ION  Dragei mele Fanny  L.  R.  GLASUL PĂMÎNTULUI  Capitolul I  ÎNCEPUTUL  1  Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovără-șind Someșul cînd în dreapta, cînd în stînga, pînă la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece rîul peste podul bătrîn de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bîrgăului.  Lăsînd Jidovița, drumul urcă întîi anevoie pînă ce-și face loc printre dealurile strîmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se prin-tre fagii tineri ai Pădurii-Domnești, mai poposind pu-țin la Cișmeaua-Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Rîpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrîntitură de coline.  La marginea satului te întîmpină din stînga o cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veș-tede agățată de picioare.  Suflă o adiere ușoară, și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mîncat de carii și înnegrit de vremuri.  Satul parcă e mort.  Zăpușeala ce plutește în văz-duh țese o tăcere năbușitoare.  Doar în răstimpuri fîșie alene frunzele adormite prin copaci.  Un fuior de fum albăstrui se opintește să se înalțe dintre crengile po-milor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se pră-văle peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.  În mijlocul drumului picotește cîinele învățăto-rului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflînd greu.  O pisică albă ca laptele vine în vîrful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește cîinele, stă puțin pe gînduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.  Casa învățătorului este cea dintîi, tăiată adînc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu doo ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare.  Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, cînd a isprăvit treburile casei, d-na Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut.  În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frînghia pe care acuma atîrnă niște cămăși fe-meiești de stambă.  În umbra cămășilor, în nisipul fier-binte se scaldă cîteva găini, păzite de un cocoș mic cu creasta însîngerată.  Drumul trece peste Părîul-Doamnei, lăsînd în stînga casa lui Alexandru Pop-Glanetașu.  Ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curînd de-abia se văd prin spărturile gardului.  Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele. . .  Într-o curte mare rumegă, culcate, doo vaci ungu-rești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjin-du-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn. . .  Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă.  În dreapta și în stînga casele pri-vesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fe-țele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.  Un dulău lățos, cu limba spînzurată, se apro-pie în trap leneș, fără țintă.  Din șanț, dintre buruie-nele cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vînt.  Lățosul nu-l ia în seamă, ca și cînd i-ar fi lene să se oprească.  Numai cînd cellalt se încă-păținează să-l miroase, îi arată niște colți amenință-tori, urmîndu-și însă calea cu demnitatea cuvenită.  Că-țelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulău-lui, apoi se întoarce în buruiene unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămînd. . .  De-abia la cîrciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește.  Pe prispă, doi țărani îngîndurați of-tează rar, cu o sticlă de rachiu la mijloc.  Din depărtare pătrund pînă aici sunete de viori și chiuituri. . .  2  Duminecă.  Satul e la horă.  și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.  Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrînă, pleoștită și dărăpănată.  Văduvia-i sărăcie lu-cie.  Femeia a dat din rău în mai rău.  Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă o muiere ne-pricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin.  Cînd a împreunat Maxim mîinile pe piept, în ogradă erau clăi de fîn, în cele doo grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele.  Se vedea de departe belșugul.  Acuma ograda-i goală bătă-tură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămîndă.  Hora e în toi. . .  Locul geme de oameni. . .  Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră.  Doar cîteva pete albe de raze răzbesc printre frunze, gîdilînd fețele aprinse de veselie.  Zăduful ațîță sîngele lumii.  Peste Măgura-Cocorilor atîrnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună pînă la asfințit.  Cei trei lăutari cîntă lîngă șopron să-și rupă arcu-șurile.  Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stîng pe genunche, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune și cîntecul saltă aprig, înfocat.  Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urît și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii.  Din cînd în cînd Briceag se oprește să-și acordeze vioara.  Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura.  Apoi Briceag reîn-cepe mai aprins, strîmbîndu-se uneori la Holbea, alte-ori la Găvan, cu deosebire cînd schimbă melodia.  De tropotele jucătorilor se hurducă pămîntul.  Zecile de perechi bat Someșana cu atîta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scîntei, poalele fete-lor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învîltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.  Cu cît Bri-ceag întețește cîntecul, cu atît flăcăii se îndîrjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mînă, le dau drumul să se învîrtească singure, țopăie pe loc, ridi-cînd tălpile, își ciocnesc zgomotos călcîiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite. . .  Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți. . .  Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gîtul răgușit.  Dar după doo-trei versuri, o sfîrșește într-un iuit aspru, istovit.  Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec.  Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strîns pe după mijlocul fetelor. . .  Sînii acestora tremură sub iile albe și ating din cînd în cînd pieptul flăcăilor, turburîndu-le ochii și inima.  Nu schimbă nici o vorbă.  Nici nu se privesc.  Doar pe buze fîlfîie zîmbete plăcute și fugare.  Învîrtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură.  De doo ori Briceag, cu cîrcei în degete, a încercat să se oprească și, de amîn-doo orile, flăcăii s-au năpustit la el urlînd desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:  — Zi, țigane!  Mai zi, cioară! . . .  Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale.  Cîțiva băiețan-dri, îngăduiți de curînd la horă, amețiți de atîta în-vîrteală, se clatină de ici-colo, abia mai ținîndu-se în picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă.  Vreo trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă pînă-n căpriori, des, de să-l tai cu cuțitul. . .  La cîțiva pași de pîlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în rîsete silite.  La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vîzdoage pestrițe și în mînă cîte un mănunchi mai mărișor, pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie.  Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întîmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace.  Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele.  Copii neastîmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz cînd victimele îi ocărăsc sau se înfurie.  Cîțiva mai îndrăciți se lasă pe vine aproape de jucători, uitîndu-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar cînd poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:  — Ai văzut?  — Văzut.  Da tu?  — și eu.  și apoi contino să pîndească poalele pînă ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i oprește ca peste cîtva timp să reînceapă. . .  Bărbații se țin mai pe departe, pe lîngă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de treburile obștești, aruncînd numai rareori cîte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.  Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păs-treze demnitatea apăsînd vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul cîtorva bătrîni fruntași.  ștefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, ce și-o mîngîie într-una parcă ar avea junghiuri, găsește fel de fel de cleaciuri primarului, numai ca să arate celorlalți că lui de nimeni nu-i pasă.  Între dînșii Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui și glasul subțire, se uită cînd la unul cînd la altul, înfricoșat parcă să nu se încaiere, fiindcă amîndoi îi sunt rude — cam de departe, nici vorbă.  Pe de lături, ca un cîine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexan-dru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiin-du-se totuși să se vîre între bogătași.  Pe prispă stăpînește Simion Butunoiu, care acum vreo doozeci de ani a fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună și muncește la pămînt mai abitir ca un flăcău.  Împrejurul lui s-au adunat Macedon Cercetașu cu straja Cosma Ciocănaș, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu ștefan Ilina și cu alții, ascultînd cu evlavie palavrele dascălului, auzite și răsauzite.  Din cînd în cînd Si-mion Butunoiu strănută atît de zgomotos, că toate femeile se întorc spăimîntate, sau se pornește pe tusa lui obișnuită, cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din somn.  Macedon așteaptă cuviincios pînă ce isprăvește dascălul cu tusa, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului care mor-măie scurt „să ne ție Dumnezeu pe toțiˮ și pune gîrliciul la gură.  Sticla pe urmă umblă din mînă în mînă.  Macedon e cam cherchelit și comandă milită-rește tuturor să bea:  — Forverț, Simioane!  Vaităr Cosma! . . .  Vaităr, vaităr! . . .  A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc și, cînd e beat, ș-acuma numai în comenzi nemțești se ceartă cu nevastă-sa.  Altminteri, însă, are o inimă de ceară și în doozeci și opt de ani nu și-a bătut mu-ierea niciodată; mai curînd Floarea s-a întîmplat să-l muștruluiască.  Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.  — Goală, ai?  rîde Macedon încîntat.  Goală? . . .  Halt! . . .  Haptac! . . .  Unde ești căprar de zi? . . .  Forverț! . . .  Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă și strigă rîzînd:  — Hir!  — Nu rîde la front, măgarule!  se răstește Ma-cedon.  Na sticla și dă fuga la cantină la Avrum, să-ți mai dea o porție pentru mine! . . .  înțeles, căprar?  Căprarul însă refuză ordinul, răspunzînd:  — A zis jupînul că nu-ți mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiți, că-i degeaba. . .  Macedon își saltă puțin mustața, încruntă din sprîncene privind aspru la copil, apoi se așează pe prispă clătinînd din cap și oftînd:  — Ehei, unde-i vremea cînd eram eu straja-meș-ter! . . .  Atunci să fi poftit jupînul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere. . .  Mai boscorodește ceva, pe urmă încetează și se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, și care tăifăsuiește cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui. . .  Tocmai atunci se tîrăște pe poartă, printre picioa-rele oamenilor, Savista, oloaga satului.  E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru.  Are picioa-rele încîrcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și tîrî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se în-tind gingiile îmbăiate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi.  