I.  SLAVICI  Din Bătrâni  Narațiune istorică  BUCUREȘTI  Institutul de Arte Grafice și Editură „Minervaˮ  SOCIETATE ANONIMĂ  6, Strada Regală, 6 (Hotel Union)  1902  DIN BăTRANi  I.  SLAVICI  Din Bătrâni  Narațiune istorică  BUCUREȘTI  Institutul de Arte Grafice și Editură „Minervaˮ  SOCIETATE ANONIMĂ  6, Strada Regală, 6 (Hotel Union)  1902  O MĂRTURISIRE  E o cestiune de bună credință literară să fac mărturisirea, că faptele expuse în această narațiune pe cât de frumoasă, pe atât de interesantă nu sunt plăsmuiri ale mele, ci întâmplări petrecute sunt acum vre-o miie trei sute de ani, în timpul domniei Impăratului Justinian, când Gepizii aŭ fost risipiți în luptă cu Longobarzii și cu Avarii și când Bulgarii și marile masse de Slavi aŭ sosit la poalele Carpaților.  Întâmplările aceste sunt atât de învederat adevărate, încât i-ași jigni pe cititori, dacă mi-ași da silința să-i conving prin dovedi înșirate după toate regulele stabilite de istoriografii pedanți.  Oare-care nedumirire nu poate să rămâie decât în inimile cititorilor, care n-aŭ avut âncă mulțumirea de a cunoaște din propia lor în-tuițiune poienele ce se-ntind în culmile Bu-cegilor și văile ce se deschid din ele spre șesul de la Dunăre.  Văzuți din depărtare, Bucegii ni se presentă ca niște înălțimi cu culmi ânguste, din care omul foarte ușor se răstoarnă în prăpăstii fără de fund.  Urcându-ne înse în vre-una din aceste culmi, rămânem uimiți de lărgimea ce se desfășură în fata vederii noastre.  Pădurile de brad și cele de fag rămân departe-n vale, și de asupra lor se-ntinde un fel de câmpie văluroasă, în care putem cutriera zile întregi de a rândul.  Stând în culmea Omului, care e cea mai înaltă dintre toate, și întorcându-ne cu fața spre șesul de la Dunăre, rămâne în dosul nostru valea cea strîmtă și rîpoasă a Prahovei, de a lungul căreia se face pe la Predeal trecerea în țara Bârsei, care de sus se vede ca un fel de raiŭ pământesc.  La stânga se întind poienele din culmile munților Co-știlă, Câraiman, Gepii, Peatra Arsă, Vîrful cu Dor și Furnica, ear la dreapta, despărțite prin trecătoarea de la Strunga, se înșirue culmile munților Bârsei, și mai departe, despărțite prin trecătoarea Branului, ale munților Făgărașului, dintre care cei mai de frunte Păpușa, Scărișoara, Viștea, Vîrful Griului, Ne-goiul și Surul.  Inaintea noastră se desfășură văile la început strîmte și apoi din ce în ce mai largi, prin Care se varsă rîurile Ialomița,Dâmbovița cu afluentul lui Rîul Alb, Rîul Doamnei și Argeșul.  Toate aceste sunt azi cum eraŭ înainte de aceasta cu o miie trei sute de ani, și oamenii ce trăiesc vara în poiene și-și aŭ în timp de iarnă adăposturile prin văile strîmte sunt și dînșii tot cei de atunci.  Intre Omul și Caraimanul, la marginea po-ienei, unde se-ncep pădurile de brad, e și azi pe țermul drept al Ialomiței poienița tăcută, unde Părintele Luca își avea colibile, și de a supra poieniței e încă în ființă peștera, în gura căreia azi se află Schitul Ialo-miței.  Coborînd de aici la vale, dăm după un mers de jumătate de zi în satul Moroienii, din care trecem la Buciumeni și apoi la Ur-seni, — tot ca atunci.  Altă peșteră âncă mai mare și mai ascunsă în înfundătuiile văilor se află sub Păpușa, pe țermul stâng al rîului Dâmbovicioara, care din sus de Rucăr, în dreptul trecătorii Bra-țiului, se varsă în Dâmbovița.  Coborînd de aici la vale, dăm în Dragos-lavele, sub dealul Mateiaș, apoi se înșiră de a lungul văii satele Slobodia, Bodeni, Cetățeni, Mestecați, Văleni, Gemenu, Capu Coa-stei, Cândești, Boteni și, tocmai departe spre șes Dragodăneștii, — tot locuri însămnate în trecutul neamului nostru.  Pe Rîul Doamnei, în sfîrșit, e mai spre șes satul Domneștiii, ear în fund Slatina, unde pe acele timpuri se spăla aur din nisipul adus de rîu din munți.  Pe Dâmbovița, în fața satului Bodeni, în hotarul satului Cetățeni, se află ruinele unei cetăți, căreia istoriografii noștri îi zic „Ce-tatea lui Negru-Vodă.  Narațiunea aceasta e numai începutul unui șir de narațiuni din ce în ce mai frumoase și mai interesante, pe care am de gând să le public, dacă bunul Dumnezeŭ îmi va mai lungi zilele și-mi va da sănătate, ear oame-nii-mi vor lăsa răgaz.  In proxima din aceste narațiuni voi expune întâmplări petrecute în timpul Părinților Ciril și Metodiŭ, apostolii Slavilor, care aŭ trecut și pe la străbunii noș-tri și ni-aŭ adus și nouă învățăturile dreptei credințe.  Atunci cetitorii se vor încredința, că ce-tatea aceasta, deși nu de un Negru-Vodă a fost întemeiată, poate să fie numită și cuibul Negrilor-Voievozi, căci vor afla de ce li șe zice „Negri”.  De o cam dată vor afla numai, cum s-a urzit acest cuib de mari apărători ai neamului.  Autorul.  DIN BăTRANi  PARTEA ÂNTÂIŬ  I  Risipirea Gepizilor  „Voim să trăim,— grăi Ursan cel cu sprâncenele dese și cu mustața groasă,— și viața omul și-o apără cum poate”.  Părintele Luca dete domol din cap, și aceasta era răspuns destul de hotărît.  Deși n-avea âncă în barba lui cam rară nici un fir de per cărunt, preotul era bătrân cu mintea, și bătrânețea aceasta, pe care o moștenise din bătrâni dimpreună cu darul preoției, se dedea pe față în înfățișarea lui de om, care le știe toate mai bine decât ori-și-cine altul și le dă tuturora, dar nu primește de la nimeni sfaturi.  Stăpânit în fie-care clipă a vieții sale de gândul, că a fost rânduit de Dumnezeŭ să poarte grijă de cele câte-va mii de suflete ce se aflaŭ sub păstorirea lui, el nu se lăsa să fie abătut din calea, pe care i-o croiseră părinții săi prin învățăturile și prin faptele lor.  știa înse, că Ursan n-a venit de capul lui, ci trimis de soții săi de suferințe, și ținea să-l potolească.  Nu e nimic ce poate să treacă mai presus de simțământul ce străbate prin mii de inimi, și înțelepciunea adevărată e potrivirea în gând a unuia cu toți.  „Așa e,—îi zise dar cu blândețe,—nevoia îl răpune pe om.  Să mai stăm înse, să mai așteptăm, să mai răbdăm, să ne mai gândim. ”  „Pănă când să ne tot gândim! ?  — întimpină Ursan cuprins de amărîciune.  — Ne prinde iarna aici în culmile pleșuvite ale Bucegilor; n-avem nici merinde pentru noi, nici nutreț pentru turme; lupii sunt din zi în zi mai neînfricați; ne mor femeile și copiii de foame și de frig”.  Părintele ședea pe un trunchiŭ de fag răsturnat în fața colibei sale de la marginea poieniței de sub peșteră.  „O să treacă și asta cum atâte și ear atâte altele aŭ trecut, — răspunse el rostind vorbele rar și apăsat și înfigându-se oare-cum în trunchiul, pe care ședea.  In lumea aceasta numai binele e statornic, unul, singur și totdeauna a-cela-și: relele sunt multe și felurite, fiind-că vin și trec mereŭ, numai curmări ale binelui de a pururea nebiruit”.  „Eu văz, că e răŭ și tot numai răŭ, — îi zise Ursari.  — Trec, ce-i drept, relele, dar, dacă hn răŭ trece, după el nu binele de mult așteptat, ci ear alt răŭ urmează, încât din rele în rele o ducem.  și nici c-o să mai poată fi altfel câtă vreme nu ne vom fi îmbărbătat și noi, ca să ieșim la larg și să ne facem loc în lume”.  Preotul rămase timp îndelungat perdut în gânduri, nemișcat și cu ochii țintiți la pământ.  Il cuprinsese de mult temerea, că nu va mai putea să-i stăpânească pe oameni și să-i țină în căile cele bune.  Câtă vreme Gepizii aŭ stăpânit șesul de la Dunăre și văile mai largi ale Carpaților, Muntenii aŭ avut viață destul de tignită.  Se-ncăieraŭ Gepidii câte o dată cu Longobardii, care-și pășteaŭ turmele mai spre Apus, ori făceaŭ năvăliri peste Dunăre, de unde puteaŭ să se întoarcă încărcați de prada; dar spre munți, unde nu prea aveaŭ ce să prade, numai în timpul verii se abătea câte o ceată mai îndrăzneață, ca să-și facă robi.  Mulți băieți voinici și multe fete frumoase aŭ ajuns în robia lor; dar mai ales robii aceștia aŭ dus la dînșii legea creștinească, și, primind o dată învățăturile lui Christos, ei s-aŭ mai îmblânzit.  Toamna dar Muntenii se coborîaŭ în văile mai adăpostite, unde-și clăziseră din bîrne groase locuințe de iarnă.  Aici își adunaŭ, prin rariștile mănoase, nutrețul pentru turme și-și făceaŭ să-mănaturi de grâu, de orz și de meiŭ, și numai rar de tot se-ntâmpla, ca unii dintre dînșii să nu-și poată secera în liniște bucatele, din care prisosul era păstrat în gropi numai de dînșii știute.  Trăind tigniți, ei se sporiseră, ce-i drept, dar asta nu-i strîmtora, căci puteaŭ să se-ntindă din ce în ce mai la vale.  Acum se schimbaseră de o dată toate.  Grecii îi uraŭ pe Gepizi și pentru-că, primind legea creștinească, nu voiaŭ să se lepede de învățăturile afurisitului de Arie.  Preoțimea stăruia dar mereŭ pe lângă împăratul Justinian, acum om de aproape opt-zeci de ani, să-i stîrpească de pe fața pământului.  Impăratul avea înse răs-boaie atât în Asia cu Perșii, cât și în Italia cu Ostrogoții.  Supuind acum stăpânirii sale Italia, el s-a hotărît să dee ascultare preoțimii și să pună tot-odată capăt și năvălirilor și a ridicat asupra Gepizilor atât pe Longobarzii de la Apus, cât și pe nenumăratele cete de Ogori saŭ Avari, care veniaŭ despre Meacjă-Noapte călare pe cai mărunți și urmați de care scîrțiitoare, în care-și aduceaŭ femeile și copiii.  Pădurile nu înfrunzisără încă, și Gepizii, strîm-torați de Longobarzi aŭ început să se mișce spre Răsărit și să se adune, ear Muntenii aŭ fost nevoiți să părăsească-n pripă adăposturile lor de iarnă și aŭ urcat în poiene fără-ca să-și fi putut lua destulă merinde și fără nădejdea de a-și mai secera grâul ori meiul abia răsărit.  Pe la începutul verii Avarii cei năvalnici eraŭ sosiți la Dunăre, ear Longobardii se apropiaŭ și ei în frunte cu Alboin, feciorul regelui lor.  Apucai astfel din două părți, Gepizii și-aŭ încercat norocul în câte-va lupte sângeroase, apoi s-aŭ risipit îndesuindu-se prin văile mai strîmte dimpreună cu alte seminții, care veniseră parte în calea Ogorilor, parte-n coada lor.  De aici înainte Muntenii aŭ rămas strîmtorați în poienele lor, ba, înghesuiți despre vale, unii dintre fugari aŭ răsbit până-n poienele Leaotei și aŭ trecut peste Strunga în valea Oltului luând cu dînșii turmele găsite-n calea lor și făcând robi pe Muntenii ce n-apucaseră încă să se ascundă.  Plagă și mai îngrozitoare înse eraŭ haitele de lupi, care, mirosind hoitul, veniaŭ pe urma năvălitorilor și se ațineaŭ pretutindeni.  „Da, — grăi în cele din urmă preotul, apoi se ridică și-și îndreptă privirea în sus, spre poiana Omului, unde Bodea, cel mai mare dintre feciorii sei, își păștea turma, — plăcută nu e acum viața aici în poiene.  — Sunt aspre vânturile ce șuieră a pustiŭ peste culmi, pătrund până-n meduva oaselor, usucă iarba din ce în ce mai rară și mai seacă și-ngălbenesc frunzele pădurilor de fag.  Diminețile se ridică din văile adînci și umede ceața cea posomorită și deasă, care le acopere toate, încât de 1ș depărtare de abia cîți-va pași nu ne mai vedem unul pe altul și oile risipite ni se rătăcesc, ear cânii încăierați în luptă cu lupul ni se par ca niște stafii urieșe.  Ne resbește umezeala din aier și ne amorțește din zi în zi mai nemilos; colibile noastre, făcute-n pripă și numai pentru vară, nu ne sunt destul adăpost; n-avem, precum ziseși, nici nutreț, nici merinde; stăm zi și noapte de pază, ca năvălitorii și fiarele selbatice nu cum-va să ne apuce fără de veste și să fim în toată clipa gata de a ne apăra părinții, femeile și copii urîtă lume!  grea viață!  „Prea se țin șir una după alta, și prea s-aŭ adunat multe de odată! ”—suspină Ursan mulțumit de altminteri, că preotul își dă atât de bine seamă despre greutățile timpului.  „și totu-și, — urmă preotul cuprins de un evlavios avânt, — aici suntem și aici avem să stăm, căci aici e leagănul vieții noastre și aici ni-e rînduit să ne petrecem filele, aici suntem și numai aici putem să fim stăpâni noi înși-ne pe noi.  Intocmai precum poporul ales prin suferințele vieții petrecute-n pustiŭ s-a renăscut pentru o nouă viață, aleși și noi pentru o mare menire, numai suferindu-le toate adunăm puteri pentru altă viață.  șir se țin și multe s-aŭ adunat relele, dar tot noi suntem și cei ce aŭ petrecut aici verile cu iarbă verde și fragedă, cu flori multe, deosebite și-n fel de fel mirositoare, cu cer senin și limpede, cu vânt domol și blând, cu isvoare de apă curată și rece.  Grea are să fie iarna ce vine, dar, purtând greul vieții, nu uitați mulțumirile trecute și priviți mereŭ spre dulcea primăvară.  „Dacă vom mai fi putând s-o ducem până-n primăvară,” — întîmpină Ursan cu inima îndoită.  „O vom duce!  — strigă preotul.  — Cetele de Huni eraŭ mai înfricoșate decât cele ce azi ne staŭ în față: aŭ stăpânit țări întinse, aŭ fost risipite și s-aŭ pripășit și ele căutând adăpost prin văl, dar n-aŭ putut să rămăie aici, unde numai oameni ca noi pot să trăiască.  Sălbatici din fire, fără de credință și nesățioși în poftele lor, oamenii aceștia trăiesc numai cu trupul și caută rostul vieții numai în mulțumirea poftelor trupești, nu știŭ dar să suferă, să rabde, să.  se stăpânească însi-și pe sine și se omoară între dînșii când nu pot să trăiască toți în desfreu.  Las-să vie iarna, căci pentru dînșii e mai nemiloasă decât pentru noi, care ni-am petrecut viața luptându-ne cu asprimea ei”.  „O să piară, dacă nu se duc, — grăi Ursan, — dar vin alții în locul lor”.  „In locul lor da, — răspunse Părintele Luca, — dar nu în locul nostru; aici în poienele înseninate tot numai noi rămânem.  Giur împregiur se schimbă și se prefac toate: singuri noi stăm, creștem și ne întărim”.  „Tocmai asta e!  — grăi Ursan, care cutreiera mereŭ poienele și știa gândul tuturora. —Creștem și ne întărim mereŭ, am crescut și ne-am întărit de nu ne mai încap poienele și văile ne sunt prea strimte.  Acum, — urmă el cu hotărîre, — acum e timpul să dăm năvală asupra fugarilor și să-i alungăm, ca să ne facem stăpâni pe văile adă-postite”.  Preotul ridică mâna.  Asta era peste putință!  Cel ce scoate sabia de sabie are să piară: numai necredincioșii în-chinați celui necurat pot să se facă stăpâni prin vărsare de sânge.  Pentru creștini numai Dumne-zeŭ el singur e stăpân a toate.  „Nu!  — strigă el cu hotărîre.  — Când doi inși aŭ o bucată de pâne, ia fie-care numai jumătate din ea”.  Ursan dete din cap.  „Nu mai sunt numai doi pe o bucată de pâne, — grăi el îndurerat.  — Aŭ trecut și nu se mai pot întoarce timpurile, care aŭ fost.  Suntem noi cei mai bătrâni cuprinși de adâncă jale, când ne aducem aminte de fericirile tinerețelor noastre.  Trăiam în timpurile de mai nainte în unire frățească; n-avea nimeni nimic ci toate eraŭ ale tuturora și ale fie-căruia în deosebi ca aierul, pe care-l resuflăm, ca apa, pe care o bem, ca lumina soarelui, care tuturora le răsare și pe toți îi încălzește, — căci toate le aveam cu prisos.  Azi abia trece zi dată de Dumnezăŭ fără ca să se stîrnească vre-o ceartă între noi.  Strîmtoră-rile, în care am ajuns, nu ne mai lasă să urmăm viața de mai nainte, și vedem apropiindu-se timpul, când cei mai stăruitori se vor face stăpâni asupra celor mai blânzi la fire și ne vom încă-iera între noi, ca să ne punem frâu unii altora, încetul cu încetul, oare-cum fără de veste și ca din întâmplare, am împărțit după vetre turmele, care mai nainte eraŭ comune.  Vorba era, ca fiecare să știe cât are să păzească și să apere de lupi, ear acum am ajuns, că fie-care vorbește de dreptul săŭ.  Ne mai având destulă pășune, ne simțim cu toții strîmtorați și adî-mârte o să împărțim și poienele.  Ne trebue lărgime, dacă e vorba să trăim tot ca pănă-acum: ori ne unim cu toții, ca să dăm năvala asupra străinilor, ori ajungem să ne sfîșiem între noi!  Gândul acesta-l înspăimânta pe preot.  Da!  Așa trebuiaŭ să vie lucrurile, dacă nu se făcea nimic pentru ușurarea Muntenilor.  „S-o dați năvala, nu zic nici eŭ nu, — grăi dînsul, — dar s-o dați cu chibzuire și numai spre a răzbi până la gropile de meiŭ.  Da, asta trebue neapărat s-o facem, — urmă el uitându-se ear spre Bodea.  — Merindea trebue să ni-o luăm cu ori-ce preț, și vom vedă la primăvară ce vom face mai departe.  Pe cât eŭ cu mintea mea omenească pot să prevâd, puțini o să mai ră-mâie pân’ la primăvară, căci iarna e peirea oamenilor nepregătiți pentru ea.  O să vă alegeți dar câți-va, puțini, dar oameni cu vîrtute, și să treceți cu Bodea de a lungul poienelor, ca să aflăm ce zic cei-l-alți, să vedem, cum staŭ lucrurile prin văile, pe unde ne sunt gropile.  Năvala nu putem să o dăm decât de o dată și fiind noi pretutindenea mulți în fața puținilor, căci nu avem să-i omorîm, ci să-i alungăm fără vărsare de sânge”.  Ursan era mulțumit.  Mai ales plecarea lui Bodea el însu-și era un lucru, care trebuia să-i liniștească pe Munteni.  Fiind cel mai mare dintre cei cinci băieți ai preotului, Bodea era hotărît prin sorții nașterii să fie urmaș în preoție al tatălui săŭ și lua parte numai la întreprinderi, în care putea să-și dee pe față vrednicia și să-și câștige autoritate și iubirea obștească spre a pute fi, când îl va fi venit rîndul, adevăratul povățuitor al popo-renilor săi.  „și când o să facem lucrul acesta? — ”  întrebă Ursan.  „Lucrul o dată hotărît se face fără de întârziere.  O să plecați azi, mâne, cât mai curând”, — răspunse preotul uitându-se întins spre culme și pândind clipa, ca fiiul săŭ să privească-n vale pentru-ca să-i facă sămn să vie.  Văzând peste puțin pe tatăl săŭ, care-i făcu semn, Bodea o porni la vale, în săltate, cu o repeziciune de a-i fi crezut, că n-o să se mai poată opri.  Sosit înse la rîu, el se opri ca și când ar fi venit în pas domol, își luă avânt și se aruncă dintr-o săritură pe cel-lalt țărmure, apoi se apropie resuflând ușor.  Tînăr de vre-o două-zeci și unu de ani, înalt și subțirel, cu plete lungi, cu obrajii curați și rumeni, cu mustața subțire și cu barba numai fulg, Bodea sămăna mai mult a fată mare și sfiicioasă decât a voinic de munte: bărbăția îi era toată numai în felul, cum își ținea îmblăci-toarea ferecată, arma lui în luptă cu lupii, și-n ochii mărunți, care străluciaŭ cu o viuă mișcare printre genele lungi și dese în vreme-ce tatăl-săŭ îi spunea, de ce e vorba.  „O să ne întoarcem apoi coborîndu-ne spre.  Valea Albă, — adăugă el vorbind repede, — ca să vedem, dacă năvălitorii aŭ străbătut ori nu și până la gropile noastre”.  „O să vedeți voi, cum aveți să mergeți și pe unde o să ajungeți, — îi răspunse tatăl-săŭ.  — Vorba e numai să fiți cu băgare de seamă, să nu vă aventați prea departe și să vă străcurați văzându-le toate și nevăzuți de nimeni”. -  „Poți să fii liniștit, — grăi Ursan, care știa, că Bodea n-ar mai putea să primească moștenirea părintească, darul preoției, dacă, ajuns în strîm-torare și nevoit a se apăra, ar vărsa fie chiar și numai o picătură de sânge, căci mâna preotului trebue să fie nepătată de sânge, curată ca-n clipa nașterii. —  Merg eŭ însu-mi cu el,— urmă Ursan, — îl luăm pe Botea, pe Vântu și pe Mo-roiŭ și-l vom păzi ca lumina ochilor noștri, căci al nostru e și pentru copiii nostri-l păstrăm”.  II  Vatra lui Vineș  Sus la stâncile Babelor, unde Vineș, bătrânul faur, își avea vatra, îndesuiala era din zi în zi mai mare.  Fier, ce-i drept, abia pe ici pe colo se mai găsia câte o bucățica uitată, și foile zăceaŭ desumflate la o parte, ciocanele începuseră a prinde rugină, dar la Vineș veniaŭ oamenii și cu treabă, și fără treabă.  Trăiseră, câtă vreme viața li-a fost ușoară, risipiți prin poiene și prin văi, fie-care pentru sine și pentru ai săi și mulțumit cu sine și cu ale sale.  Acum, când griji multe și grele îi apăsaŭ, se doriaŭ unii pe alții și se simția fie-care mai bine când se vedea în mijlocul celor-lalți.  Gândul, că numai împreună pot să scape de ne-voi, îi mâna pe toți la deal, unde totdeauna eraŭ mulți la un loc.  Veniaŭ, de când cu sporirea hăitelor de lupi, ca Vineș să le prefacă fierul în arme de luptă.  Fiind apoi mulți, trebuiaŭ să aștepte pănă-ce nu le va fi venit rîndul și, așteptând, steteaŭ de vorbă, ca să le treacă de urît, ear acum prinseseră slăbiciune și veniaŭ numai pentru-ca să stee de vorbă.  Aici se întîlniaŭ oameni până acum răsleți, care nu se mai văzuseră nici o dată; aici se aflaŭ toate noutățile; aici se plămădiaŭ și se puneaŭ la cale cele viitoare.  Azi eraŭ dar mai mulți de cât ieri, la început deci, ear în urmă cu sutele, toți înarmați, fie-care în felul lui, unul cu ghioagă, altul cu suliță, ear altul cu îmblăcitoare, toți gata în fie-care clipă de luptă.  Moșneagul cu barba lungă și netedă ședea la loc mai ridicat și se uita împregiur rîdînd din ochii lui vioi și acoperiți de sprîncene stufoase și încă negre.  Lui toți îi eraŭ dragi copii; el -chiar și celor încărunțiți le zicea numai „băiete;” el penrru toți „taică Vineș” era; la el toți ca la un fel de sfînt se uitau; vorbele lui toți le ascultaŭ cu drag, căci mult viețuise, prin multe trecuse, multe pățise, multe văzuse, multe au-zise, multe știa bătrânul Vineș și, întinerit acum la adânci bătrânețe, își aducea de toate aminte și mulțumirea lui bătrânească era să le spună și ear să le spună.  Luptându-se în cele din urmă timpuri atât de adese-ori cu fiarele sălbatice, oamenii se des-brăcaseră de firea lor de păstori blajini, care-și petrec viața purtând grijă de moșnegi, de femei, de copii și de miei, se înăspriseră și eraŭ din zi în zi mai porniți spre luptă și cu oamenii, care îi strîmtoraŭ chiar mai răŭ decât fiarele.  Nu-și prea dedeaŭ seamă despre lucrul acesta, dar Vineș îl vedea din mișcările lor, din căutătura lor, din felul, cum rostiaŭ vorbele și, uitându-se cu duioșie părintească la fețele lor, moșneagul simția, că iese-n ele la iveală o virtute ce timp îndelungat stătuse ascunsă.  „Da, da, băieți, — grăi dînsul cu fața înseninată,— se schimbă timpurile”.  „și cum se vor fi schimbând, taică Vineș? ”  — întrebă Corbu, omul scurt și îndesat, care stătea răzămat pe ghioaga lui.  „Cum se schimbă?  — întimpină Cărbune cel cu părul creț și cu mustața scurtă.  — Tu vezi, cum se schimbă.  — Nu mai ești nici tu de ațji — de ieri: îți aduci aminte ca vre-o dată în viața ta să ne fi adunat atât de mulți la un loc! ? ”  „Așa-i!  — zise Bradul cel înalt și uscățiv; — asta s-a pornit o dată și merge înainte”.  „Da!  — da! —strigară câți-va dintre cei-lalți: trebue să meargă înainte! ”  Corbu dete din umeri ca omul, care ar vrea, dar nu poate să creadă.  Avea el gândurile lui, dar ținea, ca vre-un altul să le dee pe față.  „Noi ne-am adunat așa încetul cu încetul, — zise el, — și tot noi o să ne și risipim după-ce Bodea și cu cei-lalți ne vor fi adus merinde”.  Tăceaŭ toți.  Răciulete cel mărunt și neastâmpărat își rodea mustața cea roșie și nu mai găsia loc pentru sulița lui cea lungă.  Vedând, că n-are nici unul inimă să-și spuie gândul, el dete cu cotul, se vîrî ca sfredelul printre cei-lalți și ieși în fața lui Corbu.  „Asta nu se poate!  — grăi dînsul.  „și de ce adecă să nu se poată! ? ”  —întrebă Corbu.  „Fiind-că e peste putință, — răspunse Răciu-lete: — nici o dată încă noi n-am iernat în poiană și n-o să putem ierna nici acum.  Colibile noastre, făcute din frunzar, pot să ne dee umbră-n timpul verii și să ne adăpostească în timp de ploaie, dar gerul iernii o să ne scoată din ele. ”  „Așa e! ” —strigară mai mulți de o dată.  „Nu se poate, — urmă Răciulete, — să avem adăposturi bune-n vale și să ne împăcăm cu gândul, că trebue să rămânem aici”.  „și ce-o să faci, — întrebă Corbu,— cu cei ce s-aŭ încuibat acolo! ? ”  „Ceea ce fac cu lupii ce daŭ năvală asupra turmei, — răspunse Răciulete.  — Dacă nu fuge, îl toc în cap.  Daŭ și-n om cum daŭ în fiară, dacă nu mă lasă să trăiesc în pace. ”  „Așa-i!  — strigară ear câți-va dintre cei mai îndrăzneți.  — Să fi rămas unde-aŭ fost, dacă țin să trăiască! ”  „Dar dacă popa nu ne lăsă! ? ”  — întimpină Corbu uitându-se cam cu coada ochiului la Răciulete, pe care-l știa năvalnic la fire și slobod la gură.  „De!  — răspunse Răciulete, — ne-o fi lăsând, nu ni-o fi lăsând, asta nici el nu poate s-o știe acum.  O să vadă și el, cum vin lucrurile, o să se mai gândească și-o să se răsgândească.  Nu facem nici noi ce voim, ci ce suntem nevoiți a face, și mai mare decât nevoile nu e nici cel mai popă dintre toți popii.  — Vorba nu e, dacă voim ori nu, ci dacă suntem ori nu mai tari decât dînșii, ca să putem să-i alungăm.  și voi ne vedeți, că suntem mulți, și încă mai mulți o să fim. ”  „Nu-i așa, — grăi bătrânul Vineș netezindu-și barba și altfel netedă.  — Cei mai tari nu sunt cei mai mulți, nici cei mai porniți, ci cei mai chibzuiți.  — Gata să fiți pentru toate, dar voi de capul vostru nici o hotărîre să nu luați.  Să vie Bodea cu cei-lalți, să vedem pe tinde-aŭ umblat, cum staŭ lucrurile de giur împregiurși ce aŭ pus la cale: vom chibzui apoi, cum avem s-o pornim și la ce capăt avem s-o scoatem.  Numai timpurile aŭ să se schimbe: noi rămânem tot ceea ce am fost”.  Oamenii-l ascultaŭ cu sfială și-i dedeaŭ dreptate, dar gândurile se-ncuibă-n mintea omului ele de ele, cei mai mulți eraŭ porniți în inimile lor ca Răciulete și ca Corbu, hotărîrea lor era luată și nestrămutată.  Trecuseră patru zile de la plecarea lui Bodea, și nevoile eraŭ din ții în zi mai multe și mai mari.  