DUMITRU C.  MORUZI  PRIBEGI  ÎN ȚARĂ RĂPITĂ  ROMAN SOCIAL BASARABEAN  DE  DUMITRU C.  MORUZI  IAȘI  INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE N.  V.  ȘTEFĂNIU and CO.  1912  DUMITRU C.  MORUZI  PRIBEGI  ÎN ȚARĂ RĂPITĂ  ROMAN SOCIAL BASARABEAN  PARTEA I  IAȘI  INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE N.  V.  ȘTEFĂNIU and CO.  1912  Toate Exemplarele vor purta semnătura autorului  PRIBEGI ÎN ȚARA RĂPITĂ  PARTEA I  CAPITOLUL I  Sosirea Pribegilor în chișinău  In toiul ernei 1854—55, cam pe la ceasurile patru după amiază, o grea caretă trasă de opt cai voinici ai pestei Împărătești, se îndrepta spre vechia capitală a Basarabiei, venind dinspre Bouleni, Bălți și Orheiu, ticni drum al Iașilor, prevăzut cu poște bune la depărtări cam de 20 de verste rusești fiecare.  Zic noul drum, pentrucă înainte, de închiderea Prutului, de voiai să te duci dela Iași la chișinău, nu luai drumul Boulenilor: treceai râul ceva mai la dreapta de actualul pod al drumului de fier, chiar pe locul unde se ailă și astăzi o frumoasă pădurice și nu mai gilsiai poșta decât tocmai în Vulpești: de acolo, după ce treceai cu boii înaltul deal al codrului dela Fundul Bâcului, schimbai caii la Temeliuți, Călărași și Strășeni, după care și intrai în chișinău prin ulița lui Purcel, a Blagovișteniei, ca să dai în ulița Sf-lui Ha-ralamb, cea mai de căpitenie uliță, pe care Rușii nu botezat-o Zolotaia, adică de aur.  Era mai aproape, că nu aveai de bătut decât patru, cinci poște mari, pe când pe noul drum sunt vre-o doosprezece, poate mai bune, dar tot așa de mari.  Care a fost pe atuncea interesul strategie sau ad- ministrativ, care i-a împins pe Ruși să bată drumul Iașilor tocmai ărin Orheiu, Bălți și Sculeni, nu pot spune.  Fapt este însă că numai interes comercial n-a fost: căci atunci când veni vremea să facă drumul de fier între aceste doo orașe, tot vechinul drum l-au luat de temelie, nedepărtiindu-se de dânsul decât foarte puțin pentru a înconjura unele pedici ale naturei.  Cu toată voinicia lor, bieții cai înhămați roșește (adică patru buziși la roate, mânați de către un iam-șcic, iar celelalte doo perechi mânate de către doi faleiteri abia puteau urni greaua, caretă când se înfunda în zapadii până la butucul roții, iar când scapau la ghiață, abia puteau fi reținuți de către acei trei lipoveni bărboși, îmbracați la fel: cu câte un caftan unegru, un fel de pălărie tare cu mărginele lăsate pe frunte și pe ceafă, cu câte o placă lo alamă galbenă cusută de mâneca stângă a caftanului, iar alta pe partea de înainte a pălăriei.  Caii, oamenii și careta păreau presarăți cu zahăr, din pricina fulgilor de ninsoare, care cădeau de sus, strălucitori sub în razele unui asfințit de soare iernatic, ce străbătea cu greu nourii trandafirii, albi, sau sur-gălbui care fugeau spre răsărit.  Doar plăcile de alamă de mai rămăseseră nea-coperite și strălucitoare, fie că zăpada luneca pe metal, fie că nici ea în țara rusească, nu îndrăznia să se atingă de lucru împărătesc!  Căci pe fiecare placă, se vedea lucrată în zarfuri, pajura cu doo capete!  După ce trecu cele doo poduri de piatră de peste apa Bâcului, — care pe locul acela se desparte în doo brațe, pentru a se împreuna iar într-unul singur ceva mai la vale,—careta intră în sfârșit în vechiul chișinău moldovenesc, prin ulița de jos rebotezată Pavlovscaia Ulița, cu toate că împăratul Pavel a trăit și a domnit râvnind poate la cucerirea Basarabiei, dar fără nici macar habar să aibă că va da strălucitul sau nume celei mai mocirloase din străzile chișină-uliu, numai pentru cuvântul că s-a mutat drumul poș-tei și că prin ca se intră în oraș.  Cred că nu va fi lipsit de interes pentru cititor, să-i dau o mică schiță despre vechiul chișinău, ușa precum era la 1855, cum l-am văzut și eu încît cu mulți ani în urmă și așa precum le sigur o fi fost și în timpul Moldovei, afară bine înțeles de vreo câteva adausuri administrative.  Mai întâiu, de cum treceai apa Bâcului, în care se bălăceau în voie și găștile și rațele și porcii mahalalei, începeau case țărănești acoperite cu stuf, cu gospodării mai mari sau mai mici, după puterea omului, îngrădite cu nuiele și de pe ale căror garduri săriau potaie întregi de câni flămânzi, ori numai răi de colț.  Intreg orașul fiind clădit pe un strat gros de nisip, acoperit numai de un strat subțire de pământ negru, acesta se măcina curând de roțile trăsurilor, făcâiidu-se una cu stratul cel de dedesubt.  Apoi vântul și ploile ducând nisipul tot la vale, mijlocul uliței se tot cobora mereu, până la o adâncime de un metru, sau chiar doi pe unele locuri.  Casele și împrejmuire le rămâneau sus așa că părțile lăturalnice ale bietei străzi, alcătuiau adevarate movilițe împodobite cu boz, iarba holerei și alte lucruri scumpo aruncate de peste garduri, sau lasata de vreun trecător.  Cui îi da mâna să se resfețe în droșcă îi mergea bine.  Cei pe jos își croiau drumul cu piciorul, fură a se prea uita pe unde calcau și dând naștere la câte doo trei cărărușe para-lele, după lărgimea locului și mulțimea nevoilor.  Ici colea, câte o casă de popă cu acoperământ de șindrilă, zaplaz înalt și poartă de scânduri răzema-tă pe stâlpi de stejar.  Când te întâlnim cu,vre-o casă mai mare, în felul caselor boerești din orașele noastre de județ, știai de îndată că acea casă dă numele stăpânului ci și uliței, fură ca numele acesta să fie numai decât boieresc; iar ulița în care se afla vreo sfântă de biserică, lua numele bisericii sau chiar a ctitorului care o zidise.  și astăzi sunt încă ulițele Sf.  Haralamb, Buna-Vestire, Sf.  Ilie, Sf.  Gheorghe, Cinflea (aceasta după numele ctitorului).  După numele propri-etarilor de casc avem: ulița lui Baloș, a lui Donici, Pruncu, Cațichi, sau a lui Constantin, Andrei, Mibaî, etc.  Mai vin numiri de meserii sau de naționalități precum: ulița căsăpiilor, a cojocarilor, a morarilor, armenească, grecească, turcească, (cu toate nici în copilăria mea n-am apucat decât doi turci în chișinău care au murit și aceia); în sfînșit jidovimea alcătuită din trei uliți a Caraibilor, Evreiască și a Fariseilor.  Bine înțeles că acelor străzi, când prin minune nu și-au schimbat nu-mirele cu a vreunui cinovnic influent sau gubernator, ca chiprianof, Astapof și alții, li s-au rusit numele de nu le mai recunoști.  Ulița lui Baloș a devenit Balsov-schai, a lui Donici, Doncièvschaia (parcă ar fi bul-gar, saracul), a lui Pruncu, Prunchulschaia, Cațichi, chațichschaia, a Cojocarilor, chojuhârschaia, chaaapschaia, și așa mai departe.  Jidovimea și cu ulițele armenească și turcească, și chiar ulița Sf.  Haralamb, aveau altă înfățoșare de-cât cele de jos: era partea negustorească a orașului.  Acolo întâlneai dughene cum mai erau nu tocmai de mult, la Iași pe ulița mare, alăturea de Mitropolia veche: cu niște stâlpi groși, alcătuind un fel de galerie acoperită înaintea lor, cu obloane de fier la ușe și ferestre.  Mai dai pe acolo de câte o taraba pe care ședea grecește vreun negustor bătrân, cu antereu și ginbea, șapcă cu cozoroc și niște ochelari mari pe vârful nasului.  Acela, dacă nu era nici grec, nici armean, apoi știai la sigur că-i moldovean curat!  Astăzi ulițele vecinului chișinău sunt aproape drepte toate și oarecum lărguțe, cu toate că par strâmte fața cu acolo din chișiănul modern.  Pe atuneca însă, erau strâmte și încâlcite toate.  In mijlocul unei răs-pintii dădeai și de câte o clădire de piatră, rotundă, fără ferești, având doo uși și un diametru de la șease și până la opt metri, înaltă și boltită ca feredeul cel turcesc.  Era un post de poliție, unde vreo opt oameni, îmbrăcați în mantale soldățești și înarmați cu. . .  halebarde așteptau liniștiți la căldură, să vii să-i chemi pentruca să te scoată din mâna hoților.  Când li se ura șezând, mai făceau câte un șpațir prin cvartalul lor, dar tot câte doi, bine înarmați cu lungile lor halebarde, ca Doamne ferește, să nu dea prilej vreunor răi, să bată om împărătesc?  Rar însă se întorceau cu cozile halebardelor întregi; căci hoții de vagabonzi sau de bețivi îi pâudiau pe bieții oamenii împăratului la vreo strâmtoare.  Atunci ulița fiind strâmtă și halebardele lungi, cozile se rupeau tocmai pe șira spinării garadavoiului care sbiera în zadar: „Caraul!  Caraul! ˮ .  După ce se săturau bine, unii de dat și alții de sbierat, fiindcă și hoții, vagabonzii și bețivii erau și ei lot oameni împărătești, adică unia numai vernopodannîie iar alții chiar ostași sau slujitori de ai țarului, cei învingători îi luau pe învinși la braț până la ceainăria cea mai apropiată unde se cinsteau cu ceai, cu votchi (mai mult votchi decât ceai), după care se despărțeau buni prieteni; dor cu halebardele în stare proastă.  Așa se făcea paza de noapte, ba și acea de zi, în orașul chișinău din anul mântuitei 1855-lea!  Dar să revenim la careta noastră, pe care am la-sat-o strecurându-se anevoie prin ulițele strâmte ale mahalalei, caii dela praștie siliți a se ridica pe vârful movilițelor de care am mai vorbit, pe când cei dela niște păreau că se cufundă în fundul pământului.  Cu multă trudă și anevoință ajunse dela ulița Sf. - lui Haralambie, pe care o trecu de a curmezișul pentruca să dee în strada Gogol (un mare scriitor rusesc, dar care nu cred să fi avut nici el habar de sălbatica capitală a Basarabiei).  Acolo altă lume, altă viață!  Larga viață e rusească (Ruschaia șîrochaia jîzni: cu niște uliți drepte și largi de câte doisprezece stânjeni, dar cu bombajul tot pe dos, făcut de ploi și de trăsuri, iar marginele tot înalte și cn cărăușe făcute cu piciorul prin aceiași bogată vegetație; cu case mari de câte doo caturi, dar din care ai putea scoate cu înlesnire și patru!  Apoi cârmind la dreapta, tocmai la colțul unde se răsfață astărzi vestitul otel șvaițarschi, iar pe vremea ceia gimnaziul de băeți, trăsura intră pe Alesandrovschaia și lăsând în stânga grădina publică, iar la dreapta palatul gubernatorului, so opri în dreptul bisoricoi luterane, în fața unei porți mari boită verde, între doi stâlpi de piatră și la dreapta căreia apare o frumoasă casă, cu verandă rotundă spre uliță, susținută de coloane elegante.  Era locuința lui Cc.  Dumi-trache Rusu, boier moldovan, ajuns și el vernopodan, odată eu pământul pe care se născuse.  Cu toate cu era ziua mare, porțile erau încuiate cu îngrijire.  De altfel ar fi putut să fie dimineața sau peste zi, că tot încuiate le-ai fi găsit.  Vedeți D-voastră că la chișinău nu se intră în casa omului ca la moară: terestrele dinspre uliță sunt toate cu gratii și obloanele sănătoase: cheile dela poartă sunt încredințate ziua stotojului zis și dvornic, care le întrebuințează numai la chemarea clopotului, iar noaptea le dă baciului care le ascunde sub perina dela căpătâiul patului, pe când credinciosul dvornic cu o toacă într-o mână și un ciocanaș de lemn în alta, se plimbă până la zio tocâiul, ea să știe hoții anume unde se află dumnealui și să nu dea nici ei de dânsul și nici el de dânșii.  Așa că e bună liniște noaptea la chișinău și nu se întâmplă nici odată să se prindă din greșeală vreun potlogar!  Lumea doarme liniștită.  Așa dar cum so opri trăsura, descăleca faleiterul de dinainte, trase de cogeamite clopot mure și dogit, veni agale storojul cu ochii umflați de somn, deschise poarta și careta, trase la scara unui lung pridvor, a-coperit și susținut de niște stâlpi groși de piatră.  Când ciocoiul din capră sărind jos deschise oblonul caretei, aparu te toată puterea vrâstei sale de 37 de ani un bărbat înalt, de o rară frumuseță.  Era prințul Alexandru Mavrocosta, însoțit de nevasta sa coborâtoare a lui Ioniță Sturza Voevod și de un mic copilaș de vreo patru cinci ani, care dormia dus, în brațele unei bătrâne guvernante franceze.  