PETRU VULCAN  ARMÂNA  (ROMÂNCA)  ROMAN SOCIAL DIN EPOCA RENAȘTEREI POPORULUI ROMAN DE  LA PIND  EDIȚIA A DOUA  CONSTANȚA  TIPOGRAFIA „OVIDIU” 15  VURLIS, 1904.  DOMNULUI  IOAN M.  RÎUREANU  PRIMARULUI EDUCATOR AL TINERIMEI DE AMBELE SEXE DIN REGATUL ROMANIEI  INCHIN LUCRAREA DE FAȚĂ  PETRU VULCAN  IOAN M.  RÎUREANU  Azi unul, mâne altul, ne părăsesc marii luptători, se răresc stejarii viguroși ai codrului.  Faptele lor însă trăesc, ele rămân pilde vii pentru noi, de patriotism luminat, de însuflețire, de iubirea neamului, de muncă spornică în fapte mari și de rîvnă nestrămutată, de a întări patria în interior și de a o face temută și respectată în exterior.  Așa au fost bătrânii, cari ne au precedat, al căror număr s`a împuținat atât de mult în zilele noastre.  Numele acestor luptători servi-ne-va noo și urmașilor de îndemn și ne-or fi prilej de inspirațiune sfintă.  Una din aceste figuri, din cele puține rămase, care ilustrează istoria culturei noastre naționale, e bărbatul, căruia i închin lucrarea de față.  Intr- adevăr, pe când alți bărbați din epoca renașterei noastre aveau de adus la îndeplinire atâtea proiecte mari în diferite ramuri ale activităței spiritului național, loan M.  Rîureanu luând de pildă activitatea antemergătorului se Lazar, începe a publica „Biblioteca de lectură pentru junimea de ambele sexe” , îngrijește ani îndelungați ca director de pensionat purtarea și educația tinerimei, priveghează ca inspector general al școalelor și ca director de lice învețătura, ce se dă în școalele și implinirea datoriei Profesorilor, contribue cu cuvîntul și cu fapta la educația națională, la cultura sufletului tinerimei, inspirându-i iubirea de Dumneze și de țară, făcând-o să prețuiască munca, să iubească regula, să respecte ordinea, să-și cunoască datoriile,fără de cari nu pot exista drepturi, să știe înalta chemare în lume, să se pătrundă de adevărul, că cetățeanul e solidar și respunzător de tot ce se face în societate.  și ce documentat e d.  N.  B.  Locusteanu, eminentul publicist, în opera sa „După exil” (vol.  I), când zice despre Rîureanu, că „el a adus varul și cărămida la ridicarea templului literar al țărei noastre”, prin prelucrarea și publicarea de cărți necesare pentru formarea inimei și desvoltarea spiritului și minței, ca „Cristof Columb” (doo ediții), „Emigranții din Brasilia” , „Franclin și operile sale” (5 ediții), „Privighetoarea” (III ediții), „Bunele exemple” (III ediții), „Rosa de Tanenburg” (III ediții), „Oaule Pascilor” (II ediții), „Cei trei frați” (III ediții), „Noo Istorii pentru copii” (V ediții) și „Conferința despre economie” (II ediții).  Dar dacă pentru această activitate prodigioasă pe arena publicisticei, care are de obiect educația tinerimei, Rîureanu și-a câștigat de la posteritate un titlu de recunoștință, noi aceștia, cari am avut norocul să-l cunoaștem, să-i constatăm caracterul și iubirea — cu care a înconjurat pe Aromâni — am găsit bine venită ocaziunea de a-i inchina lucrarea de față, pentru că el, ca și colegul se de luptă, regretatul V.  A.  Urechiă, a fost, care s-a îngrijit mai mult ca ori care de soarta fraților noștri de la Pind.  Intr-adevăr, iată cum se exprimă d.  N.  Cosmescu în primul almanach Macedo-român din 1900 în privința d.  Ioan M.  Rîureanu, unde găsesc și biografia sa:  „Ioan M.  