Timpul se mai muiase, ce-i drept, par-că nu iarna, ci primăvara se apropia, dar, rîșnițele nu mai aveaŭ ce să macine și țesturile steteaŭ, ca foile lui Vineș, aruncate la o parte, oile-nțer-caseră, brânza adunată-n timpul verii era pe sfîrșite, și meiul rar de tot, chiar nici s-are nu mai găsiai și oamenii se hrăniaŭ aproape numai cu mure și cu bureți.  La toate se mai adăuga apoi și plaga haite-lor de lupi, care mai nainte erați atât de rari la munte, ear acum se făceaŭ din zi în zi mai nesățioși.  Cei mai inimoși dintre dulăi, tocmai inimoși fiind, periseră unul câte unul în luptă, și abia pe ici pe colo mai rămăsese câte un puian mai îndârjit, care n-o lua la fugă când uima mirosul de lup.  „Nu mai e, — își ziceaŭ cu toții, — nu-mai e chip s-o ducem aici! ”  și tot acesta era și gândul celor ce n-apuca-seră âncă să vină în fie-care ții la vatra lui Vineș, ci-și petreceaŭ viața tot resleți ca mai nainte.  Ori-și-cât de risipiți ar fi fost ei, acelea-și nevoi îi făceaŭ pe toți porniți în acela-și fel.  Nimeni nu-ndrăznia însă să se misce câtă vreme preotul stătea pe gânduri, nici chiar Răciulete cel neastâmpărat, care-ar fi fost în stare să găurească cerul cu sulița lui cea lungă.  III  Năluca.  Sosiți la Piscul Lacului, Bodea și soții lui aŭ fost nevoiți să se oprească-n loc.  Aici fugarii răsbisără prin strîmtorile văii până-n poienele largi și trecusără spre valea Bârsei, încât drumul de spre Bucegi spre Păpușa era tăiat de dânșii.  „Trebue — grăi Ursan, — să așteptăm noaptea, ca să ne străcurăm printre focurile lor”.  „De! ”  — răspunse Bodea trecând cu ochii de a lungul văii.  La dreapta era trecătoarea, unde nu eraŭ corturi, dar se vedeaŭ multe fumuri.  La stânga se coborîa valea pe alocurea foarte strimtă.  Mai ales sub Leaota, la capul coastei, ea se strîmta de ai fi putut s-o-nchizi cu câți-va brazi răsturnați în albia rîului.  „știți că n-ar fi lucru greŭ să-i închizi pe oamenii aceștia aici?  — grăi dînsul.  — Unii dintre noi le taie drumul spre isvoarele Bârsei, ea-alții se pun la capul coastei și nu-i lasă la vale”  „Greŭ n-ar fi, — întimpină Moroiŭ: — dar nu știŭ de ce să-i închizi și să nu-i alungi? ”  fiică al Părintelui Ilie și avea mare trecere la Munteni.  și de astă-dată tot el ajunse în fruntea cetei, care, înaintând spre strîmtorile Oltului, creștea mereu.  Nu că se îmbuiba el, nici că l-a ales cine-va, dar până-n culmea Negoiului se adunaseră peste șapte-zeci de inși, tot unul și unul, oameni aleși dintre cei mai vrednici, și cu cât mai mulți eraŭ, cu atât mai învederat ieșia la iveală, că numai el, omul mărunt și aproape dc toi spân, dar scurt la vorbă și chibzuit la faptă, e în stare să-i țină pe toți în ascultare.  Era om domol Bran și la vorbă mai mult blajin decât aspru, dar, când zicea ce-va, se uita la tine de nu-ți mai venia să-i respunzi: simțiai, că așa e, cum zice el, și nu alt-fel, ori că așa trebue să fie.  Se aținea în drumul lor cel lung lumea după dînșii, și s-ar fi adunat sute și ear sute; el însă știa să-i potolească pe oameni.  „Duceți-vă pe la vetrele voastre și stați gata, — le zicea el, — că vă adunăm noi după ce le vom fi pus toate la cale.  și oamenii se risipiaŭ fără de împotrivire:  Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinerețelor, tot mai ținea să umble de capul lui.  Văzând stăruințe le oamenilor, el nu se mai gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coastei.  Ii era par-că-i perde pe oameni când îi vede risipindu-se și că mai târziŭ nu va mai putea nimeni să-i adune.  „Tocmai asta e.  Dacă pot să-i închid, sunt eŭ stăpân pe toată valea, de la capul coastei până la trecătoare, scot pe cine vreaŭ și nu mai las pe nimeni să intre”.  Așteptând sosirea nopții, ca să-și poată urma drumul, ei s-aŭ învîrtit mereŭ împregiurul acestui gând, și pe Ia miedul nopții, când aŭ pornit Ia vale, ca să treacă spre Păpușa, Bodea era atât de hotărît, c-ar fi voit să se întoarcă-napoi, să adune oameni și să facă chiar mâne ceea ce-și pusese-n gând.  „Trebue să avem și noi un colțișor, din care nu mai poate nimeni să ne scoată! ”  — își zicea el, — și de geaba mergeaŭ înainte, căci loc atât de potrivit ca acesta nu mai puteaŭ să găsească.  Era, înse peste putință, ca una să zică popa și alta să facă feciorul lui.  Sosiți în poienele Păpușei la Părintele Ilie, ei aŭ fost primiți cu mare bucurie atât de bătrânul preot, cât și de Muntenii de acolo, unde fierberea era chiar mai viuă de cât în Bucegi.  Bodea n-avea înse timp de pierdut și zoria ple-carea.  Urmându-și drumul, ei aŭ luat cu dînșii pe Bunea, pe Viezură și pe Bran, arcașul neîntrecut, care știa să rănească lupul, din mare depărtare și era umblat ca nimeni pe cărările munților.  Deși născut din tată păgân, un fugar ce gă-sise adăpost la Munteni, Bran era nepotul de fiică al Părintelui Ilie și avea mare trecere la Munteni.  și de astă-dată tot el ajunse în fruntea cetei, care, înaintând spre strîmtorile Oltului, creștea mereŭ.  Nu că se îmbulzia el, nici că l-a ales cine-va, dar până-n culmea Negoiului se adunaseră peste șapte-zeci de inși, tot unul și unul, oameni aleși dintre cei mai vrednici, și cu cât mai mulți eraŭ, cu atât mai învederat ieșia la iveală, că numai el, omul mărunt și aproape de tot spân, dar scurt la vorbă și chibzuit la faptă, e în stare să-i țină pe toți în ascultare.  Era om domol Bran și la vorbă mai mult blajin decât aspru, dar, când elicea ce-va, se uita la tine de nu-ți mai venia să-i respunzi: simțiai, că așa e, cum zice el, nu alt-fel, ori că așa trebue să fie.  Se aținea în drumul lor cel lung lumea după dînșii, și s-ar fi adunat sute și ear sute; el însă știa să-i potolească pe oameni.  „Duceți-vă pe la vetrele voastre și stați gata, — le zicea el, — că vă adunăm noi după ce le vom fi pus toate la cale.  și oamenii se risipiaŭ fără de împotrivire:  Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinerețelor, tot mai ținea să umble de capul lui.  Văzând stăruințele oamenilor, el nu se mai gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coastei.  Ii era par-că-i perde pe oameni când îi vede risipindu-se și că mai târziŭ nu va mai putea nimeni să-i adune.  Ii plăcea lui Bran stăruința aceasta, dar el își urma drumul.  Sosiți în vîrful Surului, Părintele Gavriil nu i-a lăsat să mai înainteze.  In valea Oltului era o îndesuială ca în furnicar.  Atît în strîmtorile de la stenga, cât și în lărgimile de Ia dreapta, pe sub Negoiul și pe sub Viștea, corturile eraŭ cu sutele, pe alocurea chiar cu miile-la un loc, și crucile ridicate pe ici pe colo de asupra lor eraŭ semne neîndoioase, că cei adăpostiți sub ele sunt Gepizi veniți, precum spuneaŭ cei din Negoiul, parte despre Apus, parte pe rîu la deal.  Nu le rămânea Muntenilor de cât să-și caute vre-o răsuflătoare spre văile ce daŭ în șesul de la Dunăre.  Pe Loviște însă, pe Topolog și pe Argeș era acea-și îndesuială: corturi și ear corturi până prin înfundăturile văilor.  și aici numai cu mari vărsări de sânge ar fi putut să răsbească.  „Apoi numai așa, fără de opintire, n-o să răsbim noi nicăiri, — grăi Bodea cam în bătaie de joc.  „Ba da!  — îi răspunse Bran.  — Dacă vom ave răbdare și ne vom aventa numai unde ei sunt puțini și noi mulți, nu le rămâne de cât să fugă”.  „Asta numai la capul coastei am pute s-o facem”,— întîmpină Bodea.  „Să vedem, — grăi Bran; — poate că aiurea sunt și mai puțini”.  Sosiți dimineața zilei următoare în vîrful or-lului, ei se opriră cam mirați.  Jos la poala muntelui, în adoua dintre văile ce se deschid spre lunca Argeșului, se vedea o fășie de țară, o mică lărgime fără de corturi.  Nu le venia să creadă, că aici n-aŭ străbătut fugarii, dar cu cât mai mult se coborîaŭ, cu atât mai vîrtos se-ncredințaŭ, că nu sunt corturi în lărgimea încă depărtată.  In poienele Scărișorii ei deteră peste Burete, buciumașul, și peste Mareea, un alt arcaș îndemânatic, care le spuse, că acolo, unde se vedea lărgimea, sunt gropile de grâne ale Scărișore-nilor și adăposturile lor de iarnă.  „Corturi, ce-i drept, nu sunt, — adăugă el, — dar nopțile se văd focuri”.  „Multe? ”  „Nu tocmai! ”  „Ori-și-cum ar fi, — grăi Bran, — aici e loc de resuflătoare.  Valea e strimtă, și mai puțini n-o să găsim aiurea”.  Eraŭ în gîndul lui hotărîte lucrurile: pe aici trebuia să se dee năvala.  In gândul lui Bodea era înse hotărît, că năvala are să fie dată la capul coastei, sub Leaota.  „Nu vezi că n-ai făcut nici o treabă! ? —zise el.  — Mai jos valea se lărgește, și le vine ajutor despre Argeș, dacă dăm năvală asupra lor”.  „O să vedem,—îi răspunse Bran,—apoi, fără de a mai perde vorba, luă înțelegere, ca Moroiŭ cel mustecos și sprâncenat și Căndea, bălanul înalt și cu mustața-n spic, să plece cu Burete să cutreere poienele și să adune lumea, apoi să se întoarcă cu toții la locul de despărțire.  Ochii lui Bodea scânteiaŭ de neastemper când Moroiŭ și Cândea se întoarseră cu Burete ear spre poiene.  Era-n sufletul lui ce-va ce-l împingea să meargă și el cu dînșii, dar să nu să mai întoarcă, ci să dee năvala cum voia dîn-sul.  El înse nu putea să se abată din calea ce-i croise tatăl săŭ.  „Eară noi cei-lalți, — grăi Bran, — ne coborîm în timpul acesta, ca să cercetăm locurile și să vedem, câți și ce fel sunt oamenii din vale, cum sunt aședați și pe unde trebue să-i apucăm, ca să resbim fără de vărsare de sânge la gropile de grâne și la adăposturi. . .  Vii cu noi ori te duci și tu cu Moroiŭ?  — adăugă apoi întorcân-du-se spre Bodea.  Tînărul cu obrajii rumeni rămase pe o clipă nehotărît.  Era-n el ce-va ce-i zicea: „Nu coborî în vale”.  „Viŭ cu voi! ” —îi răspunse el lui Bran și o porni la vale răpede par-că ar fi luat hotărîrea de a se aventa în o prăpastie.  Peste cât-va timp, după-ce se mai apropiară, se iviră pe ici pe colo prin vale fumuri, ba par-că pășteaŭ vite pe întinsul văii, par-că pe ici pe colo eraŭ ogoare proaspete.  „Ăștia sunt de-ai noștri! ” —strigă Bodea,—și cu toții își iuțiră pasul coborîndu-se spre pădurea ce nu mai era departe.  Coborînd de la munte, omul, după-ce a trecut din poiană-n codru, înaintează numai pe dibuite, căci nu mai vede nici înainte, nici înapoi.  Trecând dar prin pădure la vale, el grăbiaŭ, ca să dee cât mai curând peste vre-un luminiș, de unde li se deschide iar vedere spre vale.  Bran le zicea mereŭ să stee adunați, dar la coborîș e greŭ să-i ții pe oameni adunați la un loc, căci ei, mergând fie-care după temperamentul săŭ, se resfiră de a lungul plaiului, și unii dintre dînșii o luaseră departe înainte.  Lucru firesc ar fi fost, ca Burete și Mareea să meargă în frunte, căci singuri ei cunoșteaŭ locurile; Bodea însă, răsleț și nerăbdător, apucase el înainte, ca să fie cel dânteiu, care le vede toate din apropiere.  Mai ales după-ce aŭ trecut înse din făget în brădet codrul era din ce în ce mai des și ni-căiri nu se ivia surpătură, rovină ori vre-un alt semn de luminiș, ci mergeaŭ ca cu sacul în cap.  Era târziŭ după amează-zi, când la dreapta începù să se audă vîjiitul unui pârîu, un semn neîndoios, că nu mai e mult de coborît.  Ursan și Vântu, care rămăseseră-n urmă și nu-l mai văzuseră de mult pe Bodea, își iuțiră pasul.  Bran apucase însă înaintea lor și-l oprise pe oameni, ca să-i adune și să-i ducă mai de parte strînși la un' loc și fără de sgomot.  astfel ceata rămăsese departe-n urmă când Bodea se pomeni pe neașteptate de asupra unei surpături, de unde se deschidea asupra văii privire largă și atât de apropiată, încât el se re-trase speriat în desiș, ca să nu fie văzut.  La dreapta lui se vărsa liniștit un rîuleț, eară din colo de rîuleț, la depărtare de câte-va sute de pași, eraŭ înșirate pe sub coasta acoperită de pădure vre-o trei-zeci de colibi, în fața cărora se aflaŭ oameni, femei, copii și pășteaŭ vite, ba la stânga rîului eraŭ în adevăr câte-va fâșii de ogoare proaspete.  „Ăștia nu trec, ci aŭ de gând să rămâie aici,” — își zise el rătrăgându-se maî adânc în desiș.  O singură privire îi fusese destul, ca să se încredințeze, că cei adăpostiți în vale nu sunt Ge-pizi, dar nici Munteni, ci un neam de oameni, despre care el nu știa nimic.  Colibile, deși acoperite tot cu frunzar, nu eraŭ ca cele făcute de Munteni pe la mărginile po-ienelor, ci mai mult niște acoperișuri puse pe gropi săpate adenc, de un stat de om, ear pământul, scos din gropi era aruncat peste frunzișul acoperișului.  Cruci nu se vedeaŭ nicăiri.  Oamenii eraŭ mai mult scurțî și groși decât înalți, greoi în mișcările lor și bălani la față.  Vitele eraŭ ciolănoase și cu coarnele răsfirate, ear cânii, niște zăvodi mari ca vițeii, umblaŭ molatec și desșirat și lătraŭ rar și gros.  