Trifon Tătaru o ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii.  Cînd e vreme bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși. . .  Sosește cu gălăgie mare.  Gîgîie ceva cu glasul ei aspru, speriat.  N-o bagă în seamă nimeni.  Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată:  — Da- acasă nu puteai sta, măi femeie?  Zău, parcă te mănîncă tălpile. . .  Lași tu ograda pustie pe vremea asta. . .  și nici baremi slugile nu-s la îndemînă. . .  Ce vrei?  Ai?  Spune ce vrei, Savistă?  Oloaga a făcut doo ceasuri din ulița cea mare, unde stătea Trifon, pînă aici.  Începe să bîlbîie foarte grăbită și cu importanță, însoțindu-și sforțările cu niște gesturi desperate.  — Ce face?  zice Maria lui Trifon, care se silește să ghicească ce spune.  S-a bătut Vasile Baciu. . .  cu Avrum? . . .  Cu Florea Căruntu? . . .  Ei, ș-apoi?  Ce-ți pasă ție, femeia lui Dumnezeu?  și pentru asta ai venittu atîta cale?  Vai de mine, că ești mai rea ca copiii cei fără minte. . .  Uite ce ți-ai făcut poalele!  și numai azi te-am primenit. . .  Of, bată-te. . .  Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, și pe urmă se pornește deodată pe un rîs prostesc de bucurie.  — Cum ai zis?  Cine-i beat? . . .  Vasile Baciu. . .  Parcă azi s-a îmbătat întîi. . .  Maria o lasă, rușinată, și se întoarce între femei.  Oloaga se tîrîie în mijlocul fetelor, se frămîntă să-și facă loc și privește apoi cu mare plăcere la horă.  Are doozeci și cinci de ani și tremură de fericire cînd aude lăutarii ori cînd vede vreo petrecere. . .  3  Savista n-are parte să se desfete multă vreme.  Pînă să se așeze bine, pînă să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează.  Briceag, asudat și istovit, încheie învîrtita cu o apăsare zdravănă de arcuș, încît îi și plesnește o strună la vioară.  Ion, feciorul Glanetașului, ținînd de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugîndu-i:  — Mai zi, mă Briceag. . .  numai un pic, auzi?  Un picuț de tot, țigane!  Alți flăcăi strigă poruncitor:  — Trage, țigane!  Ce te codești? . . .  De ce te plă-tim, cioara dracului?  Briceag aruncă o privire disprețuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătîndu-i vioara:  — Nu mai pot, Ionică. . .  Zău, nu mai pot. . .  Crede-mă! . . .  Mi-au amorțit degetele. . .  Pe urmă și struna mi s-a rupt. . .  — Un pic, omule, nu-nțelegi?  stăruie flăcăul.  țiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trîntește vioara în brațele lui Holbea și începe să bles-teme cătrănit:  — Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; pleznire-ar acolo unde-o fi cine m-a învățat să țin arcușul. . .  Că io-i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic. . .  Dare-ar Dumnezeu să trăznească toate jocurile cu pe cine le-a născocit. . .  Ion ascultă cîteva clipe mirat cum înjură Bri-ceag.  Apoi deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit:  — Ho, cioară, fiți-ar neamul de rîs, ho! . . .  și închide pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii! . . .  Briceag a mai pățit-o cu Ion; tace.  Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalți lăutari, pe țigănește.  Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pen-tru joc.  Fetele se zbat în brațele lor și șoptesc cu sfială și cu plăcere:  — Mulțumim. . .  Ion strînge la piept pe Ana cu mai multă gingă-șie, dar și mai prelung.  — Dă-mi drumul, Ionică!  murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.  — Să vii, Anuță. . .  știi tu unde!  zice Ion domol.  Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie.  Se smuncește să scape din îmbrățișare, șoptind într-una moale:  — Dă-mi drumul, Ionică. . .  zău, dă-midrumul! . . .  Flăcăul o trage mai aproape, cu un zîmbet aprins, o apucă cu o mînă de țîțe și i le strînge ca pe doo mere, încît Ana sîsîie de durere.  — Să nu cumva să nu vii!  repetă Ion, înfigînd în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă.  Ana fuge glonț la fete, îmbujorată și scuturîn-du-și poalele de praf.  Apoi, potolindu-și sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaș, o ființă ursuză, voinică, cu picioare cît donițele, cu brațe băr-bătești și cu o față osoasă, roșcată:  — și Ionică. . .  mereu. . .  zău așa. . .  Dar încurcîndu-se, schimbă repede vorba:  — Vai de mine ce căldură. . .  toată m-am făcut o apăraie. . .  Margareta nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc.  Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau țigări; părea îngrijorată să nu se întîmple s-o poftească la joc cineva și să nu bage de seamă. . .  Ion urmări din ochi pe Ana cîteva clipe.  Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug ne-prefăcut.  Tot atunci zări mai alături și pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse pînă acum, puțin posomorîtă, dar mai frumoasă ca oricînd.  Flăcăul clipi aspru, ca și cînd ar fi vrut să-și alunge un gînd din creieri, și strigă la un băiețel:  — Aduseși, bre?  — Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanță.  Am dat-o lelii Zenobia, s-o ție. . .  și, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, băiețelul urmă:  — L-a făcut tare jupînul, bade, ș-a pus zece bu-cățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. . .  Zenobia, cu sticla de rachiu în mînă, se plîngea Todosiei, vădanei, de un afurisit de junghi care o tăia prin șale de cîteva zile și nu-i mai trecea.  — Ia dă glaja ceea, mamă!  zise Ion scurt și înghiți îndată o dușcă zdravănă.  Da d-ta bei oleacă?  — Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată, răspunse Zenobia luînd totuși sticla și trăgînd o gură.  Aoleu, da știu că-i bun. . .  Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult că ți se urcă la cap și cine știe ce poznă te-o mai îndemna să faci. . .  Omul la beție să-l ferească Dumnezeu. . .  Ion îi lo sticla și întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile.  Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pof-ticioși la rachiu.  Cînd se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare.  Dar îi trecu repede și, șterpelind într-o clipire un struț de flori din mîna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aștepta mereu s-o cheme cineva la joc. . .  4  Ion trecu încet pîrleazul de lîngă grajd, întorcînd capul spre Ana care nu-l scăpa de loc din ochi și care, peste cîteva clipe, îl urmă cu pași grăbiți, roșă ca focul de rușine, închipuindu-și că toată lumea o pîn-dește.  În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în doo de o cărare ce cobora pînă la Gîrla-Popii și se oprea chiar în spatele cîrciumii lui Avrum.  Fînul cosit de curînd, adunat în cîteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbă-tător.  Ion merse pe cărare doi-trei pași, apoi coti în stînga și se așeză sub un nuc bătrîn și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț.  Fata sosi tre-murînd de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.  — Aici erai?  murmură Ana așezîndu-se fără să se uite la dînsul.  — Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță!  — Să trăiești, Ioane!  răspunse ea privind neliniș-tită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la circiumă, care înapoi.  — Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta.  — Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită.  Mi-e silă și cînd îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție. . .  Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.  — Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion adău-gind pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță. . .  Mi-a cășunat și mie așa o dată. . . .  Ana își înmuie buzele în rachiu, se strîmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și rîzînd:  — Avai de mine. . .  nu pot. . .  parcă-i otravă. . .  — Ba-i bun, zise Ion ducînd iarăși sticla la gură.  Tăcură amîndoi un răstimp, fără să se privească.  Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:  — Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea!  Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipă-rire de suferințe, se posomori.  — Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dînsa.  Că tata și-a pus în gînd să mă mărite cu George a Tomii și-o ține morțiș cu George.  și, Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți cînd nu ți-i drag omul. . .  Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra.  știa dînsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile.  Dar tocmai aceasta îl întărită și pe el.  Nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă.  Iubise pe Florica și, de cîte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește.  Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară.  Dar Florica era mai săracă decît dînsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe. . .  Îi asculta glasul plîngător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gîndea la Florica.  Apoi deodată tresări, o strînse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze.  Fata cuprinse cu brațele gîtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atît de năvalnic, încît el o auzea.  — Noroc, noroc, Ioane!  strigă un glas aspru pe cărare.  Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcîndu-se de la circiumă cu o sticlă de rachiu, rîdea gros și batjocoritor.  — Du-te-n. . .  Doamne iartă-mă, bufni Ion în-cruntat.  Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut.  Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sînge ca să-l îmblînzească.  Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar în-tîlnind ochii căprui, înlăcrămați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli. . .  Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia.  Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țîrîia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze.  George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pîlc de flăcăi care-l priveau cu admirație.  — Ei, acu ai înțeles?  zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului.  — Las- că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.  — Am sosit, George, strigă Ilie întinzînd sticla.  — Iute te-ai întors, vorbi cellalt bînd și trecînd îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.  — Noo nu ne dai un păhărel, vere?  se linguși Holbea, zgîndărindu-l cu arcușul.  — Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii!  rîse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.  — Beți-o toată, zise apoi către Găvan cînd vru să-i înapoieze sticla.  Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:  — Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să pleznească de atîta holircă.  Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cît pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzîn-du-se se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.  5  Deodată toată lumea se întoarse spre uliță.  Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare. . .  Venea preotul Belciug îm-preună cu d-na Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu.  Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întîmpinarea domnilor.  — Petreceți, petreceți?  zise preotul cu un zîm-bet binevoitor.  — Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu pălăria în mînă.  Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea.  — Negreșit-negreșit, murmură Belciug, lăr-gindu-și zîmbetul.  — Da- de ce nu poftiți și d-voastră să vedeți petrecerea noastră?  relo Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punîndu-și pălăria în cap.  țăranii de asemenea se acoperiră unul cîte unul, în vreme ce preotul șopti cîteva cuvinte d-nei Herde-lea, care răspunse răspicat, dîndu-și capul pe spate cu mîndrie:  — Da, putem privi puțin și noi. . .  Mie chiar îmi plac petrecerile poporului. . .  Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam dispre-țuitoare pentru tot ce e țărănesc.  — Poftim mai aproape!  făcu atunci primarul, bucuros, dînd la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni! . . .  Dați-vă la o parte!  Vreo cîțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd:  — La o parte! . . .  Da o parte! . . .  Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă.  Babele cucernice se repeziră numaidecît să-i sărute mina.  — Lăsați, lăsați!  murmura preotul, întinzînd însă dosul palmei spre sărutare cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune.  Flăcăii, obosiți și cu gîndul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor.  Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vîrî printre bătrîni, îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de popa și familia învățătorului.  Ilie se ținea și aici după dînsul ca un cățel.  Titu Herdelea, un tînăr de vreo doozeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mus-tăți și lung cît un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mîna îmbrăcată în mînuși de ață cenușie:  — Noroc, George! . . .  Nu mai jucați? . . .  Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem. . .  — Cum nu, domnișorule!  Numai să se hodinească o țîră țiganii, c-au zis atîta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii, spuse flăcăul cu glas îndulcit.  Apoi, apro-piindu-se mai bine, adăogă: Da d-ta nu vrei să joci cu noi domnișorule?  Titu rîse și se uită la Laura, care zîmbi încurcată.  — Eu? . . .  Nu, George.  Altădată.  Acuma nu se poate.  Dar flăcăul stărui:  — Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze.  Ușoară ca pana și frumoasă ca o domni-șoară. . .  Dar trebuie să joace și domnișoara Laura. . .  Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurînd:  — O, auzi ce idee! . . .  Mă mir că nu vi-i. . .  Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pămîntul, căci altfel rămîne porumbul nesăpat de-al doilea. . .  George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se ames-tece printre țărani.  Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strîngeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zîmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și cînd și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă:  — Oare Ion unde-i?  George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul cu Ion e mai prieten, se simți aproape jicnit auzind acum întrebarea.  De aceea răspunse cam în silă:  — Pe-aici trebuie să fie și dînsul. . .  Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:  — Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana. . .  — Unde?  făcu George întorcîndu-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.  — Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rînjind mulțumit.  George puse nasul în pămînt și tăcu.  Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros c-a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj.  Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet.  Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă.  Ea fată cu stare, el fecior de bocotan — se potriveau.  Părinții lor erau înțeleși mai demult, iar Ana îi plăcea.  Nu zice că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica.  Era greoi, spătos și umeros ca un taur; umbla legănat și cu genunchii înmuiați.  Fierbea.  Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion.  Dar mereu își lua seama, zicîndu-și că poate mai mult ar strica decît ar folosi, dacă cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e arțăgos ca un lup nemîn-cat.  De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi.  Mai bine să-i lase în pace.  O lingură de istețime face uneori mai mult decît un car de putere.  Dar Ion, ce vrea Ion?  De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? . . .  Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim.  Stătea tot așa de pleoștită ca și dînsul.  Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gînduri. . .  Asta îi mai potoli supărarea.  Cînd nu ești singur, suferința se ușurează.  Oftă o dată din baierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicîn-du-și:  — De-amu am să joc numai cu Florica. . .  Cel puțin să pleznească fierea și într-însul! . . .  6  Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul.  Flăcăii băteau nerăb-dători din călcîie, scoteau cîte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strînsă să fie poftite la horă.  În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cîntec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură.  Se clătina ușor în mers și dădea într-una din mîini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit.  Cînd zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gînditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise:  — Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos. . .  Maaare! . . . - S  bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește în șapte sate, zău cruce! . . .  Așa-s eu, ce mai calea-valea!  Ce-i drept nu-i păcat, așa-i domnule părinte?  Că de supărare beau dacă beau, așa-i? . . .  și beau pentru că beau dintr-al meu. . .  Preotul își curmase povestirea și luase o înfăți-șare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu.  