DIN  DOo LUMI  — NARAȚIUNE —  de  I.  SLAVICI  București  Editura Librăriei SOCEC and Co, Societate Anonimă  1920  DIN  DOo LUMI  NARAȚIUNE  DE  I.  SLAVICI  BUCUREȘTI  Editura Librăriei SOCEC and Co. ,  Societate Anonimă  1920  Din doo lumi.  PARTEA ÎNTÂI.  Fierarul.  I  „Ori dai, ori te lași! ˮ  — se răsti Dinu, calfa, ridicând cu o mișcare smâncită drugul de fier de pe nicovală și izbându-l ear înapoi.  Dumitru, ucenicul, baetan vânjos și el, lasă barosul cel greu la pământ și se uită zîmbind țu un fel de răutate când la drug, când la Dinu.  „Dar nu mai e cald”, — zise.  „Cald ori necald, se moaie, dacă-i dai cu virtute!  — întâmpină acesta nerăbdător.  De câte-ori n-a bătut el fierul rece de l-a muiat din bătăi și tot a făcut ce-a voit din el. ! ?  Acum avea să mai subțieze puțin drugul, un stâlp de poartă, ca să-l poată trece prin o verigă: pentru atâta treabă nu-și mai perdea timpul aducându-l la foc.  „Ești în stare să mi-l ții, ca să-i dau eu câte-va?  —ˮ întreabă.  „O să-mi pun mintea cu el, — răspunse Mitrea și-i trecu barosul, ca să prindă cu amândoo mânile drugul.  Dinu lo barosul, și ai fi crezut că-l ridică și dă acum cu el, ca să strivească și drug, și nico-vală.  Trecuseră însă un-spre-zece ani de când lucra el la nicovala aceasta și știa, cum se dă cu barosul.  Dacă ar fi dat cum putea, i-ar fi sburat băiatului drugul din mâni.  Avea apoi să-l bată când pe-o muche, când pe alta.  Lovia deci rar și din scurt, dar apăsat, și nimeria drugul fără- ca să-l sgudue, ear după lovitură strigă „Alta! ˮ  — ca Mitrea să schimbe muchea, și dedea tot mai des, mai întins și mai apăsat, încât te mirai că nu sboară țăndări din drug și băiatul se uită cu ochi plini de uimire sfioasă la el.  Ce păcate avea fierul acela de nu-l slăbea din bătăii?  Nu era fierul ceea ce-i îndârjise, dincolo însă, la dreapta, în cerdacul larg al casei se auziau chicotele Firei, care de vre-o doo ceasuri acum stetea acolo cu Tănase, fratele ei mai mare, și as-culta palavrele lui Felescu, un prieten al acestuia.  Nu-l prea avea Dinu la inimă pe Tănase, un fel de perde-vară, care făcuse cu chiu, cu vai cinci clase, ear acum scria pe la primărie pentru o sută de lei pe lună și se însoțise cu Felescu, altă poamă bună, băiatul bărbierului din piață și student — cum se zicea.  „Ce-or fi având de nu mai sfârșesc! ?  — se întreba Dinu dând din ce în ce mai vârtos cu barosul. —  Nu trece zi fără ca să-l aducă.  Nu mai scapă biata fată de el. ˮ  Gândul, că Fira nici nu prea ținea să scape, nu putea să-i treacă prin minte!  O știa de când era copiliță de patru ani, se uita la ea ca la cel mai scump odor, și-o gândia cuminte fără de seamăn și nu s-ar fi mâhnit nici dac ar fi știut că ea nu ține să scape de Felescu.  Sângele îl svâcnia însă în vine când i se părea, că alții n-o socotesc tot ca dânsul.  Afară adecă, în mijlocul curții, Gigiu, Italianul, și Andrei cu Iorgu și cu cei-lalți trei ucenici lucrau la zăbrele și se uitau din când în când într-acolo, ba Andreiu par-că și zâmbia cu un fel de răutate.  Asta-l scoate pe el din sărite, iar nu fierul, nici chicotele, nici apropierea serii.  El se opri în cele din urmă, lo drugul și-l trecu prin verigă, apoi îl aruncă cât colo, par-că ar fi fost un fușteiu de soc.  „Așa! ˮ  grăi mulțumit de treaba, pe care o făcuse, și rămase pe o clipă stând drept și nemișcat, o frumsețe de om, înalt, spătos, cu brațele vânjoase, cu ochii mari, cu sprâncenele dese și cu mustața tunsă scurt, om care se joacă cu barosul ca scrietorul cu pana și care coboară din palămar el singur butoiul în pivniță.  Cum stetea așa, par-că voia să zică: „Uitați-vă bine la mine și puneți-vă pază gurii, că cu mine nu se glumește! ˮ  Plecând în cele din urmă Tănase cu prietinul său, aierul era mai puțin înăbușitor.  Lui Dinu îi venea cu toate acestea să dea zor cu cina pentru ca să se mai răcorească apoi unde-va stând așa singur cu sine la un păhar cu vin.  Se scula, ce-i drept, acum vara, pe la patru și muncia toată ziua din greu, dar tot mai putea să stea până colea pe la miezul nopții, ca să-și potolească firea.  El dete semn pentru încetarea lucrului, și Gigiu își desuflecă mânecile și-și îmbrăca surtucul, apoi plecă acasă, unde-l așteptau nevasta și copiii, ear ceilalți se duseră să se spele și să se peptene, ca să se așeze apoi la masă cu stăpânii lor și cu copiii acestor la cea înaltă și vârtoasă, să spargi zidurile cu ea.  Alții o socotiau pe Lina fată bine legata și sprintenă piper, plină și rumenă la obraji, care de dimineața până seara o ducea într-un râs și când râdea, făcea o gropiță în obraji, și strânge — nu știu cum — din ochi-i descoate din sărite pe cel-mai posac om.  Râdea și acum tot așa, dar pe Dinu nu-l putea înviora.  Nu doară c-ar fi fost om posac din fire și nu i-ar fi plăcut ochii aceia, dar i se părea că Andreiu tot mai zâmbește și vedea și pe Lina cam supărată, ear supărarea trece și ea, ca căscatul, din om în om.  Lina nu era însă supărată de cât pentru că Marghioala, supărată și ea, îi spusese, că el nu e în voile lui cele bune, cam dedea cu socotela de ce nu e, și ținea ca toți să intre în voile lui, căci pe el razemă toată casa.  Lina ședea ca stăpână în capul mesei; lângă dânsa, la stânga, era scaunul Firei, în fața Firei ședea Dinu, după Fira veniau ceilalți trei copii, bănică, Leanca și Costea, ear după Dinu urmau Iorgu, ucenicii și- tocmai la cel-lait capăt al mesei, în fața Linei, era locul lui Andreiu, care se uita cam pe sub gene la Dinu.  Când Fira aduse blidul, niște varză călită cu cârnați pe ea, și-l puse în fața Linei, veni și Marghiola cu alt blid, pe care-l așeză în față lui Andreiu.  Costea, un puiu de drac de vreo opt ani, frate și cu Tânase, și cu Fira, ochise încă din depăr-tare un cârnățel, care i se părea mai zămos, și-l înșfăca îndată ce văzu blidul pe masă, iar Fănică, fratele lui mai mare, îi trase cu plăselele furculi-ței una peste mână, ca să se învețe a nu băga mâna în blid.  Cam așa mergeau lucrurile la masa lui Cos-tache și când era el acasă.  Unde sunt copii e și gâlceavă.  Acum însă ucenicii se rânjiră, Andreiu zâmbi mai pe față, Dinu strâmbă din nas, Fira râse cu toată inima, ear Lina, care se hărțuia toată ziua cu copiii ei, țiind să-i stăpânească cel puțin la masă, îi dete lui Fănică un pumn în spate.  „Ei!  — grăi Dinu.  — Lasă-i că se descurcă ei.  — Copiii sunt copii! ˮ  „Așa zici d-ta totdeauna — întâmpină Lina cam scoasă din răbdări.  — Bunătatea cea marea d-tale mi-i strică.  — Uite, — urmă apoi uitându-se la Fira, — și pe ea d-ta mi-ai răsfățat-o de nu mai știu, cum s-o iauˮ.  Ochii tuturora se-ndreptară asupra Firei, care râmase zăpăcită.  Așa veselă și neastâmpărată cum era, în cât alerga și acum, fata mare, după pisici și sărea ca un ștrengar câte patru scări deodată, ea era sim-țitoare și duioasă, în cât i se muiau ochii îndată ce nu te uitai cu destulă dragoste la ea.  Acum se simția jignită și pentrucă, afară din calfe și de ucenici, mai era de față și Marghioala, care deși slugă la casă, era mai mare de cât dânsa și-o descălia mereu.  „Dar ce-am mai făcut! ? ˮ  întreabă ea.  In adevăr nu putea să-și dea seama, prin care a-nume dintre faptele ei a supărat pe mama sa, căci nu putea să-i treacă prin minte gândul, ca cineva să se fi putut supăra pentru că ea a stat de vorbă cu fratele ei și cu prietenul lui, și--n fața ei era atâta nevinovăție, în cât chiar și Andreiu se căia oare cum de privirile, pe care le aruncase spre ceardac.  Nici nu de aceea se supărase Dinu și acum îi venise să se ridice de la masă, dar nu putea s-o facă aceasta în fața Marghioalei, care se uita cu.  ochii ei mari la dânsul ca și când ar fi voit să-i facă mustrări.  El își cauta dar de mâncare” parcă nu s-ar fi întâmp:at nimic, dar după ce s-au sculat dela masă, a plecat, cum își pusese în gând, așa singur.  Când trecea colțul, se pomeni cu Andreiu în urma lui.  El se opri pentru-ca nu cumva Andreiu să-și facă gândul, că umbla să scape de el, ceeace de altminteri era adevărat.  — Dar tu — în cotro?  — îl întreabă.  „Uite — am plecat și eu așa fără de nici o treaba ca să-mi mai desmorțesc vinele — răspunse Andreiu deși era hotărât să se ție de el și s-a și ținut.  Peste cât-va timp ei ședeau singuri la o masa mai retrasă în grădina de lângă „Pisica cu clopoțel! ˮ  Ei vorbiau, gustând nițel câte nițel din pahare, despre toate și despre nimic.  Andreiu avea însă gândurile lui.  Cu câți-va ani mai în vârstă de cât Dinu, el era unul dintre oamenii, care, mereu nemulțumiți cu lumea, își fac mereu planuri.  Stetea adeseori de vorbă mai cu Gigiu, mai cu Iorgu, mai cu alții și-și făceau socotelile, cât câștigă Costache pe urma muncii lor și cât ar câștiga ei, dacă ar face tovărășie cu Dinu, care-și pricepea meseria și adunase și ceva parale, și ar lucra în socoteala lor.  Era însă la mijloc și Fira, și de Dinu nu se putea apropia chiar nici acum când îl știa supărat, căci el era scurt la vorbă și au intra în intimități cu nimeni.  Pelin însă, tulbu-rel ori vin mai vechiu din dealului mare, chiar și dacă nu vei fi având slăbiciune de el, își face e-feclul și ori te înveselește, ori te înduioșează, ori te duce la hârțag, și Dinu, bând, se făcea și mai tăcut, și mai posomorât, ear Andreiu avea tot mai multă mâncarime de vorbă.  „Ce-ți mai faci inimă rea! ? ”  grăi dânsul în cele din urmă cam cu jumătate de gură.  Dinu se uită lung la el.  Dacă n-ar fi fost la mijloc cele câte-va pă-hare, l-ar fi pus la locul lui, căci nu suferia el să se amestece ori-și-cine-n treburile lui.  Acum era însă cam muiat și par-că se simția ispitit să vor-bească.  „Dar cine ți-a spus, că-mi fac inimă rea?  — întreabă, — și cam de ce ași fi având să mi-o fac? ˮ  „Asta-i!  — întâmpină Andreiu mai desghe-țat.  — Nu mai e nevoie să ți-o spună cineva: se vede din fața ta, și din toate cele ce faci.  Păcatele mele!  ce-ți pasă! ?  — Om ca tine stă țeapăn ca stâlpul prins în beton: să fii odată de capul tău și într-un an doi te masori cu ori-și-cine.  — De ce să stai slugă la un nevolnic! ? ˮ  Dinu dete din umeri: nu voia să-l înțeleagă.  „Nu prea-mi dau seama, unde adecă vrea să-ți bâtă vorba,” — grăi dânsul.  Andreiu era și el fierar obicinuit a da cu barosul și nu știa să cocoloașească.  „Las-o-n știrea Domnului, că nu face! ”  —is-bucni el cu toată îndrăsnela, pe care i-o dăduseră cele câte-va pahare.  Dinu se încruntă, dar nu isbucni, ci-i întoarse spatele.  Nu de ieri, nici de alaltă-ieri, ci de ani de zile era lucru hotărât și știut de mulți, că el nu e om străin la casa lui Costache.  N-ar fi umblat Costache hoinar, dacă nu s-ar fi răzămat pe aceasta, și n-ar fi fost Fira atât atât de răsfățată, daca nu ia-r fi știut slăbiciunea.  „Prostii!  —zise peste puțin întorcându-se-ear spre Andreiu — Ceea ce-ți umblă ție prin gând nu e-n lumea aceasta cu putință. ˮ  „Ba e! ”  „Ba nu e! ”  Cum, Doamne, să mai fi fost cu putință, când mama lui, cele doo surori mai mari ale lui și toate rudele așteptau de atâta timp să crească odată fata, ca să-l vadă ginere-n casa lui Costa-che, eară el însu-și nu mai putea să-și închipu-ească viața altfel decât așai?  El își mai apropie scaunul de Andreiu.  „Nimicuri!  — grăi mai pe șoptite.  — Răsfa-țări copilărești!  — Nu vezi tu, că nici nu-și da seamă despre ceeace face! ? ”  „De!  — răspunse Andreiu râzând cu răutate. —  Dracul nu umblă încălțat, ci calcă ușor, în vârful degetelor, își face treaba tiptil, încât nu prinzi de veste decât atunci, când el începe să râdă cu ho-hote.  Nu-și va fi dând ea seamă, ear tu stai toată ziua cu barosul în mână și nici n-ai vreme s-o.  pă-zești. ”  Dinu ear se-ncruntă.  „De geaba te-ncrunți, c-așa e, cum zic eu,— urmă Andreiu.  — Dânsa e femee, care vrea să fie gătită și distrată și plimbată și păzită, ear tu ești soios și plin pe haine, și pe față, și pe mâni de cărbuni și de fum în vreme — ce alții mai spelcuiți știu să i le toarne pe plac. ”  In alte-mprejurări Dinu ar fi sărit la el și l-ar fi prins de pept, ca să-l scuture o dată, încât să i se-ncurce toate măruntăile: acum se uită cam peste umăr la el, — par-c-ar fi voit să-i zică „Adecă ce mă socotești pe mine! ? ”  Nu era el om de adunătură, ci neam de fruntaș, pe care nu-l schimbi cu ori-și-cine.  Fecior de dascăl, învățase și la școală, și de la tatăl său să ci-tească Apostolul și să cânte-n strană, și Dumi-necile și zilele de sărbători, când se rădea, își tundea scurt mustața groasă, se peptena cu cărarea la mijloc și se ferchezuia, se opriau și pe uliță, și la biserică toți ochii asupra lui. —  Nu!  cu stârpituri de pui de bărbier el nu se sămuia.  „Uite, — grăi cam în silă, — tot prostie e și asta.  Cei câți-va ani, pe care i-a petrecut umblând cu toate adunăturile mahalalelor la școală, au cam zăpăcit-o, ce-i drept, i-au umplut capul de fumuri și de fel de fel de drăcii, dar, — adăugă zâmbind, — e destul să-i dai o bătaie bună, ca să-i iasă toate din capˮ.  Andreiu nu-și putu stâpâni râsul.  „și,— zise, — cam cine ar fi având să-i dee bătaia! ?  — Costache nu prea știe, ce se petrece la casa lui.  Lina e intrată slugă la copiii ei.  Tă-nase umblă pe toate cărările, face pe coconașul și, după cât văd, o să-i mănânce lui Costache și urechile.  Cine mai rămâne? ˮ  „Uite eu!  — răspunse Dinu.  „Tu! ?  — ăsta, care stai în fața mea! ?  — în-tâmpină Andreiu.  — Ai fi în stare s-o crezi, și ași crede-o, poate, și eu, dacă n-ar fi vorba de dânsa.  Dute-n colo, omule!  — In fața ei te faci mititel de te bate măr muiat și rabzi par-că le mângâie. ˮ  „Rău mă cunoști, — grăi Dinu.  — Eu sunt om foarte aspru la fire, și Dumnezeu să-l aibă în paza să pe cel ce mă scoate pe mine din răbdare.  Necăjit apoi pe vinul, care-l făcuse se scape vorba aceasta, și temându-se, ca nu cum-vasă mai scape și altele, el se ridică și plecă cuprins de simțământul, c-a săvîrșit, dându-se de gol, un greu păcat.  Mai era încă până la miezul nopții, dar el grăbia pentru-ca nu cumva să mai scape vre-o vorbă.  Sosit la colț, el se opri.  Îi era par-că la poarta stătuse cineva, care la ivirea lor se trase-n curte — ca de pândă.  El se-ntoarse spre Andreiu și i se uită țintă-n ochi.  „Mai, — îi zise.  — Vei fi voind ce vei fi voind și vei fi gândind ce vei fi gândind; eu stăpân pe mintea nimănui nu pot să mă fac: să te ferească Insa Sfântul să nu adu, că i-ai vorbit cui-va despre cele ce am vorbit noi adinea-oară.  Mă știi cine sunt: cinstea casei, în care trăesc, să n-o atingă nimeni! ”  „Cu ce-ași putea s-o ating, dacă nu știu nimic! ? ˮ  răspunse Andreiu urmându-și drumul.  După-ce întrară-n curte.  Dinu se opri și se uită-mprejur în vreme-ce Andreiu trecu în atelier, de unde se deschidea ușa spre iatacul lor.  Ușa dela bucătărie era crăpată.  Dinu făcu câți-va pași spre ea, și Marghioala se ivi deschizând ușa în prag.  „Dar tu ce stai de nu te-ai culcat până acum? ”  — o-ntrebă el, apoi e cuprinse, cu brațul și intră cu dânsa în bucătărie, ca să nu-i vadă cineva stând în cap de noapte împreună.  „De ce mă-ntrebi când știi foarte bine, că nu puteam să mă culc și că n-ași fi putut, dacă m-ași fi culcat, să dorm când te știam pe D-ta plecat cu supărare! ?  — îi răspunse ea.  Ce nevoie aveai să turburi toată casa pentru un lucru de nimic! ?  Nu i-a zis nimeni nimic, și a petrecut toata seara plângând de nu mi se rupea inima.  — De ce s-o faci să plângă acum! ?  O să aibă ca de ce să plângă, că viața e lungă! ”  „Ce ai tu să te amestești în lucruri, care nn te privesc! ? ˮ  ar fi voit Dinu sa—i zică, dar nu tndr-snia, căci îi venia și lui să plângă.  „Du-te și te culcă,” — îi zise dar.  „D-ta să te duci!  — răspunse ea, — și grija mea să n-o ai, că eu sunt Jn toată fireaˮ.  Ea rămase apoi utându-se după dânsul — cu un fel de milă.  „Săracii de voi!  — zise ea-n gândul ei. —  Se vede, că nu știți ce e amarul vieții, căci altfel n-ați căuta din adins cuvinte de a vă mâhniˮ.  II.  Lucru de nimic! ?  „Nu!  — își zicea Dinu sbătându-se în culcușul lui.  — Lucru de nimic nu e când toți știu, toți vorbesc, toți își fac fiecare în felul lui gândurile.  Andreiu ca el, Marghioala ca ea.  Va fi simțit apoi și Gigiu și-i va fi spus nevestei sale, vor fi simțit ucenicii, care nu mai sunt nici ei copii: nu e nimic mai urât de cât să te știi dat pe gura lumii ce stă la pândă, ca să afle cele ce se petrece prin casele oamenilor și să facă mare din mic și negru din alb.  Ear vinovat cine era! ?  „Tu!  — îi zisese Marghioala, pe care o vedea în fața lui înaltă, țeapănă și cu ochii pătrunzători.  De unde a răsărit femea aceasta, și ce avea dânsa, că toți se uitau în gura ei.  Nu se împliniseră încă doi ani de când Lina o găsise unde-va prin piață și-o luase slugă, ca să-i spele vasele, să-i dereticească prin casă și să spele rufe, — așa — nici jupâneasă, nici țărancă proastă, — și acum le era tuturora stăpână, căci se pricepea la multe, se amesteca în toate și nu-și pierdea nici odată răbdarea.  Cum să și-o și peardă când crescuse răbdând și purtând grijă de alții! ?  Tatăl ei, un învățător rămas văduv cu patru copii, între care cea mai mare dânsa, era și bețiv, și pornit spre hoinărie.  Ani de zile - de-arândul, până la moartea lui, ea a purtat grijă de surioara și de frățiorii ei, ea s-a bălăbănit cu copiii din școală și, numai Dumnezeu știe, cât a răbdat la foame și la frig, cât și-a înodat zdrențele și câfe bătăi a sufeirt.  Rămasă fără de tată, a alergat de și-a căpă-tuit sora și frații, apoi a slujit când ici îa un câr-ciumar, când fată în casă pe la case boierești, când dădacă la copii, mereu hărțuită.  Aci era cu totul altfel.  Lina gătea, dar ea îi spunea, ce are să gătească.  Se ducea cu Fira în piață ori la băcănie, dar ea îi spunea, ce și cât să cumpere, ea-i purta socotelile, și nu putea Fira să înceapă nimic fără ca s-o întrebe pe dânsa.  Copiii de ia dânsa cereau ajutor serile, când își făceau temele ori își preparau lecțiunile.  Ucenicii la ea se duceau când li se făcea o nedreptate ori când se certau între dânșii, și nu puteai să ceri de la ea nimic ce nu făcea cu toată inima.  Cum ai mai fi putut să zici „ba” când ea zice „da”, dacă, știai, că toți îi dau dreptate! ?  și în adevăr nu de chicotele Firei, ci de su-părarea lui se umpluse lumea.  „Mâne de dimineață, nu mai departe, am să-i vorbesc,ˮ — își zisese în gândul lui, și somnul l-a furat chibzuind vorbele ce avea să-i grăiască.  A trecut cu toate acestea dimineața fără ca să-i fi vorbit Firei.  N-ar fi crezut, că e cu putință, ca vre-o dată în viața lui să-i vie greu a vorbi cu dînsa despre ceva, ear acum nu știa, cum s-o apuce.  Întâia oară simția, că dânsa nu mai e copilă, pe care poate s-o mângâie ori s-o certe, și mereu se ivia în mintea lui gândul, că dânsa ar putea să se simță jignită și să-i zică „Dar ce te privește, dacă fac ori nu ceva! ? ”  Lucrul acesta nu era în adevăr cu putință.  Fira îl punea în gândul ei mai presus de toți și dac-ar fi cazul în apă, pe el l-ar fi chemat s-o scape, dac-ar fi văzut că iau foc hainele de pe trun la el ar fi alergat să stingă focul, dacă nu l-ar fi știut pe el prin apropiere, s-ar fi socotit părăsită în lume.  O știa și el aceasta, dar tine—rețele sunt năvalnice și nu știe nimeni, ce e în stare să facă o fată de șase-spre-zece ani când îi vin toanele, și trebuia să vorbească cu dânsa.  