Surghiunit din Moldova din ordinul lui Omer Pașa, generalisimul armatei turcești, care ocupa atunci Bucureștii, Mavre-costa venia să se oploșiaștii acuma în țara undo ti domniseră strămoșii, punându-se sub scutul puternicului ocrotitor al tuturor creștinilor din răsărit.  Ca obârșie se zice cu familia Mavrocosta ar fi fost de le Trebizonda și că se așezase la Bizanța, înainte încă de năvălirea turcească.  Domnise de mai multe ori și în Valahia și în Moldova, dar stabilirea ei în țară era mult mai veche decât aceste domnii trecătoare din timpurile domnilor fanarioți,—după cum arât ruinele unui palat din Ploești, vechiu de mai multe veacuri și care poartă și astăzi numele acestei Familii.  Chiar acei dintru ei care fuseseră miruiți la Sf. - tul  Neculai Domnesc din Iași sau la București (bunicul prințului Alexandru) de mult nu mai aveau pic de sânge fanariot în ei, fiind amândoi fii, nepoți și strănepoți de românce.  Dor tatăl prințului Alexandru, de rupsese cu datina familiei căsătorindu-se cu fiica unui bogătaș grec dela țarigrad; dar tot în țară sa întors, tocmai delaa 1821, în țară a trăit și a fost îngropat în țărina sfântă a Moldovei, în care se născuse și tră-ise înainte de a se însura.  Pecând urcau scara pridvorului cu toții, le eșiră întru întîmpinare stăpânii casei, adică: Cc.  Dumitrache Rusu, un bărbat înalt și spătos, cam de vreo 50 de ani, cu părul cărunt, tuns scurt, barba și mustețile rase cu îngrijire, ceia ce-l făcea să semene mult vis-tiernicului Necului Râset Roznovanu, cu care de nu mă înșel se și cam înrudea; apoi venia soția D-sale, Cc Zamfirița Rusu, o băbușcă scundă și uscățivă, dar și căreia ochi mari și plini de bunătate, a căreia zîmbet dulce și îngeresc, aratau cu prisosință că fusese și D-nei frumoasă pe vremuri: iar în urmă de tot duduile Frosa și Maria.  Cc.  Zamferița lo de braț pe domnița Ruxandra pentruca s-o ducă în salonul cel mare, Cc.  Dumitrache pe prințul Alexandru, pe când dudui-le amândoo luau sub a lor oblăduire pe copil și pe guvernantă.  După obișnuitele dulenți și cafele, „Beizedeo, zise „Cc.  Dumitrache, de cum am primit scrisoarea Lumi-„nării Tale, am avut noroc să-ți găsesc îndată o casă, „de care cred că voi fi mulțumit.  Sunt casele lui Vie-„tor Luzu.  Case moldovenești, gospodăroase, cu sobe „bune eu stâlpi, nu ca cele pe care le fac ruși acuma; „odăi mari fi luminoase, salonul de primire încăpător, „așa că trag bună nădejde că domnița va putea trai „în ele ca precum a fost deprinsă.  Aerul e mai cu-„rat decât aicea, căci în față este în medean de vreo „doo fălci de loc, pe care rușii au de gând să așeze „noul bazar.  S-au și clădit într-nn colț, departe însă „de casă, câteva dugheni pentru căsăpii, pitării, zar-„zavaturi și altele: dar până-l vor umplea tot, va mai „curge apă destulă pe albia Bâcului.  Meteahna lor, „mă rog: să le croiască pe toate de zece ori mai mari „decât trebuie!  Apoi mai este o curte împrejmuită cu „ziduri, cam de doo ori cât a mea, în care sunt bu-„cătăriile, odăile de slugi, grajd și șopron pentru tră-„suri.  In fața, despre uliță este un cerdac și doo grădi-„nițe, așa că vara se poate și mânca acolo, la aer „curat.  Atâta cusur au că sunt cam departe de noi și „că mobila e cam veche și puțină; dar de o cam da-„tă cred să vă ajungă și ce o mai lipsi, se va găsi „în târg, sau se va aduce dela Odesa, că tot fuge „lumea de acolo de frica războiului.  Eu am pus să „grijască casele și să se facă foc prin sobe tocmai de „când le-am luat.  Tot este gata și ați putea să vă „mutați oricând în ele.  Numai de un lucra o să fie „foarte greu: nu am putut până acum să găsesc slugi!  „Tot niște bețivi, care nu vorbesc decât rusește, foști „soldați sau unterofițeri în ostavcă.  De unde să se „înțeleagă domnița cu dânșii?  și apoi îs și primejdioși.  „Mai dăunăzi au strâns de gât pe un biet polcovnic, „nevasta lui și doi copii pentruca să-i prade și nici „acum nu i-a putut prinde polițmaistrul.  Până vom găsi oameni de nădejde, vă rog să-mi faceți cinstea „să găzduiți la noi.  Cam înghesuiți veți fi, nu-i vorbă, „dar veți primi și D-tră găzduirea săracului, că-i din „toată inima! ˮ  „Eu, Cucoane Dumitrache, răspunse prințul Alex-„andru, nu găsesc cuvinte ca să-ți mulțumesc din toa-„tă inima pentru câte le-ai făcut și mai vrei să le faci „pentru noi; dar nu pot să-ți fac așa supărare, mai „ales că slugi mi-am adus, slava Domnului, destule.  „Tot oameni credincioși, care nu nu vrut să se lese „de noi nici în pribegie.  Am cămărășiță, camardiner, „bucatar, sufragiu, perdegiu, spălătoreasă și Ruxandra „are pe fata ei din casă, o leașcă cu care e deprinsă.  „Ca ajutoare cred că se vor găsi mai lesne; iar când „mă voi hotăra să țin și cai.  caiace nu cred s-o fac așa „de curând, apoi nu tot vizitei ruși, am avut și la Iași? „  și în adevăr: nuși isprăvise beizadea Alecu vorba, că intrară în curtea boierului trei sănii de poștă ticsite cu cufere și o droaie de slugi, care mai balaie, care mai smolițele, după cum le era obârșia dela Romani sau dela Egipteni.  și tot alaiul acela cu caretă, cu sănii cu tot, sub conducerea vătafului de ogradă a Cc.  Dumitrache, porni prin ulițele Atcxandrovschaia și a Bendeiului, la noua locuință a prinților Mavrocosta, Iar odată ajunși, după vreo doo ceasuri de despachetare și de muncă sârguitonre, dar spornică, ai fi putut jura că acolo trăiesc de când lumea stăpânii acestor vrednici slujitori  CAP.  II  In casă de boier basarabean.  Bine înțeles că ar fi fost o necuviință din partea noilor veniți, să nu primiască nici masa pe care o pregătise Cc.  Zumfirița anume în cinstea lor.  și masa aceasta nu era întru nimic mai prejos sau deosebită de mesele cele mai bune din Moldova.  Doar atât că mezelicurile se serviau înainte de ciorbă, dar pe masa de mâncare,—nu ca la ruși care obișnucsc a le mânca de a-n picioare la altă măsuță.  Apoi cu ciorba so ser-viau și niște prăjituri cu carne, foarte gustoase și care pe rusește se numesc pirojchi.  In colo aceleași feluri de măncări: cu sarmale, pilaf, chiftele, murături, plăcinte, cataif, poame de clădării și fructe, de parcă erau rupte acuma de pe tufă sau de pe pom.  Vinurile de asemenea erau din podgorii basarabene și vechi de câte 5-6 ani.  După masa cucoanele și duduile trecură iar în salon, pe când boerii se așezară în cabinetul de lucru al lui Cc.  Dumitrache, tolăniți amândoi pe câte un divan, la câte un ciubuc și o vișinată.  „Ia, spune-mi acum, beizadea, zise bătrânul, ce „te-a făcut pe luminarea ta, să-ți lași țara, averea și „toate legăturile de rudenie și să treci la noi cu dom-„nița și un copil mititel? ˮ  „Ce să mă facă, spuse la rândul său beizadea „Aleea întuncându-se?  Ia mânia, moșule, ura, disprețul și. . .  nevoia.  Că nu de voe bună le-am părăsit pe „toate, ci numai surghiunit de o turcală spurcată, care „nici un m-a văzut în ochi vre-odată:—dar pus și el „la cale de pâra minciuuoasă a celuia pe care-l cre-„deam cei mai bun dintre prietenii mei.  „Din scrisoarea D-tale, cam bănuisem așa ceva „beizadea, dar aș dori să cunosc lucrurile mai cu de-„amăruntul: nu din curiozitate, dar din bună dragoste „pentru luminarea ta.  De ai destulă încredere în bă-„trânețele mele, povestește-mi totul, dela alga la omega.  „Poate voi putea și eu să-ți dau un sfat bunˮ.  „Cu bucurie, moșule!  Cine a trăit mai mult, a „văzut și îndurat mai multe.  Poate dar judeca mai bine, „mai drept și mai rece, de cât unul de vrâsta mea; „vrâsta nălucirilor frumoase, nu zic ba, dar și n pati-„milor turburătoareˮ.  „și-apoi, mai adăugă bătrânul, nici un doftor nu-și „poate vindeca singur boala, pentru cuvântul ca ni-„mic nu-și poate judeca și cumpăni suferințele sale „cu destulă linișteˮ.  „Ai toată dreptatea, moșule, răspunse beizadea.  „Ascultă dar cu luare aminte și vei vedea cum din-„tr-o clipă de furie, de care-ți pare rău îndată, poți „nenoroci și pe tine și pe ai tăi:  „știi și D-ta moșule, că scârbiți de jafurile și ne-„dreptățile ce se făptuiau sub domnia lui Mihai Vodă „Sturza, noi, o mână de tineri cn dragoste de țară, „de lumină și de dreptate, ne-am pus în fruntea po-„porului, ea să scăpăm Moldova de pacostea unei a-„semenea domnii.  „Am fost bătuți, schingiuiți și surghiuiți atuncea; „iată și rănile ce le-am capatat la cap, fiiente de puș-„ca jandarmului care m-a prins în pădurea dela Bar-„boși în care mă adăpostisem.  Invinși am fost, dar de „fapt am fost învingători, căci larma pe earc o făcusem „aduse mazilirea lui Sturza și înălțarea pe tronul ță-„rei a lui Grigori Ghica, cel mai scump dintre toți prietenii mei, pe care noi îl ținusem cuminte la o „parte ca să nu-l compromitem; iar odată ajuns la scaun, „ca să ne poată îndeplini visurile ce le făurisem: de „libertate, de dreptate și de unire.  „Mihalache Stuza știindu-mă unul din cei mai „primejdioși dușmani, ai lui, în trei rânduri a pus să „mă otrăvească: odată la Socola pe când mă aduceau „rănit de la Bărboși și de doo ori la Criminalul din „Iași, pe când zăceam pe patul durerii.  Prieteni de ai „mei și rude de ale nevestei mele, văzându-mi viața „în primejdie, izbutiră să mă facă scăpat și așa rănit cum eram, trecui Prutul înot calare, ajungând la Scu-„lenii rusești tocmai în zori.  Nevasta mea cu primul ei „născut (numai de un an sărmanul) veniră a doua zi „să mă găsească și în căruța de poștă, pornirăm spre „Odesa.  ții minte Cc.  Dumitrache că trecând prin. . chișinău.  făcurăm atuncea cunoștințăˮ.  „Vai de mine, făcu bătrânul, cum să nu țin min-„te, beizadea?  Il cunoscusem pe părintele luminării „tale și mi se rupea inima văzâudu-te rănit, pe dom-„nița prăpădită de durere și pe bietul îngeraș bolnav!  „Nu m-ați ascultat atuncea când vă rugam să rămâ-„neți la noi, până vă veți mai îndrepta!  Copilul a ră-„cit mai rău și. . .  l-ați pertlut. ˮ  „Nu puteam face alt-fel.  Imi dădusem cuvântul să „mă înfățișez de a dreptul autorităților din Odesa, un „de-mi alesesem singur locuința.  După lege ar fi tre-„buit chiar să mă ducă între spăngi.  Apoi, mai adau-„se prințul zimbind, fiinde ă îmi eșise numele de mare „reviluționar, ar fi putut crede rușii că am ven să-„răscol Basarabia.  „Ba de una ca asta, nici prin gând nu le-ar fi „trecut, beizadea!  știu ei bine că sîntem oameni cu-„minți pe aicea și nici nu prea duc lipsă de cazaci „destui pentru ca să ne astâmpere, de am eși cumva „din calea cea dreaptă.  Zi mai bine ca așa a fost să „fie și că dat v-a fost să gustați și din acest paliar „de amărăciune! . . . .  Mai ales biata Domnița! . . . ˮ  „Eram s-o perd și pe dânsa, sărmana!  Dar în „sfîrșit!  zic și eu ca D-ta Cc.  Dumitrache: așa a fost „să fie!  Surghiunul meu nu ținu mult, precum știi.  „Cum veni la scaunul domniei bunul meu prieten Grigori,„reintrai și eu în țară și mă reaflai între ai mei și „între ale mele; căci ori cât de dușman mi-a fost „Sturza, n-a îndrăznit să mă lovească și în avere.  „Pentru așa lucru trebuia un prieten, nu un dușman „de moarte!  Cum sosii dar, mă grăbii să merg a-mi „vedea visul cu ochii, adică pe acela pentru care-mi „pusesem în joc și libertatea și viața.  „știi prin ce cuvinte a răspuns urărilor pornite „din sufletul meu?  De ar fi să mai trăesc un veac și „parcă tot nu le-aș uita!  Iată-le:  „Iți mulțumesc Alecule pentru urările ce mi le faci.  „Sunt cu atât mai mândru de slava la care am ajuns, „că nu o datorcsc de cât mie însumi!  Inalțat pe tro-„nul Moldovei prin mila lui Dumnezeu, voi domni prin „voința mea pentru binele țărei, fără a mai cunoaște „de-acum nici rude, nici prieteni.  Cu dreptate pentru „toți, voi fi fără de milă pentru acei ce ar căuta să „se folosească de dragostea ce le-aș fi purtat, pentru „uneitirele lor revoluționare! ˮ  „Frumoase și mărețe cuvinte pentru un despot „luminat, care ar fi avut tăria și înțelepciunea unui „despotism luat în înțelesul cel bun al cuvântului!  „adică o energie luminată, neavând alt scop decât „binele, lumina, dreptatea deplină și liniștea țării.  In „grelele împrejurări de astăzi, nici că ne trebue altce-„va, pentruca să se poată vindeca rănile făcute de „Mihalache Sturza, Dar vai!  Departe era prietenul meu „Grigori de asemenea însușiri!  Slab de înger, pe cît „era de îngâmfat, afemeiat și zuliar, pe cât era de les-„ne încrezător la orice clevetire, era întotdeauna gata „să jertfească pe cel mai bun al său prieten, la pâra „mincinoasă a unei mueri.  și nimene ca mine nu este „mai îndreptățit a-i judeca astfel, căci eu, cel întftiu, am „căzut jertfa patimilor sale josnice și slăbănoage. ˮ  „Cum se poate, întrebă uimit Cc.  Dumitrache? ! ˮ  „Ială cum, răspunse beizadea oftând:  „Mă mutasem în casele lui Alecu Roznovanu.  „Fiind casele prea mari pentu noi, închiriasem jumătate „din ele, văduvei unuia dintre cei mai veliți boeri ai „țărei; femee foarte frumoasă de și cam trecută, și în „cele mai strânse legături cu noul domnitor.  „Aceste legături, ca, neîndestul de ascunse, o cam „stânjeneau pe nevasta mea, care nu odată mi-a cerut „să ne mutam aiurea.  Fiind însă că mă încurcasem „cu poștele țării pe care te țineam pe toate de la Mi-„hăileni și până la Galați și Focșani și nu stăm în „Iași decât iarna, petrecănd vara la moșiile mele din „Covurlui și Putna, o înduplecai să mai rămânem o „iarnă pe loc,— iar până la iarna viitoare să căutăm „pe îndelete o altă locuință.  „Slugi aveam o droaie și noi și cucoana.  și tot „slugi de acelea de care nu to poți desface decât vân-„zându-le, căci erau țigan; de zestre.  Mâncau bieții, „oamenii mei la bătăi zilnice pentru că nu era zi la-„sată de Dumnezeu, unde să nu vie cucoana să ni se „plângă, că vre-unul din ei se sfădise cu vre-un cioroi „de ai D-sae.  In asemenea întocmiri nu mai aveam „liniște în casă și viața deveni atât de nesuferită, că „furăm siliți să curmăm ori-ce relații cu dânsa.  Incepu „atuncea, să-mi bată țiganii, ceia ce era pentru mine „o ocară.  In vedere însă că era mătușa Ruxandrei, „suferiam și această umilire,—până într-o zi mă scoase „din răbdări:  „Aveam vre-o câți-va prieteni la masă.  Sufrageria „noastră era alăturea cu toaleta cucoanei, ba ora și „o ușe între aceste doo încăperi, dar care era închisă „întotdeauna, toaleta având și o altă ieșire.  Pe când „mâncam mai cu poftă, de odată, ca nici odată, se „deschide acea ușe, și-mi apare în prag slujnica cucoanei, „cu cogeamite căldare de zoiuri în mână și cu năzu-„inâa de a o trece pe sub nasul oaspeților mei.  Mă „repezii înfuriat la slujnică, o luai de ureche și o dusei „cu căldare cu tot în fața stăpânei sale, întrebând-o „pe aceasta, dacă din poronca ei se făcuse o asemenea „obrăznicie!  Nu se mai fii a-mi răspunde că în casa ei „are dreptul să facă orice poftește!  și eu în casa mea „îi răspunsei și îadată împărții zoiurile din caldare. . jumătate  pe cucoană și jumătate pe slujnică, parte „dreaptă, fără părtenire, dar nu fără ură, că eram „furiat rău!  După asta le lăsai pe amândoo să se „zbiciaacă în voie, încinsei ușa cu pricina luînd cheia „la mine și-mi cătuai înainte de masă și de musafiri.  „Nu zic că am făcut bine, că deh!  Ori-cum, era „femee și mătușa mea prin Ruxandra: dar și obrăznicia „era prea mare!  Apoi erau luni de când ne ferbea ca „în apă clocotită și pe mine și pe biata meu nevastă!  „Nici vorbă că m-a spus lui Vodă.  Acela o potoli, fă-„găduindu-i s-o răsbune.  și în adevăr, a iscodit o rîs-„bunare atât de ticăloasă, în cât nici cu n-am vrut s-o „cred, când o rudă de aproape a lui Vodă, scârbit de „cele ce aflase, veni să ne prcvcstiască la timp.  „După numele ce-l port și averea care era a mea „încă cu doo luni în urmă, țineam casă deschisă „și Ruxandra se împrietenise cu nevasta consulului „rusesc, româncă și ea, de neam cantacuzinesc.  Veniau „des la noi și des mergeam la dânșii.  Politică, nu fă-„ceam, că eram prea ocupat cu poștele și moșiile mele.  „și nici n-aveam de ce să fac politică, odată ce prie-„tenii mei erau la putere.  Măria Sa, însă, se folosi de „prilejul că intraseră Anstriacii în țară și Turcii în „Valahia, ca să mă pârască comandantului suprem al „oștirei otomane, Omer-Pașa; arătând că din pricina „simpatiilor mele pentru Rosia, unde mă oploșisem „chiar ca revoluționar urmărit de ocârmuirca locală „la 1848, prezența mea la Iași în împrejurările de față „ar putea fi primejdioasă întru câtva, siguranței ar-„matelor de ocupație.  „Răspunsul nu întârzie și fu cu totul pe placul „Măriei Sale.  Mi se făcu cunoscut oficial, că în răstimp „de opt zile, să lichidez toată averea mea mișcătoare „și nemișcptoare și să părăsesc de îndată tara Moldo-„vei, înștiințându-mă, că odată acest termen trecut, a-„verea mi se va confisca și voi fi surghiunit cu sila!  „Poftim de vinde doo moșii, una de doospreze-„ce mii de falci și alta numai de noo sute, în opt zile! .  „Poftim de-ți răfuește socotelile cu cei dela care ai de „luat și eu aceia în care ai de dat, vinde mobilă, tră-„suri, cai, dacă poți. !  Ca antreprenorul poștelor aveam „bani de primit, garanția de patruzeci de mii de gal-„beni capital închis în cai, căruțe, hamuri, fân, grăun-„țe.  Nu mi se plăti nici un ban, sub cuvânt că nu mi „se poate elibera nici garunțiu, nici materialul, care „este necesar serviciului public, până la expirarea „contractului.  Mi se scoase moșia cea mare la mezat „pentru îndestularea creditorilor, cu toate că aceștia „declaraseră eu se mulțumesc a o lua în arendă pe doi „ani.  Abia putui aduna câteva mii de galbeni din vân-„zarea mobilelor, a telegarilor și a giuvaeriealelor ne-„vestei. . .  și iată-mă! ˮ  „Bine, dar asta e hoție la drumul mure, strigă „Cc.  Dumitrache, îngrozit!  și D-ta, beizadea, ce-ai fă-„cut? ˮ  „Singurul lucru ce-l puteam face: Am redactat un „protest către guvern și către contele Coronini, capul „armatei austriace, făcându-i răspunzători de toate pa-„gubele ce mi se pricinuise: am înmînat câte o copie „din acel protest pe la toate consulatele generale din „Iași; am tocmit un avocățel de mâna a treia, (căci „celor mari le era frică) pentru ea să-mi reprezinte „interesele, mi-am luat nevasta și copilul, cu care am. . trecut  Prutul la Sculeni, unde Rușii D-tale ne mai „puseră să facem carantina de patruzeci de zile, casă „nu molipsim, Doamne ferește, împărăția, de holera „ce bântuie tocmai la Varna!  „Chiar după scrisoarea matale, zise Cc.  Dumitra-„che, bănuiam că trebuie să fii jignit în suflet de vreo „mare nedreptate: mărturisesc însă că eram departe „de a-mi închipui așa ceva!  Ai toată dreptatea să dis-„prețuești și chiar să urăști pe omul care-și răzbună „josnicele sale patimi, în așa chip mișelesc?  „Nu omul, moșule, făcu Mavrocosta, dar dacă aș „putea urâ, lucru ce nu-mi stă în ftre, aș urî rudele, „societatea și chiar țara întreagă, unde se pot faptui „asemenea mișelii!  Pe când așa nu o pot decât disprețuiˮ.  „Mergi prea departe, beizadea, zise bătrânul„întunecându-se. ”  „Ba nici de cum!  O zici pentruca nu le știi încă „pe toate!  știi că de când sa aflat vestea surghiunieri „mele toți căutau să mă ocolească?  ți-am mai spus „că din avocații cei mari care-mi erau rude și prieteni, „nimene n-a avut îndrăzniala să-mi apere interesele.  „știi că la plecarea noastră, numai doo, trei rude mai „apropiate au îndrăznit să ne petreacă pună la bariera „Copoului?  știi cine s-a bucurat să-mi cumpere la mezat „și de chilipir moșia părintească, sub cuvânt de a nu la-„sa mormintele părintești să cadă pe mâni străine?  Chiar „însuși fratele meu!  și aceștia sunt oameni Ce.  Dumi-„trache?  Asta e țară pentru care să te jertfești? ˮ  „Rău, foarte rău au făcut. . . .  dar și d-ta beizadea „judeci lucrurile prea cu patimă. ˮ  „Nu, de o mie de ori nu!  Mi-am scuturat tălpile „de praful Moldovei!  Ea nu-i țară pentru unul ca mi-„ne!  Apoi la urma urmei strămoșii mei au fost greci.  „Zi că grecii din care mă trag sunt și astăzi numai „niște raiale turcești, dar nu tot raiale sunt și Moldo-„venii?  Jurând credința țarului ortodox, cel puținlui „voi mai fi raia turcească, la cheremul unui Omer-Pașa, „nesigur nici de avere, nici de viață.  Inainte de toate „sunt soț și părinte.  Am doi copii; cel din prima mea „căsătorie e la Paris, aistalalt e mic și nu poate în că „pricepe nimica.  Voi munci din răsputeri pentru Ru-„xandra și pentru dânșii.  Cu mintea și înțelepciunea „mea, mă cred în stare să.  câștig aicea o avere și mai „mare, decât aceia ce mi s-a luat cu hapca.  Pe urmă, „când voi închide ochii, voi ști încaltea că-mi las ne-„vasta și copii în țară mare, de sine stătătoare, cu „rânduiala bună și cu legi care nu se pot calca! ˮ  Urmă un timp mai îndelungat de tăcere, în care Cc.  Dumitrache, dus de gânduri, se învălui într-un a-devărat nour de fum albastru șt mirositor, după care relo!  „D-ta beizadea, care-l învinuai adineoare pe Ghica „Vodă de patimă și nedreptate, pare-mi-se că judeci „țara în care-ți ai părinții îngropați, în care ai copi-„lărit ai trăit până la vârsta D-tale de astăzi și pentru „fericirea căreia n-ai pregetat a-ți varsa sângele, zic „că o judeci pe biata țara aceasta pe care ai iubit-o „atât de mult, cu patimă mai mare și mai mare ne-dreptateˮ.  „Cum?  sări tânărul Mavrocosta: apoi liniștindu-se „și cu ochii umeziți: Deh, moșule, voi fi judecând-o „poate și cu patimă, că tare rău mă doare!  și dus și „el pe gânduri, relo: De nu prin maică-mea care e-„ra greacă, dar prin tatăl, bunicul și străbunul meu, „am numai sânge de român în mine. . .  Mi-am iubit Mol-„dova cum o dator tot omul să-și iubească țara. . .  Dar „să zici că o judec pe nedreptul, însemnează că D-ta „găsești că bine și cu dreptate s-au făcut cele făptui-„te înpotriva mea.  Eu mi-am dovedit iubirea pentru „țară, vărsându-mi sângele pentru dânsa, dar ea, în „ce chip m-a răsplătit? ˮ  „Cred că nu pentru răsplată, ți-ai vărsat D-ta „sângele, beizadea, ci din dragoste curată, făcu bătră-„nnul cu măreție! ˮ  „Bine înțeles că numai din dragoste curată, răs-„punse cu aprindere beizadea.  Cine mi-ar putea spune „în față că am cerut, sau m-am așteptat la vreun folos?  „Dar cel puțin să nu mă calicească aruncându-mă pri-„beag peste hotarele sale.  Oare după ce primesc cea „mai îngrozitoare palmă pe un obraz, ai vra ca să-l „întorc și pe celălalt, ca să mă pălmuiască?  Nu sunt „destul de bun creștin pentru așa smerenie!  Nu înțelegi D-ta, moșule, că prin faptul surghiunitei mele „când doo oștiri străine au pătruns în țară, gata a „se încăiera cu oștirea rusească, mi s-o aruncă în față „numele de suspect?  Adică că eu, Mavrocosta, de neam „domnesc, moldovan de peste doo veacuri, aș fi în „stare să mă înjosesc la scârboasa și murdara meserie „de spion? ˮ  „și cine astăzi, ar putea să bănuiască macar, așa „lucru? ˮ  „Nimene astăzi și niciodată cât voi trăi, și cu nime-„ne nici leatul de oameni care m-a cunoscut.  Pe urmă „însă. . .  după noi. . .  se va găsi un documeo oficial prin „care am fost alungat din țară ca suspect.  Eși-voi oare „atuncea morții din groapă ca să mă desvinovățiască? ˮ  „Da, răspunse solemn bătrânul, voi eși monții din „groapă ca să mărturisiască urmașilor că din tot ti-„nerelul care a luptat la 48 pentru libertate ui lumi-„nă, numai D-ta ai fost rănit.  Iar morții aceștia care „se scol din groapă pentru mărturisirea adevărului se „chem Istoria, beizadea.  Istoria care luminează întot-„deauna trecutul, fără greș și fără patimă și cumpă-„nește binele și răul, pentrucă atunci când ea vorbește „stânsu-sau de mult și patimile și vrajbele, ne mai „rămânând în cumpenele sale drepte decât faptele.  „Atunci vor vedea urmașii, că un om eu un trecut cu „al luminării tale, n-a putut să se coboare până la „josnicia de suflet a unui spion.  „când voi fi putrezit între niște scânduri de brad,„iar urmașii mei vor fi ajuns peritori de foame?  