țăranul însă avea acum un zîmbet bun pe buze și vor-bea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume:  —-S amărît rău, domnule părinte, crede-mă!  Poate că nu mă crezi?  De-aceea beau și iar beau și iar! . . .  Uite-așa!  Ai să zici d-ta: da- de ce ești amărît, bețivule?  Apoi cum să nu fiu, domnule părinte?  Că o fată am și eu și nu-mi place de loc fata pe care o am.  Nu-mi place, auzi?  Că nu vrea să mă asculte.  și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea.  Am dreptate ori n-am, spune d-ta!  Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și rîgăia.  Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului.  Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strînse pungă și privea mînioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, rîzînd pe înfundate de Baciu.  Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să-l zgîndăre, fără să bage popa de seamă.  Belciug își înghiți mînia și căută să-l poto-lească cu o dojană blîndă:  — Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe doo cărări.  Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hîlbăriile lor drăcești. . .  Așa, Vasile! . . .  Baciu lo deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:  — Vai de mine, domnule părinte!  Dar cui i-am făcut vreun rău?  Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva?  Că beau, beau. . .  Da- beau din munca și din su-doarea mea. . .  Atunci de ce să mă năpăstuiești?  Ce ți-am greșit eu d-tale, spune drept!  Primarul găsi cu cale să se amestece, îl lo de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:  — Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici. . .  Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale. . .  Apoi, întorcîndu-se spre flăcăi, strigă poruncitor:  — Da- voi ce faceți, măi feciori?  Jucați ori nu jucați?  Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stă-tea posomorit, ca un copac cu măduva uscată și în-dată îl apucă de mînă și-l tîrî în fața preotului:  — Uite-l, domnule părinte!  îl vezi?  Ăsta-i gine-rele meu care mi-i drag!  Cu dînsul ai să-mi cununi d-ta fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa! . . .  — Bine, bade Vasile, lasă că. . .  făcu George rușinat, rîzînd silit.  Omul se încăpățîna însă din ce în ce și începu să răcnească:  — Nu vreau să te las, ai înțeles?  Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură. . .  Io-ți dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoți din cap gărgăunii! . . .  Eu nu vreau să știu de-alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul.  Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gîtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda măcar să știu că mă duc pe urmă la spîn-zurătoare.  Așa-i, măi George?  — Așa, așa, murmură flăcăul, vrînd să-l as-tîmpere.  Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă as-cuțit tocmai între picioarele primarului.  Apoi, ca și cînd și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor trăgînd pe George după dînsul și strigînd în gura mare:  — Anuțo! . . .  Anuțo!  Unde ești tu, fata tatii?  George roși, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins.  O mînie amestecată cu rușine îi cuprinse su-fletul.  și deodată îi zise încet, să nu-l laudă și alți oameni:  — Las-o pe Anuța, că-i cu Ion a Glanetașului în grădină, sub nuc. . .  Baciu tresări înțepat.  Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurînd de spaimă, căci îi auzise glasul.  țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trînti mîinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săge-tător pe Ana.  Stătu așa cîteva clipe, apoi izbucni:  — Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba?  și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească.  O femeie țipă desperată:  — Tulai!  Săriți c-o omoară!  Pînă să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecît uită pe Ana și se întoarse amenințător spre flăcău.  Văzîndu-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și cînd n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.  — Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai?  urlă apropiindu-se mereu Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărîta mai rău.  Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit.  O scăpărare furioasă îi țîșni din ochii negri, lucitori ca doo mărgele vii.  Răspunse cu o voce puțin tremu-rătoare, dar batjocoritoare:  — Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?  — Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge!  răcni țăranul aprins de mînie pînă în măduva oaselor, arun-cîndu-se la el.  Acum Ion se opri, încleșta pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpînească:  — Să nu dai, bade Vasile, că. . .  Să nu dai! . . .  Să nu dai! . . .  Cîțiva bărbați și flăcăi se zvîrliră la Vasile, ostoin-du-l.  Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărîma coastele ca un ciocan înfierbîntat.  Dintru-ntîi se gîndise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței. . .  Dar cînd l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească, și-a pierdut cumpătul.  Îi clocotea tot sîngele, și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un de-get, ca să-l poată apoi sfîrtica în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea dispre-țuitor și mulțumit.  Baciu se zvîrcolea în brațele oamenilor răcnind neîncetat:  — Lăsați-măăă! . . .  Lăsați-mă să-i scot bloho-tăile! . . .  Trebuie să-i beau sîngele, altminteri plez-nesc! . . .  Lăsați-mă. . . !  țăranii însă îl duseră, aproape pe sus, pînă la poartă în vreme ce el nu mai contenea și se smucea din răsputeri:  — Ce are hoțul cu fata mea?  Ce are. . . !  