știa Fira, ce-i drept, că el s-a supărat, dar nu-i dedea dreptate.  Ea-și știa sufletul și nu făceu în gândul ei nimic rău, dacă stetea de vorba cu un om deștept și foarte cum se cade.  Ori-și-cât ar fi ținut dar să nu-l supere pe Dinu, ea era hotărâtă — nu să nu mai stee de vorba cu nimeni, ci ca în viitor s-o facă aceasta prin ascuns, ca să nu afle el,— ceea ce era mai rău.  Cu cât mai mult se apropia dar timpul, când Tănase-și aducea de obiceiu prietenul, cu atât mai neliniștită era dânsa și cu atât mai rău fer-bea Dinu în el. . .  Era oarecum ca-n ajunul furtunei.  Omul acela n-avea, la urma urmelor, nici o treabă la casa lui Costache, și era cu ochi și cu sprâncene, că numai de dragul ei vine.  O știau aceasta toți și lui Dinu i se răcia sângele-n vine când atâția ochi se-ndreptară spre portița, în care se iviseră cei doi prieteni, Firei i se strânse inima, eară Mitrea ar fi vrut să stea pe acoperișul casei galeată de apă, ca să i-o toarne lui Fe-lescu-n cap.  Ce-ar fi fost adecă, dacă s-ar fi dus la el, ca să-l scape de pept și să-l scuture odată.  Scandal — de-ar fi voit toată mahalaua.  Nu-i rămânea decât să-și stăpânească firea.  Peste puțin el se mai liniști.  Tănase și Felescu nu se așezaseră deabi-nelea în cerdac când Marghioala începu să scoată prin fața lor unul câte unul scaunele din salon, ca să le scuture, și le scotea a-ndelete și fără de graba, ear după ce le-a scos, nu-ncepu să le scuture, ci trecu la bucătărie, de unde se întoarse peste puțin cu un lighean plin de apă și cu o cârpă curată pe umăr, ca să șteargă geamlâcul cerdacului.  Nu mai răsunau acum din cerdac chicotele, căci în salon nu puteau să-și treacă Tănase și Fira giuvaerul de oaspe, iar în cerdac o aveau în spinare pe Marghioala cea cu ochii de prepelicar, care nu numai trăgea cu urechea, dar mai și stro-pia din când în când.  Au stat, apoi s-au despărțit, fira strâmtorată, Tănase cătrănit, ear Felescu plouat, dar toți trei foarte cuminte, fără ca să crâcnească.  „Să mai vi când n-ai altă treabăˮ, bombăni Marghioala printre dinți, c-o să-ți mai pregătim și alteleˮ.  Dinu zâmbi, dar tot ar fi dorit să știe, dacă Marghioala a făcut-o de capul ei ori, cum ar fi dorit el, în înțelegere cu Fira.  In înțelegere cu Fira nu, căci pe dânsa a-ceasta nu putea decât s-o îndărătnicească.  Dac-ar fi lăsat-o-n voiie ei, s-ar fi săturat în cu-rând de flecăriile lui Felescu și-ar fi căutăt să scape de ele: așa însă se sîmția jignită și ispitită să arate, că tot va face cum ea însa-și voiește.  Pe înserate poarta și zăbrelele erau gata.  Ră-mânea acum, că ziua următoare Dinu să se ducă cu Iorgu și cu doi dintre băieți, ca să le așeze în locul lor.  Făcuse de multe ori așa ceva; acum însă îi era nesuferit gândul, că o să lipsească toată ziua de acasă întrebându-se mereu.  „Ce va fi făcând dânsa în lipsa mea! ? ”  Tot avea, la urma urmelor, Andreiu dreptate când zicea, că dânsa vrea să fie gătită, distrată, plimbată și păzită în vreme-ce el dedea cu barosul, ca să moaie fierul în bătăi.  „Ei nu!  — își zise el într-un târziu.  — N-am numai să-i vorbesc, ci să-i și bag spaima în oase:, pe mine n-are să mă ție-n sbuclumare necurmată; eu am treabă și nu pot să mă perd în astfel de nimicuri? ˮ  Asta era gândul lui când deodată toate lu-ară altă față. . .  Unul dintre ucenici aleargă la poartă, ca să o deschidă pentru trăsura, în care aduceau iar pe Costache, cum se zice, mai mult mort decât viu.  Plecase-ncurând după prânz în treburile lui, umblase de ici până colo, gustase ici icre negre, colo măsline, mai o țuică, mai o mastică, mai un pelin cu un prieten și-i venise în cele din urmă râu și-l înecase astma, încât căzuse pe uliță.  Nici că s-ar fi putut altfel: prea puțin, se cruța, prea mult umbla după daraveri, prea des se cinstea, prea rar se-ntorcea serile la timp acasă.  Deși se mai întâmplase-n câte-va rânduri așa ceva, spaimă, plânsete, alergătură, zăpăceală se urmară repede una după alta, și cel mai uluit dintre toți era Dinu, care știa că toate-n capul lui se sparg.  Marghioala, liniștită și acum, trimise 'n grabă mare după doctor, care îi mai liniști apoi și pe cei-lalți încredințându-i, că o să treacă toate cu bine, dar stărui să-l ducă cât mai curând sub pază bună unde-va la aier de munte și să-l ție acolo câțe-va săptămnâi la viață regulată.  „Chiar mâne, nu mai departe! ”  — grăi Dinu.  Ar fi fost în stare să plece cu el fie la Vâratec, fie la Slănic, fie la Susana, fie undeva-n valea, Prahovei.  El însă nu putea să părăsească atelie-rul.  Lina nu putea nici ea să părăsească casa și copiii.  Mai rămânea Fira, care era acum fată mare.  „Nu se poate! ˮ  — strigă Dinu.  „Mă duc și eu cu dânsa,ˮ — stărui Mar-ghioala.  „Așa da! ”  — zise Dinu.  Fără îndoiala, că așa ar fi fost mai bine; Lina însă nu-și mai putea închipui căsa fără de Marghioala — și, mamă, ce să-i faci! ?  — stăruia să meargă Tănase, care îi era fiu lui Costache și frate mai mare Firei.  „Cu el ca fără de el, daca nu chiar mai răuˮ,— își zicea Dinu, hotărât, ca cu nici un preț să nu se-nvoiască; mai erau însă de pus la cale și altele, cu mult mai grele.  D-l Spirea, advocat și bun prieten al lui Cos-tache, stăruia, ca acesta înainte de plecare să-și facă testamentul și să rânduiască pe tovarășul său purtător de grijă pentru averea sa și tutor al co-piilor săi.  Lina zicea, că nu e bine, eară Dinu era de părere, că nu e nevoie și, strivit de gân-dul grelei sarcini, pe care o lua asupra sa, nu mai avea destulă inimă spre a stărui, ca nu Tă-nase să însoțească pe Fira.  A rămas dar cum a voit Tănase și Lina, care stăruia să meargă la Poiana țapului — nu doară pentru-că e aproape și de Sinaia, și de Bușteni, ci pentru-că e, așa zicea el, liniște și lărgime acolo.  După-ce Costache a plecat cu cei doi copii mai mari ai săi, Dinu era nevoit să se rupa-n doo: stătea cât putea-n atelier, dar trebuia să mai facă și ceeace mai 'nainte făcea Costache, mai să cumpere material, mai să se învoiască ici cu un proprietar, colo cu un antrepenor, mai sa facă încasări, tot lucruri pentru el neobicinuite și astfel și mai mult ori mai puțin nesuferite.  Cu desăvârșire greu lucru îi erau însă soco-telile ce trebuia și ținea să poarte despre tot ceeace dă ori ia.  Ar fi lucrat bucuros cu doo barosuri deodată, dacă-n schimb l-ar fi scăpat cineva de socoteli, și serile, când se așeza la masă și lua condeiul cel ușor, ca să treacă în condică, cum îl învățase Gigiu, la stânga ceeace a luat, iar la dreapta ceea ce a dat, îl treceau nădușeliie, eară Duminecile după prânz, când își încheia socoteala săptămânii, se sîmția ca fiind pus în fața celor mai nemiloși judecători, care-i țineau, par-că, pistolul îi piept și-i ziceau: „Nu cum-va să-ți scape condeiul, că descarc! ”  De unde i-ar mai fi rămas lui timp să se gândească și la cele ce va fi făcând Fira departe de dânsul! ?  Ii era destul să știe, că Costache mergea bine, — asta o scria Fira, — și că Fira se face din ce în ce mai înbujorată, — asta o scria Tă-nase.  — Mai aflase, — asta de pe la alții, — că Tănase se plimbă mult de la Sinaia pâiă la Pre-deal cu o gabrioletă?  — ce fel de gabrioletă? —  — ce fel de cai?  — nu cum-va se va fi nimerind și Felescu pe acolo?  — Așa se-ntreba Dinu când n-avea -alta, treabă și mult ar fi dat să se poată repezi într-o Duminecă pân-acolo, ca să mai răsufle și el.  Nu era însă cu putință, căci se adunau prea multe peste săptămână și mai erau și nenorocitele de socoteli.  „Mai lasă-le și D-ta, că poți să le faci și după aceea;ˮ — îi zise Lina, care ținea și ea, ca el să se ducă.  El dete desnădăjduit din cap.  După masă el stătea pe gânduri în vreme ce Marghioala aduna tacâmurile.  „Dacă e vorba numai de socoteli, — grăi dânsa căutându-și de treabă, — ai încredere-n mine, ca ți le fac eu.  Cocoana Lina are dreptate; nu poți s-o lași pe Fira par-că n-ar fi pe lume.  Dinu se uită lung și mirat la ea.  „De geaba te uiți așa la mine, — urmă ea,— căci, dereticând prin casă, îți văd în toate zilele socotelile șî așa, cum le faci D-ta, sunt și eu în stare să le fac.  — și, — adăugă peste puțin,— mai curând s-ar putea să greșești D-ta decât să te înșel euˮ.  „Nu de aceasta e vorba, — întâmpină el. —  Le faci tu, dacă zici, chiar mai bine decât mine, căci eu port cam greu pana, ear de-nșelat nu ești în stare să-nșeli pe nimeni.  Stau însă câte o dată și mă gândesc, ce te va fi făcând să le iei așa de bună voie toate asupra ta. ˮ  Acum se uita ea lung la el.  „Tocmai D-ta, hamalul tuturora, — îi zise,— stai și te gândești și nu înțelegi, de ce vor mai fi făcând și alții ca D-ta. ˮ  „Eu sunt altă cerva, — grăi dânsul.  — Am rostul meu în casă.  De ce însă ții și tu atât de mult la Fira? ˮ  Marghioala lăsă tacâmurile adunate pe masă și se-ntoarse spre el.  „La Fira?  — răspunse.  — Dar la D-ta —, ce crezi, țiu ori nu? ˮ  „Nu o cred aceasta, — grăi dânsul, — ci o știu fiind-că o văd în fiecare zi. ˮ  „Atunci nu mai întreba, de ce țiu la ea, — urmă Marghioala.  — Nu țiu anume la ea, numai la ea, ci la toți, la casa, în care nu mă simt stră-ină și-n care nimeni nu mă socotește slugă.  — Ași putea oare, — urmă ea peste puțin, să fiu mai bine la o casă boierească ori la vre-un restaurant decât aici, unde fac ceea ce m-am de-prins a face la părinții mei! ?  Cum ași putea să nu țiu la stăpânul casei, care s-ar supăra, dacă nu i-ași zice „Nea Costache,ˮ?  Cum ași putea să nu țiu la cocoana Lina, care muncește alăturea cu mine și alege totdeauna partea cea mai grea?  — Cum ași putea să nu iubesc copiii, care-n toate nevoile lor aleargă la mine par-că li-ași fi soră mai mare?  D-ta de ce ai stat aici un-spre-zece ani și ești gata să stai toată viața? ˮ  Dinu era muiat.  „De ce țiu la tine! ?  — urmă ea înduioșată. —  S-ar putea oare să nu țin și la ea, și la D-ta! ?  — Eu știu, prin câte am trecut până-ce am ajuns aici ca pasărea gonită de uliu.  Mi-e par-că-mi sfâșie cineva carnea de pe oase când îl văd pe Nea Costache cum îl știi, o văd pe cocoana Lina cum o știi, îl văd și pe Tănase cum îl știi și mă uit la copiii aceia buni, că buni sunt.  Ce s-ar alege de casa aceasta, dacă n-ai fi D-ta în ea! ?  — In foc ași sări și zi și noapte ași sta de pază, ca nu cumva să apuce și Fira drumul lui Tănase, că tare e drăguță și bună de inimă, dar și năvalnică la fire și ușoară la minte. ˮ  Lui Dinu i se deschidea o lume noo, deși ceeace dânsa zicea acum el de ani de zile simțise.  „Lasă-le toate, — adăugă dânsa, — și du-te, că nu e-n lume om, la care ține ca la D-ta, și e păcat s-o faci să creadă, că nu ții și D-ta la ea. ˮ  „Dar mă duc, — răspunse el.  — Cum să nu mă duc. ˮ  Aceste se petreceau însă Vineri după-amează-zi, ear în aceeași zi pe-nserate a venit pe la el Budini, antrepenorul, ca să vadă, dacă nu cum-va pot să se înțeleagă pentru un grilagiu și doo porți la spitalul ce era pe sfârșite.  Era o lucrare mai însemnată, și-ar fi fost păcat s-o scape, ear pentru-ca să-și poată da seama ce preturi, trebuia să vadă desemnurile făcute de inginer și să alerge pe la ferării, ca să se 'ncre-dințeze, dacă găsește ori-nu destul fier potrivit și cu ce preț poate să-l cumpere.  A trecut dar ziua de Sâmbătă fără-ca să se poate dumiri, dacă-l iartă ori nu treburile să lipsească Duminecă de acasă.  III.  E frumoasă valea Prahovei așa când o vezi cum în câte-va rânduri o văzuse Fira trecând de-a-lungul ei; frumusețele cele-ncântătoare i le știa Insă numai cel ce a intrat în amănuntele ei mai -ascunse.  S-a bucurat dar Fira când Tănase stăruia pentru Poiana țapului, unde e, cum zicea el, li-niște și lărgime, dar abia sosită acolo simția, că -avea în adevăr de ce să se bucure  Din fața casei țărănești, pe care o luaseră cu chirie, se deschidea peste arinii din valea Prahovei sgomotoase o larga vedere spre Sinaia, care se afla la dreapta, în depărtare de vre-un ceas la vale, spre Buștenii mai-apropiați la stânga, ear înainte peste poienele de la Zamora și peste coas-tele acoperite de bradet până-n poienele curate și limpezi ale Cumpătului, întinderi par-câ nemărginite, unde se vedea pe ici pe colo câte o turmă de oi, și pe care e peste putință să le vezi din depărtare fărâ-ca să te simți ademenit de dorința de a le cutreera-n lung și-n lat.  Incă mai ademnitoare era însă priveliștea din dosul casei.  Dacă spre Cumpâtul ochiul e încântat de seninătatea nespusă a întregului, înspre Bucegi sufletul rămâne uimit de mulțimea amănuntelor și de măreția lor.  Ici Peatra Arsă, lângă ea lepii, mai departe Caraimanul greoiu și tocmai în fund Morarul de la poalele Omului; tot colturi stâncoase și pleșuve, prăpăstii adânci și vai strâmte și as-cunse oare-cum în fundul munților.  „Ce-o fi colo?  — dar dincolo? ˮ  — se-ntreba mereu Fira și, stăpânită de o nesățioasă dorința de a se duce, îi venia par-că să sboare.  Dar ea nu venise aici, ca să se plimbe, ci ca să poarte grijă de tatăl său, căruia medicul îi recomandase să se plimbe prin brădet fară-ca să urce, să se ferească de oboseală, să mănânce bine, dar să bea numai apă bună, să se culce și să se scoale de vreme.  Se gândia fata cu bucurie, cum o să-i gă-tească bucate bune, cum o să stea toată ziua cu el, cum o să-l plimbe pe aci prin apropiere, cum o să-l îngrijească și le-a și făcut acesta o zi — doo.  Costache nu era însă bolnav, ca să-l vezi că e bolnav.  Se cam perduse, ce-i drept, sângele din obrajii lui, răsufla cam anevoia, dar altfel era voinic, și puțin i-a trebuit să se tie cum îl recomandase medicul pentru-ca să se simtă ear în putere și să-și zică „Nici ale doftorului toate! ˮ  Era și el cm și părinte și, dacă ținea fata să-l îngrijească, ținea și el să nu-i fie prea mare sarcina și să umble-n voile ei.  Tănase! ?  Ce să-i faci! ?  - Băiat plin de viață!  El știa să se-nvârtă-n lume, să se îmbrace după cel mai nou fason, să-și poate cravata și manșetele și era băiat curățel și de efect.  A ținut la Poiana țapului fiind-că aici e liniște și lărgime, dar nu trecea cu vederea, că sunt aproape Buștenii și că nu e departe Sinaia, nici Azuga, nici chiar Predealul, și, dacă Fira era dusă cu gândul la desișul pădurilor, la văile adânci și răcoroase, la pâraiele ce se varsă spumegând peste bolovani și la poiende largi, fratele ei, om mai trăit în lume, era dus mereu cu trup, cu suflet pe la par-curile, unde cânta muzica, pe la rastaurante, pe la sălile de dans, pretutindeni, unde se-ndesuiau oamenii.  Costache era dar mai mult ori mai puțin sin-gur cu fata lui și trebuia s-o plimbe, se-nțelege, fără-ca să urce și fără-ca să se obosească prea tare.  Era, înainte de toate, ușor și frumos și nu.prea lung drumul până la Bușteni, unde aveau și nevoie de a se duce, ca să cumpere mai una, mai alta pentru mica lor gospodărie.  Umblând apoi așa, în treburi, te-ntâlnești ici cu unul, colo cu altul, ea cu o prietenă din școală, el cu un vechiu cunoscut, care se bucură, că te vede, și din vorbă-n vorbă te scoate din minți, ca să te duci la o plimbare mai lungă, la o petrecere, la o serbare, tot lucruri priincioase pentru cei ce-și caută de sănătate.  Peste vre-o opt zile Costache-și ducea fata la parcul din Bușteni, unde cânta muzica militară și se aduna lume multă, ca să vadă și să se a-rate, ear săptămâna viitoare Aneta, o prietenă din școală, a făcut-o pe Fira să meargă și la matineul dat la „Eliseul” din valea Cerbului, unde e cel mai frumos loc din valea Prahovei, posițiune mi-nunată la stânga șoselei, pe unde trece lumea ce se plimbă de la Sinaia spre Azuga și înapoi.  Costache s-a dus și el.  ș-ar fi putut adecă să-și lipsească fata de mulțumirile cuvenite tine-rețelor ori s-o lase singură! ?  Era, cei drept, pe acolo și Tănase, dar el avea alte treburi și nu putea să-și bată capul cu sora lui.  Băiet vioiu și sprinten, el știa să-și facă drum prin lume, și Costache, bându-și afară pe terasă „șprițulˮ, trăgea zâmbind cu ochiul spre sala de dans, unde o vedea pe fiică—sa înconjurată de cavaleri eleganți în vreme-ce fratele ei se-nvârtia împrejurul cocoanelor și-i întrecea pe toți în ga-lanterie.  „Puiu de drac!  — își zicea el.  — N-ar zice nimeni, că alerga desculț când era mic.  — Soiu,— ce să-i faci! ? ˮ  Mai frumos decât toate era, că nu avea Cos-tache nevoie, cum credeau Andreiu și alții, să-și îndoape băiatul cu bani.  Își făcea el din vrednicia lui.  Le sucia și le-nvârtia de-și punea însuși lucrurile la cale.  Ii făcea ici unuia, colo altuia vre-o treabă, mai din colo alta, destul că n-avea ne-voie să ceară.  Era mai ales Doamna Chiriachi, văduvă, săracă, și femee cu avere frumoasă, cu multă trecere în lumea cea bună și cu multe da-raveri, pe care n-ar fi putut să le descurce făr- de ajutorul unui om isteț ca Tănase, care, deși trecut abia de doo-zeci și doi de ani, se price-pea și la acte, și la taxe, și la cumpărări, și la în-casări, și la alergături, și la galanterii, și la multe altele, ear de geaba nu aleargă nimeni, nici nu ostenește.  Deși însă Tănase își făcea de lucru cu Doamna Chiriachi, care ședea într-un colț înconjurată de cavaleri, eară Costache ședea la „șprițulˮ lui, Fira nu se simția părăsită; o fată înaltă și șubți-iică, cu obrajii plini ca mărul și rumeni ca cireașa, cu gropițe-n acești obraji și cu ochii vioi și mereu râzători nu trece nicăiri nebăgată-n seamă și își petrece bine timpul chiar și dacă n-ar fi încă cea mai ușoară „vălsuitoare. ˮ  Era mai ales unul, Văleanu, un tânăr de vre-o doo-zeci și șase de ani, figură distinsă, care-și zicea mereu „știi, că e nostimă! ? ˮ  și se ținea cu atâta stăruință de capul ei, încât D-na Raitu nos-timă, își mușca din când în când buzele se-nțelege, fără-ca s-o simtă aceasta și soțul ei bunul prieten al lui Văleanu.  Cam pe la zece, „matineulˮ era pe sfârșite.  Tănase a luat-o pe.  D-na Chiriachi de braț și-a dus-o la gabrioletă, D-na Raitu a luat și ea brațul so-țului său și a plecat cu oarecare ostentațiune, ear Costache nu și-a mai comandat alt „șprițˮ.  Ar fi putut să-și iee și el o trăsura, căci,— Dinu să trăiască!  — îi dedea mâna.  Fira însă și Aneta și Mița, prietena acesteia, și Doamna Voicu, mama Miței, erau de părere, ca-r fi pacat de o seară atât de frumoasă.  Luna aproape plină răsărise tocmai despre Valea Fetei, și razele ei se răsfrângeau din colții Caraimanului.  Răcoare era, liniște era, frumusețâ era: nu se putea lucru mai placul decât să mai ai și tinerețe și să faci pe jos drumul până la Poiana țapului — mai ales când n-ai să-l faci singur, căci nu li-ar fi șezut bine cavalerilor să-și lase damele singure la un drum atât de lung.  Fericite sunt tinerețele!  Să fii fată de șase-spre-zece ani și să te plimbi după un matineu petrecut într-o resuflare — asa la lună și pe răcoare: nu te mai saturi și ai voi să nu se mai sfârșească noaptea cu tainicia umbrelor ei.  Puțin îți pasă, ce are să fie mâne dimineață.  Ce-și mai făcea Dinu gânduri despre Felescu?  Nu mai era nevoie de Felescu în mijlocul unei lumi pline de oameni, care trăiesc, ca să se bucure de viața; toate vin ele de ele cînd nevino-văția oarbă se-ntâlnește cu viclenia, care toate le vede ți le știe.  Acolo, în cercul strâmt, în care-și petrecuse până atunci viața, Fira știa numai oameni, care o păziau ca lumina ochilor săi, și așa îi vedea dânsa pe toți oamenii, — și pe aceștia.  