stăm în fața lor!  Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu și are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!  Fața lui Trică se însenină.  Nu prea înțelegea, ce-i- drept, vorbele mumei sale, dar știa că are să meargă la altă școală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de rușine.  Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la școală.  Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mine, fie poimîne, cît mai curînd, îndată ce-și va fi făcut vreun rost pentru creițarii de pod.  Deocamdată treceau oameni și care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.  Peste noapte trecea de tot puțină lume de la Radna la Lipova ori înapoi.  Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi și pentru cîte zece crei-țari, ca să aibă un fel de socoteală cu el.  Tot putea însă Gheorghe s-o înșele, și de aceea niciodată ea nu l-a lăsat și peste zi să adune creițarii.  Atît era acum de hotărîtă să plece mîne la Arad, încît își călcă pe inimă și vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.  Seara apoi, după ce rămase singură și-și făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.  Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare și greu.  Nu-i vorba, cîștigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida și să-i mai rămînă și pentru cheltuielile ce voia să-și facă cu Trică.  Ba mai și rămînea ceva pe deasupra.  Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte și lui Trică?  își nedreptățea fata!  Nu-i vorba, ar fi putut să ia arînda în socoteala amindurora. . .  dar era atît de greu.  Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lucru care nu se vede?  Doamne, cîți oameni sunt cu multă știință de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă, ba poate chiar desprețuiți de alții care nu știu carte, dar au bani? !  În zadar!  mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea și voia bună.  Cum să dai banul pe care-l ai în mina ta, cînd nu capeți pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu știi dacă se va împlini ori nu?  — Ferit-a Dumnezeu!  grăi dînsa hotărîtă.  Ce-i în mină nu-i minciună.  Nu!  ea nu putea să se lepede de visul ei.  Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curățel și l-a dus, peste Murăș, la Bocioacă.  știa băiatul destulă carte ca să fie ucenic de co-jocărie, și mai învăța și de aici înainte duminecile și zilele de sărbători.  Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.  Ce-i drept, Bocioacă, el însuși om așezat și scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai căruia ochi îi plăceau, precum zicea el.  îi părea băiatul sănătos, deștept, așezat și sprinten.  Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufără în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepeptănat, nu putea să fie decît un obraznic?  — O, Doamne!  grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare încungiur că nu poate să-i primească băiatul ucenic.  O, Doamne!  zise iar și nu mai putea să zică nimic.  Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, și Trică iar stătea drept, cu capul ridicat și cu mî-nile lăsate în jos.  Care va să zică nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!  și toate aceste din vina Persidei!  Nu!  Persida nu putea să fie vinovată.  Vinovată era numai maica Aegidia, călugărița cea papistășească!  Nu!  nu!  Dumnezeu a voit așa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîn-dul cel bun.  — Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveti carte!  Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe pe Persida la călugărițe.  Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că și-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lăpădat-o.  Da!  urît, nesuferit era gîndul acesta!  Dar ce făcea apoi cu fata?  unde o ducea?  cum o ținea?  ce rost îi făcea?  Mergînd cu Trică spre mînăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.  Ce ar fi fost adecă dacă, după atîte nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ție pe Persida și fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică?  Avea atîta slăbiciune pentru copilă, și unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce și încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc și pentru o biată de fată săracă.  Era tare muiată Mara cînd a intrat în mînăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînși ai văduvei, de care se despărțise în împre-giurări atît de grele și de care se temea oarecum.  — Am să-i vorbesc maichii prioriței, zise ea strîmtorată.  Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune.  O iubește și maica priorița.  „Am să-i vorbescˮ avea pentru Mara înțelesul „lucru e făcutˮ.  — Apoi — urmă călugărița — am să-ți dau și o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriților.  țin și părinții copii săraci, care umblă din mînăstire la școală.  Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească și pe el.  Mara era foarte fericită și foarte grăbită, ca nu cumva să-și schimbe din nou gîndul.  Plecind de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-și caute căruță, ca să nu mai peardă și ziua de mîne, căci îi era foarte greu să-l știe pe Gheorghe adunînd creițari la pod.  Pe la amiazăzi era la Arad.  Își pusese-n gînd să meargă fără întirziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă și ținea să se mai gindească.  Îl vedea pe Trică școlar harnic; îl vedea ieșit din școli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui.  Iară ea era tot Mara cea veche.  — Nu!  nu!  — zise ea — nu-mi instrăinez eu copilul meu, căci acesta e singurul pe care-l am.  Erau și-n Arad cojocari, mai și mai decît Bocioacă de la Lipova.  Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sirbul cel bogat, care lucra iarna cu doosprezece, iar vara cu opt calfe și era vestit în piața Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.  În zadar!  îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat incă, fiindcă avea Mara și aduna mereu.  CAP.  IV.  Primăvara  Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.  Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.  Copiii, așa săraci cum rămăseseră, creșteau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creițarii la capul podului.  Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepeptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel.  Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ținea mai drept decît odinioară.  Se sîmte omul care are și-l vezi cît de colo pe cel ce se sîmte.  și dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta și bine, și rău.  Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-și prea bate capul cu alții; cînd te afli însă în strîm-torare, te uiți bine împregiurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.  