Nu„moșule!  Mai bine să nu mă mai întorc acolo nicio-„data, mai bine să pribegesc în larga lume și să nu „mai aud nici de numele Moldovei, căci nu m-aș pu-„tea întoarce fără ca să mă răzbun: iar pentru răzbu-„nare trebuește ură și încă odată, ura nu este în fi-„rea mea.  Sunt îngrozitor de iute: în mânie aș putea, „făptui și nu omor!  Dar ura cea neclintită și înceată, „care pândește cu anii prilejul și clipa răzbunărei, nu „numai că nu o pot resimți, dar nici c-am putut-o pri-„cepe vreodată.  Când judec și cumpănesc mai rece, „pot ajunge lesne la iertare; dar dacă ajung la dispreț, „atunci oricât aș fi iubit de tare, om, feroce, soție sau „țară nu mai ființează nici o clipă în ochii mei!  „Sunt morți aceia pentru mine: mai curând s-ar întoar-„ce mortul dela groapa, decât dragostea de dânșii în „inima mea.  Desprețuit am odata țara cât voi trăi „nu-mi voi mai putea întoarce disprețulˮ.  „și ce o vinovată Moldova de fapta unui om fără suflet și fară dreptate?  Că nu s-a găsit nimeni „care să îndrazniască ați întinde mână de ajutor?  „Uiți poate că în patru sute de ani de robie s-au pu-„tut toci și inimele și caracterele.  Ce-i vinovată îi săr-„mana, că a ajuns în așa hal?  N-a luptat, n-a biruit „ea, o țară mică, o mână de viteji, apărând tu sân-„gele ei curat, creștinătatea întreagă?  De a ajuns în „umilința de astăzi, nu uita, că nu prin biruința vrăj-„mașului a ajuns în așa stare, ci prin înșelăciunile tur-„cului păgân, a leahului, a ungurului și a neamțului „papistaș și a rusului pravoslavnic, dar nu ortodox, „care ne a răpit și pe noi basarabenii din sânul neamu-„lui nu prin luptă, nu prin spadă și glorie, ci numai „prin o bucală de hârtie, un condei și o căliniarăˮ.  „Acum dacă-mi dai voie, ia să judecăm lucrurile „mai rece și liniștit? ˮ  „Poftim, moșule, răspunse Mavrocosta. ˮ  „Te plângi că nimeni nu s-a găsit în toată Mol-„dova, ea să-ți întindă mâna de ajutor în așa împre-„jurări grele; dar cum putea s-o facă și în ce chip?  „Doar nu-i fi cerând ca țărănimea întreagă să se ridice „punându-și pieptul și luplându-se cu ciomagul împotri-va a doo armate străine și a soldați lor lui vodă? ˮ  „Nu sunt așa de nebun Cc.  Dumitrache; dar cei „de seama mea, cei cu care am copilărit și mă înru-„desc ar fi putut protesta înaintea puterilor și chiar „deadreptul la țarigrad, măcar în potriva ocărei ce se „aruncă pe nedreptul asupra numelui de Mavrocosta „Ce ceream în protestul meu?  Să fiu judecat și osândit „In cele mai mari pedepse de mi s-ar dovedi vinovă-„ția.  Nu trebuiau să lese cu nici un preț și chiar în „interesul siguranței lor viitoare, să se înfiereze pe ne-„dreptul și să se nimicească unul de-ai lor.  Mâine vor „putea să pățească și ei ca mine! ˮ  „In timpuri liniștite aș judeca, și eu ca luminarea „ta, beizadea.  In vremea însă când suveranul țărei „este în stare de război cu Rosia, protestul lor ar fi „părut o izbucnire fățișe de dragoste către dușman, a-„ducând după ea cele mai strașnice măsuri înpotriva „lor și a țărei.  Ei bine, fii drept, beizadea: Oamenii „aceștia, înainte de ași apara ruda sau prietenul de „copilărie, aveau datoria să-și apere soțiile, copii și averile îi nu erau în drept pentru cel mai scump „din ai lor, să primejduiască Moldova.  Tocmai văzând „ce pățești, în afară de orice lege și dreptate, trebu-„iau să se ferească de a păți și mai rău.  Crede-mă „că nu sar fi sfiit turcalaua de Omer a ridica spân-„zuratori pe șesul Bahluiului, chiar sub ochii civilizați „ai lui Franț Iosef și ai Europei, astă-zi cucernica a-„liată a califilor păgâni? ˮ  „Deh!  făcu Mavrocosta rămas pe gânduri.  Poate „să ai dreptate, moșule, că grele mai sunt astă-zi vre-„miirile și pentru biata Moldova? ˮ  „Dacă o primești asta de bună, urmă Dumitrache „Rusu, vezi că și purtarea fratelui D-tale nu este așa „de neagră cum și s-a părut.  Mai bine era un străin „la mormântul părintelui luminărei tale, decât nu frate „mai mare? ˮ  „Cu dânsul m-oi împacă lesne, răspunse Mavro-„costa oftând.  Am fost întotdeauna uniți între noi, „ne-am iubit sincer unul pe altul și nu hicnpe urii „între noi. ”  „și venim acuma la botărirca D-tale de a jura „credință împăratului nostru.  Te-ai gândit oare că ai „doi bieți: unul de paisprezece și altul numai de pa-„tru ani și că neam din neamul lor nu au avut nici „o încrucișare eu rușii sau cu vreunul din celelalte „popoare slave?  Jurând pentru D-ta, juri și pentru „dânșii, ba mai mult, după legile de aici.  D-ta poți „întotdeauna să revii asupra jurământului D-tale cu „învoirea țarului, pe când ei vor fi priviți ca băștinași.  „Sângele apă nu se face, de unde știi că nu te vor „învinui vreodată că i-ai aruncat în neam străin, pen-„tru care vor putea avea simpatii cât poftești, dar nici „când dragoste firească?  Chiar Rușii plictisiți de mul-„țimea nemților și a veneticilor de tot soiul, care vin „să le ia slujbele cele mai mari și mai mănoase, îi vor „privi oare cu ochi buni? ˮ  „Veneticii aceia, moșule, slujesc pe împărat cu a-„ceiași credință ca și rușii.  Dacă ajung mai repede și „mai sus, dovedesc că fiind mai civilizați sunt mai „deștepți.  Baiatul meu cel mai mere, trimis la Paris „la vrâsta de patru ani, tot atâta habar are de Moldova, cât are și de țara rusească.  Când va isprăvi de învățat îl „voi baga în marină, pentru care pare a avea ceva „porniri, sau în diplomație din pricina limbei franceze, „care este singura pe care o cunoaște.  Iși va face sin-„gur cariera și nu duc pentru el nici o grijă.  Aista, „care-l am cu mine, îl vezi cât e de mare!  Când va „mai crește ceva, îl voi pune într-o școală din Petors-„burg și nu va mai ști să zică nici „buna dimineațăˮ „în limba lui. ˮ  „Deh!  făcu bătrânul.  Cu toate că nu prea cred ca „sângele să se prefacă în apă, poate să însă bine și „asta.  Nu sunt atâtea pilde de oameni care se perd „în neam străin?  Se vor însura și ei în neam rusesc „și copiilor lor nu le va mai rămânea decât numele, „care este grecesc.  Vei fi tras cu buretele peste atâ-„tea spițe care au purtat, cu fală acest nume grecesc, „ca buni români de sânge și de suflet, pentruca să „fii în țara rusească privit ca grec cu sânge românesc „în D-ta, căci până se vor însura copii D-tale în neam „rusesc, vor avea copii și aceia alți copii, tot sânge „de român va avea neamul Mavrocosta.  Bagă de sea-„mă beizadea, că și asta se va întîmpla numai cu „întocmirea ca fii și nepoții D-tale să mi se însoare cu „fete de venetici.  Pare-mi-se cu toate acestea că din „necunoștința limhei și a neamului în care vrai să in-„tru, îți faci niște închipuiri, pe care mă socot dator „a și le spulbera, arătândiu-ți adevărul.  și asta o fac „pentruca te cinstesc mult și cunosc bine și limba și „legile acestei țări. ˮ  „și anume, întrebă Mavrocosta?  „Parcă-mi ziceai că jurând credința împăratului, „încetezi de a mai fi raiă turcească și că închizând „D-ta ochii, îți vei lasa nevasta și copii în țară mare, „de sine stătătoare, bine orânduită și cu legi care nu „se pot calea. ”  „și poate nu-i așa? ˮ  „Ba e așa. . . . .  pentru cine nu cunoaște Rosia.  „Cum?  întrebă Mavrocosta uluit. ˮ  „Netăgăduit, că de mare, Rosia-i mare, ba chiar „poate ceva prea mare, fiind alcătuită de o sumedenie „de popoare, domnește un împnrat cu un popor deo-„sebit, adică cel rusesc, precum și sultanul are eu el poporul cel turcesc, de o limbă cu dânsul.  Deosebi-„rea este că aicea toate popoarele împreună cu cel „rusesc se zic vernapodanii adică supuse credincioa-„se ale împăratului, ecia ce pe turcește se zice raià numai pentru supușii creștini, iar poporul turcesc nu „se zice raià.  Dincolo de Prut și de Dunăre vedem „popoare întregi de raiale, tivind ocîrmuirca lor, cre-„dințele, moravurile, limba și obiceiurile lor și chiar „legi făcute de dânsele și pe care le pot schimba du-„pă chibzuință lor: într-un cuvânt o adevărata mito-„nomie la unele, iar chiar la cele linii supuse, legea „obiceiurile și limba sunt lasate slobode.  Dincoace „nici un popor nu se bucura de autonomie.  La judecăto-„rii și în toate rumurile administrativo, pînă și în spi-„tale și chiar la poșta cu cai, limba este cea rusească „în toata împărăția.  Legile sunt până acuma ale po-„poarelor, dar numai în parte.  Iată, noi în Basarabia, „judecăm după trei legiuiri Arnienopol, Donici și „Uchazurile împărătești sau svod zaconov, după cum „se chiamă pe rusește.  Așa că acela căruia i-nm dat „dreptate aicea, ar fi osândit în gubernia Cherson, iar „în tara leșească ferit de pedeapsă.  De asemenea ne-„vrâsnîcul dela noi este vrâstnic de acum patru ani „peste Nistru.  Legile acestea se întrebuințează de niș-„te judecători, străini în cea mai mare parte de locu-„rile și de neamul pentru care au fost alcătuite, iar „judecățile pe care le rostesc, se întăresc sau se schim-„bă, de către senatul ocârmuitor a căruia mădulari „sunt încă mai străine și necunăscătoare decât dânșii.  „In sfârșit, mai presus de lege, este împăratul, care „răstoarnă hotăririle chiar ale senatului ocârmuitor, „prin trei cuvinte: „bîti po semuˮ , adică pe româneș-„te: așa să fie.  In asemenea întocmiri, jurând credință „împăratului din raiaua sultanului, te faci vernopo-„dan-ul țarului, sau dela cheremul lui Abdul Medjid, „treci la buna sau reaua voință a lui Alexandru Ni-„colaievici.  Dacă le-ai pune amândoo la cântar, parcă „tot ar utîrna cumpăna din partea sultanului. ”  „Ba de fel, Cc.  Dumitrache.  Tot mai bine verno-„podan de cît iraià.  Puterea aceasta mai presus de lege, „se află în mîna unui domnitor creștin și luminat.  „El este atît de sus așezat că e mai presus de pati-„mile supușilor săi.  Poate dar judeca mai nepărtinitor „ca cei mai înalți judecători, care sunt tot așa de „supuși lui ca și împricinații.  Așa cu atunci cind se „încredințează de o nedreptate, o poate îndrepta fără „nici o pedică.  Cu asemenea putere, el poate reabilita „un osândit, pe cînd casația franceză nu poate nici „astăzi reabilita pe curierul de Lyon. ”  „Da, în criminal este reabilitarea osânditului pe „nedrept, pe când în civil, dărâmarea principiului de „statornicia lucrului judecat, una din temeliile dreptuluiˮ.  „Pentru ce?  „Să-ți dau o pildă: presupune că prin judecată „fie chiar nedreaptă, aș fi ciștigat dela beizadea Du-„niitrache, răposatul D-tale părinte, cusuța asta și, „biata moșinară care alcătuiește toată averea mea.  Să „zicem, că 'n trecut sorocul de prescriere de 31 de ani.  „nu odată, ci de mai multe ori, așa e că ani rămas „bun stăpân și pe casă și pe moșie, Fără ca nimene „să nu mă poată scoate din ele? ˮ  „Negreșit.  Iată, nevasta mea se află tocmai în așa „împrejurare: Ioniță Sturza Vodă, bunicul ei, avea „vreo șapte mii de fălcii în județul Soroca și vreo „alte șase la Cahul.  Erau date toate în posesie.  Odată „cu închiderea Prutului, închiseră și posesorii lăzile „lor cu bani și se făcură buni stăpini pe cele patru „moși.  Vodă precum știi, orbise și muri de o boală „grozavă, fură a mai fi în stare să-și caute dreptate.  „Fiul său muri și el.  lăsând după dânsul patru orfane „mici.  Termenul de prescripție a trecut și nu le mai „putem face nimica despoitorilor. ˮ  „Vra să zică, mai stărui bătrânul, în Moldova a-„ceia stăpânită de Turci și de bunul plac al domnito-„rilor, unde în vreme de război, un Omer-Pașa își „poate bate joc în bună voie de legi și de dreptate, „nimene nu i-ar mai putea supara pe hrăpiturii moși-„ilor domniței Ruxandre?  „Se înțelege de sine, făcu beizadea Alecu cu „nerăbdare.  Ce se poate face împotriva faptului prescris?  „Ei iaca, la noi se poate!  Dar să revenim la pil-„da ce ți-o dădeam adineoare: luminarea ta, fie pentru „slujbe aduse împăratului, fie priit înrâurirea unui „curtean tu vază, arăți drepturile ce le ai asupra „caselor și moșiei melc, mai dovedești că ai perdut „termenele de judecată din împrejurări neatârnâud de „voința D-tale și ceri dela mila și dreptatea împară-„tească, să desființeze prescripția.  