Trebuia să se întoarcă și să-i vestească pe cei-lalți, ca să se apropie cu' băgare de seamă.  De o dată înse el ieși fără-ca să-și dee seamă ear pe muchea surpăturii, ca să vadă mai bine.  La stânga, sub surpătură, unde el nu se putea uita, mai eraŭ încă opt colibi, și de aici, la depărtare de cel mult trei-zeci de pași, se ivi o fată tînără, care trecea cu un vas de lut spre rîu.  Era Mala, cea mai tînără dintre cele trei fiice ale lui Dragoslav, una din căpeteniile fugarilor adăpostiți în vale.  Nu, nici o dată Bodea nu și-ar fi închipuit, că e cu putință ceea ce vedea cu ochii lui.  Nu era înaltă copila, nici subțirică, nici sprin-tenă ca Muntencele, pe care le știa el, dar îi era trupul plin și fraged ca al unui copil purtat la sîn, avea obrajii rotunji mare minune și albi ca laptele-nspumat, și peste umerii ei se revărsa un păr galbăn ca firele de aur.  Străin neam de oameni și ne mai văzut în aceste văi.  Ea trecea oare-cum ca dormind, a-ndelete și legănată-n mersul ei la tot pasul, ear Bodea, uimit, o privia cu atăta nesațiu, încât dînsa, isbită de puterea privirii lui, trăsări și-și întoarse marii ochi albaștri spre el.  E o taină nepătrunsă, cum prin ochiul îndreptat spre alt ochiŭ sufletul străbate la alt suflet și cum, întelnindu-se privirile, sufletele se pătrund unul pe altul și se îmbină ca-n o singură ființă.  Fața copilei se lumină ca scăldată-n rade venite din altă lume, ear Bodea, fărmecat de zîmbetul ei plin de dulceață, se cutremură ca străbătut de un fulger.  Îi era par-că abia în clipa aceasta se naște și viața de până acum i-a fost numai un fel de amurg.  O fioroasă amețeală, acea-și amețeală îi cu-prinse pe amândoi, beția fioroasă, pe care n-o mai uită și vrea mereŭ s-o aibă cel ce-a avut-o odată.  Nu-și mai dedea el acum seamă, că cei din vale puteaŭ să-l vadă, și nu știa, dacă l-aŭ văzut ori nu.  Ar fi fost în stare să sară de pe muchea surpăturii la copila pornită și ea spre el ca paserea ce-și ridică aripile gata de a-și lua sbor.  Aurind înse pașii soților săi, el se-ntoarse ră-pede spre dînșii în vreme-ce Mala rămase ca înfiptă-n pământ, apoi, când zări pe cei-lalți, o lua speriată la fugă, înapoi, de unde venise.  „Tiptil!  tiptil!  — șopti Bodea cu glasul înecat de năvala sângelui și tremurând în tot trupul.  Opriți-vă, că sunt prin apropiere, — după toate semnele păgâni, un neam de oameni ne mai văzut pe aici”.  Ursan se uită lung și îndurerat la el.  Îl știuse băiat inimos, și-i era greŭ să-l vadă galben la față și tremurând de spaimă.  „Dacă sunt, — îi răspunse, — suntem și noi și ne aflăm la noi acasă”.  „Te-a zărit cine-va? ”  —întrebă Bran cel chib-zuit făcându-le oamenilor semn să se rătragă.  Bodea rămase ca trăsnit din senin.  Da, l-a văzut, ea fără îndoială că l-a vezut, dar el sîmția, că nu e-n lumea aceasta om, căruia ar fi putut să-i spună, pe cine a văzut și cine l-a văzut.  „Nu!  — nimeni nu m-a, vezut! ”  — răspunse el rostind vorbele în sîlă, dar cu îndărătnicia omului ce sare în o prăpastie adâncă. ˮ  Bran ieși oare-cum pe furiș la marginea pădurii, ca să se dumirească asupra celor ce se petrec în vale.  Vedea și el numai ceea ce văzuse Bodea, căci mai jos, la depărtare de câte-va sute de pași, rîul cotia și valea se strîmta.  „Unde sunt gropile voastre?  — îl întrebă pe Mareea după ce se trase ear în deșiș.  „Colo, sub coastă, la capătul ogoarelor, — răspunse Mareea, — ear casele nu se văz, căci se află în dosul stâncilor”.  „Câte sunt? ”  „Patru-zeci și nouă de fumuri avem”.  „și mai e loc larg pe lângă case? ”  „Nu mult, dar e”.  „Atunci e răŭ, — grăi Bran, — căci s-aŭ încui-bat în casele voastre și trebue să fie mulți de și-aŭ mai făcut colibi și aici”.  Bodea stetea ca pe jăratic.  știa atât de bine, că cel mai urgisit dintre toate păcatele, începătura a toată răutatea, is-vorul tuturor mișeliilor e minciuna și tot spusese, că n-a fost văzut, când știa, că văzut a fost înșelase pe soții lui, care, socotindu-se neștiuți de nimeni, stăteaŭ fără de grijă în vreme ce în vale se făceaŭ, poate, pregătiri.  „Ce facem noi acum? ”  — întrebă el strîmtorat.  „Multe avem de făcut, — îi răspunse Bran, care le pusese-n capul săŭ toate la cale.  — Mai în-tâiŭ ne-ntoarcem și ne căutăm un loc bine adăpostit, ca să ne facem focuri și să odihnim fără de grijă peste noapte.  Apoi ne alegem câți-va și trecem de a lungul coastei de la stânga până-n fața caselor, ca să vedem cum staŭ lucrurile acolo.  „Tot ar fi bine, — îi zise Bodea, — ca să lă-săm și aici pază”.  „De ce! ?  — întîmpină Bran.  — Dacă nu te-aŭ văzut, nu pot să bănuiască nimic.  — Ori poate că te-aŭ văzut? ”  Bodea ear se făcu galben la față.  Acum era timpul să se îmbărbăteze și să-și ușureze sufletul spuind adevărul.  Deși îi era însă rușine c-a mințit, încă mai rușine îi era să-și mărturisească păcatul, și în loc de a-și face datoria, o mânie oarbă-l cuprinse față cu' Bran, care-l silea să mintă din nou.  „Nu m-a văzut, — grăi dînsul cu glasul înă-bușit de năvala sângelui, — dară suntem mulți și ar fi putut să ne sîmtă.  „Dacă așa crezi, n-ai de cât să rămâi aici și să stai de pază, — îi zise Bran, — eară când ți se va urî, te-ntorci și ne găsești după zarea focului”.  „Asta nu!  — răspunse Bodea și se-ntoarse și el cu dînșii.  Fie-care pas, pe care-l făcea la deal, era însă pentru el de o potrivă cu muncile iadului.  Îi vedea în gândul lui pe cei din vale sărind în picioare, luându-și armele și alergând din toate părțile, ca să se adune și să dee cu toții năvală asupra soților lui, îi audia par-că răcnind pe-năbușite, simția apropierea lor și inima i se batea din ce în ce mai tare.  După-ce urcară cât-va timp, Bran îi opri sub un mare stan de peatră, care închidea vederea spre vale, apoi oamenii-și adunară uscături și-și aprinseră trei focuri.  Eraŭ bine adăpostiți și aveaŭ drumul deschis spre poiene, în cât ar fi putut să ție pept și să scape nevătămați și dacă ar fi avut să se lupte fie-care cu câte cinci.  Bodea se mai liniști.  Peste puțin înse Bran plecă cu Vântu și cu alți trei dintre oameni, ca să treacă, precum fusese vorba, de-a lungul coastei de la stânga până în fața caselor, și inima lui Bodea iar începù să svîcnească.  Ii era par-că fără de Bran oamenii se zăpăcesc și n-or mai ști ce să facă în fața dușmanului.  „Mă duc și eŭ cu dînșii! —  zise și plecă în urma lor.  Minția înse și de astă dată, căci gîndul lui era să meargă ear la muchea surpăturii și să stee de pază, gata de a vesti pe ceilalți îndată ce va vede, că cei din vale fac vre-o pregătire.  Diua se învelia în noapte când el sosi la locul, de unde veduse pe Mala și se uită tremurând în tot trupul spre colibile de peste rîu.  Era liniște-n vale: nici o mișcare, care ar fi putut să-l pună pe gânduri, nici o îngrămădire de oameni ce rîcnesc pe-nfundate, nimic ce nu fusese și mai-nainte.  El tremura cu toate aceste ca făcătorul de rele în clipa hotărîtoare, pămîntul i se clătina sub picioare, și fără de voie el se așeză pe iarba uscată puindu-și îmblăcitoarea peste genunchi.  Obosit de umbletul îndelungat, flămând lihnit, umilit în sine si istovit de viua lui frământare ” sufletească, el nu mai era în stare să facă ce-va, ci sta într-un fel de aiurire la locul, unde se afla.  Vedea, par-că, iar vedea pe copila cu marii ochi albaștri tot cum o văzuse și tot cum o știa.  N-o vedea și-’și dedea seamă, că n-o vede, și totu-și par-c’o vedea-n aievea.  „Nu, — își zise el în cele din urmă ca prin somn, — a fost o nălucire numai.  Nimeni nu m-a văzut.  Necuratul a fost, care i s-a ivit în adimenitor chip de copilă fragedă și plină de farmece, ca să-i întunece mințile, să-l ispitească și să-l ducă la peire.  și totu-și chiar în clipa, când și-o zicea aceasta, copila cu marii ochi albaștri se reivia în închipuirea lui mai mult ca ânger de cât ca demon.  Se întunecase Luna, ivită de mult pș cerul aproape senin își revărsa lumina asupra colibi-lor și asupra rîulețului, care scînteia pe ici pe colo în radele ei.  La stânga, de unde venise Mala, era umbră deasă, care trecea pe ici pe colo în fîșii lungi și peste rîu.  Liniștea se-ntindea din ce în ce mai deplină, și el nu mai vedea în cele din urmă decât focurile aproape stînse și câte un om trecând ca o mogâldeață neagră prin zarea cea slabă.  Eraŭ, par-că, toate numai vis și închipuire, pă-rerea deșeartă a omului ce se sbate în luptă cu somnul.  El se cutremură și-și făcu de trei ori semnul crucii.  Perdut în gânduri, el nu-și dedea seamă, că zăvodii cei mari eraŭ trei, că-l simțiseră și la fiecare mișcare făcută de el se întețiaŭ și înaintaŭ spre surpătură.  Acum, când el își făcu cele trei cruci, cânii se îndârjiră și câți-va dintre ei se răpeziră la.  deal.  Bodea-și luă-mblăcitoarea și sări-n picioare ca mușcat de șarpe.  Mintea i se luminase de o dată, și vedea deslușit primejdia, în care se află.  Era peste pu-tință, ca cei din vale să nu sîmtă, că zăvozii bat la om, și să nu pornească și ei la deal, eară el era singur și neștiut de soții săi, care-l credeaŭ unii rămas la focuri, iar alții dus cu Bran.  Nu-i rămânea decât să se retragă cu grăbire și să dee câte-va chiote, ca să vestească pe soții săi.  La-nteiul pas făcut de dînsul înse cânii, îmbărbătați de retragerea lui, se răpeziră din nou, și după câți-va pași el fu nevoit să se oprească, ca să se apere cu îmblăcitoarea.  Deprins în luptă cu haităle de lupi a-și purta îmblăcitoarea ferecată, Bodea și-ar fi făcut ușor drum, dacă s-ar fi aflat în poiana deschisă.  Aici însă, în desișul codrului, îmblăcitoarea i se îm-pedeca de crăci, încât nu putea s-o poarte raita-mprejurul său, ci era nevoit să lovească cu ea din sus în jos.  El se trase dar spre un brad bătrân, pentru-ca să nu poată fi apucat din dos, și începù să lovească cu toată puterea în cânii ce se aruncaŭ asupra lui.  Loviți unul câte unul, cânii se rostogoliaŭ chelălăind, dar tocmai aceasta îi stîrnia pe cei din vale și peste puțin el auzi în aievea rîcnetele înfundate ale oamenilor ce se adunaŭ, ca să pornească la deal.  „Chiu!  — gata toți, că vin păgânii!  —” strigă el cuprins de desnădăjduire.  Era înse prea târziŭ.  Ori-și-cât de grabnic ar fi alergat, soții lui nu mai puteaŭ să-i vie într-ajutor: era perdut; nu-i rămânea decât să-și spășească greul păcat.  De zăvozi nu se temea, dar în luptă cu oameni el nu putea să intre, și brațul îi slăbi când vre-o zece oameni se iviră-n fața lui asmuțând cânii.  „Opriți cânii, că mă daŭ prins! ”  — le zise el umilit.  Nu-nțelegea nimeni vorbele lui, dar oamenii nu numai prin vorbe se-nțeleg între dînșii.  Au-zind glasul lui, până chiar și cânii se mai potoliră.  „ține-te, că venim!  —” strigă Ursan, care, auzind strigătul lui Bodea, sărise speriat în picioare și alerga în fruntea cetei la vale. ”  „Opriți-vă!  — țineți-vă strînși la un loc! — ”  strigă din cea-l-altă parte Bran, care alerga și el întorcându-se din drumul ce făcuse de a lungul coastei.  Auzind aceste strigăte venite din două părți, agresorii rămaseră, o clipă cuprinși de spaimă.  Unul dintre dînșii înse, o matahală desșirată, se răpezi cu un topor asupra lui Bodea.  Bodea făcu repede un pas la stânga, ridică instinctiv îmblăcitoarea și lovi cu puterea des-nădăjduirii, apoi căzŭ în genunchi cu ochii închiși și cu capul plecat în vreme-ce agresorul, lovit peste umăr și peste piept, se răsturnă cât era de lung.  Peste puțin, când Ursan sosi la fața locului, el nu mai găsi decât pe acesta, viiŭ încă, dară întins la pământ și vărsând sânge.  Jos în vale era o-nvălmășeală sălbatică.  In lumina slabă a lunei, pe câre o tăia pe ici pe colo zarea focurilor aproape stînse, se vedeaŭ fugind în goana mare ori adunându-se în grămedi viiu agitate oameni, femei și copii ce rostiaŭ sbierând vorbe neînțelese, din care nu ieșiaŭ deslușit decât strigătele „Na staroste!  —, Na staroste! ”  „L-aŭ prins și-l duc!  — strigă Ursan tremurând în tot trupul. — înainte, băieți, că-l scăpăm! ”  „Asta nu se poate!  — Stați pe loc!  — strigă Bran, sosit și el la fața locului.  — Sunt sute de înși, și n-avem ce să-i facem, dacă umblă răs-leț.  — Inapoi în poiene!  Dacă grăbim, putem încă s-ajungem pe Moroiŭ și pe Cândea și până mâne seară ne-ntoarceam cu țoții! ”  IV  Năvala.  Jos în fundul văii, în poenița de la gura pe-șterei, unde se aflaŭ cele trei colibi ale Părintelui Luca, era liniște adâncă.  Maica preuteasă, femee și mumă, era cuprinsă de viiu neastâmpăr.  Avuse visuri grele, era muncită de presimțiri dureroase, și o mistuia dorința de a-și vede fiiul de șase zile acum plecat.  