Au simțit-o cei strîmtorați pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, așa, cu o sută, cu doo, fie ca să-și cumpere o pereche de boi, fie ca să-și dreagă casa, fie ca să împlinească prețul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare.  Pînă la toa-mnă, cu camătă bună, se înțelege.  — N-am, zicea Mara.  De unde aș putea să am eu?  și asta i-ar fi și rămas vorba dacă n-ar fi fost la mijloc și camăta.  Chiar mică fie, dar tot e ceva.  — Uite!  Am ceva — grăia dînsa — nu atîta cît ceri, dar știu pe cineva care are: să iei jumătate de la mine și altă jumătate de la dînsul.  Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orășenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beam-terilor, al preotului nemțesc de la Lipova și al maichii Aegidiei.  Hubăr era măcelar, dar nu mai știa ce se petrece în măcelărie.  Asta era treaba nevestei și a feciorului său Națl, un băiat încă tînăr, dar deștept și harnic, care purta gospodăria cu doo calfe.  Hubăr el însuși petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucînd cărți cu popa și cu directorul de la Steueramt, d.  Liubicech.  Ca femeie cu minte, Mara știa că n-are niciodată să-și peardă banii dacă face tovărășie cu Hubăr.  Cîștiga, ce-i drept, mai puțin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pișca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plățile, și, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.  Creșteau dar și ciorapii deodată cu copiii.  Tu, Doamne!  cum cresc toate în lumea aceasta.  Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic pe patru ani și se și pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deșirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute.  Păcat numai că trecea și acuma săptămîna fără ca el să se spele și să se peptene: aceasta nu se face, așa știa el, decît duminecile și zilele de sărbători împărătești, după prînz, ba chiar și atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăș.  Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea așa, din Pasti în Crăciun.  Se obicinuise atît de rău acolo, în mînăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă și trei zile depline rînduia mereu și curățea pînă și prin podul casei.  Păcatul acesta căzuse pe dînsa mai ales fiindcă în mînăstire nu mai stetea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stetea tocmai la locul lui.  Mara era, cît stetea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce.  Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dînsa.  înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frîngi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.  Nu!  asta nu putea să rămiie așa.  știa Mara că vine frumusețea și se trece, și-i venea să geamă de durere și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămiie pe veci înmărmurită, ca vecinic oamenii, vă-zind-o, să strige cuprinși de mirare: „A fost odată o Mară și aceasta e fata ei: copii ca dînsa nimeni n-a mai avut! ”  și totuși voia s-o țină ascunsă și tresărea adeseori cuprinsă de gindul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o instrăineze, s-o facă muiere.  În zadar!  Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.  și iarăși altă 'groază o cuprindea, și sărea nopțile speriată din somn, ca să alerge peste Murăș și să-și aducă fata acasă.  Auzise atite povești despre fete frumoase adime-nite de călugărițe, că să ieie vălul și să rămiie viața lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund.  Iară Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se sîmțea bine în mînăstire, Persida se sîmțea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.  Sărmana mamă!  Cum să tină ea la casa ei asemenea fată?  Cît a ținut postul Paștilor, Mara a rînduit mereu, a curățit, a văruit și răsvăruit, și-a dres casa, și-a îngrădit din nou curtea, și-a cumpărat mai întîi masă, apoi și scaune, apoi și doo paturi noo, un dulap, ba pînă chiar și trei icoane.  Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunați cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simțea nici o trebuință; dar băiatul ei se făcuse calfă și-l aștepta ca să petreacă Paștile cu sora lui și cu muma lui; își aștepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, și ținea ca Persida să se simță bine acasă.  Sărmana mamă!  Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-și pri-mească copiii, neastîmpărul vieții cuprinsese pe fiica ei.  La colț de uliță, peste drum de mînăstire, era măcelăria lui Hubăr.  Hubăroaie, o femeie scurtă și cam groasă, ședea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnațl, tăia carnea și-o cintărea, apoi lua banii și îi dădea mumei sale, care ținea casa.  După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnațl făcea rînduială, strîngea fărămăturile cu măturișca, apoi, dacă timpul era frumos, ieșea în fața măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.  Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior.  Om de vreo doozeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obraj îi rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar.  Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.  Așa și era în adevăr.  Lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria.  Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră și se-nduioșa pînă la lacrămi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.  Așa și l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.  șvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic și chefliu, dar cam iute la fire, și puțin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni.  Lucrind cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîțiva ani, mai ales în timpul revoluțiunii de la 1848, o frumoasă avere.  încă mai bine li-a mers apoi după revoluțiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamț din Viena, la mare cinste și casa lor era pusă în rindul celor de frunte.  Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul și-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă.  Astfel mingîie-rea ei era Națl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită și încă de copil sîmțise că nu merg lucrurile bine în casa lor.  și dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.  Îl dăduse tatăl său la gimnaziul din Timișoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi.  Anul al cincilea, însă, după vacanța de Paști, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie.  S-a și făcut măcelar, însă firea nu i s-a înăsprit, și cînd ieșea cu șorțul lui curat în colțul străzii, îți venea să zici că nu e al lui șorțul, ci l-a pus numai așa, de încercare.  Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi văzut pe cineva la vreuna din ferestrile de peste drum.  și jos, și sus, ferestrile acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, și nu se deschideau niciodată.  