Impatatul având în „vedere că s-ar putea să ai și dreptate și că nu ceri „decât s-o dovedești în fața judecătorilor, dă ucaz de „redeschidere a dosarului, Atunci mergi la sigur!  Iată, „sunt om bătrân și nu mi s-a întâmplat să fi văzut pe „acel ce se judecă în asemenea întocmiri, să ni cape-„te dreptate, chiar atunci când n-o are.  Cine ar putea „bănui, că țarul ar fi dat un asemenea caz, fără ași „fi făcut o nestrămutată credință despre dreptatea „D-tale?  Cine s-ar încumeta să fie de altă părere de cît „țarul?  Așa că ori cât timp ar fi trecut dela judecata „pe care o câștigasem, vii D-ta și mă dai frumușel „afară Iată ce este proprietatea în Rosia.  Gășești oa-„re mare deosebire cu țara turcească, unde tot apar-„ține de drept padișahului? ”  „Cucoane Duniîtrache, sări Mavrocosta, vorbești „serios, ori în glumă? ˮ .  „Ba cît se ponte de serios.  Spun ceia ce știe tot „omul trăit în Rosia. ˮ  „Dar bine, la 1848, am întrebat pe cei mai buni „legișți din Odesa și cu toții mi-au răspuns că pres-„cripția nu se poate atăca? ˮ  „și foarte bine ți-au răspuns.  I-ai întrebat ce zise „legea, și ei ce spune legea ți-au aratat.  Chiar de-i „întrebai de este pentru D-ta o cale mai presus de „lege, tot așa de adevărat ți-ar fi răspuns că „nuˮ.  „Ce erai, D-ta la 48 și chiar astăzi?  Un străin.  „Dar mâine, după ce vei fi depus jurămîntul la sobor, „lucrul va fi schimbat cu totul și în vederea nedrep-„țăței de care ar căzut jertfă, se poate întîmpla ca„împăratul să te miluiască cu un asemenea ucaz, mai „ales că în fond pricina D-tale este dreaptă.  Martori „putem fi cu toții, că o cunoaștem și mai bine decât „luminarea ta.  Numai de ai avea spete la Petersburg. ”  „Trebue să mă mai gândesc la asta, zise Cc.  Alecu „îngândurat.  Poate să fie răsplata cerului pentru su-„ferințele îndurate de noi, pînă acum  Tot vorbind așa, venise miezul nopții și afară cădea zăpada în fulgi mari și deși, așa că nu mai era cu putință ca noii sosiți să se mai ducă la locu-ința lor.  Copilul se și culcase de mult.  Rămaseră dar până a doua zi în gazdă ta Cc.  Dumitrache Rusu, pcetrecînd în tihnă noaptea în odăile ce le pregătise cu atîta drag Ce.  Zamfirița pentru dânșii.  CAP.  III  Miresme naționale rusești.  A doua zi de dimineață copilul și guvernanta fură trimiși în careta lui Cc.  Dumitrache Rusu la casele lui Victor Lazu din ulița Gostinnaia colț cu Benderschaia-ulița.  Beizadea Alecu însă și cu domnița Ruxnndra, dornici de a se bucura de frumoasa zapadă care căzuse peste noapte din belșug, centră să li se aducă o sanie de birjă.  Așa că nici nu trecu nu ceas dela plecarea caretei, că intră în goană și trase la scara pridvorului o săniuță ceva mai mică decât cele de un cal obișnuite la Iași, dur la care erau înhamați doi cai zdraveni și grași.  Unul mai mare era înhamat între hlube, mer-gând numai la trap, cu capul susținut în sus de niște curele legate de un cerc rotund în formă de coroană, iar altul mai mărunțel alerga în copei cu capul întors spre dreapta, privindu-și coastele cu ochii holbați, de parcă-l apucase dalacul.  Pe capra mică ședea pe un șold și cu picioarele afară Izvoscicul (adică birjarul) îmbrăcat într-un caftan de postav albastru, încins cu o curălușe bătută în ținte și purtând pe cap o căciulă de oaie cu fund de catifea în floarea caftanului, cam ca acela ale soldaților bulgari, despre care nici nu se omenia încă pe atuneca.  Izvoșcicul ținea în mînă trei haturi: doo pentru calul dintre hulbe și unul cu care stăpânia pe prăștier.  Tot meșteșugul lui era să nu-l lese pe accșta să tragă mai mult decât tovarășul său dintre hlube, căci prins cum era de laturea dreaptă a săniei, o singură smuncitură mai puternică, ar fi fost de ajuns ca s-o răstoarne.  Inhăinătura aceasta ciudată, are nevoie pentru a fi întreagă, de un alt prăștier in partea stângă.  Atunci ea se numește troica și devine nu numai estetică, dar și patriotică, Rusului, care-și iubește țarul și neamul, îi saltă inima de mândrie când îl vede venindu-i în față, căci în cercul cel mare dela mijloc el zărește coroana împărătească, iar în capetele întoarse în afară și picioarele alergând pieziș ale prăștierilor, însuși vul-turul cu doo capete, zburând cu aripele întinse spre noi înfrângeri, dar și înspre noi izbânzi și cuceriri.  Să nu credeți, iubiți retori, că este aicea vreo iscodire răutăcioasă din parte-mi: Nu se află poet rusesc, în toată literatura rusească, să nu fi cântat troica și tot în înțelesul ce vi-l dau mai sus.  Noroc numai pentru omenire, că troicele se fac din ce în ce mai rare, răsfrățându-se mai mult pe tabacherele de argint și pe chibritelnițele de lac decât pe drumuri, așa că zgăn-dărese din ce în ce mai puțin coarda patriotică a rușilor.  Cât despre inhamarea în doi a birjarilor, ea pare mai mult o prevestire a rău pentru viitor, căci deh!  oricum s-ar putea privi lucrul, falnica pasere bice-fală rămasă numai cu un cap și ciuntită de o aripă, nu va mai putea sbura nici drept, nici departe!  Cu tot gerul dimineței, care făcea să scârție zapa-da sub copitele cailor, călătorii noștri, strâns înghesuiți în mica sanie, fura izbiți de un miros cu totul nou pentru niște nări moldovenești.  Acest Ilang-Ilang sui generis, era alcătuit din dohoreala ce o răspândeau deopotrivă hamurile rusești unse cu îngrijire, caii bine hrăniți cu. . .  papușoi și izvoscicul bine adapat cu votchi.  ”Ia acum, zic și eu că-mi miroase a țară rusească, făcu beizadea ducându-și batista la nas.  Nu mai dădusem de așa parfum frumos tocmai din anul 1849 la Odesa. ˮ  Totuși plimbarea era plăcută pe ulița Alexan-drovschaia largă și albă sub zapada care străluci a sub răsăritul de soare.  Casele întroenite pună la ferești, păreau că gem sub greutatea mormanelor de zapadă trandafirie, îngrămădite pe acopere mânuirile lor, de pe care abia se mai zărîau coșurile fumegânde.  Cele doo sentinele dela poarta gubernatorului, răzămându-și pustele de gherete, se loviau cu brațele de pope și bateau din picioare, privind cu grije de nu trece vreun nacilalnic ca să-i pedepsiscă și tot nu se puteau încălzi nici nșa în măntăluțele lor sur-gălbue și în șăpculele lor fura cozoroc.  Trecea sania ca visul pe lângă grădina publică, mai poetica decât vara, cu copacii săi mari ce păreau de cristal, gemând și ei sub țurțurii de ghiață care îi învăliau și crengile și crengu-țele, prefăcându-i sub razele tinere ale dimineței în atâtea podoabe de briliante, rubine și safire!  Tot așa de poetic se arătau și bulevardul, gimnaziul, seminarul și palatul episcopal cu poarta sa zugrăvită numai în sfinți.  Aveau și ele aceiași înfățișare proaspătă a clădi re lor văzute în strălucirea diminețele senine de iarnă.  Pe când erau să ajungă în dreptul unui soi de poartă triumfală clădită din piatră și cărămidă, dar tencuită și boită galben cu alb, pentru ca să fie la fel cu catedrala (pe rusește soborul) și cu clopotnița, deo-dată căii se opriră în loc, birjarul sări depe capră, își scoase repede căciula și, îngenunchind smerit în zăpa-dă, începu să croiască niște cruci mari și îndesate, cum numai Rușii pravoslavnici știu să le îndese.  In a-celaș timp clopotele începură a suna ascuțit în clopot-niță, iar din poarta cea triumfală clopotul cel mare în-cepu să mugiască și ceasornicul orașului să bată ceasul opt.  — Ce-i asta?  întrebă Mavrocosta nedumerit.  — Trece prea sfântul arhiepiscop Antonie, răspun-se izvoscicul crucindu-se și mai tare.  și în adevăr că eși de sub poarta, cea cu sființi mulți, o caretă bogată, trasă de patrii telegari negri, eu hamuri numai în argint, cu vizitiu pe capra de paradă și eu faleitcr la caii dinainte, plina înăuntru cu preoți bărboși și pictași înninta măreața această strălucită vedenie trecând ulița Alexandrovschaia de a curmezișul, străbătând sub bolta triumfală, ocolind clopotnița și venind să se oprească în fața peristilului catedralei, în cântecele preoților care ieșiseră întru întimpinarea stăpânului lor duhovnicesc, eu crucea și evanghelia.  Nici că se putea mai puțin de patru cai pentru ca să se ducă până peste drum, pe unul din urmașii a celor a-postoli care răsturnau tronuri, credinți și moravuri, cutrierând lumea cu picioarele goale și toiagul pribeagului în mână.  „—Zi ce vrei Alecule, făcu domnița Ruxandra, „după ce sania se puse din nou în mișcare.  Nu zic că „bieții Ruși miroase plăcut pe lumea asta, dar vor fi „de sigur de bună miecazmă pe lumea cealaltă.  Ai „bagat de seamă cum se închina de frumos birjarul „nostru?  și cu genunchii în zapadă, sărmanul!  „—Ia vezi mai bine de-ți ascunde batista în bu-„zunarul blănii, răspunse Cc.  Alecu pe franțuzește.  Să „nu ți-o șterpelească pravoslavnicul de pe capră, cum „mi s a întâmplat la soborul din Odesa cu alt pravos„lavnic.  Acela dragă, se închina și mai frumos, că „bătea niște metanii de crapau lespezile bisericei, de „tare ce le lovea cu fruntea. ˮ  Cum ajunseră la capătul bulevardului, o luară la stânga pe ulița lui Pușchin, așa numită pentrucă marele poet trăise câtăva vreme în surghiun la chișinău dar cu totul într-altă parte.  L-or fi așezat acolo ca să fie aproape de colegul său Gogol, care după cum ați mai văzut, a fost nașul uliței paralele pe laturea cealaltă a bulevardului.  Apoi fiindcă Pușchin suferise multe ne-dreptăți în viața lui sbuciumată, s-a crezut mai neme-rit să se așeze tribunalul civil sau grajdanschii sud, într-o casa mare cu cu doup caturi în colțul ulițelor Pușchin și Alexandrovschaia; așa ca să aibă și omul cui să să se jăluiască, macar după moarte și să aibă îndată de știre și răposatul împărat Alexandru I-iu, dacă vreun pârlit de judecător ar fi îndrăznit cumva să ia partea lui Pușchiu împotriva ocârmuirei.  Cam pe la jumătatea uliței lui Pușchin, sania câr-mi la dreapta de astă dată și dădu în sfârșit în ulița Goștiunaia, pe care se afla și casa lui Victor Lazu.  Birjarul dădu drum cailor și ca gândul sbură săniuța prin acea uliță dreaptă, cu clădiri mari de peatră, dar tente numai cu un singur cat, împrejmuite cu ziduri înalte prevăzute eu câte o poartă mare bine închisă.  Din când în când întâlniai câto o căsuță scundă, acoperită cu șindrilă: era băcănia-cârciumă a unui ji-dan cu nelipsitele clondire colorate, ghemuri de sfoară și șirarguii de smochine la geam.  Mai câte o prăvălioară de bogasierie cu perciunatul așteptând la ușă, cu cotul în mână, pe mușteriul pe care-l bagă cu de asila în dughiitnă.  Apoi intra casă mare, în colț cu ulița negustorilor, sau chupeceschaia —ulița, un Ciaini— Trachlir , singurul care ființa pe atunci în chișinău și unde pravoslavnicul negustor bărbos, venia să bea la ceai până ce asuda și la votchi până ce cădea: dar tot în sunetul unei uriașe flașnete mecanico care mă-cina ceasuri întregi acelaș cazacioc, până o opreai cu s-o întorci și să-i schimbi cazaciocul cu altul tot la fel și iar pornia dela dânsa!  De erai beat, te ameția băutura, de erai treaz, te ameția flașneta, așa că ni-mene nu-și putea da seama ce a luat și ce are de plată.  Pe toată strada aceia, o singurii casă era cu vre-o trei rânduri de ferești și cu o boltă mare la mijloc.  Ea le întrecea pe toate în mărime, dar și în necurățenie.  Trecând pe dinaintea ei, familia Mavracosta dădu acolo de alt parfum.  Ieșea de sub bolta cea mare, precum și de la toate ferestrele, prevăzute cu niște ventilatoare de tinichea, care le chiorau de un ochiu și zbârnâiau nu moriștele de copii,—un abur cald de borș din sfecle, de pâne cazon și de cizme de toval unse cu dohot și cu său.  Era cazarma de infanterie; căci celor de cavalerie li se mai adăoga după poloninie(sau regulament) mirosul de băligar de cal.  „Of Doamne, Ruxandro, oftă bietul Mavrocosta, „umplându-și plămânii cu aier proaspăt, după ce tre-„cură de cazarmă!  