Rîureanu s-a născut în Craiova la anul 1833, unde și-a făcut clasele primare, iar la București pe cele liceale, trecând apoi cu mult succes cursurile de inginerie civilă, a obținut diploma de inginer.  „La 1854 a dirigeat primul institut român de băeți din București.  „A ocupat cu multă demnitate postul de inspector general al școalelor.  „La 1864 fu numit Director al liceului și internatului Matei Basarab din București.  „Această sarcină pe cât de grea, pe atât de delicată, a implinit-o timp de 24 ani, devotându-se cu trupul și sufletul pentru educațiunea tinerilor vlăstare române, ce i au fost încredințate și din care a eșit o pleiadă de profesori, ingineri, magistrați etc.  „Am avut fericirea să cunoaștem pe acest bărbat plin de bunătate, de patriotism și de o modestie rară.  „Casa sa a fost deschisă tuturor Macedonenilor, cari aveau trebuință de sprijinul se moral și material.  „Decimi de tineri au fost sprijiniți, pe unii primindu-i în internat, pe alții plasându-i la Seminar, școala Normală sau alte pensionate.  „Ori-ce preot, care a venit din Macedonia, a fost ajutat și ingrijit de d.  Rîureanu.  „A trimis mii de exemplare din lucrările sale enumerate mai sus în Macedonia, pentru bibliotecile școalelor în formațiune.  „Aceste lucrări, diamante neprețuite pentru educațiunea tinerimei, ajungând în Macedonia, au fost ca un balsam bine-făcător pentru vindecarea rănilor făcute în sufletul Românilor de educațiunea streină.  „Operile d.  Rîureanu au introdus în inimile tineretului altruismul, l-a făcut să fie gata pentru ori-ce sacrificiu, întru apararea, mărirea și înălțarea neamului și limbei materne.  „D.  Rîureanu a fost printre cei dintâi, dacă nu cel dintăi, a face tot felul de sacrificii pentru binele și prosperitatea națională a Românilor din Macedonia.  „Cea ce a făcut d.  Rîureanu pentru binele și fericirea țărei, au scris bărbați competenți ca De Gubernatis, N.  B.  Locusteanu, Lupu Antonescu, P.  S.  Aurelian, G.  Barițiu etc.  „Noi vom spune numai că numele acestui venerabil septuagenar e pronunțat cu stimă, dragoste și recunoștință de toți românii macedoneni.  Prea stimate Domnule Rîureanu,  Pentru că ai iubit pe Aromâni, după cum o afirmă mai sus glasurile lor, și pentru că printre noi vrem să rămăi etern neuitat, ca și regretatul V.  A.  Urechiă, mi-am permis a-mi face o deosebită plăcere sufletească, inchinându-ți „Armâna”, care-ți va aduce multe vești frumoase de la Aromâni, pe cari i-ai iubit cu dragostea de frate.  Bine-voiește, cu această ocazie, a primi din parte-mi expresiunea sentimentelor mele de înaltă stimă și admirațiune, ce-ți păstrez.  Constanța, 14 Septembre 1903.  PETRU VULCAN  ARMÂNA  ARMÂNA  PARTEA ÂNTÂIA  I  Era într-o dimineață de primăvara din luna lui Mai și primele raze ale soarelui poleiau vîrfurile Peristerei, înaltul munte și una din ramurile însemnate ale Pindului, la poalele căruia se răsfață comunele unite: Magarova și Tîrnova, locuite exclusiv de Romîni.  Cele mai multe din casele Magarovei sunt situate chiar pe panta Peristerei, unele fiind strejuite de brazi înalți, pe când Tîrnova e situată pe platoul muntelui.  Ambele comuni n-au de cât un defile , o cale netedă și puțin înclinată, care începe de pe Goriță, formînd un unghiu din spre Nijopole, apoi îndreptându-se în zig-zaguri străbate mănoasa câmpie de la nordul Bitoliei și conduce drept pe bulevardul Dragorului, rîul, ce desparte în doo Monastirul sau orașul Bitolia, metropola romînismului din Macedonia, unde Romînii în număr de 20 mii formează majoritatea populațiunei.  