Uuuh! . . .  Lăsă-mă, Nistore! . . .  Tfff! . . .  Ion schimba fețe-fețe.  Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul.  Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul.  Mereu îi fulgera să se repeadă și cu un pumn zdravăn să-i înăbușe în gît ocările.  Deodată cu gîndul acesta însă îi răsărea în minte și Anuța, oprindu-l pe loc.  Se uită după ea, dar în învălmășeală fata o ștersese acasă plîngînd.  Femeile și fetele se împrăștiară care înco-tro ca un cîrd de galițe speriate de uliu, și priveau din uliță și de prin ogrăzile vecine, așteptînd în fiece minut să înceapă bătaia.  Profitînd de încăie-rare, preotul plecă, spunînd scandalizat doamnei Her-delea:  — Asemenea destrăbălați trebuiesc dați pe mina jandarmilor să le înmoaie ciolanele.  Numai așa s-ar face oameni de omenie. . .  Păcat că Ion nu l-a scuturat puțin. . .  Ar fi meritat. . .  Învățătoarea clătină din cap în culmea indignă-rii, își ridică ușor rochia, să nu măture praful uliței, și porni repede împreună cu Belciug și cu Laura.  Titu rămase mai în urmă.  Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăvește cearta și, mergînd, întorcea mereu capul.  Hora se sparse.  țiganii se retrăseseră spăimîntați în șură.  Găvan își rezemase gorduna într-un colț, hotă-rît s-o apere cu orice preț, să nu i-o spargă bătău-șii.  Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion ațîțîndu-l:  — Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască? . . .  Tre-buia să-i tragi măcar vreo doo scatoalce, să te pomenească! . . .  Alții, cîțiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte, rînjind. Mai tîrzior veni între ei și George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.  — Uite cum se strică toată veselia din pricina. . . !  zise George, supărat puțin, cu o privire spre feciorul Glanetașului.  Ion însă nu vedea, nu auzea.  Rușinea îl țintuise locului.  Se uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de porni-rea de a-l zdrobi.  George mai schimbă cîteva cuvinte cu tovarășii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mîndru:  — Hai, țigane, la Avrum! . . .  Ce mai stăm aici de pomană?  Glasul acesta zbîrnăi ca o trîmbiță în urechile lui Ion.  Din doi pași fu lîngă Briceag și-i porunci scurt:  — Hai!  țiganul stătea încurcat, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, neștiind pe care să-l asculte.  — Apoi stai, Ioane — făcu George, tot trufaș — că eu l-am arvunit! . . .  Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:  — Hai!  În ochii lui ardea atîta mînie că Briceag strînse din umeri spre George, puse vioara la obraz și începu îndată un cîntec de veselie.  Prietenii lui Ion porniră să chiuie și să pocnească din degete, în semn de izbîndă, apoi să tropăie de răsuna bătătura.  Ion o lo înainte spre poartă, iar ceilalți după el, fluierînd și chiuind.  Lăutarii îi urmară cîntind; Găvan cu gorduna agă-țată de-a umăr, sufla greu ca un gîscan îndopat.  În uliță ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc spre marea admirație a fetelor care se uitau din porțile ogrăzilor.  Pe urmă porniră cu toții în stînga, chiuind în tactul cîntecului, întovărășiți de o droaie de copii. . .  George rămase cu ai lui lîngă șură, furios, dar neîndrăznind să se împotrivească.  îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună țiganilor și tot el avea să le plătească restul pînă la patru zloți.  Adevărat că banii îi strîngea de la flăcăi, cîte doozeci de crei-țari de căciulă, dar pînă să-i adune trebuia să se sfă-dească cu mai toți și să-și bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aștepte, de cînd a pățit-o odată de-a rămas neplătit.  Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor.  Acum însă, văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana. . .  Se uitase cu jind cum au plecat toți cu lăutarii și avusese o clipă gîndul să se amestece și el între ei și să se arate că nu-i supărat.  Dar își dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarășilor lui.  Drept răzbunare și mîngîiere, după ce ceilalți cotiră spre Ulița cea mare, zise zîmbind:  — Eu nu mai dau țiganilor nici un creițar.  Să le dea Ion, că Glanetașu are destui.  Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui.  Erau plouați c-au rămas bătuți și fără lăutari.  Ilie Onu rupse tăcerea:  — Noi ce mai păzim aici?  S-a înserat, toată lumea a plecat. . .  Hai și noi la crîșmă. . .  Nu mai zise nimeni nimic.  Se cărăbăniră încet, prin grădină, peste Gîrla-Popii, să ajungă cel puțin mai curînd la Avrum. . .  Todosia, în pragul tinzii, așteptă pînă ce rămase ograda goală și apoi se închină, murmurînd:  — Mulțumascu-ți ție Doamne, că nu i-ai în-căierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii! . . .  Lîngă prispă, aproape de poartă, Savista-Oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oame-nilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare.  Todo-sia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta.  — Da- tu n-ai plecat, Savistă?  Bine că nu te-au strivit. . .  Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună pînă acasă și uite-acușica se înnop-tează. . .  Savista nici nu mai sufla de groază.  Își suflecă poalele, își prinse-n brîu zadiile și se tîrî cît putu mai repede pînă-n uliță și apoi o apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă.  7  Cîrciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în doo ferestruici apărate cu rețea de sîrmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bonboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani.  Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu cîteva mese lungi și de doo ori atîtea bănci de brad pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminecile cînd sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură.  