Nu știu de vor fi rușii noștrii de „bună mireasmă pe lumea cealalta, dar rău mai do-„horesc pe lumea asta! ˮ  Cum ajunse la odihna lui, beizadea ceru halatul, papucii și cățuiele de afumat.  Numai după ce trecu prin toate odăile, urmat de doo slugi purtând cățuiele și afumă pretutindeni din belșug cu chilimbar și odo-gaciu, se hotărî a-și face cheful de dimineață cu dul-ceață, cafea turcească și ciubuc, întins a lene pe un divan și în miresmele lui iubite, ca în țara Moldovei; pe când domnița ținea sfat mare cu cămărișița Mar-ghioala cum din lipsa de chifle pentru cafeua cu lapte, să le înlocuiască cu cozonaci proaspeți și cum să facă mai în grabă ceva dulceți de iarnă pentru baizadea și caifetul musafirilor.  In liniștea din prejur și în mireasma tutunului tur-cesc, cumpănia acum Mavrocosta spusele lui Cc.  Du-mitrache Rusu.  Cu toată ciuda lui, nu se putea opri de a-și iubi Moldova.  După cum o mărturisise în ajun, nu știa să urască.  Nu era în firea lui.  Chiar acel Grigore Ghica, care l-a lovit până și în onoare, de i-ar striga la o primejdie: „iartă-mă Alecule și nu mă lăsa! ˮ  n-ar fi pregetat să și mai primejduiască odată viața pentru dân-sul, uitând că are nevastă și copii.  „Are dreptate, bătrinul, își spunea în gînd. . .  Nici „ceilalți nu-s vinovați, căci în zadar s-ar fi primejduit „pentru mine și ar fi putut aduce cel mai mare rău „pentru țara. . .  și nici nu pot pretinde să facă pentru „mine, ceia ce aș fi făcut pentru fiecare din ei. . :  Eu „sunt eu totul o alta fire. . .  Un alt-fel de om! . . .  Un „soi de nebun, care niciodată n-am judecat cu crierul, „ci numai cu inima.  Gânditu-m-am la 48 că am ne-„vastă și doi copii?  „Pe unul l-am îngropat! . . .  Pe Ruxandra eram s-o „perd; și acum rătăcesc prin lume, pribeag și sărăcit, „neștiind de voi avea mâne cu ce să-mi hrănesc fami-„lia, Iată unde m-a adus păcătoasa mea de inimă! . . . . „ Destul Alecule! . . .  De-acum trebuie să gândești nu-„mai cu capul și să judeci cum judecă o lame! . . .  șt „totuși. . .  parcă e mai inimos cum am judecat până „acum! . . .  Putea-voi oare să-mi-uit trecutul?  Putea-voi „oare să-mi calc dragostele și să perd amintirele prie-„teniilor mele?  Trebuie!  Trebuie, pentrucă nu sunt sin-„gur. . .  Trebuie, pentrucă sunt, răspunzător în fața lui „Dumnezeu de viața și viitorul a trei suflete nevtno-„vate: nevasta și doi copii!  „Ori tu ce chip ai privi lucrurile, sărmana Mol-„dova tot o pierdută.  „De vor izbuti Rușii să biruiască de rândul ista, „nu se mai opresc decât la țarigrad.  Atunci, un gu-„bernator la Iași ca la chișinău, un altul, sau poate un „general gubernator la București, unde-i Muntenia mai „mare decât Moldova.  Tot va fi mai bine decât sub „Omer Pașa și Coronini; unul musulman și cclait cato-„lic.  Dacă însă vor fi cumva biruiți, înainte de douzeci „de ani vor fi de doo ori mai tari de cât astăzi și „scopul tot și-l vor ajunge.  Nu se oprește în calea lui „un popor de optzeci de milioane de suflete, care până „atuncea va întrece sute de milioane cu mult!  Așa dar, „ori ce s-ar țintea întâmpla, copii mei și eu chiar, de-mi „va da Dumnezeu zile destule, suntem muniți a deveni „Ruși.  Nu e mai bime să-mi pregătesc calea de pe acum?  „Mai mult pentru copii mei decât pentru mine!  „Dincolo m-au sărăcit!  Nu trebuie să-mi fac închi-„puiri zadarnice! . . . . .  Moșiile mele nu le voi putea re-„capata niciodată!  Dincoace. . .  de este adevarat ce-mi „spunea Dumitrache Rusu aseară, pot capata moșii mai „multe și mai întinse decât acelea ce mi s 'au luat cu „hapca și aceasta fără nici o mustrare de cuget, de- „oarece reiau averea Ruxandrei din mânile unor hră-„pitori.  Impăratului chiar, îi cer dreptate după uzurile „țărei sale, iar nu pomană; încât nici lui nu-i datorez „nimic. . . .  Dar pentru asta, trebue să mă lepăd de nea-„mul meu!  Odată însă ce m-am încredințat că acest „neam, se va perde negreșit în neam rusesc, de ce nu „i-aș lua-o cu eu 20 de ani înainte, ca tm bun parin-„te în folosul copiilor săi?  „Este adevărat că numele meu este grecesc, dar „prin încrucișări, timp de mai multe spițe, neamul din „care mi se trag strămoșii, mi-a ajuns tot așa de străin „ca și cel rusesc.  Așa îmi vor ajunge și urmașii: îi „voi crește în neam rusesc, tot în neam rusesc se vor „căsători, devenind după câteva spițe.  Ruși ca toți Rușii.  „Nu zic că mă voi duce cu dânșii să trăcsc la Peters-„burg sau în alt oraș rusesc.  Asta ar fi o jertfă peste „puterile mele! . . . .  Nu,. . .  nu,. . .  prea miroase a gurt, „bată-i norocul să-i bată!  Aicea tot mai scap de mires-„mele lor, că doar îi tot pământ negru moldovenesc „și ăsta, pe când peste Nistru eu cred că și florile și „iarba câmpului, tot a toval trebue să miroase!  „Ne vom așeza undeva la țară, în limba și obiceiu-„rile mele.  Ruxandra se va duce din când în când peste „Prut să-și vadă rudele, iar copii înstrăinați de mici, nu vor „mai ști de Moldova, cum nu mai știu cu de țara grecească!  După ce se mai sfătui cu domnița, hotărârea fu luată, în chip cu atât mai nestrămutat că dumneaei făcea răspunzătoare Moldova că i se rănise soțul și i se perduse primul ei născut.  Așa că peste puține zile prințul Alexandru Mavrocosta, nepot și strănepot de domni mirțuii, jură credință țarului pravoslavnic, în mij-locul soborului din chișinău, pentru dânsul și urmașii lui.  In aeeiaș zi mai jurară credință împăratului și alte doo beizadele: prinții Constantin și Panaiotti Mo-rari.  Cel dintâi izgonit din țară, aproape în aceleași împrejurări ca Mavrocosta, celalt crescut în ideile grecești și care făcuse studii militare în Austria, își amanetase averea, își părăsise nevasta și trei copii și adunând pe cheltuiala lui vre-o patru mii de voluntari greci, venise în capul lor să se lupte pentru crucea ortodoxă și patria. . . .  grecească!  Bineînțeles că odată hirotonisit vernopodannii, chneazul Mavrocosta fu și mai bine primit în societatea militată rusească.  Alteța Sa, prințul Gortciacof, coman-dantul neînvinsei armate, care după ce nu izbutise a lua Silistra, fusese silită să se retragă cam iutișor din principate, ca să apere Basarabia înpotriva armatelor lui Coronini și ale lui Omer Pașa, avea pentru Mav-rocosta cea mai mare simpatie.  El fusese acela care-l îndemnase mai mult a-și schimba naționalitatea și înrâurise mai mult asupra cugetărilor și felul de a gândi pe care le-am constatat mai sus.  Gortciacof era o fire cavalerească, dreaptă, aparținând tnaltei aristoc-rații de pe acele vremuri.  Cu toate că de obâișie curat rusească, împărtășia mentalitatea cam cosmopolită a nobilimei rusești.  Limba în care cugeta, era mai mult limba franceză decât cea rusească, pe care însă o vorbea perfect din naștere și o întrebuința cu oștirea și slugile lui.  Pentru dânsul ca pentru toți boiarii de pe atuncea, lumea se împărțîa în doo specii deosebite: în gentilomi și în. . .  negentilomi, ca să nu zic chiar bădărani.  Naționalitatea între gentilomi se deosebia prin jură-mântul de credință care-l făceau de bunăvoie către suveranul legitim a vreunui stat.  După cum se învrăjbiau suveranii între ei, se luptau și gentilomii între dânșii, gata ase întreucide, fără însă a se urî.  Iși luau viața, dar niciodată onoarea.  Un cuvânt al suveranului era dea-juns ca să-și dea gentilomii viața cu bucurie, să-și dea averea toată: nici o lege dată însă de suveranul său, nu putea Împiedeca pe gentilom să-și apere onoarea și s-o răsbune, de cumva o patase albii.  In asemenea întocmiri rusul Gortciacof nu putea face deosebire între un Obolenschi coborâtor al lui Rurich, un Vittchen-stein, Bremzcm, Nesselrod, Langeron sau Panlucci; cu atât mai mult că însăși familia împărătească nu mai avea sânge rusesc decât din parte femeiușcă, iar din partea bărbătească, sânge nemțesc de Holstein Got-torp.  Bun și milos emu era, fusese adânc mișcat de nenorocirea ce căzuse asupra familiei lui Mavrocosta pentru simpatiile sale rusești și despre îngrozitoarea învinuire ce i se aruncase în față, învinuire, pe care el ca comandantul oștirei rusești, era mai în stare ca toți s-o cunoască de falșă.  Convingerea lui era că onoarea Rusiei era îndatorată a despăgubi pe nedreptățit de cele ce suferise din pricina numelui rusesc.  Aflând despre afacerea cu moșiile sturzești, după ce făcu el însuși cercetări pe la toți proprietarii mari din Basarabia și se încredințase de dreptatea cauzei, in-terveni de a dreptul către împărat și obținu îndată uchazul de revizuire, pe când Mavrocosta nici nu se aștepta.  Se redeschise dar toate procesele și fură câștigate toate.  Cele doo moșii din ținutul Sorocii fură date după scurt timp lui Mavrocosta; iar adversarii neputâud dovedi titlurile lor de proprietate, se mulțu-miră cu hotărârea tribunalului, fără a mai face apel.  Cu celelalte doo din ținutul Cahulului, deși le luase în stăpânire și pe acelea, în acelaș timp, Mavrocosta avu să se judece ceva mai multișor, adică vreo 25 de anișoii sau ceva mai mult și iată cam din ce împre-jurări:  Abia fusese pus în stăpânirea lor, se întâmplă că prin tractatul din Paris, județul Cahul și cu alte județe basarabene, trecură iar sub ocârmuirca și legile Moldovei.  Adversarii folosindu-se de această împrejurare redeschiseră procesul înaintea tribunalelor române, cu tot alaiul de opoziții, contestații, apeluri, casații, etc.  așa că nici nu prididi procesul să treacă de vreo câ-teva ori în fața tuturor instanțelor judecătorești, că acele doo moșii retrecură sub juridicțiuuea țarului, prin înțeleptul tratat din Berlin.  Iar senatul ocârmui-tor din Petesburg dădu definitiv câștig de cauză lui Mavrocosta, recunoscându-l dreptul asupra moșiilor Manta și Vadul lui Isac.  De bucurie el le vându pe amândoo, ca să poată plăti cu prețul lor măcar parte din datoriile ce făcuse pentru a le câștiga!  Cu prilejul acestor judecăți, beizadea Alecu, acum chneazul Alexandru Dimitrievici Mavrocosta, făcu de îndată și chiar de cum intră la grajdanschii sud, cu-noștiința unui al treilea parfum rusesc, care împreuna cu cele doo pe care le-am descris mai sus, alcătui izul caracteristic și național al marei împărății.  Pe atuncea judecățile nu erau orale, ci prin scris ce îngreuia poate întru câtva lucrările, dar înmulțea nespus numărul scriitorilor.  Fiecare hârtie trebuind să poarte pe lângă iscălitură și sigiltul tribu-nalului, fiecare scriitor, afară de hârtie, cerneală nisi-pelniță și pachete de pene de gâscă, era înarmat de un băț de ceară roșie și cu o lumânare de seu, pe care o aprindea numai cât punea sigiliul și o stângea îndată, din spirit de economie, ca să aibă cu ce se lumina și acasă.  Adăogați că tntr-o odaie mijlocie, scriau câte zece cinovnici, fiecare cu ceara șl lumânarea lui, mai adăogați pe împricinații cu avocații lor, mai bine sau mai rău îmbracați cu blăni sau cojoace mirositoare, încalțați cu toții în iuft rusesc și veți avea o idee de plăcuta mireasmă care domnia pe acolo.  De altfel nu ar fi fost neaparată nevoie să mergeți lu grajdanschii sud, pentruca să dați de dânsa.  O puteai întâlni tot așa de bine la poșta cu scrisori, la poliție, la primărie, ca și în cancelaria mareșalului nobleței sau a gubenatorului Besarabschoi Oblasti De cum ai pus piciorul pe pământul mătușicăi Rosia  ea prinde a-ți gâdila nasul, începând de la vamă și ur-mându-te de câteori întâlnești vreun cinovnic în exercițiul funcțiunei, adică așezat la o masă și înegrind la hârtie prin mijlocul penei sale de gâscă.  Ba de mai ai a face cu vreo autoritate financia-ră, apoi te amețește țicăitul unui instrument, un fel de cadru de lemn cu vreo opt sârme pe care lunecă niște gogoloașe de lemn sau de os, înfățișând unitățile, zecimale, sutimele și fără de care rușii mi se pricep a aduna, mai ales în folosul statului, fiind chiar din fire mai predispuși la sustragere.  