Acolo dar el nu se uita, fiindcă știa că n-are ce să vadă.  Zidirea mînăstirii se sfîrșea însă în fața măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mînăstirii, împrejmuită, cu un înalt zid de piatră.  Ferestrile despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara, steteau aproape toată ziua deschise.  Națl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestri, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în fața grădinii.  Într-una din zile, ferestrile fiind deschise și izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stetea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.  Națl s-a dus să vadă și a văzut — nu fărămăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.  Nu-i vorba, n-avea nevoie să și fie pentru ca să-i pară frumoasă.  Ceea ce se ivește la fereastra unei mănăstiri de călugărițe are totdeauna ceva tainic și plin de farmec.  Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.  Din întîmplare, însă, Persida, care alergase și ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă și mai plină de farmec decît cum Națl era-n stare să și-o închipuiască.  El rămase uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăingeniți.  Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui.  Persida sta neajutorată în fața geamurilor sparte și nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.  Femeie mai așezată și mai cuminte, ba chiar călu-găriță, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Națl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii țintă la fereastră.  îl știa de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, și mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneț.  — Sidi!  grăi dînsa mîhnită și apucă fata de braț,ca s-o dea din vederea tînărului.  Rău a făcut, căci acum se opriră și ochii Persidei asupra tînărului cu șorț curat, cu obrajii rumeni și cu mustața mică, acum își dete și ea seamă de ce stă acel tînăr acolo.  Obrajii ei se umplură de sînge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.  Atît a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.  Taine mari și nepătrunse de mintea omenească!  Atît a fost numai, și gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseța zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiți și cu răsuflarea, parcă, oprită.  Se temea să mai între în casă, tremură cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita și nu-l mai vedea acolo, și totuși nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, își făcea mereu de lucru în casă.  Nu i-a făcut și nu-i făcea, nu i-a zis și nu-i zicea nimeni nimic, nu știa nimic, nimic nu gîndea și totuși, așa, ca din senin, se zbătea copila ca și cînd ar voi să scape, să fugă și să se ascundă în fundul lumii.  Iar doo zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemișcată și cu ochii țintă la el.  Era parcă perdută, căzută într-un fel de leșin.  Oamenii treceau de-a lungul uliței, și dacă el nu și-ar fi tras seamă, ea ar fi stat mereu acolo, în fața lui.  El însă iar s-a întors în fața ferestrelor care nu se deschid niciodată.  Nu se deschid, dar se pot deschide.  Da!  da!  nu e voie, dar cu putință este!  „Dacă voiesc, pot — grăi dînsa — și puțin îmi pasă.  Ce era adecă?  îi face vreun rău cuiva? !  păcătuia dacă deschidea fereastra?  „Ca el să știe?  grăi dînsa, apoi se duse cu pași hotărîți, deschise fereastra din fața măcelăriei și rămase dreaptă, înaltă și cu fața deschisă în ea.  Pe Națl, care stătea în ușa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.  El ridică fără de voie mîna stîngă la gură și îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.  Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.  Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimă-nui, și totuși ea se sîmțea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei și nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.  Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.  Da!  a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.  Dar, la urma urmelor, de ce a și deschis-o?  Numai și numai ca să-i arate că puțin îi pasă de dînsul, că 2poate, dacă vrea, s-o deschidă numai și numai ca să rîdă de dînsul.  Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie și să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în fata ferestrii.  Dar îi era rușine.  Era nesuferită viața aici în mînăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, și inima i se bătea mai iute și mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieși și va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poți vorbi.  S-a și bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia și s-o ducă acasă.  Ce om se făcuse!  Era tuns abia acum și îmbrăcat în haine neo-nouțe, din creștet pînă în călcîie toate noo.  Nu-i vorba, hainele îi erau cam largi și mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.  Deși îmbrăcat însă în haine noo, Trică se sîmțea foarte strîmtorat în fața surorii sale, care era și mai mare, și mai frumoasă, și mai nu știu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog.  N-o văzuse de un an pe soră-sa și acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept soră a lui.  — Trică dragă!  îi zise ea, întinzîndu-i mîna.  — Da — grăi dînsul turburat — am venit să mer-gem acasă. . .  și nu știa să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică „tu”, îi era greu să meargă, după ce ieșiră la uliță, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.  Erau, spre pod, doo drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.  Persida știa că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.  O noo ștrengărie!  Tocmai în fața măcelăriei Persida trecu ulița ca să apuce colțul, și acum i se împăingeniră ei ochii, și iar îi era ca și cînd un fel de leșin ar cuprinde-o.  îi era rușine, grozav de rușine, și își vedea, parcă, obrajii roșiți de năvala sîngelui.  Națl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, și cînd Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea perdută și barda îi tremura în mînă.  Hubăroaie se ridică din jeț și înaintă pînă în ușă; servitoarea, care ținea coșul ca să i se dea carnea, se uita și ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colț, se oprise un bătrîn și stătea cu gura căscată.  Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi pași în urma ei domol și cu capul ridicat.  — Trică — grăi dînsa după ce trecu de măcelărie— vino mai iute, nu mă lăsa singură!  — Frumoasă e, șerpoaica!  grăi Hubăroaie.  A cui să fie oare?  Mi-e ca și cînd aș mai fi văzut-o undeva.  Națl dete din umeri!  El știa, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu știa a cui este.  — E de dincolo, din mînăstire, răspunse servitoa-rea; o vei fi văzut la fereastră.  