În-tr-un colț, lîngă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învîrteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu.  Din cînd în cînd Aizic se cobora, cu luminarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă, unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cîrciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului. . .  Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum.  Cînd sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întîmplarea de la joc, unii luînd partea lui Baciu, alții lui Ion.  Flăcăii intrară de-a dreptul în crîșmă.  Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dînșii, ca să poată petrece mai în tihnă.  Se așezară tăcuți.  Se simțeau înfrînți.  Avrum ieși repede din cușcă, cu doo sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebînd:  — Cine plătește?  — Dasă că plătim noi, jupîne!  răspunse Ilie Onu întinzînd mîna după o sticlă.  — Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, zise cîrciumarul uitîndu-se pe rînd la toți, ca și cînd ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă.  Pe obrazul tău nu dau eu nici o dușcă de apă chioară. . .  Ei, cine plătește?  Vreau să știu.  Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi. . .  George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura.  Avrum îi strînse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni.  Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mîndru, parcă el ar fi cheltuit:  — Ai văzut, jupîne? . . .  Altădată apoi să nu mai cîrtești!  Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dîrdîiau geamurile.  Ceilalți se dezmorțiră ca și cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie.  În cîteva clipe toată circiuma se încinse de strigătele lor năstrușnice.  Cînd chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatece.  Un răstimp cele doo grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe.  Cei de-afară însă cu cît se apropiau cu atît vuiau mai cuprinzător.  Iar cînd nă-pădiră în crîșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George.  De altfel, în curînd conteniră și noii-sosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefăcîndu-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mînioase, de țipete nerăbdătoare, din care numai uneori se înțelegeau mai lămurit:  — Jupîne, o cupă, da- dulce! . . .  — Hai mai iute, Avrume! . . .  — Unde te ascunzi, tîrtane, fi-ți-ar neamul de ocară! . . .  Feciorii nu mai încăpeau pe bănci.  țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, în colț, lîngă gordună.  O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese.  Mirosul de rachiu se frămînta cu fumul greu de tutun și cu zăpușala acră de sudori.  Toată lumea vorbea de-a valma, închinînd, strigînd, lălăind.  Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși.  Între timp se înnoptase și odaia nu mai era lumi-nată decît de o lampă funinginită, spînzurată de o grindă din tavan.  În lumina galbenă-bolnavă și tremu-rătoare oamenii păreau mai beți de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatec, iar brațele goale, ciolănoase, cu mușchii umflați ca niște șerpi flămînzi, se ridicau mereu peste capetele turburate, amenințînd ori pre-vestind o primejdie.  Glasurile se îngroșau și răgușeau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane și su-dălmile mai mînioase.  Fețele asudate sclipeau care roșii-pară, care galbene-verzui, iar din gălăgia ameți-toare se înălțau, stăpînitoare, rîsete zvăpăiate, cîte un rîgîit larg, urlete prelungi. . .  Simion Dungu, beat leucă, răzimat de un colț de masă, își înjura nevasta care stătea lîngă' el, în picioare, cu un copilaș la țîță.  Femeia îl trăgea într-una de mînecă, zicîndu-i cu glas monoton, fără să se sinchi-sească de ocările lui:  — Hai, Simioane, hai zău acasă, că mîine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce ațîța focul. . .  Hai, hai, zău! . . . .  Simion se plîngea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, pînă ce în cele din urmă femeia își făcu loc alături de dînsul, astupîndgura copilului cu sfîrcul pieptului, rîzînd și trăgînd zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorise.  Toți flăcăii închinau, pe rînd, cu lăutarii care cîntau din ce în ce mai cu suflet doine de beție, tără-gănate și lăbărțate ca niște femei dezmățate.  Briceag, se amețise bine de băutură, dar arcușul lui trăgea parcă mai frumos, pe cînd Holbea, mai trăznit, seconda atît de fals că lui însuși îi era rușine.  Numai Găvan rămă-sese treaz, întîi ca să-și poată păzi gorduna, apoi fiindcă, era un bețiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească.  Ion se simțea atît de amărît că nici rachiul nu-i tihnea.  Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară.  Se silea să nu se mai gîndească la ce-a pățit și totuși mintea îi era otrăvită numai de ocară.  O dorință grozavă îl cuprindea din cern ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească.  Se uita în răstimpuri cu coada, ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu și dăndănea, cu glasul gros și neplăcut, un cîntec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocătoare pe față.  Privindu-l așa, hoțește, Ion simți deodată ca și cînd i-ar cădea o pînză de pe ochi.  Își aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbră-țișîndu-se cu Ana.  Acum Ilie ședea lîngă George.  Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuțit pe Baciu.  și, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gîndul că trebuie să se răfuiască cu George.  Îndată ce-i veni hotărîrea aceasta, începu să-l chinuiască.