Era un farmec nespus în inima deschisă, cu care dânsa vorbia despre toate, până chiar și despre cele mai întime lucruri; Valeanu însă, băiat de bani gata, care trăia numai pentru—ca să trăiască, nu mai cunoscuse în viața lui și alte fete ca dânsa și o știa soră a lui Tănase, lua ușurința copilărească a ei drept îndrăzneală stăruitoare și nu se mai sătura să o descoase.  Mai nainte dar dea fi sosit la Poiana țapului le știa toate, și cele de aici, și cele de acasă.  Era mare frumuseță s-o asculți când spunea, cum gătește diminețile pentru tatăl ei, cum îl culcă după masă și cum îl scoală după — ce și-a făcut somnul.  „și d ta ce faci în vreme ce el doarme? ˮ  — întreabă Văleanu, care ținea să le știe toate.  „Uite — răspunse ea.  — Mai stau, mai citesc, mai lucrez câte ceva, mă mai plimb pe aci prin apropiere, mai adun flori prin poeniță, nu mi se urăște niciodatăˮ.  Ar fi putut să zică și el, că nu i se urăște niciodată.  Se sîmția, dîn contia, foarte strâmtorat când se pomenia singur cu sine și mereu căuta să scape din strâmtoarea aceasta, un lucru, des-pre care ar fi putut să dea mărturie și D-na Raitu, al căreia soț, funcționar la bancă, nu putea să stee cu dânsa la Sinaia.  Era deci hotărât, ca ziua următoare, să se înființeze la Poiana țapului îndată după masă, ca-n timpul, când Costache doarme, să adune și el flori — pe aci prin apropiere.  Cei-lalți, care rămăseseră mai în coadă, își făcuseră însă alte planuri: o excursiune la Urlă-toare, — nu se putea ceva mai frumos.  O singură greutate era la mijloc: pentru Cos-tache drumul ar fi fost prea obositor.  Văleanu nu era om, căruia îi place să umble, să se urce și să coboare, - cu Fira însă i-ar fi plăcut să facă și asemenea plimbare.  „O idee încă mai bună!  — grăi dansul. —  Mergem până-n poieniță cu trăsura și lom acolo prânzul, ear după prânz cine vrea trage un puiu de somn la umbră de brad, ear cei—lalți, care pu-tem, mergem pe jos mai departe. ˮ  Ce era pentru el o cheltuială de o sută de lei! ?  Nu-i vorba, risipitor, ba chiar nici cheltuitor nu era Văleanu, își număra și păstra bine banii și se uita și la gologani, dar avea de unde să dee și pentru plăcerea lui îi era mică cheltuiala.  S-a făcut dar și excursiunea așa, cum a pus-o el la cale, cu trăsuri până la poiană, cu miel fript la frigare, cu mezeluri alese, cu prăjituri dela Capșa, cu șampanie și cu taraf de lăutari, încât Aneta și Mița și Fira erau și-ncântate și amețite, Costache dormia dus după prânz și plimbarea s-a făcut mai departe, până la Urlă-toare, în cântece voioase, și seara, când s-au întors, erau cu toții par-că și-ar fi petrecut viata întreagă împreună.  Ziua următoare apoi Văleanu s-a dus mai pregătit la Poiana țapului, când Fira, care-l aș-tepta, par-că, i-a alergat sprintenă și voioasă-n cale.  „E minunați —îi zise el.  — Care va să zică și D-ta, Domnișoară, tot pe aici îți aduni florile. ˮ  „Aș,!  — par-că n-o știi din seara, când ne-n-torceam de la Bușteni, — îi răspunse ea. — Să  vezi ce frumuseță de poienițe sunt pe aici, ce lu-mimșuri, ce potecă spre Sinaia și spre Urlătoare”.  El le cam știa toate aceste, dar altfel îî erau văzute împreuna cu dânsa, și se arăta mirat.  Așa pe la amează-zi, și cu o fată ca dînsa e mai plă-cută plimbarea prin pădurea umbroasă decât prin poiana bătută de soare și deschisă la vederea tuturora.  Nici nu mai era apoi Domnișoara Fira cum o știuse ei de la „Eliseu” și de la Urlătoare, gătită, încorsetată și peptenată de efect, ci cu capul gol, într-o iie curată și cu sorțul alb încins peste niște foi cam scurte; așa înse ea era pentru dînsul ce-va mai neobicinuit și mai apropiat și avea mai mult farmec.  Copilă zglobie, care e, par-că, în fiecare clipă să ți se arunce-n gât.  Era o clipă, când îi venia, cuprins de un fel de-ngrijare, să spună c-a plecat la Sinaia și să-și caute de drum.  Intrați pe poteca bine-ngrijită ce duce prin pădure la Castelul Peleșului, el îi dete brațul și ea începu sa-i spună, ce e înainte, ce rămâne la dreapta și ce vine-n stânga.  El o cuprinse, cum era obicinuit, cu brațul.  Ea se lasă: ce era la urma urmelor! ?  — Tot cam ca la Eliseu.  Dînsa nu putea să se depărteze mult, căci n-ar fi voit s-o caute tatăl ei după ce se va fi deșteptat.  Se așezară deci pe o bancă de la marginea drumului, de unde ar putea să vadă printre copaci și peste poiană până acasă.  El îi lo ca din întâmplare mâna și se jucă cu ea uitându-se la degetele ei 'subțiri și lungi.  „știi, că eu ghicesc din palmă? ”  grăi dînsa peste puțin, apoi întoarse mâna lui cu palma-n sus, ca să se uite-n ea.  Văleanu se uită-n fața ei; deși mai mult bă-lană, ca mama ei, acum, când se uita la trăsă-turile din palma lui, era, par-că ce-va, țigănesc și oarecum primejdios mai ales în ochii ei cei ne-astâmpărați.  Fata ei se posomorî din ce în ce mai mult, încât lui Văleanu îi venia în cele din urmă să rîdă.  „Ei, ce vezi de te-ncrunți așa?  —întrebă el.  „Nu-nțeleg nimic, — răspunse ea uitându-se cu ochi scrutători în fața lui — Mi se 'ncurcă toate. ”  Era și-n palma, și-n ochii lui ce-va ce-o făcea să-i fie frică de dînsul.  „A bine nu mi se pare, — urmă dând din umeri și depârtându-se puțin de el.  — Dac' ar fi cum se arată-n palmă, ai gând rău D-ta”.  Era un haz nespus îh felul ei de a o spune aceasta, și el întinse oare-cum fără de voie brațul, ca s-o cuprindă și să și-o apropie ear.  „Gând rău?  — întâmpină.  — Dac-ar fi-n mine răutate, n-ași fi acum aici.  Răutăcioasă ești D-ta, care cu toate ale D-tale-i scoți pe om din minți și-apoi zici, că are gând rău.  „Nu eu zic, ci așa se arată-n palmăˮ, — grăi dînsa și ear făcu o mișcare, ca să se depărteze de dînsul, ceea ce-l ispiti s-o strângă la pept cum copilul strânge pasarea ce vrea să-i scape.  Fira se lasă cum s-ar fi lăsat dacă Dinu ar fi făcut acela-și lucru, căci așa era deprinsă de mică.  Imbrățișarea ori sărutarea erau pantru dînsa semne de dragoste, dovezi neîndoioase, că nu are de ce să teamă.  Cu toate aceste ea se sîmți peste puțin cuprinsă de un fel de fior, se uită din nou în ochii lui, apoi voi să se ridice.  „Mă duc, — zise ea, — că se va fi sculat tăticuˮ.  Văleanu o ținea încă mai strâns.  Nu-și închipuise nici o dată, că poate un trup omenesc să fie atât de fraged, de mlâdios și atât de cald ca al ei.  „M-am nenorocit!  — își zise — Nu mă lua, Domnișoară, atât de repede, — urmă apoi peste puțin, — că e cu mult mai greu decum crezi D-ta să te las”.  Dînsa îi aruncă o privire oare-cum sperioasă, și el, temându-se, ca să n-o supere, se ridică și o-nsoți ducând-o de mână până la poiana cosită, peste care trecea poteca spre casa din vale.  „Când ne mai vedem? ˮ  — o-ntreabă apoi.  „Nu știuˮ, — răspunse ea.  „Eu viu și mâneˮ, — o încredința dînsul.  „Eu nuˮ, — grăi dînsa repede.  „Eu tot viu,ˮ — stărui dînsul, apoi se plecă și-i sărută mâna.  „Aoleo! ”  — strigă dînsa și sbură oarecum la vale.  El se uită cât-va timp zăpăcit după ea.  „Se poate, — își zise apoi, — ca un om ca mine-să se prostească cum ma-m prostit eu! ? ”  IV.  „Lasă, măicuiiță, că tu n-ai nevoie să te canonești ca alții, — așa-i zicea lui Văleanu, când era mai măricel, mama lui, care nu-nvățase nici ea multe și tot ajunsese cocoană mare și era bine văzută ori-și unde se ducea.  Nace Velicu, bărbatul ei, știa și el puțină carte, dar se pricepea la multe și mai cu între-pirinderi de poduri și de șosele, mai cu păduri uate-n tăiere, mai cu zestrea nevestei și arenzi bine chibzuite a ajuns să-și cumpere moșia Vă-lenii, iar de atunci șurugiul îi mână, când se duce la- oraș, cinci cai ca cinci zmei, gisește pretutin-deni ușile deschise și nu-i trece nimeni pe din-nainte.  Trei fete a măritat cu zestre frumoasă, toate trei după băeți săraci, dar buni, și trei gineri a căpătuit, unul judecător la tribunal, altul inginer la județ, ba al treilea, advocat, chiar deputat.  — Boier însă, adevărat boier tot nu se socotia Nace Velicu, și ținea, ca fiiul său să fie ceea ce el însuși nu era.  Atât băiat avea, ba și acesta Prâslea, cel mai mic între copiii lui: cum ar fi putut să-l lipsească de vre-o mulțumire! ?  Mai era apoi Văleanu și vițel ce suge la doo vaci: o avea și pe cucoana Marița, sora mai mare a mumei lui, babă bătrână, care numai pe el îl avea în lume și nu s-ar fi bucurat de a-verea ei, dacă n-ar fi știut, că lui i-o lasă, ori ar fi aflat, că el se plânge de ce-va.  Nici că s-a plâns vre-o dată, căci toate îi ve-niau din plin și totdeauna i-a trebuit mai puțin decât ceea ce i se dedea, totdeauna, și prin pen-sioane, și la Paris a făcut mai mult decât ceea ce i se cere, totdeauna avea dînsul și pentru sine, și pentru alții și astfel era pretutindeni căutat, iubit și-nconjurat mai ales de chilipirgii, care-l măguliau și-i faceau toate voile.  Tot cam așa-i mersese și-n lumea aventuri-lor galante.  Petrecuse aproape jumătate din viața lui a-lergând după plăceri, căci altă treabă nu avea.  Băiat frumușel și elegant, om cu punga totdeauna plină și măiestru desăvârșit, cum îi spuneau prietenii, în manevrele galante, el o dusese din succes în succes și se socotia „iresistibil”.  Dăduse acum de o dată peste cineva, care nu intra în voile lui, un fleac de fată, care voia, par-că, să râdă de dînsul.  Doo zile de a rândul s-a dus ca un băiat prost și s-a plimbat pe la Poiana țapului de giaba.  „Dă-o-ncolo! ˮ  își zise el și-și urmă drumul spre Sinaia, unde-l aștepta doamna Raitu, cu care a făcut apoi seara, pe lună, o plimbare până la Predeal și înapoi.  In zadar însă, căci mai era la mijloc și veci-nicul adevăr, că cel ce se joacă cu focul ușor a-junge să se ardă.  O luase-n glumă, ear acum prinsese slăbiciune, prima slăbiciune adevărată în viața lui, iar pentru oameni ca dînsul, care nu știu ce va să zică a răbda, a suferi și a-ți călca pe inimă, cea mai mică slăbiciune ia dimensiunile unei patimi covârșitoare.  