Obrajii lui Națl, și altfel rumeni, se făcură roșii ca bujorul.  — Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.  — Ai văzut?  întrebă d-l Berechi, bătrînul din cellalt colț, care acum trecuse ulița și stetea în ușa măce-lăriei.  — A cui e?  — Se poate să mai întrebi?  e leită muma ei!  — Așa e!  Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.  „Păcatˮ!  îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba.  Era oarecum înduioșată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă și să ai mamă pe Mara, precupeață și podăriță.  Cu totul altfel se înfățișau lucrurile în gîndul feciorului.  Era și el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda și să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei și să sfărame capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.  N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, și băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine și știa, la nevoie, și el să sfărame capete.  Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înțeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar și fetițele mici se uitau cordiș, cu coada ochiului, la sora lui și apoi își mai și întorceau capetele.  O înțelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîne cu fata ei la biserică, iar după-ameazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoți pe Trică la Arad, ca să stea o zi, doo la casa lui Claici.  De!  e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creițari pentru ea.  Fetele vreau să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă și să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-și întîlnească norocul.  și parcă știa Mara că aici, unde a crescut și unde toată lumea o știa de mică, fata ei n-o să-și poată găsi norocul.  Dar a venit fata acasă, și acum mama nu mai știa cum să se gîndească.  Lucrurile nu erau deloc cum ea și le închipuise.  Se bucura Persida c-a venit acasă și era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă și prin pregiurul casei.  Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala și neliniștea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată și bine îngrădită, nici la pereții de curînd văruiți.  Ba după ce a intrat și a văzut lucru-rile cumpărate cu atît amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca și cînd puțin i-ar fi păsul.  Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.  — O, Doamne — zise ea — dar ce să mai facem și la biserică? !  Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheață prin inimă.  În mintea ei dumineca și sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică.  Mai ales acum, de cînd cu lumea nemțească, era lucru nestrămutat că coșurile se adună, piața se deșertează și dughenele se inchid îndată ce clopotele sună de intrare.  Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biserică.  Nu-i vorba, s-a dus și Persida; era însă oarecum.  dusă cu gîndul și strîmtorată ca străinul între străini și tot ca niște străini se uitau și alții la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheață prin inimă și nu-i mai priia bucuria.  Se înșela, cu toate aceste, făcîndu-și gîndul nesuferit, că i-au momit călugărițele fata.  Îi era frică Persidei de oameni.  Vedea, ba simțea, oarecum chiar și pe nevăzute,că toți se uită cu ochii bine deschiși la dînsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și cînd tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla.  Îi era rușine ca și cînd toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mînile ei.  S-a dus, cu toate aceste, și după-ameazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-și ia pedeap-sa, dar s-a dus rîzînd, -fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îți vine să plîngi și să plîngi numai cînd vezi pe alții plîngînd".  Cu inima mereu încleștată și tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în fața unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă și cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orișicui.  Era deci obosită cînd s-a întors acasă.  Desi atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin fața lui.  Era obosită și i se ura, nu știa ce să mai facă acasă.  Erau Floriile pentru nemți; duminica viitoare urmau Paștile nemților; abia peste doo săptămîni aveau să fie Paști le românești: îi era, parcă, groază, cînd se gîndea că abia joi după Paști se va întoarce iar în mănăstire.  Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?  Mara vedea că fata ei n-are ce să facă și se simțea nenorocită că nu știe ce să-i facă.  Se ducea cu ea la denii, o ducea și diminețile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.  și zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase.  Murășul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal și se tăvălea alene spre șes.  Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele și plopii lăsaseră mîțișori, vîntul adia despre munți primăvă-ratic, răcoros.  — Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Paștilor nemțești.  — Dacă ții. . .  răspunse Persida alene.  Ei plecară la deal spre ruinele de la șoimoș, locuri lor atît de bine cunoscute.  Era în adevăr frumos.  Inima creștea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, și sîngele zvîcnea mai iute și mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.  — știi ce?  grăi deodată Persida.  Să trecem la Lipova.  Îți aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era și cită mulțime de viorele!  Era, nu-i vorba, mai frumos aici; dar frumos era și acolo; pretutindenea era frumos și bine.  — Dacă vrei!  răspunse dar Trică.  Apoi se întoarseră la vale, trecură Murășul, fără ca să-și mai pună viața în joc și fără ca să plătească creițarii, și o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.  — Să trecem prin oraș — grăi Persida — că e mai aproape.  Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, și prin oraș tot acolo ieșeau.  Sărmana copilă!  A trecut cu inima încleștată prin oraș și era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case.  Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul și să se întoarcă iar prin oraș, ca să apuce drumul pe la Sărărie.  Asta însă nu mergea.  — De — zise ea după ce sosiră între vii — tot e mai frumos la șoimoș!  — știu eu că e mai frumos!  îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîte zile de copilărie.  Da!  însă deasupra viilor mai erau și alții, care veniseră să caute flori și să vadă de acolo din deal Murășul și lumea cea mare și largă.  Persida începu să urce mai cu virtute.  A urcat, a căutat și-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraș la pod, obosită,frîntă.  Hubărnațl se întorcea și el obosit frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.  Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreap-ta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui.  