CAP.  IV  Mentalitatea acelor vremuri.  Puține ierne au fost mai îmbrăcate și mai făgădui-toare de bielșug, ca iarna anului 1855.  S-ar fi pă-rut după moimanele de zapadă care acoperiau pământul scump al vechei noastre Basarabii, că avea să se reverse asupra ei, atâtea daruri de bielșug și fericite, în cât s-o facă sa uite până șl amintirea celor patruzeci și trei de ani de suferințe și de înstrăinate, pe care le îndurase până atuncea, și aceste prevederi se îndepli-niră chiar, dar numai în parte: dacă bielșugul se în-tinse peste tot cuprinsul ei, numai trei județe scapără de înstrăinare, iar acestea numai vremelnic.  Cât timp glavnaia cvartiră a prințului Gorteiacof (adică cartierul său general) stătu în chișinău, deose-birea nu era tocmai mare între acest orășel și celelalte diu Moldova și Valahia, ca Focșani, Râmnic, Galați sau Brăila, care fuseseră și ele pe vremuri glavnîie cvartire.  Poate ceva deosebiri în lățimea străzilor, în stilul catedralei și în monotonia caselor din noua parte a orașului, toate împrejmuite cu ziduri de piatra și toate cu porțile încinse ziua și noaptea, ridicând stra-dei orice închipuire de viață.  Din când în când, câte o sanie de uliță sau particulară, aluneca ca umbra pe pârtia îngălbenită, dar văduve și acelea de veselii clopoței, bucuria ternelor dela noi.  Câte un cinovnic învălit până peste ochi în gulerul blănii, își trase galoșii de acasă până la slujbă, ori dela slujbă până acasă.  Incolo, aceleași patrule mergând să schimbe vreo gardă, lungi șire de sânii pline cu răniți, scoși din spitalele Crimeei, pentru a face loc atâtora: câte vreun regiment plecând falnic la rezbel în cântecele corului soldățesc, acompaniat de dairale, tobe și flui-ere, pe când muzica militară urmează tăcută cu instrumentele de alamă legate de gât și cu her capei-maister (neamț întotdeauna) adormit în sanie, tocmai în coada coloanei.  Retragerea silită a armatei lui Gortciacof, datori-tă mai mult politicei dușmănoase a Austriei decât înfrângerilor dela Silistra, atrăsese după dânsa multe familii boierești din Moldova și chiar din Muntenia, așa că la mi bal sau vreo petrecere din chișinău.  te puteai socoti tot așa de bine la Iași, la București ca și la chtșinău.  Aceiași generali și ofițeri eleganți, cu pepturile pline de decorații de parc-ar fi cucerit lumea, buni dănțuitori, nevorbind rusește decât la slujbă, iar în societate întrebuințând decât cea mai cutată franceză, împestrițată însă cu Ahh!  sau cu Niu!  național rusesc.  Aceiași boeri cărunți sau cheli câte unii, plutind în niște fracuri largi, dar care tot li se păreau strâmte după urma giubelei; cu bumbi de diamant, rubin, sau safir pe plastronul cămășii și lăsăndu-și fetele și cucoanele pe scama ofițerilor, pentruca să se cufunde într-o partidă de giordum sau de stos, în fumul tutu-nului turcesc, sorbit. . .  cu nesaț din niște țîgarete de chihlimbar, mai groase decât iniameaua ciubucului.  Aceleași coconițe moldoviance (după spusele suro-rilor lor de peste Milcov) gătite ca dă la Paris și și vorbind până și țiganilor limba dă pă malurile Seinei!  Aceleași cuconițe smolițe și boite a la Cc.  Chi-rița (după spusele surorilor de dincoace de Milcov vorbind limba de pe malul Dîmboviței cu tâtă, târă ca la ușa cortului!  Aceleași intrigi și clevetiri între surori de acelaș neam, nelăsând a se întrezări, nici pe departe, că peste vreo palm, cinci ani, Valahia și Moldova vor alcătui aceiaș și frumoasă țară, iar că D-nealor vor fi tonte mume și soții de Români!  Bine-înțeles că nu pun la socotială pe cele iertate de Dumnezeu, rămase fără moștenitori, ori călugărite din lipsit de zestre; cu toate că nici aceasta din urmă stavilă pusă de biserică, nu era pe atuncea numai decât o piedică la înmulțirea neamului!  Doar boierimea băștinașă basarabeană, de arata aceiași dragoste frățească și colora de peste Prut și colora de peste Milcov, fiind din vremuri înrudită și cu unii și cu ceilalți.  Ba aș putea zice chiar, că între cucoanele basarabene și muntence, relațiunile erau mai dese fiind mai obișnuite a-și grăi limba decât cucoanele din Moldova, mai franțuzite chiar de pe atunci Râdeau, nu-i vorbă, la câte vroiră cuvânt cu alt înțeles sau poforisială; dar se înțelegeau întotdeauna și în vorbă și în gândiri.  Cu toată vrajba dintre ele, nu era rar să întâlnești în aceiaș sanie sau faieton pe o Lenș-Slătianu cu o Sturzoaie, pe o Filipească cu o Rosetoaie.  pe o Bă-lăceancă cu o Căntuleasă, purtându-și cu mândrie falnicele lor nume: iar când purtau nume rusești, germane sau grecești, după bărbați, nu lipsiau niciodată pe curțile lor de vizită (totdeauna în franțuzește) următoarele mențiuni: M-me La generale de X.  nèe princesse de Stourza; ori: Madame la princesse de J.  nèe, de Bataceano.  Apoi nu duceai lipsă nici de Ritcoviță, Dabija și Cafengiu, tot Ruși neaoși după slujbă, dar bucureșteni de baștină.  Muntenia era reprezintată după cum vedem prin famiile Lenș-Slătineanu, Filipcscu, Bălăceanu, Dabija, Racoviță, Cafengiu și multe altele.  Moldova prin chnejii Cantacuzino de la Hangu, Moruzi Pechianu, Moruzi Izvoreștcanu de la vârful câmpului, Mavrocosta, Sturza, Baloș Roseti și alții.  Boerimea băștinașă era sub conducerea mareșalului său, marele proprietar, prințul Mihail Cantacuzino, văr cu Cantacuzineștii dela Hangu.  Apoi venea marele bogătaș și velit, boer Iorgu Baloș, Catargiu proprie-tarul domeniului șl orașului Bălți, Crupenschi însurat cu domniță Moruzi, Ion cheșcu de la Bujor, Andronache Donici, fiul marelui legiuitor, Cazimir de la Milești, Dumitrache Rusu, văduva Roseti, Lazu, Razu, Cotruț, mocanu șapte Sate, care și-a tălmăcit numele pe rusește în Semigradof prefăcând cele șapte sate în șapte orașe, Hâjdău tatăl marelui istoric, Bodescu, Mililiu, vestit prin hergheliile sale, Cușu, Crușovoanu, Casa, Leonard, Buznea Obrejeauu, Gustea, Cuțâlă, Bantoș, Calmuțchi, așa poreclit pe rusește unde poate se trăgea din satul Călmățuiului, Ralea sau Rally, din neamul lui Arbore și câți alții ale căror nume îmi scapă.  Chiar în statul major al prințului Gortciacof, pe lângă un Stalipin, un Bezobrazof, un Ozerof, un Cot-zebuc un Niepocoitinșchi căsătoriți în neamul lor, în-tâlniai pe șubin, Solohub și Saburof, tustrei ginerii marelui vistiernic Neculai Ruset Roznovanu, pe chru-zenstern, Mavros Bremzem, Gravais, a căror neveste aparțineau protipendadei muntenești.  In asemenea în-tocmiri, se poate lesne vedea că rusoaicele, germanele și polonezele, erau în minoritate și copleșite de numă-rul covârșitor al româncelor.  Ce s-or fi făcut copii lor?  Urmând pe părinți după întâmplările slujbei, prin uriașa împărăție rusească, s-or fi căsătorit și ei după pilda mamelor lor, iar urmașii nici mi vor mai fi știind, de sigur că port în ei macar o picătură de sânge ro-mânesc!  Dar și printre aghiotanții prințului erau câțiva ro-mâni: dintre băștinași era un Crupcnschi.  (Dumitru fratele lui Teodor, care astăzi își tâgăduește neamul) Pe-trache cheșecu, menit odată a dărui o regină Sârbilor: printre fii marilor boeri de peste Prut, era Iorgu, fiul lui Costache Sturza și Dădu fiul lui Iordache Fili-pescu.  Vorbind despre acesta din urmă nu mă pot opri a povesti aicea o anecdotă care va învedera mai mult, mentalitatea marilor nobili din Rosia, depe acele vremuri:  Intr-o dimineață, un cogeamite locotenent-colonel, ceru audiență prințului Gortciacof și i se plânse că a-aghiotantul Dadu Filipescu îl pălmuise în plină adunare la club.  — „și D-ta ceai făcut, întreba prințul posomo-rându-se și ținându-l în picioare lângă ușe?  — „Nimic, Excelență: am venit să reclam după cum scrie la carte, de oarece duelul este oprit cu strășnicie. ˮ  — „Bine!  Așteaptă acolo, — și trăgând clopoțelul porunci să se cheme aghiotantul Filipescu.  — Cum sosi ofițerul, li zise cu dragoste: „Scum-pul meu copil, adevărat că l-ai pălmuit pe D-lui? ˮ  — „Da Excelență, răspunse dârj Filipescu: l-am pălmuit pentru că. . . . .  — „Nu te întreb pentru ce, îl întrerupse bătrânul prinț, strângându-i mânele cu dragoste?  Sunt încredin-țat că ai avut dreptate.  Dar ce vrei? . .  Nu pot face alt-fel de cum scrie la carte.  Iartă-mă Dadule,. . .  sunt silit să-ți dau trei zile de arest.  Lasă, că vor trece iute, nu te supără. ˮ  Apoi pornind de odată iute și furios cătră D-nul locotenent-colonel, care aștepta smirna și încordat, îi zbiera în față: „și-acum că te-am satisfăcut după cum scrie la carte, eși afară nemernicule, care nu știi ce însemnează cinstea, de a purta o spada, la coapsă! ”  Câtă deosebire între eroii Crimeei și eroii Manciuriei!  Invinși au fost și unii, învinși și ceilalți.  Onoarea celor dintâi n-a putut fi nici bănuită și nici unul n-ar fi primit cu zile să meargă s-o apere înaintea legei.  Câtă deosebire între un Gortciacof și un churopatchin!  După plecarea glavnei cvartirc, chișinăul relo în-fățișarea sa obișnuită de mic orășel de provincie.  In-tămplându-se moartea împăratului Neculai Pavlovici, se decretă obișnuitul doliu public de șase luni, în care orice petreceri erau oprite.  Las că neîncetatele înfrân-geri ale neînvinsei armii rusești, cu bombardarea Ode-sei și a Oceachovului, cu debarcarea aliaților în Cri-meie, cu nenorocitele lupte de la Balaclava, Inccher-man, Tractir și altele, nu erau făcute ca să învese-lească lumea; dar nu mai întâlneai decât dame îm-brăcate în doliu și figuri de cinovnici și mai posomo-râte cu de obiceiu.  Moldovencele și muntencele își urmaseră bărbații, care peste Nistru, care peste Prut și care peste apa Milcovului.  Ramaseră doar familiile băștinașe de boeri, care se adunau serile să facă scamă și bandaje pentru răniți.  Domnița Ruxandra se ducea mai mult la Catargiu, la mătușa-sa, bătrâna Crupenschi, ori la Dumitrache Rusu.  Mai primea și acasă, unde se făcea și ceva muzică.  Iorgu Baloș îi poftea une-ori la masă în frumosul său palat, prefăcut astăzi într-o instituție de binefacere pentru fete sarace.  Era de o grosime extraordinară și de aceia nu mânca nimic la masă, ci urma un regim foarte aspru.  Ori unde se ducea, într-o droșcuță unde patru cai voinici aveau ce trage, feciorul avea pregătit sub capră mașina de spirt, oo și un pahar mare; iar din doo în doo ceasari, ori unde s-ar fi întâmplat, feciorul îi prezinta să bea paharul plin cu oo ferte moi.  Aceasta ora singura lui mâncare și cănd avea musafiri la masă, fetele făceau onorurile.  ședea și el, dar nu se atingea de nici un fel de bucate.  Apoi nici petrecerile acestea nu ținură mult; căci odată cu desghețul se prefăcură și ulițele toate în niște puhoae, cărând la vale și sloiurile și nisipul uliței și câni sau pisici înecate și găini moarte și cîte necurățeni toate.  Ba se spune că prin mahalalele de jos apa înecase cogemite vițel și vre-o doi porci.  De te duceai undeva cu izvoșcicul, nu te udai decât atunci când se răsturna cu roatele în sus, lepădându-te în vre-o băltoacă.  Alt-fel de intra apa în trăsură ia vre-o adâncătură mai mare, nu purtai nici o grijă, numai ridicai picioarele pe capră și o lasai să curgă în voe pe sub D-ta, că tot uscat rămânem!  De se înomolea izvosci-cul D-tale chemai pe altul ca să te scoată și tot ajungeai acolo unde aveai treabă!  De te uitai pe fereastră, mai vedeai și câte un belfer de la școala jidovească ducând la învățătură câți-va jidănași pe ca-re-i purta în poalele halatului ridicat, la subsioară.  ori după gât.  și nu se uda nici odată belferul pe panta-loni, pe ciorapi suu pe pantofi, căci sub halat era gol goluț până la brâu.  De scapa vre-un jidanaș tichia din cap sau covrigul din mână, numai ce-l vedeai pe belferul căutând binișor prin apă cu bățul până ce da de lucrul căzut.  