Stradele acestor doo comuni sunt împetruite și tot-deauna curate, în cît la reflexul razelor solare sclipesc ca niște diamante.  Dragorul, care aci e un părăiaș cristalin, e întrerupt prin numeroase iazuri, de asupra cărora locuitorii au construit mori ascunse de priviri și umbrite de plantațiuni bogate, niște păduri în miniatură.  Distanță de cîți-va metri de moara lui Bișta se află casa d-lui Lala, construită din peatră albă, cu trei caturi, avînd în față numeroase ferestre, nu tocmai mari, acoperită cu ardesie neagră; curtea e spațioasă și în coprinsul ei se întinde un covor verde ca de mătasă; de jur-împrejurul acestei curți (ubor) se inalță un zid de peatră până în dreptul marilor porți de stejar, un fel de citadelă medievală, care ar putea să reziste cu succes ori cărui asediu.  Numai din cerdac se poate vedea codrul, care devine tot mai des, cu cât se afundă cineva în el.  Tot de aici se mai zărește în vecinătatea norilor sburând pîlcuri de vulturi, iar pe vîrful muntelui cete de ciute sărind din stîncă în stîncă.  In partea dreaptă a curței se află staulul lung — încăpător pentru o sută capete de vite mari, căci Lala e unul din fruntașii economi de vite ai Magarovei.  Fiind om cu stare — face parte din membrii consiliului comunal și cuvîntul lui are precădere în ori-ce decisiune, ce o ia consiliul în trebile comunei.  D.  Lala mai e și epitropul bisericei cu hramul Sf.  Gheorghe.  E om în vîrstă de 45 ani, înalt în talie, roșcovan și plin la față, se poartă ras, mustața lungă și stufoasă îi încadrează bine fața, iar sub fruntea-i largă scînteiază doi ochi negri și foarte vioi.  E însurat de 20 de ani si n-are de cât o singură odraslă: pe Mia, o brunetă la al 18-lea an pe vremea acea, ai cărei ochi mari și negri îi moștenise de la părintele ei și tot așa înfățișarea ei de amazoană, însă Mia mai moștenise de la maică-sa Maria, Moscopolită de origină, și calitățile acele sufletești, cari fac din femee idealul omenirei.  Mia, de și terminase cursul secundar la școala greacă din Bitolia, totuși în iarna acelui an rămăsese în oraș, și nu suise în comuna ei de munte de cît în luna Mai și se găsea în căminul părintesc de abia o săptămînă de zile.  In revărsatul zorilor al acelei dimineți chendra, consăteanul d-lui Lala, un român din tribul fărșerot, de și cărunt, însă plin de viață, văzuse din drum pe Mia deschizând ferestrele, scuturând chilimurile și dereticînd prin casă.  Moș chendra locuia în Tîrnova și vederea lui așa de dimineață în dreptul casei d-lui Lala trebue să fi însemnat ceva. . .  Văzînd pentru a doua oară pe Mia la ceardac, fără ca ea să-l fi observat încă, Moșu își zise: „treaba de dimineață la ce-ași lăsa-o pentru seara„ — și intră în curte prin poarta întredeschisă cu un pas domol, cu ochii ațintiți spre ceardac, că doar îl va vedea Mia, de a cărei prezență avea mai întîi nevoie.  Insă după ce făcuse cîți-va pași în curte și n-a putut-o vedea la ceardac, șovăi locului și se gândi, dacă trebue să se arate așa des de dimineață fetei d-lui Lala sau să vie mai târziu și pe când stătea la îndoială, de odată se pomeni cu Mia în față.  Dînsă coborîse în curte într-o rochiță de casă scurtă, cu mânecile suflecate, legată la cap cu nu tulpan, și în mână ținînd o cofă, cu care se îndreptase spre puțul din partea stîngă a curței, să scoată apă proaspătă pentru trebuințele gospodăriei.  