Era greu afară din cale!  Cum să treacă?  cum să calce?  cum să-și ție mînile?  cum să se uite la ea?  să-și ridice pălăria ori să facă ca și cînd n-ar cunoaște-o?  Persida tresări cînd îl zări, își îndreptă trupul și își ridică capul.  Nu mai era obosită: îi venea să zboare de ușoară ce se simțea; era ca beată de gîndul c-a fost și el la Radna — să caute flori de primăvară.  Trecînd pe lîngă dînsa, el se uită zîmbind și cu fața deschisă, ca la niște vechi și buni prieteni, la Persida și la fratele ei, apoi își ridică pălăria și salută ca un băiat bine-crescut, încît Persida, așa înțepată cum era, trebui și ea să dea din cap.  — Cine e acesta?  o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.  — Cine să fie?  răspunse ea.  Hubărnațl.  — De unde te cunoaște?  — Nu mă cunoaște, dar cunoaște pe mama!  Trică se uită înapoi.  — Asa-i!  zise el.  Ăsta e Hubărnațl.  Mara se simțise și ea foarte măgulită cînd Hubăr-națl a salutat-o, în doo rînduri, la dus și la întors, mai altfel decît de obicei.  Măgulită se simțea dar și acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în fața copiilor ei.  N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-și mai putea găsi locul și a rămas în cele din urmă dusă pe gindiiri.  Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are.  Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce.  Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciu-mări, o viață plină de nevoi și de dureri: le presimțea, le vedea, le știa parcă pe toate cum vin.  — O, Doamne — zise ea cuprinsă de duioșie — ce bine e la mînăstire I Ce fericite sunt maicile!  Mara se cutremură în toată firea ei.  — Îți place ție fiindcă te-ai obicinuit cu maicile, răspunse ea.  O să vezi, însă, că e bine și afară din minăstire.  Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-și ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă și s-o ție cît de mult acolo, ca să se obicinuiască cu lumea.  CAP.  V.  Ani de tinerețe.  „Iar s-a întîmplat ceva! ˮ  își zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.  Stăpînul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stetea de vorbă cu stăpina, și stetea cam de mult, ceea ce nu era a bine.  A intrat de citeva ori în casă pentru ca să ridice masa și i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colț de masă, iară ea în cellalt colț.  Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl.  Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după infățișare prea tînăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva ușuratec, aproape ștrengăresc.  Gura îi era croită pe rîs, ochii îi jucau mereu în cap, și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri.  Deși ținea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trecere, pină chiar și cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă.  și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu nevastă-sa, care era așezată, cam țîfnoasă și neîngăduitoare.  Nu-i vorba, certuri nu prea erau între dînșii, fiindcă el ridea și făcea glume cînd ea îl mustra.  Ea se necăjea, se ințelege, cu atît mai rău, se intețea și de obicei incepea în cele din urmă să plîngă.  Cu asta se sfîrșea apoi vorba, deoarece el se ducea și o mingiia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dinsul, și toate erau bune deocamdată.  Rar se intimpla ca el, pierzindu-și sărita, să spargă ceva ori să o lovea-că.  Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mingiia și îl impăca dînsa pe el.  Niciodată el nu putea să plece de acasă mai nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul.  Nu putea să-și petreacă în tignă și știa că va trebui să se întoacă înainte de vreme.  De astă dată el tot rîdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plîngă, deși tare îi venea s-o facă.  Avea doo mari supărări deodată.  Ziua trecută, în dumineca Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăși, a oprit-o, cînd a ieșit din biserică, și i-a spus — ce rușine!  — că Națl stă gură-cască pe la ferești, ca să dea ochi cu fata Marei.  Atît îi părea de mare lucrul acesta, încît n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ținea foarte mult la mînăstire și la maica Aegidia îndeosebi.  A stat însă toată după-ameazăziua ea singură închisă în casă și s-a gindit cum și în ce fel să-i facă băiatului mustrări.  Spre marea ei mirare, spre ingrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a intors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.  A stat, a așteptat, s-a frămintat,s-a gîndit și răz-gîndit și a plins, cum plîng mumele cînd își văd copiii porniți pe căi greșite și nu știu cum să-i oprească și să-i întoarcă.  Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, rîdea, ba zicea că-i pare bine c-a început și băiatul lui să fie om ca toți oamenii.  Mai putea biata femeie să se stăpînească și să nu i-o spună și cealaltă?  I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arăte că o să-i treacă și lui pofta de ris.  I-a și trecut.  Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferești nu-l prea scotea din ale lui.  Fetele sunt fete, așa zicea el, ca băieții să alerge după ele.  Dar fata era a Marei!  Puțin îi păsa!  Nu era, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe la mijloc.  Asta vine și trece tot cum a venit, fără ca să știi cînd și de ce.  Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gînd: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.  Era însă nevoit să se gîndească la casa lui, și asta îl făcea totdauna posomorît.  Se simțea foarte tignit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie.  încă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă numai în rîndul calfelor, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîn-du-și feciorul patron la măcelărie.  Asta nu era însă deocamdată cu putință.  Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, cari tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc.  Iar după rînduiala breslei nu putea să între în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie.  Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.  Nu-i vorba, dacă starostele ar fi fost om de înțe-legere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut.  pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă era însă, foarte mîndru de starostia lui și nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie.  Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.  Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vază, să învețe și să se deprindă a fi om de capul lui.  Era și pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor: nu le rămînea însă decît s-o mai facă și asta.  Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura.  Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude — dînsa la Buda și la Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orișiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită cu starea lui.  