Lasă că flecăriile prie-tenilor săi îi păreau searbede, și petrecerile de mai înainte nu-l mai ispitiau, dar în orum spre Sinaia el era cu gândul mereu la Poiana țapului eară stara, în timpul frumoasei plimbări, d-na, Raitu îi părea din când în când foarte plicticoasă.  La Poiana țapului însă nu s-a mai dus: atât de rău tot nu ajunsese!  Iară Fira se sîmția din ce în ce mai jignită de gândul, că-n urma, purtărilor ei copilăroase e!  a luat-o drept o jucărea, și ținea să i arate, că se sîmte.  Se miai sîmția dar și umilită când a văzut, că el nu mai trece pe la Poiana țapului, și-a-nceput să-i caute pe ei, ca să-l întâlnească — așa ca din întâmplare.  S-a plimbat pe la Bușteni, a fost în doo rânduri pe la muzică, s-a dus, iar ia „matineu: nicăiri n-a dat peste el; era, par-c-a plecat.  Mai rămânea Duminecă — la biserică, unde de asemenea se adunau oamenii, ca să vadă și să fie văzut.  Tocmai aceasta era însă Dumineca, în care scăpase Dinu, ca să vie la Bușteni.  Sărac de sufletul lui.  Mai ales Duminecile și zilele de sărbători e mare înghesueală prin gările din valea Prahovei și prin trenurile ce urcă la deal ori coboară la vale de aiungul ei, — lume nu numai multă, ci totdeodată și foarte amestecată, care dă cu cotul și nu prea știe să aleagă vorbele.  ˮMare canon! ˮ  — îșu zicea Dinu din când în când ștergându-și sudorile.  Norocul lui, că, om cu măsură, nu luase clasa II.  Deși însă șa cl.  III oamenii sunt mai cuviincioși, sclivisise și era pe ici pe colo câte unul care se uita la el cam chiorîș — par-c-ar fi voit să-i zică „Dar d-ta, boierule, cum ai rătăcit pe aici! ˮ .  Escursioniști cu boccele, muncitori de pe la fabrici, salahori de la binale, Ovrei cu mărunțișuri, turci cu bragă, precupeți cu oo, cu poame ori cu zarzavaturi, rândași, vizitii și slujnice, care se-n-torceau cu desagii plini în Ardeal, țărani și muncitori de pe linie cu uneltele de muncă erau îngrămădiți cum da Dumnezeu îndesuindu-se unit peste alții pe bănci ori stând în picioare printre bănci, pe platforme, până chiar și pe scările vagonului.  Dinu, țiind să-și cruțe hainele, nu s-ar fi putut așeza nici dac-ar fi găsit vreun colțișor pe vre-o bancă, ci statea în picioare.  Trecea însă lumea dintr-un vogon în altul, ici bragagiul, colo unul cu limonada, un rahatgiu cu acadele, un plăcintar cu brânzoaice, un italian cu bricege și foarfeci, un Ovreiu cu pungulițe și butoni, și Dinu, lovit mereu când dela dreapta, când de la stânga, se scutura într-una cu palma mai pe o mânecă, mai pe pulpană și iar se ștergea răsuflând din greu de sudori.  De la Comarnic înainte, unde valea se strâm-tează, el a ieșit pe platformă.  Aci era și mai răcoare, dar îl supăra fumul de la mașină, încât nu mai vedea nici stâncile prăpăstioase, nici munții cei frumoși, n-auzia vîjîitul Prahovei cu apă limpede, nu se bucura de aierul proaspăt, și drumul, care la plecare i se păruse scurt, acum nu i se mai sfârșea.  Tot ca om cu măsură mai fucăse și alta, de care se caia acum.  Fiind Sâmbătă încurcat cu Budini, nu știa, dacă va putea ori nu Să plece și nu l-a vestit pe Costache, că are să vie.  Ar fi putut să-l vestească Duminecă dimineața, înainte de plecare.  De ce să mai cheltu-iascăînsă pentru depeșă, dacă venia el în persoană? !  „Mă pomenesc,— își zicea acum, — că se vor fi dus și ei ca alții fie la Sinaia, fie la Pre-deal, fie la vre-o plimbare, și eu fac drumul de giaba. ˮ  Deși dar om tare ca fierul călit, el era muiat rău de tot când a sosit, în sfârșit, la halta de la Poiana țapului.  Unde și cum să-i găsească?  Întreabă din om în om, — hai la deal, coboa-ră-n vale, dă la dreapta, ia-o la stânga, mergi drept, ocolește; asta, ca să facă o economie de câțiva gologani.  Om cu rost era el! ?  Li-a dat în cele din urmă de căpătâiu, dar Costache plecase, - așa credea țăranca, la bi-serică cu fiică-sa  „O să se-ntoarcă de prânz acsă? ”  — întrebă Dinu ștergându-și iar sudurile.  „Asta nu pot s-o știu, — răspunse femea.  — De gătit n-a gătit, domnișoara ca alte dăți.  Se poate, că iau masa acolo, dar — de!  — câte o-dată-și aduc mezeluriˮ.  Dinu răsuflă din greu și rămase câtva timp ca omul ce nu mai știe încotr-o s-apuce.  Un lucru i se părea lămurit: că trebue să meargă și el la Bușteni, iar aceasta cât mai curând.  „Sunt — întrebă, — mai multe dru,uri de aici la Bușteni? ˮ  „De!  — grăi femeea — unuș ar fi să fie, pe so-sea, care e cel mai scurt.  Vin însă unii de-a lungul șinelor, ba cei ce vreau să se plimbe trec Prahova și iau pe la Zamora. ˮ  Dinu iar răsuflă din greu.  De acolo, unde se afla el, se vedeau și Buștenii, și șoseaua, și calea ferată, și poienițele de la Zamora: cel mai scurt era drumul pe șosea.  Un om ca dînsul îl face și într-un pătrar de ceas.  Nu mai perdu deci timpul, ci plecă, — înalt, spătos și greoiu cum era, — ca din pușcă.  Peste cât-va timp înse-și încetini pasul.  „și, — își zise, — dacă-n vreme-ce eu mă duc ca un prost pe șosea, ei se întorc pe la Zamora! ? ˮ  Tot era mai cu minte se apuce dealungul șinelor, pe la mijloc, de unde putea să vadă și spre șosea, și spre Zamora.  El se întoarse spre haltă, ca să iee drumul șinelor.  Nici așa nu era însă bine.  Firă și Costache tot ar fi putut să scape nebăgați în seamă, să iee o gustare și ear să plece.  „Păcatele mele!  — își zise el.  — Trebuia să le las vorba să mă aștepte, dacă se vor fi întorcând acasăˮ.  Se întoarse ear, ca să o facă aceasta.  In pridvorul uneia dintre casele de pe șosea ședea o cocoană bătrână, care-l văzuse încă la sosirea lui și, neavând altă treabă, umbla mereu cu ochii după el.  „Sfântă maică Paraschivă!  — își, zise ea eru-cindu-se.  — Cine-o fi zăpăcitul ăsta, care tot um-blă-n coa- și încolo și nu se mai poate descurcaˮ.  Zăpăcit era, în adevăr zăpăcit; ear pe când el umbla așa, Fira îl găsise-n fața bisericii pe Văleanu și se despărțise de tatăl ei, ca să meargă cu fetele și cu Văleanu la muzică, — un lucru, de care tocmai acum nu prea avea nevoie și pe care nici nu l-ar fi făcut, dacă Dinu ar fi cheltuit gologanii pentru depeșa.  Era mare frumușeță să-l vezi, cum, după-ce a luat în sfîrșit, drumul spre Bușteni înainta de a lungul șinelor uitându-se, ca un făcător de re e ce se teme ca nu cumva să fie încolțit, când la stânga, spre șosea, când la dreapta, spre Zamora, și ștergându-și din când în când sudorile.  Era, firește, prea târziu când a sosit la bi-rica din Bușteni: lumea ieșise, și el ear nu ma!  știa în cotro- să apuce.  - „Ptiu!  — Mare pacoste pe capul meu!  — oftă el — Cine mi-a pus s-o iau așa razna! ? ˮ  Degeaba!  — Așa era Dinu.  Să-i dai barosul cât de mare-n mână, să-i încarci drugii de fier în spinare, să-l pui să lase butoaie-n pivniță, să-l faci să sară-n foc ori să se arunce-n puhoiu, dar în lume să nu-i dai drumul, că se-ncurcă și nu mai știi ce prostie e-n stare să facă.  Buștenii sunt acolea câte-va case risipite de a lungul șoselei, pe valea Epii și pe valea Albă; acum însă lumea roia din toate părțile, lui i se părea cătunul un oraș întins, și stetea amețit și cuprins de simțământul, că nu-i rămâne decât să se-ntoarcă a casă, să-l vestească de acolo pe Costache și să vie apoi din nou ca om cu rost.  Să-l caute?  Cum și unde?  Putea el să cutreere toate locurile de plimbare, toate potecile, toate restaurantele?  — Să-ntrebe?  — Cum și pe cine?  Costache era cu toate aceste numai aci, trei case mai la deal, la „Berbec”, unde stetea la un pahar de bere și-o aștepta pe Fira, care nu era uici ea departe.  Când la biserică se cântă cel din urmă „Amin”, sus în parcul din deal se pornește muzica și-i chiamă pe toți acolo.  Viind, Dinu a auzit muzica n-ar fi umblat atâta timp zăpărit, ar fi găsit-o pe Fira la biserică, și toate se descurcau.  Acum înse era pausă și el și uitase-n zăpăceala lui, că auzise muzica.  A ieșit dar în stradă și se uita bine mai în jos și în sus ia lumea ce trecea prin fața lui.  Când înse muzica se porni din nou, el plecă la deal, căci în gândul lui Fira și muzica erau la acela-și loc.  Cum s-o găsească-n parc, unde era lume multe?  Fira nu era numai cu Văleanu, ci și cu cele doue fete, Aneta și Mița, și pecând aceste țineau să rămâie aproape de orchestră și în mijlocul lumii, el fie cea fel de fel de manevre, ca s-o despartă pe Fira de ele și s-o ducă pe căi mai lăturalnice, unde nu putea s-o găsească Dinu, care, plictisit de atâta umblătură zadarnică, se uita cu ochii-npainjeniți în toate părțile zicând mereu „Nu-i și nu-i! ”  și n-ar fi zărit-o, poate, nici dac-ar fi trecut pe lângă ea.  Nici c-ar fi fost înse tocmai bine, ca s-o găsească — așa pe căi lăturalnice singură cu Văleanu.  Deși nu puteau înse să vorbească, Fira și Văleanu se-nțeleseseră din ochi și era par-că n-a fost nimic.  „După amiază-zi eu vin, domnișoarăˮ — îl zise el încet după ce rămaseră mai în urmă.  „Noi rămânem de prânz aici și n-o să ne-n-toarcem decât pe-nserate”, răspunse ea cu învederată părere de rău.  El sîmți această părere de rău.  „Să nu rămâneți, —îi zise, — dela d-ta atârnă.  N-ai decât să spui, că nu mai vrei, că nu te simți bine, în sfârșit, cevaˮ.  Fira nu voia, dar îi era greu să nu voiască.  „Nu se poate! ”  — răspunse ea hotărâtă și-și grăbi mersul, ca să se apropie de prietenele ei.  El o opri.  „Degeaba fugi, — îi șopti, — că eu nu mă dau, nu te slăbesc, de mine nu scapi.  Să făcem, — urmă apoi stăruitor, — astă seară o plimbare cu trăsura până la Predeal și înapoi.  Acum e lună plină, și ciue știe, dacă va mai fi vre-o dată.  Fira se uită speriată la el.  