Nu-și dedea, ce-i drept, pe față focul, nu se plângea, dar umbla nemângăiată de ici până colo, nu mai vedea și nu mai auzia nimic, nu-și găsia nicăiri loc de repaos, ear Părintele Luca le-nțelegea toate, se căia de a-și fi aruncat feciorul în voia întâmplării, era din ce în ce mai îngândurat și mai nerăbdător.  Mai puțin îngândurată, dar încă mai nerăbdătoare era mulțimea strînsă, ca-n toate dilele, la vatra lui Vineș.  De o dată Bucegii tresaltară ca cuprinși de fiori.  Despre Leaota se iviră câte-va căciuli albe, apoi mai multe și tot mai multe, în cele din urmă o ceată nesfîrșită, care, coborîndu-se încet spre colibile Părintelui Luca, acoperia întreaga coastă a muntelui.  Era mulțimea adunată de Moroiŭ și de Cândea, care, coborînd despre Păpușa, băgase spaima în fugarii ce se-ncuibaseră între capul coastei și trecătoare și-și deschisese drum larg spre Piscul Lacului, ear acum venia să iee și pe cei din poienele Bucegilor și să se întoarcă cu toții la locul de întâlnire.  Viind cu grăbire, ei nu putuseră afla cele petrecute la surpătură și nu știaŭ, că Bran și Ursan vin și ei âncă mai grăbiți pe urma lor.  Nu eraŭ mai mult decât vre-o miie de oameni, dar nici unul dintre cei adunați la vatra lui Vineș nu mai văzuse atâta lume la un loc și, risipiți, precum eraŭ, păreaŭ îngrozitor de mulți.  „Se-ntoarce Bodea!  Eată-i că vin! ”  — strigară câți-va dintre cei de la vatră.  „și e potop de oameni!  — strigară alții — Sunt mii și mii! ”  Cei mai iuți la fire începură apoi să dee chiote, și într-o clipă întreaga mulțime se avântă la vale risipindu-se de a lungul coastei cum toamna se risipește-n bătaia vântului iernatic frunza uscată și lăsându-l singur pe Vineș, moșneagul, care se uita cu ochi împăiengeniți în urma lor.  Mai era âncă mult până la amează-zi, când părintele Luca văzŭ, că vin oameni din toate părțile.  Nu-i vedea âncă pe cei porniți de la vatra lui Vineș, dar veniaŭ alții despre Coștilă, ear alții despre Gepi, despre Peatra Arsă, despre Vîrful cu Dor, lume, lume, lume de pretutindeni, de unde se deschide vederea spre Leaota.  „Vin ai noștri, se-ntorc cu lume multă despre Leaota! ”  —strigă în cele din urmă Răciulete, care sosi cu sulița lui cel dântăiu.  — Acum s-a hotărît, s-a ales într-un fel! ”  Părintele Luca se-ntoarse spre Leaota și, în adevăr, peste puțin începù a se revărsa la vale ceata cea nenumărată.  El tresări de bucurie.  O clipă însă numai: în clipa următoare el fu cuprins de viuă îngrijare.  Veniaŭ oamenii din toate părțile, se adunaŭ, se-ngrămădiaŭ de nu mai putea să-î încapă poienița.  „Cine oare și cum va putea să stăpînească atâta sumedenie de oameni turburați de necazurii? ” — își zise el și rămase zăpăcit în mijlocul gălăgiei ce creștea mereu.  Trăiți în singurătate și deprinși cu gândul, că fie-care numai pe puterile sale se poate răzema în lupta lui cu nevoile vieții, ei eraŭ ca ieșiți din fire când se vedeaŭ atât de mulți la un loc, adunați cu gândul de a-și împreuna puterile: strigaŭ cu toții și se mișcaŭ valuri-valuri când în coace, când în colo, tot mai îndesuiți, mai sgomotoși și mai furtunateci, ici aruncându-și de bucurie căciulile în aier, colo strîngându-și unii altora mâna ori îmbrățișându-se c-a niște vechi prieteni, care de mult nu se mai văzusără.  și nu e în lume musică mai sugestivă decât vociferarea unei mari mulțimi de oameni cuprinși de emo-țiuni vii: chiar și cel mai potolit din fire-și perde bunul cumpăt și, luat de puhoiu, se lasă să fie dus că frunza ușoară.  In gălăgia aceasta nu mai știa nimeni, de ce e vorba, nimeni numai cerceta, care e rostul îngrămădirii: chiar nici maica preuteasă nu băgase de seamă, că fiiul ei tot nu s-a întors âncă și abia târziŭ se desmetici Părintele Luca și se întoarse cu gândul la Bodea.  Mulțimea trebuia să se întoarcă la lacul de întâlnire.  „Aș!  — grăi Răciulete înfigându-și sulița cea lungă în pământ.  — Nu mergem!  Gropile noastre sunt aici, pe Rîul Alb: dacă plecăm acum, suntem pe-nsârate la ele”.  „Nebuni am fi, — adause Cărbune, — dac’ am căuta alte gropi — la depărtare de două zile”.  „Așa e!  — strigă Vuitoare, un lungan din poie-nele Negoiului.  — Suntem destui, ca să putem răsbi ori-și-unde! ”  „Dar ăia ne așteaptă”!  „Ei!  să aștepte: vor face și ei cum vor putea”.  „Da! ”  strigaŭ unii; „Ba nu! ”  strigaŭ alții, care eraŭ flămânzi și obosiți de drum.  Urcat pe un colț de stâncă, Părintele Luca stetea cu brațele ridicate-n sus și-i chema pe oamenii învrăjbiți la sine, ca să-i țină strînși la un loc, dar nimeni nu bagă-n seamă.  „Eată-i că sosesc!  — Se-ntorc și ei!  — stri-gară mai mulți de o dată, și cetele despărțite se-nvălmășiră din nou și porniră-n sgomotoasă mișcare la vale, ca să le iasă-n cale celor ce sosiaŭ.  Tot despre Leaota coboria spre poieniță și ceata lui Bran, dar mai încet, căci era obosită și de drum și de mâhnire.  Nu mai aveaŭ acum oamenii de ce să se certe, dar Părintele Luca tot nu se bucura, iară maica preuteasă, care stătuse tot timpul departe la deal, în fața colibei, tot nu îndrăznia să pornească și ea la vale.  De ce se-ntorceaŭ ei când vorba rămăsese, ca să aștepte pe cei-l-alți acolo! ?  Nu părea a bine această întoarcere neașteptată, și maica preuteasă stătea nemișcată și aștepta să vază ieșind din mijlocul mulțimii pe tînărul înrăit, mlădios și cu fața de fată mare, ear Părintele Luca o porni la vale cu pas rar și domol, apoi mai grăbit și tot mai grăbit.  „Unde e! ? ”  — întrebă el în cele din urmă cu glasul înecat de emoțiune.  „In paza lui Dumnezeŭ, — îi răspunse Bran liniștit și rece.  — Alaltă-ieri, seara, s-a răslățit, s-a avântat prea departe și a fost prins”.  Mulțimea stetea oprindu-și răsuflarea.  „și voi, — grăi preotul întorcându-se spre Ur-san, — voi n-ați sărit să-l scăpați! ? ”  „Nu ne era iertat să facem lucrul acesta,— răs-punse Ursan.  — Eram abia vre-o cinci-zeci de oameni, ear în vale se adunaseră sute, care puteaŭ peste cât-va timp să fie ajutați de alții, mii și mii.  Nu numai făceam o zadarnică văr-sare de sânge, dar puneam și viața lui în primejdie”.  „Am grăbit să-i găsim pe cei-l-alți, — adăugă Bran, — și să ne întoarcem cât mai curând cu toții”.  Mulțimea ear se puse-n mișcare furtunatică.  „Ne-ntorcem! —  Pornim cât mai curând!  — strigară oamenii stăpâniți de acela-și gând.  „și dacă nu-l mai găsiți viiu! ?  — strigă preotul înfiorat.  „Atunci e mort, — răspunse Bran, — și s-a ivit în lume numai spre a ne arăta calea, pe care avem să pornim.  Noi nu ne lepădăm de gândul, că Dumnezeŭ îl va fi povățuit să-și păstreze viața.  E creștin și știe, că supunerea și umilința e scăparea celor slabi”.  „Să pornim!  — Să pornim! ”  „O să pornim, — grăi Bran, — dar cu chibzuială”.  Lui nu-i era, la urma urmelor, să-l scape pe Bodea, care poate-că nici nu mai putea să fie scăpat, ci să potrivească lucrurile așa, ca să nu-și facă nici o mustrare, ori-și-cum ar eși-ele.  Pe drum dar el își dăduse bine seamă despre mersul văilor și-și croise planul după firea locului.  Un lucru era, înainte de toate, hotărît în gândul lui: că Bodea avuse dreptate și că atât tre-cătoarea spre valea Bârsei, cât și strîmtoarea de la capul coastei trebuesc închise cât mai curând.  Al doilea lucru hotărît era, că dînșii, dacă voiaŭ să-l scape pe Bodea, nu aveaŭ să dee năvală de la deal, ci trebuiaŭ să-i apuce pe dușmani de la vale, să-i închidă și astfel să-i silească a-l da.  Al treilea lucru hotărît era, că fără de merinde nu pot să înceapă nimic, căci oamenii eraŭ istoviți de oboseală și de foame.  El era de părerea lui Răciulete, care stăruia, că înainte de toate să se dee năvală asupra gropilor din valea Rîului Alb, ca oamenii să-și iee merinde.  „Da!  — zicea Bran, — ear de acolo trecem la capul coastei, și închidem strîmtoarea, apoi ne urmăm drumul pe sub poala munților, tăind văile de-a curmezișa, și mâne seară ori poimâne suntem cu ajutorul lui Dumnezeŭ la Bodea.  Sub părintele greŭ încercat ardea pământul; lui drumul acesta îi părea prea cu încungiur.  „și dacă mâne ori poimâne nu-l mai găsim viiu! ? ”  — strigă el.  „Se poate, că nu l-am mai găsi nici astă-zi, întîmpină Bran.  — Nu însemnează nimic viața unui om când vorba e de ceea ce e mai bine pentru toți și chiar și pentru el, dacă mai trăiește”.  Oamenii ear se învălmășiră.  Unii voiaŭ să plece pe cel mai scurt drum, ear alții țineaŭ să-și iee mai nainte merinde, ba eraŭ și de aceia, care, văzând că înțelegerea este peste putință, stăruiaŭ, ca să se risipească fie-care la vatra sa.  Bran îi lăsă pe oameni să se fremente între dînșii și se-nțelese cu Ursan, ca el să plece la gura trecătorii și să stee acolo, pentru ca nu cumva fugarii să se întoarcă înapoi și să taie ear drumul dintre Bucegi și Păpușa.  „Eară tu, — îi zise lui Cândea, — te întorci la locul, unde ne-am despărțit, și aștepți acolo so-sirea noastră.  Când vei auzi buciumele din vale, dai și tu năvală de la deal”.  El începù apoi să-i adune pe buciumași.  Eraŭ cu totul trei-zeci și opt, dintre care opri doi la dînsul, ear pe cei-lalți îi trimise să se risipească peste poienele Bucegilor și să dee de știre, că toată lumea are să se ridice și să pornească spre adăposturile de iarnă, ca-n toți anii, cu tot avutul.  „Acum să ne numărăm!  — „zise el în urmă și începù să-i înșiruiască pe oamenii din apropierea lui tot doi câte doi, ca să numere mai ușor.  „Ne numărăm!  ne numărăm!  — strigară câți-va în gură mare.  „Rânduiți-vă după poiene! —strigară alții.  „Nu după poiene!  — le zise Bran.  — Care cum vine.  Tot omul e om: să rămâie fie-care la locul, unde se află.  Gălăgia se potoli ca prin farmec.  Nu se mai pomenise, ca oamenii să fie înșiruiți și numărați, și fie-care se simția par-că o nouă viață începe pentru dînsul când era cuprins în numărul tot mai mare.  Numărând, Bran îi împărția pe cei numărați în cete de câte cinci-zeci d-e inși și da fie-cărei cete câte o căpetenie, căreia-i spunea, unde are să plece.  Cinci cete aveaŭ să meargă cu Ursan, patru cu Cândea și alte patru cu.Moroiu, care o por-nia înainte spre Rîul Alb.  Deși el nu striga numărând, glasul lui stră-bătea până la cei mai depărtați, fiind-că toți tăceaŭ, ca să-l poată audi, și Părintele Luca stetea uimit de liniștea sărbătorească, în care se au-diaŭ din toate părțile buciumele vestitorilor.  Nu-i mai trecea acum nici unuia prin gând să aibă părerea lui deosebită, și singură maica preuteasă ar fi voit să-i zorească, ceea ce nu făcea nici ea.  Nu era âncă pe sfîrșite numărătoarea când despre Vîrful cu Dor și despre Omul se iviră primele turme pornite la vale, la început câte una, apoi mai dese și tot mai dese.  Pretutindeni aceea-și rânduială.  In frunte mer-gea păstorul cu măgarii de povară.  Urma apoi turma încungiurată de câni.  După turmă femei și copii, bătrâni călare ori ducând de căpăstru cai încărcați, mai rar mânând vite.  Cele dintâi turme apucaseră departe înainte când Bran sfârși numărătoarea.  „Acum, grăi el ridicând glasul, — să fim gata cu toții.  La noapte trebue neapărat să luăm gropile și să răsbim la adăposturile de iarnă.  Mâne suntem la capul coastei.  Poimâne-l luăm pe Bodea.  — Acela, care e de altă părere, să grăiască; acela, care se teme; să rămâe la turme”.  Toți tăcură, dar multe inimi eraŭ îndoite.  „Sunați de rugăciune”, — grăi preotul întor-cându-se spre cei doi buciumași.  De trei ori pe zi dimineața, la amează-zi și pe-nserate, când soarele asfințește, sunaŭ buciumele, ca; să-i cheme pe credincioși la rugăciune, și Munteanul, ori și unde s-ar fi aflat el, cădea în genunchi și rămânea cu fața plecată spre pământ când audia buciumul.  Rugăciunea, așa știa el, are putere numai fiind făcută de preot, care el singur știe, ce se poate și ce nu se poate cere și cum are să fie făcută cererea, el singur avea prin darul săŭ tainica virtute de a mijloci primirea cererii.  — Creștinul în zadar s-ar fi rugat el singur, căci el numai prin faptele lui se poate apropia de Dumnedeu.  — și, aurind buciumul, Muntenii știaŭ, că preotul își face rugăciunea pentru toți cei vrednici prin faptele lor de a sta în fața Domnului.  Nu înse una din rugăciunile obicinuite în fie-care zi se făcea tacum, și Părintele Luca ră-mase timp îndelungat cu brațele încrucișate pe pept, cu capul plecat și cu ochii închiși, perdut în gânduri și cuprins de emoțiune religioasă în fața mulțimii căzute în genunchi îndată ce buciumele deduseră semnul de rugăciune prin sunete prelungi și rar cadențate.  Buciumașii risipiți prin poiene, auzind semnul, îl repetară și ei, și peste puțin toată suflarea din Bucegi era în genunchi și cu capul plecat.  „Unul e Dumnezeŭ, nevăzut, neauzit, neîntrupat, întreg și nedespărțit, — grăi în cele din urmă preotul ridicând brațele și privind spre cer.  „De-a pururea acela-și!  — răspunse mulțimea într-un glas.  „Christos e trimisul lui, omul adevărat și po-vața noastră! ”  „De-a pururea sfîntă! ”  „Te știm, Doamne, după ființa ta cea adevărată, — urmă apoi preotul lăsându-se și el în genunchi, — îți cunoaștem puterea nemărginită, bunătatea nesăcată și dreptatea neșovăitoare, ne mărturisim credința și ne supunem ție dimpreună cu toți ai noștri și cu toate ale noastre.  Voința ta să fie în toate gândurile noastre și-n toate pornirile inimilor noastre, și împlinirea ei să fie toate faptele noastre.  — Dă-ne, Doamne, suferințe grele și îndelungate, dacă numai prin ele ni se pot curăți sufletele, și ne fă parte de chinurile morții, dacă numai prin ele ne facem vrednici de a ne pute apropia de tine, dar nu lăsa, ca necuratul să ne ispitească și să ne împingă spre noue păcate, și dă-ne în paza fiiului tău pururea și pretutindeni gata de ajutor.  Dacă cu voia ta e fapta ce voim a săvîrși, dă-ne statornicia cugetului și putere neînfrântă, ca să înfruntăm toate greutățile; ear dacă nu de la tine s-a răvărsat în inimile noastre pornirea spre lupta sângeroasă, dacă nu tu voiești să cerți prin noi pe cei căluți în noianul păcatelor, turbură mințile noastre, ca să nu ne mai putem înțelege între noi, ci să ne oprim neputincioși în loc, și umple inimile noastre de frică pentru ca să nu mai îndrăznim a merge înainte.  — Privește, Doamne, — urmă el cu glas înăbușit de durere, — cu iubire spre părintele îndurerat și ai sub paza ta pe fiiul căzut în robia necredincioșilor: ascultă rugăciunea făcută de preotul teŭ, pe care tu l-ai rânduit păstor turmei celor ce pururea te preamăresc! ” .  „Pururea!  — pururea! ”  —răspunse mulțimea ri-dicându-se în picioare.  Buciumele sunară de plecare, și cetele se pu-seră-n mișcare, ale lui Cândea la dreapta, spre Leaota, ale lui Ursan la deal, spre Omul, ear ale lui Moroiŭ cel sprîncenat la vale dimpreună cu turmele.  Cei-l-alți urma să plece mai târziŭ, după ce se vor fi deșertat poienele.  E lung drumul de la poienița de sub peșteră până în valea largă, dar gândul lui Bran era, ca să sosească spre miezul nopții, după-ce va fi apus luna, să-și facă pregătirile pe-ntunerec și să dee năvala de o dată din cinci părți, numai în răvărsatul zorilor de zi.  Așa aŭ și urmat lucrurile, însă nu tocmai după dorința lui Bran.  Pe-nsărate el opri turmele cu femeile și cu copiii pe o rariște bine adăpostită, ca focurile să nu se poată vedă din vale, apoi cetele porniră-n patru despărțituri, două spre coasta de la dreapta, două pe cea de la stânga.  Vorba era, ca Cărbune să treacă departe îna-inte, în valea Rîului Alb, unde eraŭ gropile de grăunțe, și să-sune apoi din bucium, ear cei-lalți să sune atunci și ei din buciume, să aprindă focuri risipite și să chiue, ca fugarii din vale să se zăpăcească, să se sperie și să fugă.  „și dacă nu fug! ?  — grăi Răciulete, care se uita cu grijă la miile de focuri ce se vedeaŭ grămezi-grămezi în largul văii și mai ales spre stânga, unde se aflaŭ adăposturile de iarnă, de a supra cărora se oprise Moroiŭ cu cetele lui, în o poieniță ascunsă între păduri.  „Atunci îi alungăm! ”  — răspunse Bran.  „Dacă s-or lăsa! ”  — zise așa în el Răciulete, care ar fi ținut mai mult, ca cei din vale șă fugă și nealungați.  și Răciulete nu vedea răŭ lucrurile.  Prea eraŭ multe focurile risipite prin vale, și Muntenii, care nu mai intraseră în asemenea încurcături, înaintaŭ cu inima-ncleștată, oprindu-și resuflarea și cu ochii țintiți mereŭ spre vale, căci era anevoios drumul de-a lungul coastei, prin pădurea neumblată, și ar fi fost destul, ca unul dintre dînșii să calce greșit și să cadă în prăpastie pentru-ca cei din vale să sară cu toții în picioare, și atunci era răŭ.  Tresăriră dar cu toții când se audiră sunetele de bucium despre Rîul Alb și se iviră primele focuri.  Din clipă în clipă se sporiaŭ apoi focurile risipite și se întețiaŭ buciumele și răsunaŭ strigătele de îmbărbătare ale Muntenilor porniți la vale.  Era ce-va ce-ar fi fost pus pe fugă chiar și pe diavolul, și năvălitorii eraŭ cuprinși ei înși-și de fiori, dar fugarii tot nu s-aŭ zăpăcit”  Oamenii trăiți la locuri deschise, ei intrasără numai de nevoe în strîmtorile văilor pentru dîn-șii fioroase și trăiaŭ cu frica-n sîn.  Deși nu-și închipuiaŭ, că pot să fie oameni și mai departe în culmile ce lor le păreaŭ nestrăbătute, ei se temeaŭ de codrii întunecoși și de fiarele lor necunoscute, pe care și le gândiaŭ ascunse în ei, și eraŭ încungiurați de veghe neadormite, care știaŭ prea bine, ce aŭ să facă în fața primejdiei.  Îndată dar după primele sunete de bucium aŭ început să sune-n vale tulnicele de corn de boŭ, la început pe ici pe colo câte unul, apoi tot mai dese și mai întețitoare, tot mai multe și mai despre șes.  Eară jos, pe țermurii rîului, era o-nvăl-mășeală înspăimântătoare, și sunetele tulnicelor se perdeaŭ în țipetele de femei și de copiii și în răcnetele de mânie ale bărbaților.  Pe când înse femeile-și duceaŭ în goană mare copiii și avutul la vale, bărbații alergaŭ vociferând la deal, ca să se adune și să le acoperă rătragerea.  „știŭ și ei să facă gălăgie!  — grăi Răciulete. —  Să vedem, care pe care! ”  Bran ar fi voit să se întoarcă, dar Moroiŭ, care cunoștea locurile, pornise de-a curmezișa spre Rîul Alb, unde aveaŭ să se întîlnească cu toții.  „Nainte!  — strigă Bran pornind la vale.  — Drept spre focurile din deal!  Strînși cu toții om lângă om: dați la o parte pe cei ce vor fi voind să vi se pună-n cale, dar în loc să nu vă opriți! ”  Nici c-aveaŭ nevoie să se oprească.  Mulțimea se-ngrămădise mai la deal, unde Moroienii se-ncăieraseră cu ea, eară puținii, care se aflaŭ, din întîmplare, în fața lui Bran, văzând mulțimea ce ieșia din pădure, o luară la fugă și nu îndrăzniră să se întoarcă nici după-ce Bran intră cu ai sei în rîu, ca să treacă pe țermurele de la dreapta.  „Buni de fugă și voinici de picioare și unii, și alții! ”  — grăi Răciulete, care ieșise cel dân-teiŭ pe țermure.  Eraŭ muiați cu toții și tremuraŭ de frig, dar mai aveaŭ să treacă un deal până la Rîul Alb și se-ncăldiaŭ ear urcând și coborînd.  Când sosiră la gropile de meiŭ, le găsiră goale.  Cei dântâiŭ sosiți se aruncaseră ca niște hoți lu-ați la goană asupra lor și luaseră pe-ndesuite c-are cât a putut s-apuce.  Tot așa se aruncară apoi și asupra gropilor de grâŭ, care se aflaŭ ce-va mai la deal.  Nu mai întreba nimeni, cine a săpat groapa și cine a umplut-o, ci lua cel mai tare cât putea să ducă, ear cel mai slab cât putea s-apuce.  Roadele pământului sunt darul lui Dumnezeŭ și avutul celor ce le iaŭ, și fie-care se gândia la sine, la femea sa și la copiii săi.  Purtarea de grijă pentru vatra sa era singura datorie, pe care o cunoștea Munteanul.  Bran sta și se uita, cum oamenii încarcă și se risipesc pe la vetrele lor.  Când se revărsa de ziuă, nu mai era suflet de om în fundul văii, unde peste noapte fusese învălmășeală și adăposturile de iarnă ale celor rămași în poenița bine adăpostită eraŭ deșerte.  Mai la vale era înse mare îngrămădire de oameni, care după toate semnele se pregătiaŭ să pornească la deal.  „Nu e cu voia lui Dumnezeŭ! ”  — își ziseră Mun-tenii rămași încă cu Bran la gropile deșerte, vre-o patru sute de inși, cei mai mulți oameni duși cu gândul la femeile și la copiii lor.  Tot așa zicea și Părintele Luca, care-și plân-gea copilul, dar era îngrijat și de turma sa.  V.  Fuga.  „Ce s-a făcut! ?  — A scăpat ori nu! ?  — A murit ori mai trăiește?  — Mai putea oare să trăiască! ? ”  Aceste eraŭ întrebările, care-l munciaŭ pe Bodea.  Ieșit mai mult mort decât viiŭ din învălmășeala, în care a fost prins și țîrît la vale, el a rămas în mânile unei cete de femei lărmuitoare, care-l legară cot la cot cu niște curele de piele near-găsită și-l duseră cu ele la vale printre bărbații ce alergaŭ la deal.  Frânt de oboseală, lihnit de foame și, mai presus de toate, chinuit de sete, el se lăsa să fie tîrît și împins și nu se întreba, unde-l duc și ce are să i se întâmple mai departe.  Singurul lui gând era: ce s-a făcut omul culcat de el la pământ cu o singură lovitură de îmblăcitoare?  E grozav gîndul, c-ai stins o viață de om.  Dar omul acela voia să te omoare și l-ai lovit apă-rându-ți viața: tot e mai bine, dacă nu ți-o aperi!  Mori o dată și ești mort cu sufletul liniștit: acum trăia suferind mereŭ muncile morții.  și totu-și!  — poate că n-a murit omul acela.  Nu, atât de ușor nu moare omul.  Viața e încui-bată în toate oasele, în toate vinele, în toate măruntăile și nu poate să fie stinsă numai așa — din o singură lovitură.  Zădarnică îi era înse sbuciumarea, căci nimeni nu putea să-i înțeleagă întrebările, nici să dee răspuns la ele.  Strigătele femeilor turburate de mânie în urechile lui nu sunaŭ de loc a graiŭ omenesc, — atât eraŭ de neînchegate în înșirarea lor și de urîte pentru auz.  și de astă dată a ieșit însă la iveală adevărul, că oamenii nu numai prin vorbe se înțeleg între dînșii.  Omul e alcătuit din fire așa, că nu poate să vadă bucuria fără ca să se înveselească si trebue neapărat să iee parte și la durerea ce se ivește în fața lui.  și oameni eraŭ și femeile, care-l duceaŭ tîrîndul cu ele.  Deși era întunerec, ele îl vedeaŭ îndestul pentru ca să se simtă îndemnate a se uita cu tot din adinsul la el, eară Bodea era om, pe care nu poți să-l vezi cu ochi plini de mănie.  In curând dar el simți, că nu-l mai duc, ci merg cu el, și din strigătele lor tot mai des s ieșiaŭ la iveală sunete pline de înduioșare fe-meiască.  Ei se apropiară de un șipot, care se vărsa sgo-motos pe o lespede lată.  „Ah Doamne, — grăi dînsul muiat,— mi-e sete de mi s-a uscat limba-n gură. ”  — Lăsați-mă să beaŭ apă, — le zise oprindu-se în dreptul șipo-tului.  — Vă rog să-mi dați apă! ”  O liniște adâncă se făcu împregiurul lui.  Nu înțelegea nimeni vorbele lui, dar vocea, care le rostise, era atât de moale și de limpede și sunetele se schimbaŭ cu atâta dulceață, încât femeile rămaseră cuprinse de uimire.  Li-e era par-că nu e om ca toți oamenii cel ce vorbește și nu omenesc e graiul, în care-și dă pe față gândirea.  Nu-nțelegeaŭ graiul acesta, dar știaŭ, că-i e sete omului și dorește să bee apă: ele îi lăsară drum deschis spre șipot și se opriră-n loc, ca el să-și poată stâmpera setea în toată tigna.  „Dumnezăŭ să vă aibă în paza lui și să vă ajute în toate nevoile vieții! ”  — le zise el-după-ce își potoli setea.  Abia acum se uită împregiurul săŭ, ca să le vadă mai bine.  Eraŭ tot femei —nu bătrâne, dar slabe și istovite de suferințe, cu fălcile late, cu ochii ieșiți și cu obrajii galbeni.  De odată el tresări și rămase cu ochii țintiți la pământ.  Câți-va pași de la dînsul stătea Mala rând și făcându-i cu degetul pus pe gură semn să tacă și să n-o dee de gol.  Era un farmec nespus în clipa aceasta, căre-i schimbă toată’ firea.  Nu se mai gândia acum la omul, pe care-l întinsese cu o singură lovitură la pământ, ci-și vedea viața desfășurându-se în fericire din ce în ce mai adimenitoare.  Da, scăparea lui era mai presus de toată îndoiala: îi fusese destul s-o vadă cum o văzŭse pentru-ca să simtă, că ea vrea și poate să-l scape.  Urmându-și drumul, el nu se mai simția obo-sit și mergea cu pas ușor, țiindu-se drept și le-gănându-se în mersul lui ca un voinic ce era.  știa, că sunt doi mari ochi albaștri, care-l pri-vesc neîncetat, și ținea să-i încânte.  Mergea cu pas ușor, țiindu-se drept și legă-nându-se în mersul lui, și cu toate aceste peste cât-va timp două dintre însoțitoarele lui îl apu-cară una de un braț, alta de altul, fie ca să-l sprijinească, fie pentru-ca nu cum-va să scape, căci se apropiaŭ de cortul starostelui, la care-l duceau.  Mala, copila sfiicioasă, mergea stepânindu-și firea un pas în urma lui; el înse se simția ca și când una din cele ce-l țineaŭ ar fi dînsa și nu îndrăznia să se uite nici la dreapta, nici la stânga, ci mergea cu ochii țintiți înainte și 'o ducea în amețire și ca prin vis.  Mai era âncă mult până la miezul nopții când sosiră la cortul lui Radoslav, starostele îngrijat, care, vestit desprâ cele petrecute în fundul văii, își adunase oamenii și aștepta vești noue, ca să plece cu ei la deal.  El aflase numai că pe coastele din fundul văii s-aŭ ivit cete de oameni străini, dintre care unul a și fost prins, dar nu putea âncă să știe, că acele cete s-aŭ retras.  A adunat dar în pripă pe oamenii mai apropiați și a trimis vestitori la vale, a întărit veghele din fundul văii și era gata să plece în dată-ce va fi primit știrea, că s-a început lupta.  