De astă dată lucrurile s-au sfîrși. t  cu bine, fiindcă una voiau amindoi.  Iară Națl era om tînăr, și nimic nu e în tinerețe mai adimenitor și mai plin de farmec decît gîndul de a trece așa — tu de capul tău — prin lume.  Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile românești, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.  Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:  — Iacă, băiete!  cartea drepturilor tale, și să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei.  Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade.  Dumnezeu să te ajute!  Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vor-bea și el tuturor celor ce luau condica de la dînsul.  Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăznește să-i vorbească astfel lui 2Națl, iar Națl stă umilit în fața lui, ba parcă ar voi să-i mai și mulțumească pentru sfaturile binevoitoare, ca și cînd ar fi avut nevoie de ele.  Dar au trecut și prin asta, și Națl, plecînd ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.  Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo doo luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprinză cu străinătatea.  Bani avea destui.  Adunase el, căpătase de la tatăl său și-i mai dăduse, așa, prin ascuns, și mumă-sa.  Ar fi putut să tragă la orișicare hotel și să trăiască boierește.  Nu de asta îi era însă lui.  Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.  La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin și un slovac de la Bichiș, iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.  Prietenii se bucură, cînd se întîlnesc, că pot să stea de vorbă și să se cinstească, iar Națl era și după fire, și după înfățișare, foarte bun de cinste.  Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecați în lume, despre cele de acasă și ținînd fiecare să arate deslușit că nu e nicăieri atît de frumos și de bine ca „la noiˮ.  Într-un tîrziu Națl, care nu băuse mult, dar destul pentru dînsul, își rezemă capul pe cot, stete citva timp gînditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau îna-inte, apoi ochii i se umplură de lacrămi.  — Ce e, măi?  întrebă ungurul.  — Nu știți voi!  răspunse el înduioșat.  Degeaba v-aș spune, că nu puteți să mă înțelegeți.  Dar nu pot nici eu să vă spun.  Ar trebui să cunoașteți pe mama, ar trebui să știți ce fel e mama, și nici atunci nu in-ați înțelege deplin.  Zicea că se bucură cînd am plecat, dar eu știu că ea plînge acum și are să plîngă mereu, grăi el și plînsul îi înecă glasul.  — Așa e — zise neamțul mișcat — e greu lucru să te desparți de mama ta.  — Mai ales cînd ai și tată ca mine: un om fără de inimă!  adaogă Națl, oarecum fără de voie.  — Asta trece!  grăi slovacul.  — Ce să zic eu — întîmpină ungurul — care mi-am lăsat acasă drăguța, un boboc de te cuprinde ame-țeala cînd îl vezi!  Națl își ridică capul și se uită drept în fața ungurului.  Îi venea să apuce carafa și să-l lovească în cap cu ea.  De ce trebuia să i-o aducă aminte și pe asta? !  — Eu — zise el vorbind rar — nu am drăguță, dar fete sunt și pe la noi.  Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să știi ce va să zică fată.  Ai înțeles?  Sunt și la noi fete 1 strigă, apoi apucă carafa și o izbi de pămînt de se făcu miș-fărămiș.  Era foarte îndîrjit feciorul Hubăroaiei.  Ce-ar fi fost dac-ar fi știut că pe același drum și în același ceas venise la Arad și Mara cu copiii ei?  Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.  Avea Mara gîndul ei de mamă cu fată mare.  La călugărițe n-ar mai fi vrut s-o trimiță pe Persida; acasă nu putea s-o ție; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici — așa, cu plată mai puțină.  Milena era logodită cu un bogoslov.  Persida era fată și ea, chiar mai frumoasă și mai deșteaptă decît Milena, ba putea să aibă, la nevoie, și zestre mai mare.  Nu știe nimeni cum îi vine norocul!  Nevasta lui Claici n-avea nici un gînd, dar i-a venit unul.  La Sîn-Miclăuș, aci peste Murăș, era un loc de popă, și Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească.  încă acum dar, pînă la Rusalii, trebuia să se facă nunta.  Milena și sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cît mai curînd gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră cînd punea mîna pe foarfeci și pe ac.  Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas pînă la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?  — Vai de mine!  nu se poate, grăi Mara.  Trebuie să se întoarcă la scoală.  Tot așa zicea și Persida.  Nu era însă chip să plece cînd fetele stăruiau atît de mult să rămîie, ba muma lor mai scăpase și vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.  Mara s-a întors dar singură la Radna, ducînd, se înțelege, cu dînsa și o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.  Acum nu se mai plîngea Persida că n-are ce face.  Lasă că fetele nu mai știau unde să-și pună capul, dară Claici avea patru ucenici și șapte calfe, dintre care numai doo erau oameni cu casă.  Seca Lena nu ff,0 ținea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii și cu fetele ei.  Era minunat la casa lui Claici, și Persida, care atîta timp fusese mîna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rînduială, să le ție toate curate ca la mînăstire.  Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să șadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului.  Acesta era însă obiceiul casei, și nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea și altfel.  Ar fi plecat calfele toate dacă stăpînul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.  Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, și Bodroganu, cel mai sfătos dintre dînșii, mai nainte de a veni, se spălă pe mîni, apoi se mai și pieptenă și puse alt surtuc.  Ceilalți făcură și ei ca dînsul, încît era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, și așa a și rămas de aci înainte.  Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.  El înțelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalți și era mîndru de soră-sa.  N-avea însă nevoie să facă tot ca dînșii, fiindcă și fără de asta tot frate îi rămînea Persidei.  Duminecă s-a spelcuit însă și el.  știa că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică și n-ar fi lăsat 2odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dînșii.  De!  La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflîndu-se odată la un loc, ei se văd, se întîlnesc și stau de vorbă.  Trică stia că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, și ținea să fie și el în ceata celor ce le petrec acasă.  Doamne!  ce mîngîiată s-ar fi simțit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei așa încungiurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dînsa și rosteau vorbele numai cu jumătate de gură cînd îi vorbeau.  