La vederea Moșului chendra așa de dimineață, fata se îmbujorâ la față; cum însă moșu chendra nu era străin pentru dînsa, aparițiunea lui neașteptată, în loc să o impresioneze în rău, din contra o înveseli, de aceia grăi cu familiaritate:  — Cu bine și norocire Lale; cărei întâmplări îți datorăm această vizită?  și fără să aștepte răspunsul moșului la prima întrebare, contino: Tuli e sănătos?  — Bine te-am găsit „Frumusețea locului” — sunt sănătoși toți, mulțumim lui Dumneze ; dar d-voastră?  — Foarte bine, Lale, din mila Domnului.  — D.  Lala e bine?  urmă chendra.  — Tocmai dumnealui m-a trimis să-i scot apă din puț — știi apa din puțul nostru, — dînsul e în ceardac, unde-și ia obicinuită-i cafea.  — Da!  făcu moș chendra dus pe gânduri, apoi atingându-și fruntea cu mîna:  — Doream să-i vorbesc ceva; nu știu dacă va avea bună-voință să mă primească.  — Vai de mine Lale; ce fel de vorbă e asta?  Poftim sus sau dacă voești să te anunț, iată mă dau fuga să umplu cofa și mergem amîndoi.  — Da, mai bine așa, grăi moș chendra.  Du-te dragă, du-te, e te aștept.  — Vin numai de cît, zise Mia și sveltă ca o căprioară se repezi spre puț, pe cînd bătrînul o urmări cu ochii umezi de lacrimi.  In timpul acesta moșu se gândi: o, scumpe înger, tu trebue să fi bănuit motivul vizitei mele așa de dimineață la d-voastră; bucuria ta la vederea mea mi-o spune în de-ajuns. . .  Până eri nu știam nimic, dar scrisoarea lui Tuliu mi-a luminat mintea și m-a îndrumat aci să vă prepar e fericirea. . .  O, dacă aș fi convins că și tu, frumoaso, ții la el, așa precum mi-a destăinuit dînsul în scrisoarea-i, că ține la tine, sarcina mea s-ar ușura mult. . .  Afacerea ce mă aduce aci s-ar termina cu succes, dar nu știu încă și e trebue să fiu cu băgare de seamă în cazul unui refuz.  Dar iată pe Mia că s-apropie de moș chendra și i-a întrerupt firul gândirilor prin glasul ei melodios:  — Iată-mă, Lale, mi-am umplut cofa, acum putem merge.  Mia trecu înainte, mosu o urmă până la pragul scărei.  Fata fu repede sus, umplu o sticlă cu apă, o așeză pe o tavă, puse alăturea un pahar și veni lângă tatăl ei.  — Tată, Moș chendra dorește să-ți vorbească.  — E. . .  cine ai zis? ! . . .  — Moș chendra, tată, din Tîrnova.  — Ce dorește acest Farșerot de la mine așa des de dimineață?  Mia dete din umeri.  — L-am întrebat și mi-a spus că are să-ți vorbească ceva între patru ochi și m-a rugat să-l anunț.  — Spune-i că nu pot să-l primesc, n-are ce căuta la mine un Fărșerot.  — Tată! . . .  — Ce fel, tu vrei să-l primesc?  — Negreșit că vroi; ar fi cea mai mare necuviință din partea noastră să-l lăsăm să plece așa și nu-i frumos de loc, tată.  — Atunci fie, să-ți fac pe voe; dar ia-mi tava, ciubucul și cafeaua și du-le în cămin — acolo zi-i să poftească.  Mia respiră cu ușurință că a hotărît pe tatăl ei să primească pe chendra, care aștepta în pragul de jos al scărei.  De jur împrejurul camerei-cămin, spațioasă și bine luminată, se aflau așezate pe pardoseală saltele de lînă, de-asupra cărora erau așternute niște chilimuri artistice, lucrate de Maria Moscopolita.  Locul paturilor îl țineau mindirurile, cari întreceau cu o schioapă în înălțime saltelele, prevăzute în dreptul pereților cu niște perini lungi avînd forma hexagonală, căptușite cu lînă deasă de capră, pe cari putea să-și reazime cotul musafirul sau oamenii casei, cînd se așezau la masa cea rotundă, cu picioarele scunde, încăpătoare pentru 20 — 30 de inși și construită anume să nu mai fie trebuință de scaune.  