Tot el poruncise, ca pe cel prins să-l aducă femeile ce se retrăgiaŭ la vale, pentru-ca să-l ție sub pază și să-l aibă, la nevoie, ca ostatec.  Cortul starostelui se afla în câmp deschis, dar în fața unei îngrădituri făcute din pari groși, bătuți adânc în pământ și înalți de cel puțin două staturi de om.  In lăuntrul acestei îngrădituri se aflaŭ colibile starostelui, cu totul cinci, făcute și ele tot ca cele din fundul văii.  Oamenii, vre-o patru sute, se aflaŭ din jos de cort, la depărtare de vre-o două sute de pași, și numai trei așteptaŭ cu starostele în fața cortului, câți-va pași de la focul de veghe.  Sosit la acești patru oameni, Bodea, care âncă de mult înțelesese, că-l duc unde-va ori la cine-va când strigaŭ „na Staroste”, își ridică capul, și ochii lui se opriră asupra unui bărbat înalt și spătos, nu bătrân, dar cu multe fire albe în barba lungă și-n pletele câlțoase ce-i acoperiaŭ umerii.  Acesta trebuia să fie acela, căruia-i ziceaŭ staroste, un preot, un fel de căpetenie mai mare.  Bodea-și plecă ear capul și rămase umilit în fața lui, umilit, cu capul plecat, gata de a se lăsa în genunchi.  N-avea nevoie s-o mai facă și aceasta.  Deși om încruntat din fire, starostele îl exa-mină cu ochii din ce în ce mai puțin încruntați și făcu câte-va întrebări, la care femeile îi răs-punseră pe-ntrecute, apoi față lui se-nsenină.  Cutreerase el cu ai săi ani de zile de a rîndul multe țări și întrase, gonit de ici până colo, în atingere cu multe popoare, dar asemenea om nu întîlnise încă în calea sa.  și la chip, și la statură, și la port, și la fire robul era om de frunte, care prețuiește cât mii de alții.  El po-runci dar să-l ducă înlăuntrul îngrăditurii și ca nimeni să nu-i facă vre-o supărare.  Bodea se mai uită o dată înapoi, ca să vadă pe copila cu mari ochi albaștri, care sta și ea umilită și cu capul plecat, apoi se perdù în dosul parilor groși, bătuți adânc în pământ și înalți de două staturi de om.  Era destul de largă îngrăditura aceasta.  Fă-cută sub stânca prăpăstioasă, sub care se aflaŭ colibile, ea cuprindea un loc de vre-o două sute de pași în lungime și aproape tot atâta în lărgime.  In fața colibilor ardea un foc mare, împregiurul căruia se aflaŭ bărbați, femei și copii în viuă mișcare.  Intrând Bodea, toți grăbiră spre el și-l încun-giurară lărmuind din toate părțile.  El stetea cu capul plecat.  Era pătruns cu desevîrșire de gîndul, că mai curând ori mai târziŭ soții lui vor face tot ceea ce le stă prin putințe, ca să-l scape, și că Mala priveghiază asupra lui; el se simția cu toate aceste lăsat în voia întâmplării și-și dedea seamă, că soarta lui mai presus de toate de la propriile lui purtări atîrnă.  Oameni, tot oameni ca dînsul, eraŭ și cei ce-l încungiuraŭ, și inima deschisă trebuia neapărat să le deschidă și lor inimile.  El ridică deci ochii și privi împregiurul săŭ fără de frică.  „Mă strîng curelele, — grăi apoi cu glas plin de înduioșare; — mă-njunghie prin pept și mi s-aŭ umflat mânile.  Deslegați-mă, vă rog, că nu mai pot să fug”.  Acea-și tăcere ca-n fața și potului.  Deși nu pu-tea nimeni să înțeleagă vorbele lui, toți le ascultaŭ cu mulțumire și toți știaŭ, că-l strîng curelele, și toți vedeaŭ, că e istovit trupește și sufletește.  Un moșneag gârbov se apropiè de el și-i desleagă curelele prost înodate, apoi îl duse la una dintre colibi, în care îi dete loc de odihnă pe un culcuș de frunze uscate.  Bodea se lăsă frânt în culcuș.  Trupul nu e locașul, ci oglinda viețuitoare a sufletului de a pururea treaz.  Bodea simția acum adevărul acesta în toată întinderea lui.  Era ca stînsă viața lui trupească, și ori-și-cât de vii i-ar fi fost sbuciumările sufletești, nimic nu se mai ivia din ele-n oglinda căzută-n amorțire.  El zăcea în nesimțire: nimic nu mai voia, nimic nu mai gândia, nici un simțământ hotărît nu mai avea.  Cuprins de fierbințelile istovirii organice, el se svîrcolia în culcușul lui ca omul repus de beție și abia de tot târziŭ tresări și se ridică cu anevoia în genunchi.  Deși nu dormise și nu putea să doarmă, i se păruse, că aude la mare depărtare buciumul de rugăciune, pe care, de când se trezise și el om în lume, îl auzise în fie-care zi de trei-ori.  Ah, trecuse ziua, și el nu-și făcuse rugăciunea de seară, n-o făcuse și nu mai putea s-o facă așa singur, ascuns în pământ, departe de ai săi, străin între străini.  El se tîrî în genunchi până la ușa colibei, se uită la cerul înstelat și-și ridică amândouă brațele.  „Te știŭ, Dumnezeule a toate, și te mărturisesc după ființa ta cea adevărată, — grăi dînsul cu glas tare.  „Ceartă-mă, doamne, — urmă apoi încet și aco-perindu-și fața cu amândouă mânile, — și mă mustră după mărimea păcatelor mele, curăță prin suferințe sufletul meŭ, ca să fiŭ vrednic de a mă apropia de tine, dar mângâie pe părinții mei și dă-le tăria, ca să rabde fără de jeluire greaua lovitură ce li-am dat prin nesocotința mea.  Ascultă, Părinte, rugăciunea mea, deși nu sunt vrednic a-mi ridica glasul la tine, și ține-mă sub paza fiiului tăŭ de a pururea treaz, ca nici o is-pită să nu smintească sufletul meŭ în noaptea aceasta”.  El se întoarse ear la culcușul lui și somnul binefăcător îi luă peste puțin sufletul și-l trecù în alte lumi mai ferite de suferințe.  Nici pentru această lume însă Dumnezăŭ, ju-decătorul totdeauna îndurător, nu i-a ascultat rugăciunea.  Certat a fost numai prin suferințele, pe care și le a făcut el însu-și prin amarnice mustrări de cuget.  Deși rob ținut sub mare pază, el putea adese-ori să se simtă stăpân al celor ce-l țineaŭ în robie.  Toți, mic și mare, bărbați, femei și copii, mai ales copiii, se apropiaŭ cu sfială de el și eraŭ cuprinși de o învederată mulțumire când puteaŭ să-l mulțumească, căci era om cu totul deosebit în felul lui.  Supunerea lui, inima lui deschisă, neadormita lui grijă de a nu jigni pe nimeni, blândeța privirii lui și, mai presus de toate, graiul lui muia toate inimile și împăingenia toate mințile.  Nu e armă mai puternică decât inima curată, și curată era inima lui.  Eraŭ mari nevoile, cu care se luptaŭ Muntenii, dar viața lor era nespus de fericită în asemănare cu traiul muncit al acestor oameni cu fețe ve-ștejite, în care numai arare-ori se ivia câte ud zîmbet oare-cum acru.  Din zori de zi până-n seară bărbați, femei și copii munciaŭ fără de repaos săvîrșind în mare parte lucrări fie zadarnice, fie de prisos.  Femeile torceaŭ câlți plini de pusdării și teșeaŭ pânză aspră, care se destramă când o scoți din apă și o-ntinzi la soare, ca să se nălbească.  Bărbații tăiaŭ copaci, căraŭ petre, săpaŭ șanțuri și trăgeaŭ la jug, ca să spargă țelina cu plugu-rile, pe care mai putuseră să le scape în lungile lor cutrierări.  Copiii adunaŭ vreașcuri și crăci și le căraŭ grămadă pe la colibi.  Toate pe tăcute, toate-ntins și fără de răsu-flare: nicăiri cântec vesel, nicăiri glume, nicăiri voia bună, cu care era el deprins.  Era par-că oamenii aceștia numai în muncă-și găsesc rostul vieții și muncesc numai pentru-ca să-și petreacă timpul.  Chiar în noaptea, când Bodea s-a dat rob, timpul se schimbase spre bine, și nu e în lumea aceasta nimic mai frumos decât frumoasele zile de toamnă la poalele despre Dunăre ale Bu-cegilor.  In liniște sărbătorească zac toate sub limpedele albastru al seninului fără de margini, și natura întreagă pare a fi cuprinsă de o adâncă uimire.  Nici cea mai mică adiere nu scutură âncă bogatul frunziș al pădurilor, care, atins de bruma diminețelor trecute, s-a schimbat în fel de fel de fețe.  O răcoare potolită ține aierul în cuin-penit răpaos, ear radele soarelui se răvarsă um-plăndu-le toate de o căldură dulce și înveseli-toare.  Bine cuvântat pământ!  — fericiți oamenii, că-rora soarta li-a făcut parte să-și petreacă viața pe el!  și totu-și. . .  Bodea era cuprins de adâncă jale.  Era sfînta zi de Duminecă, și oamenii aceia munciaŭ fără-ca să-și dee seamă, că e senin cerul, că e curat aierul, că toată ființa stă-n liniște sărbătorească, fără-ca să se bucure de viață și fără-ca să preamărească pe cârmuitorul a toate, care cu atâta prisosință a împodobit pă-mântul de sub picioarele lor.  Ii era par-că nu din vina lui, ci după rân-duirea lui Dumnezeŭ a venit în mijlocul acestor oameni, ca să-i deștepte din amorțirea, în care se aflaŭ, să le învie inimile, să le lumineze min-țile și să-i învrednicească.  Peste câte-va zile el a ajuns să se poată înțelege întru cât-va cu dînșii atât în limba lor cea aspră, cât și în graiul lui pentru dînșii din ce în ce mai adimenitor, și fără de gând precugetat a ieșit din îngrăditură, ca să iee parte la lucrările lor.  I-ar fi fost destul cel mai mic semn, ca să se întoarcă, dar nimeni nu l-a oprit și nici că avea, în adevăr, nevoie să-l oprească: aflându-se în mijlocul lor, el nu se putea gândi să fugă.  Nici nu se gândia.  Atât de puternică era în inima lui pornirea de a scoate pe oamenii aceștia din amorțirea sufletească, în care șe aflaŭ, încât se sîmția strîmtorat când se gândia,.  că mai curând ori mai târziŭ se vor face încercări spre a-l scăpa.  ținea să se întoarcă la ai săi, dar nu acum, ci mai târziŭ.  Abia începuse să le înțeleagă limba și să le poată spune cu chiu cu vai câte ce-va, și ținea să se poată înțelege bine cu dînșii.  Intr-una din zile înse ochii lui necurmat cu-treerători se opriră asupra unei poienițe, în care câte-va vaci ciolănoase și trei cai pășteaŭ iarba din nou încolțită.  O femee stetea nemișcată la marginea de la deal a poieniței și se uita stăruitoare spre el.  „E dînsa! ”  — își zise el cuprins ear de ame-țeala, în care căzuse, când își închipuia c-o duce atîrnată de brațul lui.  Poate că nu era dînsa; el înse și-o închipuia, și liniștea lui era perdută.  Ori-și-unde privia, el vedea numai poienița cu femea ce stă nemișcată și cu privirea îndreptată spre el.  Un demon era, care-i turbura inima, ii întuneca mintea și-i slăbia voința cu ispitele lui, și el nu mai putea gândi pe sine decât călare cu dînsa, crîngând-o în brațe și depărtându-se în goană mare de tot ceea ce e suflare omenească.  Trei zile de a rendul l-a ispitit astfel, — trei zile de sbuciumări istovitoare.  O, mare și nesecată e puterea dsprinderilor luate din cea mai fragedă copilărie!  Tremura în tot trupul când se gândia pe sine dus cu ea și perdut în lume, dar își aducea aminte de mama lui, de tatăl lui, de frații lui, îi vedea pe ai săi nemângâiați și căutându-l fără de astâmpăr și-i venia să se ascundă, ca-ea să nu-l mai poată ispiti.  Nu, el trebuia să se întoarcă, la ai săi.  A patra zi ochii lui doritori zadarnic o căutaŭ în poienița, unde acum pășteaŭ numai doi cai.  Pe-nserate însă ea s-a ivit la marginea zăvoiului de pe țărmul drept al rîului, tot nemișcată, dar țiind de căpăstru un cal neastâmpărat, care bătea din când în când cu copita-n pământ, un armăsar negrii, crescut pe-ntinsele câmpii de la poalele Caucasului și rămas de pripas după-ce stăpânul îi perise în luptă.  Dile întregi de a rândul petrecuse copila de-prindând-se a sări în spinarea lui și a-l stăpâni fără de frâŭ, ear acum îl ținea și nu se mai temea c-o să-l scape.  Puteaŭ și alții s-o vadă, dar n-o băgaŭ în seamă, și Bodea el singur îi știa gândul.  — Il înțelegea și nu mai era în stare să se stăpânească.  „Asta e soarta mea, — își zise el, — și de soarta sa nimeni nu poate să scape”.  Nu-i mai era acum să scape și să se întoarcă la ai săi, ci s-o iee pe dînsa și s-o ducă la vale spre pustiurile necunoscute, unde n-o să mai fie de cât ei amîndoi și nimeni nu mai poate să le turbure viața”  Ce gând plin de farmec: să te știe toată lumea perit fără de urmă în vreme ce tu-ți petreci filele în fericire desăvîrșită.  încetul cu încetul, pe nesimțite, hoțește, cău- -tând, par-că, ceva pe jos, el se depărta spre crâng și, când cei-lalți prinseră de veste, el se-afla departe de dînșii și aproape de armăsarul cu nări umflate.  „Acum nu mă mai prindeți! ”  — strigă el și se răpedi înainte.  Copila scoase un țipăt de nebunatecă bucurie, prinse calul de coamă și se aruncă ușoară ca o pisică sălbatică în spinarea lui, — și atât de țeapăn se ținea pe calul ne-nșelat, în cât îi întinse lui Bodea mâna și-l ridică și pe el.  Ea strigă apoi „Vuc! ”  și armăsarul, ieșind c-o săritură lungă în largul văii, se depărtă pe cursul apei cu iuțeala Crivățului.  Când cei-lalți se desmeticiră, el abia se mai vedea răsărind pe ici pe colo printre răchițile risipite-n luncă.  E o taină de ne-nțeles legătura dintre om și cal.  