Trică ferbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneți, pe cînd ea mergea rușinoasă alăturea cu fratele ei.  Hubărnațl ar fi fost și el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică.  El însă era dus la altă biserică 4. 0  și nu știa că n-ar fi avut decît să se uite bine împre-giurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.  Fetele lui Claici,deși sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica românească decît la cea sirbească, unde nu erau bogoslovi, și bogoslovii cîntau foarte frumos.  Iară biserica românească, totodată și catedrală episco-pească, se afla tocmai afară din oraș, pe țărmul Mură-șului.  Trebuiau deci să treacă prin piața cea mare a orașului cînd se întorceau de la biserică, și chiar și numai atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica românească.  Aici, în piață, e mănăstirea minoriților, cu o biserică frumoasă și mare, singura biserică catolică în tot orașul.  Pe la doosprezece, cînd lumea iese de la biserică, e o adevărată frumusețe pe piață, unde e adunat intregul oraș: să stai și să privești cum ies oamenii din biserică, și știi că e zi de sărbătoare.  S-au oprit fetele și acum, ca de obicei, și Persida se simțea ca la Radna, unde atît de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieșirea bisericii.  — Uite!  iacă și Hubărnațl!  strigă Trică, cum strigi așa, cînd vezi pe cineva la care nu te așteptaseși.  Persida tresări și începu să tremure din picioare.  Cine era acest Hubărnațl?  Un om pe care-l văzuse, așa în treacăt și pe furiș, de trei ori în viața ei.  Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi și bun prieten.  Îi venea să plîngă cînd vedea că el se duce, se depărtează, se perde din vederea ei, și ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimiță pe Trică după dînsul.  N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furați, duși, perduți în urma lui, și Trică, văzînd ochii aceștia, se-nduioșă de-și simți ochii muiați în lacrămi.  — Mă duc — zise el grăbit — să-i spun că suntem aici!  — Vai de mine!  Ai innebunit?  răspunse ea.  Ce avem noi cu el?  Doamne!  Dacă i-ar fi păsut lui de dînsa, ar fi simțit că ea îl vede și s-ar fi uitat înapoi și ar fi salutat, ca atunci pe pod, atît de cuviincios și cu fața atît de deschisă și de veselă.  — Cine e acela?  întrebă Milena.  — Un măcelar de la Lipova — răspunse Persida cam peste umăr — feciorul unui prieten al mamei.  Noi nici nu-l cunoaștem decît din vedere!  Ce-i păsa ei de el? !  căile lor erau atît de deosebite!  Așa era în gîndul, dar nu totodată și-n inima ei.  Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el știa ceva ce singur el știa, singur el putea să știe: ea se rușina de cîte ori se gîndea la el.  Îi erau nesuferiți oamenii ce o însoțeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămîie ea singură: n-avea dînsa nimic cu alții!  Aveau însă alții cu dînsa, și casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care țineau mult la bogoslovi.  Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, și serile fetele învățau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era și el nevoit să ia parte la petrecere.  Părintele episcop hotărîse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminecă înainte de Rusa-lii.  Anca și Persida erau surori de mireasă, și seca Lena le făcuse haine la fel.  Frați de mire erau unu Codreanu, cel mai curățel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne!  chiar Trică.  El nu voia, dar așa dorea Milena, așa seca Lena, așa poruncea Persida, iar Mara, cînd a: aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-și cum-pere un rînd de haine negre și o pereche de mînuși în fața gușei de porumbel.  Cînd s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, de nimeni să nu-l vadă, și a înce-put să rîdă ca un neDun.  Mara a început și ea, dar nu să rîdă, ci să plîngă ca o nebună.  Cum, Doamne, să nu plîngă, cînd își vedea copiii mari, atît de frumoși, atît de spelcuiți, atît de cum-secade, și Bîrzovanu, fie iertat, era în pămînt și nu putea să-i vadă și el, căci și ai lui erau.  — Săracul! —  zise ea ștergîndu-și lăcrămile — mult a fost bun și vrednic!  Azi nu mai trăiesc oameni ca dînsul.  Nu era lumea asta pentru el!  Cum ar fi putut Persida ea singură să rămîie tot cu gîndul ei cel vechi, cînd Bîrzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate și toți ceilalți umblau în voile ei?  Inima tînără e făcută să stea deschisă, și tînără era și inima Persidei.  Da!  așa rîzînd din gură și din ochi, așa îndrăzneață ca un copil răsfățat n-a mai văzut-o pe ea decît un singur om, Națl, atunci cînd stetea în fata ferestrei deschise.  Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe țărmul Murășului, dacă ar fi știut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?  El însă n-avea de unde s-o știe aceasta.  Abia după biserică, în piața cea mare, cînd nun-tașii, un lung șir de trăsuri, se întorceau la casa mi-resei, s-a oprit și el, cum toți se opriseră, și a văzut mai întîi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă și pe Persida, care trecuse înainte.  — Vă rog — întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere — cine se mărită aici?  și ăsta dete din umeri.  — Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntașii?  și ăsta dete din umeri.  El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus și ca iesit din fire în urma trăsuri lor.  Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla și le vedea el toate.  Le-a și aflat, căci nuntașii se dăduseră toți din trăsuri pe cînd el a sosit, trăsurile erau ieșite în uliță unde stăteau ca să mai răsufle caii și în poarta des-chisă se îndesuia o lume de oameni, Care le știau toate.  Era nuntă de vară la casa lui Claici.  În curtea cea largă era un mare cort de verdeață, acoperit cu frunziș de stej ar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.  Casa se întindea la stînga pînă în uliță.  În cort, prin curte și în fața casei nuntașii roiau-în voie bună, dar încă nu veseli.  Unii se așezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta și la stinga; alții steteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mij loc, între mese; cei mai mulți, însă, tineretul, se aflau în fața cortului, unde cînta muzica încă tot obicinuitul marș de nuntă.  Aici era și Trică, tot lung și deșirat, dar mai altfel decît atunci, cu mînile, parcă, mai lungi și împedecîndu-se mereu cînd de unul, cînd de altul.  Mara era și dînsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăiri.  și totuși ar fi putut să fie!  El știa acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă și a fost și ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit și ea la nuntă, fiindcă se afla în mînăstire.  