Nu-și dedea de loc seamă despre îndrăzneala stăruinței lui, dar lucrul i se părea afară din cale adimenitor.  „Nu se poate! —  răspunse iar.  — Ce-ți trece prin minte! ? ˮ  „Par-că el doarme numai după masă! ?  —întâmpina el.  — Se poate, dacă vrei d-ta! ”  „Eu însă nu vreau, grai dânsa.  — D-ta mă iei drept un copil, cu care te poți juca pentru ca să-ți treacă de urâtˮ.  „Te-nșeli, domnișoară, o-ncredință el.  Am ajuns de numai la d-ta mă gândesc și nu știu,, unde-o să ajung, dacă mă iei așa.  Fira își iuți din nou mersul și se uită oarecum spe-riată împrejur.  Ochii ei se opriră asupra lui Dinu, care ste-tea la o parte cu pălăria-n mână și-și ștergea cu batista sudorile. -  Ii era bietei fete par-că Arhanghelul i s-a ivit în cale.  „Ne-a Dinu! ˮ  — strigi ea și aleargă caeșită din minți la el și-i sări de gât ca de atâtea-ori când era mai mică, încât lumea cea multă se opri oclipă-n loc, ca să se uite la dînsa.  Dinu, luat repede și chiar mai zăpăcit decum fusese, o îmbrăcișă și-o sărută de mai multe ori cum săruți pe copilul ce ți se aruncă în brațe și abia după ce se mai desmetici o întrebă, ce mai face și unde e Costache.  Avea pe cine să întrebe, căci Firei nu i se mai opria gura când se pornia o dată.  Nu mai erau acum pentru dînsa nici lume, nici Aneta și Mița, nici Văleanu, care rămăsese ca trăsnit din senin, ci a pornit cu Dinu la vaie și abia după ce a sosit la „Berbecˮ și-a adus aminte, că trebuia să iee ziua bună dela fete și de la Valeanu.  Eară Dinu era stăpânit de un singur gând: că n-a venit de geaba.  „Bată-te să te bată!  Dar de unde ai răsărit! . . .  strigă Costache.  — știi c-ai venit la timp! ?  Tocmai mă întrebam stând așa singur — ce-o mai fi pe acasăˮ,  „Toate bune, — răspunse Dinu, și văd, că și pe aici e tot bine”.  Ei se perdură apoi în vorbă despre daraverile fierăriei în vreme ce Fira se uita la lumea ce trecea mai pe jos, mai în trăsuri la deal eri la vale.  „Iți faci, — grăi peste câtva timp Costache, — socoteala, cât te costă materialul și cât dai pentru lucru, mai pui pe deasupra carnetele banilor și te mulțumești cu câștig mai mic când vezi c-are să-ți iee altul lucrarea din mână.  „Dar dacă nu-mi rămâne nici un câștig, ba mă pomenesc, că am să mai dau de la mine? !  — întâmpină Dinu.  — Uite, fierul s-a scumpit cu 18 bani la suta de chilograme și-ar putea să se mai scumpească, iar lucrătorii nu-i prea găsești acum vara.  „Neguțătorie fără de pagubă nu se poate, — răspunse Costache.  — Ici câștigi, colo perzi: lucrul de căpetenie e, ca oamenii să aibă totdeauna de lucru, căci ziua le merge și mâncarea li-o daiˮ.  „Tot așa ași zice și eu, dac-ași lucra-n so-aoteala mea.  — grăi Dinu; — când!  lucrezi însă cu banul altuia, îți tremură mereu mâna și te trec des sudorileˮ.  „știi, că mă superi! ?  — îl mustra Costache.  Tu nu și-n socoteala ta lucrezi! ?  Îmi pare rău!  La o lucrare mică umbli după câștig mai mare, dar când vorba e de doozeci și trei de mii de chi-lograme, te mulțumești și cu mai puțin, căci de multe ori câte puțin tace la un loc mult la lucrarea, dacă Budini-ți dă câștig de câte trei parale la chilogram ”.  Așa se gândise și Dinu, dar tot era mai bine să i-o spună stăpânul decât s-o facă el de capul lui, și mai ales asta-l zorise să vie.  Fira era supărată.  Care va să zică Dinu venise numai ca să-și descurce daraverile cu Costache.  In urechile ei răsunau vorbele lui Văleanu, care se gândia mereu la dînsa.  „Ne-a Dinule, — grăi dînsa în cele din urmă cu un fel de-ndarătnicie.  — Eu nu mai rămân aiciˮ.  Dinu și Costache se uitară mirați la ea.  „Cum așa de o dată ca din senin?  — grai Cos-tache.  — Ce ți-a venit? ˮ  „Nu e de-odată, nici din senin, răspunse ea.  — D-ta te-ai făcut bine; Tănase-și caută de ale lui: eu ce mai fac aici! ?  Avea dînsa ale ei, pe care nu era în stare și nici n-ar fi putut să le spună, și multă bătaie de cap au avut amândoi cu ea până ce au ajuns s-o înduplece.  Mai întîiu și mai întîiu Dinu a trebuit să-i făgă-duiască, ca o să vie toate Duminecile și toate zilele de sărbători, apoi a rămas, ca de astădată el să nu plece, cum avuse de gând, pe-nserate, ci să rămîie până mâne dimineață.  Dinu era foarte strîmtorat.  Dar, la urma urmelor, de ce muncia el, dacă nu pentru-ca să-și poată face din când în când câte o plăcere! ?  Adunase punând ban lîngă ban vre-o șase mii de lei, eară de patru ani de cînd era tovarăș la parte, îi ve-niau cîte trei-patru mii pe an:—mai erau apoi și carnetele.  Era puțin lucru pentru el să cheltuiască câte-va Dumineci de a rândul acolea câte un pol-doi. — O scotea din achele, muncind ce-va mai mult și nu se sîmția.  Au mers dar după masă la Sinaia, ca să se plimbe, ba seara au făcut pe luna o plimbare la Predeal și înapoi, și era frumos, și bine.  V.  Păcat de tine, băiete!  — îi zise lui Tănase Doamna Chiriachi, carey tolănită pe canapea, stă-tuse cât-va timp pe gânduri.  „De ce păcat, Cucoană?  — o întrebă el cu un fel de resfățare, apoi lo un scaun, îl așeză-n fața ei cu răzămâtoarea spre ea și se așeză de a călarea pe el.  — Nu sunt tânăr?  — nu sunt levent?  — nu sunt deștept?  — nu sunt îndatoritor?  — Ce mai vrei, Cucoană? . .  „Vezi tocmai deaceeaˮ, — urmă ea ridicân-du-se, ca să-și iee de pe mescioară o țigară? .  Tănase sări și trase un chibrit, ca să i-o aprindă, apoi ear se așeză.  Cucoana Lila, — așa-i ziceau prietenele ei, — era femee în floarea vieții, așa de vre-o tre-zeci și câți-va, să zicem patru-zeci, cel mult ciu-ci-zeci și șease de ani, se ținea bine, rămăsese cu avere foarte frumoasă de la bărbatul ei, om cu vre-o doua-zeci de ani mai bătrân decât dînsa, îi plăcea să trăiască, știa să se folosească de averea ei, pe care n-avea de gând nici s-o ducă-n groapă cu dînsa, nici s-o dăruiască vreunei mănăstiri de călugărițe, și de aceea mulți o socoteau cam ușuratică, ceea ce nu era.  — ținea fără în-doiala să n-aibă nici o supărare, să-și facă toate plăcerile, n-avea slăbiciuni, dar era femee cuminte cunoștea lumea și avea inimă generoasă.  „Tocmai de aceea, repeta dînsa după ce tra-se câte-va fumuri.  — Tocmai pentru-că ești, e păcat să-ți petreci viața în flecarii și să rămâi fără de rostˮ.  „Mai cu rost decum sunt eu! ? ˮ  „N-ai nici un rost, — stărui dînsa, — Ești un fluștiuratic, un om fără de căpătaiu.  — Tre-buie să cauți să-ți iei de unde-va o diplomă.  „O diplomă — eu! ?  — exclamă el râzând.  — Poate vr-o diplomă ca inginer de poduri. ˮ  „Nu!  — întimpină dînsa cu oarecare asprime.  — ci una, ca să poți fi judecător ori advo-cat, că figură ai, îndrăzneț ești, gura-ți umblă; nu-ți lipsește decât titlulˮ.  „Dăr tocmai pe acesta nu-l pot avea,ˮ — grăi dînsul — acum mai așezat.  „Ba da!  — îl încredința ea.  — Am vorbit eu cu cineva, care știe rândul lucrurilor; se poate; toate se pot, dacă omul știe să voiască.  — Sunt o mulțime de oameni, care au făcut carieră frumoasă fără multă bătaie de cap, ba poate-că tocmai pentru-că s-au cruțat.  — Vii cu mine undeva, fie în Belgia, fie la Paris, și te-ntorci om făcut.  — Ce-ți lipsește?  — Diploma de bacalaureat.  Pe aceasta e greu s-o iei stând aici, dar acolo o să ți se trimeată.  Un om ca tine face apoi întru-n an treabă mai multă decât alții în trei; dar și puțin importă, ce și cât vei fi învățat: vorba e să ai ceva la mâna.  Nu ceea ce știi, ci ceea ce faci îți deschide drumul, — urmă ea, — și omul stăruitor și îndrăneț răsbește și fără de știință mai ușor decât cel învățat, care așteaptă, ca alții să-l cheme și să-i deschidă calea.  — Profită, băiete, de ocaziune, — adaugă apăsând asupra vorbelor, — și mai fii și strâns la pungă, ca să-ți faci și ce-va capital, fără de aceasta cu anevoia o pornești. ˮ  Tănase nu și-a bătut nici odată capul cu asemenea lucruri, dară vorba despre punga strânsă, o înțelegea și gândul unei călătorii prin străinătate-l încânta.  „De!  — grăi, — o încercare nar strica. ˮ  „Tatăl tău, precum îmi spui, e om cu avere, — cu oare-care stare, — urmă ea.  — și ar putea să-ți dee vr-o mie-doo de lei, iar cele-lalte le pun eu la cale prin alții. ˮ  „Ar da el și mai mult pentru așa ce-va, — grăi dînsul.  — Ce fac însă cu o miie doo de lei! ? ˮ  „Tare ești prost. ˮ  — întîmpină ea. —  Le iei și le păstrezi, că-ți vor prinde bine mai târziu. ˮ  N-avea dînsa nevoie de miile lui Costache, ba, la drept voibind, nici la diplomă pentru Tănase nu ținea morțiș, ținea însă să păstreze formele.  „Vine mai bine, — adăugă ea, — ca să se știe ca tatăl tău te-a trimis în strinătate, ca să-ți complectezi studiile.  Ce vor fi crezând unii ori alții, asta nu mă privește. ˮ  Voia să-și petreacă viața nesupărată de nimeni, ceea ce nu prea era cu putință aici, unde toți o știau.  Deși era abia pe la sfârșitul lunei Iulie, ea se săturase de Sinaia.  I se răsvrătia, firea când vedea zâmbetul răutăcios al celor ce-i treceau prin față, căci îi știa pe toți ce prețuiesc, cum își petrec viața, cum se grăiesc de rău unii pe alții și cum se pupă-n bot când se-ntâlnesc — par-c-ar fi cele mai nevino-vate suflete, cum umblă-n voile ei fiind-că o știu, că e bogată, că are și mai multe legături și trecere la cei puternici — Era hotărâtă să scape cât mai curând, să petreacă câte-va săptămâni în împre-jurimile lacului de Geneva, apoi să se stabilească fie la Paris, fie unde-va, unde iarna-e blândă și viața plină de variațiuni plăcute.  — Una e însă să călătorești singura ori cu o slugă și alta să fii însoțită de un om deștept, sprinten și simpatic, care- îți este-n toate împregiurările mâna dreaptă, îți ghicește gândurile, te distrează și cu care poți să te duci ori-și unde.  „Să vii, băete, — adăugă dînsa, — că n-o să-ți pară rău! ”  „Să vin,” — răspunse Tănase, și ziua urmă-toare, Luni, când Dinu a plecat de la Bușteni, Costache n-a mai dormit după masă, ci stătea de vorbă cu fiiul său și cu fiică-sa, care îi făceau socoteala, că doo mii de lei ar îi prea puțin.  „Nu e vorba de asta”, — grăi Costache.  Îl cuprindea un tel de amețială când se gân-dia, că e cu putință, ca Tănase al lui să meargă-n străinătate, să se-ntoarcă cu diplomă — și să ajungă advocat, ba poate chiar deputat.  „ține-mă, Doamne, ca s-o mai văd și as-ta! ”  — zicea el și-ar fi fost gata să dea și jumătate din averea lui.  Tot nu se putea însă hotărî fără-ca să fi vorbit mai 'nainte cu Dinu și astfel ținea să mai amâne lucrurile până Dumineca viitoare, când Dinu urma să vie la Poiana ța-pului.  Erau însă la mjloc și lucruri, pe care el nu le știa.  D-na Chiriachi era hotărîtă să plece, și vorba rămăsese, ca Tănase s-o găsească cât mai curând la hotelul chranz din Viena.  Tănase dădea deci zor să plece cât mai curând acasă pentru-ca să-și scoată pașaporul și cele-lalte acte.  — Mi-ercuri s-a hotărît dar, că pleacă și Costache cu el.  Fira-și puse piciorul în prag.  Atât Luni, cât și Marți ea-l văzuse pe Văle-anu mai phmbându-se prin poiană și pe la marginea pădurii, mai trecând cu trăsura spre Sinaia și înapoi.  ținea omul să știe, cine e „Ne-a Dinuˮ acela.  „Atunci vin și eu cu voi, — strigă dar Fira.  — Nu se poate să mă lăsați singură singurică aici”.  Ear se uitară amândoi mirați la ea.  „Cum singură! ?  — grăi Costache.  — Nu e aici Bucur și nevasta lui și copiii lor! ? ” .  „Cine-o să te mănânce! ?  —ˮ adogă Tănase.  Ea nu putea să le spună, de ce nu poate să rămâie singură, de ce ori de cine se teme, dar se sbătea și nu voia să rămâie.  „Uite, — eu într-un ceas mi-am făcut treaba cu Dinu.  — Plec mâne dimineajă și tot mâne sunt pe înserate aici. ”  Aceasta o mai liniști pe Fira.  De unde ar fi putut Văleanu să afle, că Costache a plecat, și să profite de lipsa lui! ?  Aici se-nșela dînsa.  D-na Chiriachi a plecat Luni seara, și aceasta o știa lumea.  — Meruri dar, când Tănase a luat rămas bun dela prietenii sei, era pe ici pe colea câte cineva, care dedea cu socoteală, că e oarecare legătură între plecarea lui și a Doamnei Chiriachi și se și vorbise despre așa ceva.  — Atât ar fi fost destul pentru-ca Văleanu să se intereseze și să afle, ca Tănase nu pleacă singur.  Mai era însă și viua frământare de care fusese cuprins după ce doo zile de a rândul umblase în zadar a-o întâlnească, ba și neliniștea ei, care vrând and mereu se uita când spre poiană și spre marginea pădurii, când spre șosea.  Nu era apoi nici acasă lucrurile cum și le în-chipuia dînsa.  După înțelegerea luată cu Costache Dinu s-a învoit cu Budini și-a stors dela el — nu trei, ci patru parale la chilogram.  Lucrarea trebuia apoi: să fie gata în vre-o trei săptămâni.  Dacă munciau însă cu vîrtute, o scoteau la capat și cu câteva zile mai curând.  El s-a înțeles dar cu Gigiu și cu Andreiu,. că  le dă lor acel ban de chilogram, dacă dau zor, ceea ceviar sporia câștigul.  Când să cumpere însă fierul, nu-l mai găsia cu prețul, cum și-l socotise, ci cu doo-zeci de bani la sută de chilograme mai scump.  „și poate încă să se mai scumpească, — îl încredința neguțătorul, — căci vara aceasta con-sumațiunea e mareˮ.  Lui Dinu iar îi tremura mâna.  Cum scăpa el din încurcătura aceasta după ce făcuse învoiala cu Budini?  Nu-i rămânea decât s-o iee în gât.  „Cumpăr, — își zise, — ferul în socoteala mea și îl trec la atelier cu prețul, pe care i l-am spus lui Costache.  Mai bine să perd decât să mă fac de rușine.  Nici n-avea apoi timp de perdut, căci oamenii trebuiau să înceapă lucrul, ceea ce au și făcut Luni după amează-zi.  Au lucrat apoi întins Marți și Miercuri.  Pe-nserate, când Costache și Tănase se pre-gătiau, ca dimineața să fie gata de plecare, Budini a trecut pe la atelier, ca să vadă ce mai e pe acolo.  „Ia stați puțin, — zise el cam îngrijat.  — Paremi-se că ne încurcăm.  D-l inginer, care făcuse devizul, țiind la so-liditate, prevăzuse pentru vergelele de fier o a-numită grosime și în contract prețul era stabilit pe metru liniar de atâte și atâte chilograme.  „Teama mi-e.  că vergelele n-au grosimea prevăzuta în devizˮ — urmă antreprenorul.  „Se poate, — răspunse Dinu, dar ce—ți pasă?  O să iasă mai puține chilograme și plătești mai puțin.  „Da, da!  — întâmpină Budini, — dar nu-mi ia inginerul lucrarea în primireˮ.  Dinu tresări.  Il venia, par-că, să leșine.  „Cine m-a pus să mă apuc de treburi, la care nu mă pricep! ? ”  — își zise strivit de simțământul, că el nu e-n stare să chivernisească ferăria rară de Costache.  Așa steteau lucrurile când Costache și Tă-nase au sosit acasă.  Nu mai era acum Dinu om, care se-ncumăta să-și dea părerea.  Costache începu să zâmbească cu orecare răutate.  „De! —zise, — așa sunt daraverile.  —Cu barosul nu poți să le descurci, ci trebuie să te pricepi și la-nvârtirea lor.  Lucrați înainte, c-o să mai îngroșăm vergelele.  știa el cum se pun lucrurile la cale.  Pentru o diferență de câteva chilograme la metrul linear nu se prâpădia țara, și nuse odată porțile și zăbrelele la locul lor, nu le mai cântă-ria nimeni.  C-o vorbă buna la d.  inginer se puteau pune toate-n bună rânduialâ.  Lucrul acesta el nu putea să-l facă Joi, ci trebuia să mai stee și Vineri, ceea ce Fira nu putea să prevadă, dar Văleanu putea să afle.  Joi seara Fira s-a dus la haltă, ca să aștepte sosirea trenului, cu care trebuia, cum fusese forma, să se 'ntoarcă tatăț ei.  Văleanu era și el acolo — așa mai la o parte.  Firei îi era par-că i se surpă toate-n cap.  „Care-va să zică ai rămas singură, Domnișoarăˮ — grăi Văleanu, care acum se apropie oare-cum țîrîș.  Fira era supărată pe toată lumea.  „De unde poți să știi, dac-am rămas ori nu singură! ? ˮ  —răspunse ea urmându-și drumul.  „Îmi era destul să știu, că pleacă frățiorul, — zise el luându-se după dînsa, — pentru-ca să mă interesez, dacă pleacă singur ori însoțit de cineva. ” -  Fira era mândră de fratele ei, și, bucurându-se-că poate vorbi despre el, își mai încetini pasul.  „Cine ți-a spus, — îl ispiti ea, — că fratele, meu pleacă.  „O, — răspunse el, — aceasta putea ori-și-cine s-o prevadă.  A plecat D-na Chiriachi: trebuia să plece mai curând ori mai târziu și el.  Fira se opri și se uita nedumerită la dînsul. .  „Ce are a face una cu alta! ? ”  — exclamă ea.  Văleanu, așa cum îl făcuse lumea, în care trăia, avea părerile lui și nu putea să-și închipuiască pe cineva, care avea alte păreri în ceeace privește legaturile dintre D-na Chiriachi și mult prețui-tul ei favorit.  „Ce are a face! ?  — răspunse dar.  — D-na-Chiriachi e femee, căreia-i place să-și facă toate gusturile și. . .  „Dar, — îl întrerupse Fira — Tănase se duce să-și complecteze studiileˮ.  „Fără-ndoială, — întâmpină Văleanu, — dar D-na Chiriachi are să fie și ea pe acolo, nu mai poate să înceapă nimic fără de dînsul, o să 1 caute și-o să-l găseascăˮ.  Fira tot nu înțelegea.  „Uite, Domnișoară, — stărui dînsul.  — Așa, cum alerg eu după D-ta și mă gândesc zi și noapte ce să fac, ca să nu fugi de mine și să nu mă mai alungi de la D-ta, așa aleargă și dînsa după el, dar e mai norocoasă decât mine, căci el nu fuge ca D-ta”.  Era în vorbele aceste și-n felul, cum fuseseră rostite, o nerușinare fără de seamăn, care o jignia îndoit, și ca soră, și ca femee; el însă era atât de stricat în felul lui de a gândi și-și perduse-n nerăbdarea lui atât demult măsură, încât nu-și dedea seamă despre aceasta și nu înțelegea roșața ce se ivi de odată în obrajii ei.  Se sîmția umilita, călcată-n picioare, aruncată ca o otreapă la margine de drum, și întreaga ființați era răzvrătită, dar nu îndrăznia să i se uite-n față, căci s-ar ti putut să fie adevărat ceeace zicea el.  Ea-i aruncă o privire plină de mânie, apoi se depărta cu pași repezi fără ca să se mai uite napoi.  Văleanu se uită căt-va timp după ea împins de vio nedumerire.  Nu și-ar fi închipuit nici odată, că poate o femee să fie atât de îndărătnică și atât de fără minte.  „Dă-o-ncolo! ”  — își zise ear, — dar acum cam înăcrit, și gândul i se duse la D-na Raitu.  Eară Fira, sosită acasă, își scoase pălăria și-o aruncă pe pat, apoi se se aruncă și ea cu fața în jos lângă pălărie.  O' năbușia plânul și nu-i veniau lacrămile, căci ceea ce-o sguduia nu era la urma urmele, durere, ci ciudă, îndârjire și amărăciune.  Prea era însă pornită prin chiar firea ei spre veselie pentru-ca să nu-și găsească ieșire din acea-stă stare sufletească.  „Ei, și! !  — își zise peste cât-va timp, ri-dicânduși capul.  — Face fie care ce vrea!  Lumea te socotește și ea cum vrea și cum îi place! ˮ  In cele din urmă îi părea rău, că l-a luat atât de repede pe Văleanu.  — Ce-ar fi fcst adecă, dac-ar fi stat cu el — când toți cei l-alți au părăsit-o.  Părerea de rău îi era și mai vio ziua urmă-toare, când Costache, întors cu trenul de seară, i-a spus, că Duminecă n-o să vie Dinu.  „Da, — grai dînsa plină de amărăciune, — ce-i pasă lui, cum o ducem, cum n-o ducem noi aici! ? ”  „De!  — grăi dînsul, care nu-i înțelegea amă-rîciunea.  — Daraverile sunt daraveri și se-ncurca dacă nu te ții de capul lor.  Se-ncurcă toate, dacă nu te ții de capul lor. .  VI.  „Unde, păcate, se va fi înfundat Văleanu al nostru de nu mai poți de o bucata de timp să pui mâna pe el! ? ”  — întreba-ntruna din zile Gogu.  „Pe la Sinaia s-a-ncurcat, pare-mise, cu cineva, că de acolo l-am văzut în câte-va rânduri întorcându-se,— grăi Costică.  — Zice, că i-a venit o mătușă, pe care nu poate s-o neglijeze.  „Vre-o mătușă, vre-o verișoară, vre-o nepoa-tă, adăugă Spiridon râzând.  „Eu n-am văzut-o? ”  „Nici eu. ”