Mai călărise Bodea, dară nu și-ar fi închipuit nici o dată, că asemenea goană e cu putință și-i era par-că el și calul se-mpreunaseră și se făcuseră un singur trup.  I se răscolise de o dată toată firea și i se prefăcuse de se mira el însu-și de sine.  Se simția destoinic de a răsbi printre mii de oameni așa cu mâna goală, numai el cu calul lui.  Dar unde se ducea! ?  Cât avea să ție goana aceasta! ?  Ce voia să facă! ?  Se-ntunecase, și-n toate părțile se vedeaŭ focurile, risipite ici câte-va, colo mai multe și din ce în ce mai dese: el își urma drumul șerpuind printre ele, ferindu-se când l-a dreapta, când la stânga și strîngând cu nesațiŭ în brațe comoara vieții lui.  Nu, el nu mai avea nevoe să gonească.  Trebuia  să-și cruțe calul, căci el îi era scăparea, și să-și urmeze drumul în pas domol, ca să audă mai bine și vadă mai deslușit.  Potolindu-și însă mersul, i se potolia și firea.  El nu fugia numai de cei ce-l robiseră și-l goniaŭ, ci tot odată și de cei ce-l căutaŭ plângând cu lacrămi calde.  Fugea și o ducea și pe dînsa.  — Unde fugea și o ducea! ?  Nu, era peste putință, ca el să fugă de ai săi și să despartă de copil de părinții lui, și fiori reci îl treceaŭ, când se gândia, cum părinții lui se jelesc și cum părinții ei aleargă văitându-se, că nu pot s-o găsească, și întreabă de toți, și nimeni nu poate să le dee răspuns, și plâng și se plâng și blestemă fără de milă.  Așa nu e fericirea cu putință: jalea numai și amarul, căința și greaua spășire putea să-l aștepte.  El se-mbărbătă și-și opri calul, apoi se plecă sfiicios spre copilă, îi sărută fruntea cum credinciosul sărută icoana sfîntă și o ridică cu gingășie, ca s-o dee jos de pe cal.  „Du-te la mama ta, — îi zise cu ochii plini de lacrămi.  — E întunerec, și nimeni nu mai poate să afle, că tu m-ai scăpat: du-te la mama ta! ”  Intorcându-și apoi calul, el se depărtă fără-ca să se uite înapoi și gonind din răsputeri pentru-ca nu cum-va o vorbă a ei, un suspin ieșit din peptul ei ori o lacrămă ivită din marii ochi albaștri să-l moaie și să-i schimbe gândul.  El trebuia să se întoarcă într-o răsuflare și pe cel mai scurt drum la părinții lui, care-l căutau și nu puteaŭ să-l găsească, întrebaŭ pe toți și nu primiaŭ răspuns de la nimeni, plângeaŭ, se plân-geaŭ și blestemau.  Care era însă cel mai scurt drum? ?  Cu cât mai mult se depărta, cu atât mai puțin putea să-și dee seamă, unde se află și încotro merge.  știa, că venise de la stânga și că tot la stenga, trebuia să apuce, dacă e vorba să ajungă în vre-una din văile ce se coboraŭ de la poalele Bucegilor.  Nicăiri însă nu se deschidea drum la stenga, și valea, cotia la dreapta, ear la dreapta, mereŭ la dreapta.  știa, că poienele sunt în culmile munților și că el trebuia să urce, eară el coborîa de a lungul luncii din ce în ce mai largi și printre focuri din ce în ce mai dese.  — Era nevoit să se depărteze.  Inspre miezul nopții armăsarul plin de spume o dete-n pas și începù să muște din frunzișul; veșted.  Bodea, obosit și el, descălecă și-l duse cât-va timp de căpăstru lăsându-l să pască-n mersul lui.  Era unul dintre caii, care merg qli și noapte iară-ca să lâncezească și se hrănesc la nevoie și cu mărăcini fără-ca să-și piardă puterile.  Trecând peste un părîu, el se opri și-și stempgră setea, apoi păscu mai departe.  Bodea ar fi voit să-i dee drumul, ta să pască în toată tigna, dar se temea c-o să-l piardă, ar fi voit să-l lege de o tufă, dar îi era milă.  și totu-și trebuia să se odihnească și el, căci trupul e nemilos și nu te iartă când nu-i dai drepturile lui.  Ii era foame lui Bodea, și n-avea ce să mănânce; îi era somn și se temea de somn, căci noaptea era senină și friguroasă.  Pe la miezul nopții, când cloșca cu pui începuse a se coborî spre Apus și calul încetase a mai paște, el urcă coasta și intră în desișul pădurii, ca să-și caute un loc adăpostit, unde putea să-și aprindă focul fără-ca să fie văzut din vale.  Il resbise frigul de-i amorțiseră toate vinele, și trebuia neapărat să se încăldească.  El se opri sub o surpătură rovinoasă, își legă calul și-și căută vreascuri pentru foc.  Foc îi trebuia, mai presus de toate foc, atât și numai atât: dar cum să-l aprindă! ?  Atât era de amețit de oboseală, de foame, de somn și de frig, în cât nu se gânzise, că-n zadar își caută adăpost, în zadar adună vreascuri, dacă nu are cum să-și aprindă focul.  Eară valea era plină de focuri.  De ce adecă ar fi avut el să se teamă?  Călare pe armăsarul lui el putea să se apropie, să-și iee un tăciune și să se depărteze ca o nălucă.  și chiar dacă l-ar fi luat la goană, nu putea nimeni să se apropie de dînsul.  El se coborî ear în vale, se aruncă-n spinarea armăsarului și o luă în treapăt spre cele mai apropiate focurlt care se aflaŭ pe sub coastele de dincolo, în cât el trebuia să treacă rîul pentru-ca să ajungă la ele.  Călare o dată, el se-nvioră și nici nu se mai simția obosit, nici nu-i mai era frig: întreaga lui ființă se concentrase-n gândul de a trece ca o nălucă printre focuri.  Peste puțin el ajunse la un șir de colibi părăsite și calul începù să ciulească și să sforăie.  De și boarea văii adia tot despre isvoare, un greŭ miros de leșuri resbia din când în când prin umedul aier al nopții.  El se abătu spre rîu, ca să se depărteze de colibi, dar mirosul era din ce în ce mai greu.  De o dată calul se opri și se dete puțin înapoi.  La depărtare de câți-va pași, pe țărmul rîului, zăceaŭ câte-va trupuri omenești intrate în putreziciune, toate cu capetele spre rîu și cu fața la pământ.  El rămase cuprins de o cutremurare fioroasă.  „Âștia sunt oameni, care s-aŭ tîrît până la rîu și aŭ murit stâmpărându-și setea nepotolită! ”  — zise el și zori calul să intre în apă, ca să treacă dincolo și să se depărteze spre focuri.  Âncă mai înfiorătoare era înse priveliștea ce se desfășură acum în fața ochilor lui.  Impregiurul unui foc aproape stîns se aflaŭ vre-o trei-zeci de oameni, ale căror oase eraŭ ca ieșite prin pielea veștedă și subțiată, bărbați, femei și copii, câți-va șeeaend în nemișcare, cu gurile căscate și cu ochii perduți în vânt, cei mai mulți întinși jos pe pământ ca niște mortăciuni.  știa Bodea din auzite, că jos pe șesurile întinse și prin luncile largi și mlăștinoase moartea nu-i seceră pe oameni tăindu-i unul câte unui, ci-i cosește culcându-i la pământ în brazde lungi și late de-n câte-va zile locurile rămân pustii.  Acum vedea cu ochii lui, și o jale adîncă-l cuprinse.  Stăpânit de jalea aceasta, el nu se mai gândia, că moartea-l pândia și pe el ațiindu-se din toate părțile, ci se apropiă de foc.  Câți-va dintre cei ce veghiaŭ șezând la foc își ridicară spre el ochii mari și plini de văpaia fierbințelilor de agonie.  „Ce e? ”  — întrebă el.  „Ni-e foame, — răspunse unul cu glas istovit.  — Aŭ omorît pe cei mai voinici dintre noi și nu ni-a mai rămas nimic”.  „Cine? ”  „Cei de la deal, — îi răspunse altul.  — La noi nu mai găsești nimic”.  „Dar ei de ce-aŭ murit? ”  „Au mâncat prea mult, — răspunse al treilea, — și a întrat boleșnița între ei”.  Bodea rămase cât-va timp într-un fel de aiurire.  Ii era par-că nu mai poate să creadă, că se petrec în aievea cele ce vedea și audia și că întreaga viață e numai un vis urît și greŭ, din care numai moartea binefăcătoare-l deșteaptă pe om.  Era peste putință, ca pe acest pământ mănos și încărcat de Dumnezeŭ de toate bunătățile oamenii să să omoare între dînșii luptându-se pentru hrană și să piară în cele din urmă de foame și învinșii, și învingătorii.  și cu toate aceste așa era: aici în mijlocul pădurilor pline de hrană omenească periaŭ oamenii aceștia de foame fiind-că nu mai aveaŭ destula energie, ca să se ducă și să-și caute hrana.  El își făcu semnul crucii.  Ii era învederat, că oamenii aceștia iesișără de sub paza lui Dumnezeu.  Necuratul îi luase în stăpânirea sa și-i ținea în vrajbă necurmată, le smintia inimile și le turbura mințile, ca să nu-și poată depăna în liniște firul vieții.  Ca un raiŭ pământesc se reiviră în sufletul lui poienele luminoase, unde oamenii-și petreceaŭ viața în fericită frățietate răbdând împreună și bucurându-se împreună.  El își zori ear calul, ca să se depărteze cât mai curând de la acest loc spurcat prin duhoarea necuratului.  Zădarnic căuta înse să se scape, căci el se încurca din ce în ce mai răŭ în această împărăție a sufletelor necurate, care profită de neputințele omenești și nu iartă pe cei luați o dată în stăpânirea lor.  Ici fusese o luptă, și el trecea printre cadavrele rămase pe câmpul de bătaie și sfîșiate acum de haitele de lupi și de stolurile de corbi.  Colo vre-o boală nemiloasă îi răpusese pe oameni și leșurile zăceaŭ grămezi-grămezi, care cum îl apucase moartea, ear pe la focuri nu mai rămăseseră de cât puțini, care sămănaŭ mai.mult a stafii de cât a ființe viețuitoare.  Ear mai departe jăfuitorii-și petreceaŭ noaptea în nesațiŭ și în desfrâŭ, în sălbatică învălmășeală, țipând acum de bucurie și răcnind peste puțin de mânie, rîdend o dată cu hohot și pe rânjite și scrîșnind apoi din dinți, îmbrățișându-se în o clipă și încăierându-se în cea-laltă.  Eraŭ tot oamenii, pe care îi văzuse petrecân-du-și viața în muncă întinsă și săvîrșită în tăcere, tăind copaci groși, săpând șanțuri adânci și cărând bolovani grei, aceia-și oameni, dar ajunși la ceasul răŭ și gustând cu nesațiŭ plăcerile puținei vieți ce le mai rămânea.  In răvărsatul zorilor de zi Bodea ajunse la un loc, unde rîul se apropia de coasta de la dreapta de nu mai rămânea loc de trecere pe țărmurul lui.  El descălecă și-și luă calul de căpăstru, ca să urce coasta, care, deși piezișă, pentru un muntean ca dînsul era drum ușor.  El rămase c-a-mpietrit de uimire când ajunse în culme.  O priveliște largă și nespus de bogată în frumuseți se desfășura în fața lui.  Inainte se întindea șesul nemărginit, prin mij-locul căruia se vărsa șerpuind un rîu mare și lat.  La dreapta se deschidea o luncă largă, în fundul căreia se vedea, perdut în ceața albăstrie a depărtării, un munte cu vîrful ascuțit.  „Acesta e Negoiul, — zise el mirat de înălțimea muntelui și îngrozit de depărtarea, la care se afla.  — Da, de acolo, din culmea acea, am văzut eŭ Argeșul.  Dar ochii lui se întoarseră spre stânga.  Aici se deschidea altă luncă, mult doritul drum spre poienele Păpușei.  Pentru-ca să poată apuca drumul acesta, el trebuia să coboare, să treacă rîul și să ocolească un deal.  Mai nainte de a le face aceste, voia să-și dee calul la pășune și să-l adape, apoi să-și caute ce-va de mâncare și să odihnească și el însu-și.  Giur împregiur pădurile de cer eraŭ âncă în plina lor podoabă de frunziș.  Numai pe ici pe colo se ivia câte un fracsiŭ roșu ca sângele de bou.  Nici fum, nici vre-o altă urmă de viață omenească nu‘ se zăria nicăiri prin apropiere.  Chiar și dacă s-ar fi zărit înse, el și-ar fi urmat drumul fără de grijă.  După cele ce veduse și simțise în timpul nopții, el nu se mai temea de nimic: se afla-n paza lui Dumnezeŭ și trebuia să treacă nevătămat prin toate.  Mergea deci fără de grijă păscându-și, calul și căutând cu ochii vre-o tufă de alun, vre-o răsură ori un păducel.  Dac-ar fi băgat bine de seamă, el ar fi văzut că sunt urme de om chiar și pe unde călca el.  Ieșise într-un luminiș cu iarbă deasă, și, dacă s-ar fi gândit bine, ar fi înțeles, că așa numai de la sine nu s-a curățit pădurea, dacă s-ar fi uitat bine, ar fi văzut, că trece peste brazde-nțelenite.  O nouă uimire-l cuprinse dar, când se pomeni față-n față cu un șir de case clădite din groși, muruite pe din lăuntru și acoperite cu mari șindrile de stejar, opt case una lângă alta jos în o groapă și adăpostite sub pădure.  El coborî cu băgare de seamă spre case.  Nici un semn de viață omenească.  Ușile eraŭ toate închise.  Bășicile de boŭ, cu care eraŭ lipite ferestrele, steteaŭ âncă întregi.  Sub streașină uneia dintre case se afla chiar un resboiŭ cu pânză jumătate țesută în el, dar firele de urdeală âncă nețăsută se rupseseră și atîrnaŭ în bătaia vântului.  „Âștia, — zise el cuprins de jale, — aŭ fugit în pripă și nu s-aŭ mai întors, ear de atunci n-a mai umblat nimeni pe aici. ”  Era ce-va afară din cale sinistru în aceste case pustii; el se sîmția cu toate aceste în apropierea lor mai bine decât ori-și-unde  Da, aici putea să stee și să odihnească în toată tigna.  El scoase căpăstrul din capul calului și i-l legă drept pedecă în picioarele de din nainte, apoi se-ntinse, mai mult se lăsă ca mort pe iarbă și rămase cât-va timp cu fața în sus și cu ochii închiși.  Multă miserie este în lumea aceasta!  Multe dureri sunt, multe și grele suferințe.