Ar fi putut, cu toate aceste, să fie și ea aici.  El însă nu mai putea să aștepte.  Stăpîna sa îl aștepta cu masa.  Ce păcat!  Trebuia neapărat să se ducă.  Dar ea putea să fie aici.  Nu!  Era peste putință: el trebuia să meargă la masă.  Aha!  Ochii tuturora se îndreptează spre casă.  Vine mireasa cu ginerele, iar după dînșii. . .  El se dete la o parte, ca să nu fie văzut.  Nu-i ședea bine să stea așa, gură-cască, în poarta unei case străine.  „Hm! ˮ  făcu el cu fala deschisă.  Nu era tot cum o știa el, mîndră și oarecum încruntată, dar era drăgălașă, rușinoasă, neajutorată, nu știa cum să-l ție de braț pe tînărul acela — cine-o fi.  Era de toată frumusețea, dar puțin a fost, căci ea s-a pierdut peste puțin în fundul cortului.  Națl se întoarse și, grăbit și în silă, se urcă în-tr-una din trăsurile acum slobode și apoi, iute!  ca stăpîna să nu se supere.  După masă?  Da!  fără îndoială!  Ar fi voit s-o vadă mai bine.  Dar adecă de ce?  Ce folos?  Nul el nu putea să stea în poartă.  Dar nici acasă nu putea să stea.  A ieșit, ca de obicei, la plimbare.  Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întîmplare, pe acolo?  Asta da!  Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastîmpăr: era.  parcă se inzeciseră oamenii.  Unii jucau în curte, alții în cort, pretutindenea era plin, și el nu vedea nimic.  Trecu și se intoarse peste citva timp și iar trecu.  și iar se intoarse.  Nu mai putea!  Îi era parcă mumă-sa stă de pîndă colo, la răspîntie, și-l vede și se mîhnește.  Ba Persida îl vedea, parcă, și ea cum umblă s-o vadă pe-furiș, și rîdea de prostia lui.  El plecă hotărît și iute, dar cu pas din ce în ce-mai rărit, apoi de la colț se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.  Muzica nu mai cînta; jocul încetase; bătrînii se-ospătau pe la mese, iar tinerimea era resfirată prin curte, cavalerii ștergindu-și frunțile cu batistele, iar-damele făcîndu-s i vînt fiecare cu ceea ce avea la indemînă.  Persida se plimba și ea printre ceilalți, tot cu acel tinăr, dar acum știa cum să-l ție de braț și era voioasă și îndrăzneață.  Hubărnațl simți în el ceva ce-l apucă și-l ia și-t învîrte, își potrivi surtucul pe trup, își răsuci o dată mustața, apoi, fără ca să mai ție seamă de mumă-sa, trecu prin mulțimea adunată în poartă și înaintă rîzînd spre Persida.  Persida, cînd dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca luminarea.  Îi venea ca ieșit din pămînt și îi părea, cu toate-aceste, lucru foarte firesc ca el să vie și să se apropie așa rîzind prietenește, ca atunci pe pod.  Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde-toate sunt de sine înțelese.  — Așa-i că te miri?  zise el fără ca să-și mai ridice-pălăria.  Am văzut, cînd vă întorceați de la biserică, pe fratele și pe muma d-tale și am dat cu socoteală că trebuie să fii și d-ta aici.  Ne cunoaștem — adause apoi întorcîndu-se spre Codreanu, care era cam mirat — de acasă.  — O!  — grăi Persida dezmeticindu-se — eu te-am văzut pe d-ta demult, o dată, cînd ieșeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi și nu ne-ai văzut.  — Păcatele mele!  zise el.  îmi pare foarte rău!  Care va să zică nu acum ai venit!  — Sunt de la Paști aici și am să stau pînă la toamnă.  — Cum?  Nu te mai întorci la mînăstire?  — N-o lăsăm!  grăi Codreanu, ca să zică și el ceva.  Națl nu putea sa-și dea seama dacă rău ori bine îi pare.  Acum, în pripă, simțea numai că îl zguduie ceva și se află în mare strîmtorare.  Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios și a alergat, cînd l-a zărit pe Națl, la mumă-sa cu vorbele:  —Maică!  uite și Hubărnațl!  a venit și el!  și Mara era foarte voioasă, dar nu înțelegea, adecă parcă înțelegea, dar nu voia să știe, cum a venit Hubărnațl aici și cum s-a pomenit el vorbind, așa din senin, cu fata ei.  Care va să zică ei se cunoș-teau, așa, fără de știrea ei, prin dosul ei.  — Sărac de sufletul meu!  grăi dînsa; se ridică înaltă, spătoasă și greoaie, cum era, și se uită acolo cum se uită cloșca la pui cînd simte că nu li-e a bine.  Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprîncenele, și cu crețele de pe frunte, și cu mînile descleștate; ochii tuturora se cîrniră după ai ei, și Națl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: „Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aiciˮ?  Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?  Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.  Ce caută el aici?  Ce vrea?  Ce l-a adus?  O să mai vie și mîne?  și poimîne?  El se îndreptă și înfruntă privirile ațintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.  Ajuns în fața ei, el ridică zîmbind pălăria.  — Am văzut — zise — trecînd din întîmplare pe aici, pe domnișoara, fiica d-voastre și am dat cu socoteală că sunteți și d-voa.stră  aici.  Aș avea să vă fac o rugăminte.  Mara se însenină.  — Așaa!  zise ea.  Era lucru firesc!  Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?  — D-sa — urmă, îndreptîndu-se spre nunul care ședea al treilea de la dînsa — e feciorul unui bun prieten al nostru.  Nunul dete din cap, iară Națl se închină, apoi se întoarse spre Mara.  — Mama — grăi dînsul — era să vie săptămîna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda.  Vă rog să-i spuneți, dacă vă întoarceți, să nu mai vie, căci eu plec mîne.  Îi scriu și eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune și cineva cu grai viu.  Să-i spuneți, vă rog, că m-ați văzut și sunt bine, dar n-am mai putut aștepta!  — Bine, bine!  — răspunse Mara — o să-i spun.  Păcat!  o să-i pară foarte rău!  Hei!  — urmă ea peste puțin — greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cînd unul singur are!  — Vă mulțumesc!  grăi dînsul încet.  Apoi strînse mîna Marei, se închină și se întoar-se iar cu capul ridicat și cu fața deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puțin îi pasă.  — Domnișoară — grăi el întinzîndu-i mîna — rămas bun!  Eu mă duc mîne mai departe.  Ea își lăsă mîna moartă în a lui.  — Unde?  — Mai întîi la Buda, apoi la Pojon, la Viena și Dumnezeu mai știe unde.  Doi ani fără cinci săptă-mîni am să tot umblu.  Ea dete din cap.  Ce putea să-i răspundă?  Păcat numai c-a venit acum aici!  Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.  și el s-a dus fără ca să se uite-napoi.  Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?  CAP.  VI.  Ispita  Norocul nu umblă tîrîș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, cînd îi vine rîndul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauți cînd nu-l găsești; degeaba fugi cînd el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, și chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe line și nu le părăsește.  Te miri însă de unde iese, și de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rindunica prinde musca din zbor.