Atunci îl apuca frumos cu degetul cel mare al piciorului, îl ridica în sus pînă-l prindea și cu mîna și șterghîdu-l puțin de halatul său zoios, îl punea triumfător s-au pe capul s-au în gura păgubașului, care se punea din nou să-l ronțăească cu multă poftă.  Câți din jidanașii aceia care călăreau cu atâta mândrie și nepăsarepe umerii belferului, n-or fi astăzi mari bancheri, sau evocați de seamă, numindu-se acuma Alexandr Ignatici (adică Avrum sin Ițic) sau Hani-lampie Livovici (adică Hascal sin Leiba)!  Ba or fi a-juns din ei și baroni în elita mondială, cu grajduri de curse prin orașul lumină; că doar prin curse multe și dibace au putut ajunge să se cațere așa de sus!  Dar trecu în sfârșit și desghețul.  Copacii din gră-dina publică și de pe bulevardul soborului, începură a lasa muguri; apele care nu se revărsaseră în apa Bâcului se perduseră în stratul gros de nisip zbicit îndată de către un vântuleț cald de primăvară, care-ți aducea miresmele pieței și a căzărmei din vecinătate, nivelând gropile făcute de desgbeț și lăsându-te în voe să deschizi sau să închizi ferestrele, că tot una era intra colbul prin privazuri ca la el acasă, așternân-du-se în știut subțire și pe mobilă și prin bucate.  Atunci începu o viață noo în chișinău:  Pe laturea bulevardului din fața Episcopiei pe care am mai descris-o, tot ce orașul avea mai de soi se primbla ca la manej, din colțul străzii Pușchin, la colțul străzii Gogol și din colțul străzii Gogol la col-țul străzii Pușchin, admirând echipagiile elegante care și ele treceau cu aceiaș încăpăținare de sus în jos și de jos în sus, în trapul telegarilor, timp de doo cea-suri, fără încetare, dar și fără zgomot, cu roțile în-gropate în nisip până la butuc.  Această petrecere se cheamă pe rusește cotania, adică primblarea.  Ince-pând cu Ecc.  Sa generalul Feodorof, gubernatorul Ba-sarabiei, și până la cel de pe urmă ofițeraș, podriad-cic sau cinovnic de la grajdanschi-sud, nimene nu s-ar fi lipsit de catănie.  Unia veneau cu cucoanele la braț și cu patru, cinci copii în avant gardă; alții numai cu cucoanele, sau numai cu copii, după cum erau în-surați din proaspăt, sau văduvi.  Cei care nu erau nici văduvi, nici însurați, veneau numai cu săbiile de erau militari, ori de erau civili numai eu vărguța sau bastonul.  Numai generalul Feodorof avea dreptul la doo bastoane, unde-și uitase un picior nu știu pe ce căniți de bătae.  De aceia chiar îl și făcuseră gubenator, ne mai find bun de altceva.  și toată lumea asta tristă, îndoliată, după Tata țarul, umbla posomorâtă din colo până-n colo, fără să îndrăznească a râde sau a vorbi ceva mai tare.  De altfel este știut că Rușii n-au mai râs de atunci, de cât după rezbelul de la 1877; da și aceasta numai o scurtă vreme; căci după izbânzile de la Port-Arthur, Ciusima și altele, iarăș li s-a întors bucuria în scârbă.  Această stare de suflet, se rostește în limba diplomatică prin cunoscuta formulă: „La Russie se recueille! ˮ  adică că Rosia se reculege!  Fiindcă toți urmau aceiaș drum pe aceiaș alee, pentru a se reîntoarce iar la locul de unde porniseră,  se alcătuiau—doo curente: unui mergând spre răsărit, altul spre apus, așa că vrând neviând trebuiau să se întâlnească față în față, prieteni sau cunoscuți.  Atunci se încingeau între dânșii convorbiri foarte interesante despre care voi încerca să dau cetitorilor o mică idee, pentru ca să-și poată da mai bine seamă despre mentalitatea depe atuneca.  De pildă:  Intre doo familii cu copii:  — „Ahh!  Iogor Ignatici.  cac pojivaitec?  șto vi po-dieluite?  (adică: cum mai trăiți?  ce mai faceți? )  a-poi către soția lui Igor Ignatici: Agripina Nastasi-evna, țeluim vam rucichu!  (adică vă sărut mânaˮ  — „Ahh!  Olga Ivanovna, țeluim vam rucichu, exclama în acelaș timp Igor Ignatici; Afanasie Livo-vici, șto vi podieluite? ˮ .  — „Apoi toți patru în cor: Slava Bogu, nicevo osobenno, adică nimic deosebit! ) .  — „Ați auzit mă rog ce-ați pățit cânii ceia de Franțuji la podul de la Trachtir, întreba vajnic Iegor Ignatici?  I-am zdrobit cu desăvârșire.  S-a isprăvit dea-cum cu ei! ˮ  — „Scojite poajaluste, exclamau ceilalți trei!  Au părăsit Crimeea?  E adevărat? ˮ  — „Ba încă nu; dar au mâncat o batae strașnică.  Dădeau ai noștri în ei eu săbiile, cu puștile, ba și cu tunurile mă rog!  și dăi!  și bate-i!  și învârtite-i!  Până s-au săturat!  Dar și canaliile de Franțuji nici că se dădeau înapoi, de și îi omoram cu mîile!  Păgâni încăpăținați și fără de rușine, mă rog!  Fără de lege!  Norod de răzvrătitori!  — „și apoi întrebară cuconițele amândoo? ! ˮ  — „și apoi ce să mai fie?  I-am bătut până am ostenit și văzând că nu se retrag nici marți, ne-am retras noi.  Ce să le faci, dacă nu vor să înțeleagă? ˮ  Eu mă mir, zise cu ciudă Agripina Nastasi-evna, de ce nu-i aruncați în mare, dacă-i bateți așa de rău? ˮ  — „Se vede cuconiță: răspunse Afanasie Livo-vici, că n-a venit încă prichaz de la Petersburg.  De venea, sigur că i-am fi aruncat de mult! ˮ  — „Dar împăratul ist nou, ce face la Petersburg întrebă cu mai mare pornire Agripina Nastasievna?  De ce nu dă prichaz să se isprăvească odată cu dânșii?  — „Asta nu e treaba cucoanelor, răspunse roș de mânie soțul ei!  Cucoanele să-și fiarbă borșul și cașa să-și spele și să-și calce bulendrele la tăvăluc, să-și vază de copii!  Nu să judece pe împarați!  Ați auzit mă rog Agripina Nastasievna?  Priviți mai bine ce batjocură e în jurul D-tsră. !  Colea,, nu baga degetele în nas, că-ți rup urechile!  Nastia!  Ah!  Nas-tia!  Nu-ți ridica rochița în sus, că e rușine drăguța mea!  Lenușca! .  Dute fuguța la mama să-ți șteargă năsușorul! ˮ  Intre un general bătrân și un înalt funcționar ci-vil, așezați amândoi pe o bancă:  — „Vașe pievoshoditelstvo Dimitri Agafonovici.  ați putea oare să-mi deslușiți un lucru? ˮ  — „Vă rog spuneți Cuzima Alexandrovici.  Rosti-ți-vă și voi răspunde cu toată plăcerea,ˮ  „Cum se face, îndrăznesc să vă întreb, că pe aliați îi batem de câte ori îi întâlnim și ei tot pe pământ rusesc se răsfață cu mânele în șolduri?  La Ba-laclava, Inccherman și acum în urmă la Trachtirul de pe malul apei Cernaia, i-am zdrobit; și totuși ei îm-presoară Sevastopolul? ˮ  — Poate Cuzinia Alexandrovici, vă îndoiți de iz-bănzile neînvinsei noastre armii, ]ntrebă generalul cam suparat? ”  — „Eu Vase Prevoslioditelstvo?  Cum s-ar putea?  N-am citit veștile acestea și în Gelos și în Ruschii In-valid?  și erau tipărite Dimitri Agafonovici, tipărite ca sfânta evanghelie și epistolele sfinților apostoli!  S-ar putea să mintă, adaose Cuzima Aiexandroviei, crucin-du-se cu evlavie?  Zic numai că nu înțeleg prea bine.  Ei mor cu miile, dar gem spitalele și de ai noștri.  De cât să ne slăbim așa de-a mărunțelul, n-ar fi mai nimerit să se facă colo o opinteală strașnică și să-i tri-metem pe toți, ca să-i mănânce peștii din marca Nea-gră?  Să mă citați, Vașe Prevashoditelstvo, că zic și cu o vorbă.  Deh!  nu sunt militar. . .  o fi că nu se poate! ˮ  — „Cine zice că nu se poate, sări generalul răstit?  Vedeți? . . .  Ia ușa judeci d-ta Cuzima Alexandrovici și cu toți țivilii d-tale!  Dar numai o vorbă să spue țarul și sântem atât de mulți, că de am da în vrăjmași numai cu șapcele noastre, i-am acoperi și înăbuși sub ele!  șapcami zaehidaiem!  cum zice proverbul soldățesc.  Socoți d-ta Cuzima Alexandrovici, că până acuma ar mai fi rămas picior de vrajmaș, să spurce pământul sfintei Rosii?  Socoți că neînvinsul nostru Cerno-morschii Flot nu i-ar fi înecat pe toți, chiar de cum au eșit din Bosfor, fără să mai poată da ochii nici cu Ociachovul, nici cu Odessa, dar mite cu Sevastopolul?  Intrebatutca-i vre-odată pentru ce ne-am închis flota în port, am lăsat să se bombardeze Odessa și îi suferim pe păgâni să calce pe pământ împărătesc? ˮ  — „De întrebat, te-am întrebat eu de multe ori.  Dimitri Agafonovici; dar zău, de am putut să mă dumeresc! ˮ  — „Pentrucă ești țivil Cuzima Alexandrovici!  Pen-trucă nu ești militar, răspunse Dimitri Agafonovici, cu disprețuitoare compătimire!  D-ta nu poți pricepe ca unul ca mine, tainele strategiei.  Am să ami încerc să-ți le tălmăcesc:  „De aveam nechibzuiuța să arătăm dușmanilor, zoată străsnicia puterei noastre de la început, ce se întâmpla?  Ar fi încheiat pace de îndată, s-ar fi as-tâmpărat o scurtă bugată de vreme, s-ar fi întărit mai mult, ar fi tras cu dânșii și alte puteri și când le-ar fi venit socoteală, ne-ar fi atacat prin alții parte și pe neașteptateˮ.  — Așa e Dimitri Agafonoviei, așa e, întări Cu-lima Aiexandrovici!  Uite, Austria pe care am scapat-o de Unguri nu de mult, cum se poartă cu noi?  Am um-plut Moldova cu oștirile sale, și poate peste o lună se vor răsfăța, chiar aicea în chișinău.  Parcă n-am înțeles eu de ce au trecut ai noștri peste Nistru? ˮ  — „Bravo Cuzima Alexandrovici!  Pentru un ți-vil nu judeci tocmai prost.  Ar fi putut să coboare un alt corp de armată prin Podolia și gubernia Chersn și să-l apuce pe chneazul Gortieiacof între doo focuri, adică pe Prut și pe Nistru.  Dar de asta să nu ai grijă, căci au mirosit ei grozava putere a soldatului rusesc și nu vor îndrăzni așa ceva nici odată.  Dar tot așa ar putea face și Prusacii, că tot nu și-ar ajunge scopul.  Ar mai păți Napoleon al III-lea, ce a pățit Napoleon I-iu.  De a ne ataca prin marea Baltică le-a perit pofta, de și se lăudau Englejii că vor dejuna la chrous-tardt și vor prânzi la Petersbnrg!  „Dar așa e cu totul altă treabă: Austria nu se va mișca de frică, Prusia nici atât, căci are o pică în-potriva Franțujilor tocmai de la bătaia ce au primit o la Iena; granițele noatre dinspre nord și apus sunt dar asigurate.  Ce-i pasă împăratului și chiar Rosiei, cît dușmanii se vor îtinde în câte-va gubernii de miază-zi, atîta de departe de capitală?  Spuneai adineoare, Cuzima Alexandrovici, că ne slăbesc omorându-ne și rănindu-ne mulțime de lume.  Ei bine, din potrivă!  Noi îi ala-bim pe dânșii în asemenea chip! ˮ  — „Ahh!  Doamne miluește!  Dimitri Agafonovici, ce bure voiți a rosti, zise bietul Cuzima uluit? ˮ  — „Lucru foarte natural.  Ascultă: De cade un om de-al lor, le trebue aproape trei luni ca să-l locuiască; apoi drumul și hrana lui costă tocmai atâția gologani, cât poate trage el la cântar cu pușcă, cu ranița cu lor cu tot.  De este rănit, ori se îmbolnăvește, a-tunci trage îndoit mai greu.  De eroic unul de-ai noștri, a doua zi sunt o sută în locul lui!  De-ai căuta bine nu-i nici o pagubă!  ori moare mujicul de tun, ori de biciul pomeșcicului (tot o moarte pentru dînsul!  Iar rusoaicele noastre, nasc mai mulți vernopodaunîi într-o singură noapte, de cât ar putea să ne ucidă Europa toată într-un an!  — „Toate bune, Dimitri Agafonovici, făcu bietul Cuzima nedumerit!  Toate bune și adevărate, dar nu pricep, cum o să se sfârșească toată trebușoara asta?  O să țee resbelul în vecii, vecilor, îndrăznesc să vă întreb, Vașe Prevoshodistelstvo?  — „Ba spre rușinea noastră, îmi miroase că o să se isprăvească foarte curând.  De trăia răposatul, ar fi ținut poate un an, doi mai mult: dar la ce slavă, u-ar fi ajuns numele rusesc! ?  — „Adică binevoiți a pomeni de răposatul întru fericire Nicolai Pavlovici? ˮ  — Da, chiar despre el!  Acela era eu adevarat Ruschii țari!  Voință de fer și planuri mărețe!  El plănuise să-i atragă pe aliați cu Napoleon, Victoria și Sultan, cu tot, până în gubernia Poltava, tocmai pe locul unde țarul Petru a învins pe Carol al XII-lea.  Acolo să i înăbușe sub mulțimea șăpcilor noastre și dând mâna cumnatului său din Berlin, să ia împreună drumul Parisului, a Londrei și al Turinulni; apoi plă-tind polița de recunoștință lui Franz Iosef pentru trădarea lui de astăzi, să treacă prin Viena la țarigrad, făcând slujbă bisericească pravoslavnică în moscheia de la Sf.  Sofia!  Acesta era adevarat rus, adevarat Romanof, adevarat țar!  Cu aista însă nu știu ce o să fie; căci tare-i bun și milos sărmanul copil!