Pe peretele din dreptul ogeacului se afla un ochiu de fereastră, construită în zid pentru icoana Maicei Domnului, în fața căreia ardea candela zi și noapte.  Lîngă icoană se zărea o sticluță cu aghiazmă, iar în apropiere atîrnau de un cuiu un mănunchiu de șimșir și altul de siminoc, cari înparfumau cuprinsul.  Pe peretele opus era așezată oblic o oglindă și pe cămin se afla un sfeșnic.  D.  Lala, cu un șir de mătănii în mînă, de cari nu se despărțea, se așezase „a la turca” pe mindir lângă cămin și părea că se gândește la vizita munteanului pe care nu-l suferea de loc. . .  Ce mai caută acest mojic la mine — își zise el — când glasul Miei se auzi de la ușă:  — Tată, iată pe Moș chendra; apoi acestuia:  — Poftim, Lale, ia loc pe mindir; tata e la tabet; e vă las să vorbiți singuri; și Mia își văzu de trebi.  D.  Lala, în aceiași posițiune ca mai nainte, fără să-și întoarcă nici capul măcar spre Moș chendra, răsucind mere mătăniile cu nervositate, întrebă cu glas sec:  — Ce poftește domnul?  — Bună dimineața, domnule Lala.  — Bună să-ți fie inima.  — Am venit să aflu resultatul convorbirei noastre de eri, dacă nu te superi; erau de față mai mulți și la noutatea ce ți-am comunicat, ai tăcut și acum între patru ochi cred că mi-ai putea vorbi liber. . .  — Ptiu. . .  ha. . .  făcu Lala a batjocură, apoi contino: da hazliu ești, măi creștine? !  Din familia mea?  — Să fie bine-cuvîntată de Dumneze și lăudată de oameni, d-le Lala.  — Așa să fie, însă nu-i făcută pentru neamul vostru armînesc. . .  Ori poate că d-ta ții cu ori-ce preț să mă rîdă și babele din sat?  — Să mă ferească Sfîntul, nici-odată nu m-am gîndit la una ca asta; însă ai zis: neamul me armînesc; ai putea să-mi spui din ce neam ești d-ta, d-le Lala?  Lala, la întrebarea Moșului chendra, cu gre își stăpîni mînia, de acei a învîrti cu multă nervozitate mătăniile și zise, simulînd un fel de nepăsare falșă:  — Nu prea am nevoe să mă spovedesc ție ce sunt, dar trebue să-nțelegi odată că un elin nu o să se înjosească să-și mărite fata instruită după un fiu de Fărșerot ca d-ta. . . . . m- ai  înțeles acum?  Moș chendra, stăpîn deplin pe sine, grăi foarte calm:  — Atîta ură pe bieții romîni-Fărșeroți. . . . !  Ce ți-au făcut oare. . . .  stau și mă gîndesc.  Ce rău simțit-ai din partea lor vre-odată!  Mă iartă că te întreb.  — Moartea mea nu putea să-mi facă mai mare ră ; ei m-au calomniat că ași fi dintr-ai lor și numai atunci voiu rămîne liniștit, cînd n-oiu mai vedea picior de Romîn în toată Macedonia și nu m-oiu mai întîlni cu mutrele lor prin comună.  Lala vorbea cu spatele spre Moș chendra și de și observase de mai multe ori că convorbitorul său stătea în picioare, nu s-a îndurat să-l poftească să ia loc pe mindir.  La ultimele cuvinte ale lui Moș chendra simți un fior de groază, la care se alătura scîrba ce i-o inspira consăteanul lui cu o asemenea purtare, dar se stăpîni și de astă-dată îi zise cu demnitate:  — Sunt romîn, d-le Lala, cum m-a făcut mama și nu-mi pot schimba felul acum de hatîrul unuia și altuia.  Mai bine prefer să văd sîngele-mi să roșească pămîntul de cît să-mi schimb nația.  Romîn Fărșerot, cum ai zis, însă cu inima curată, uite ca oglinda aceia de colo, și cu cugetul senin și dacă am venit să-ți stric liniștea, am făcut-o cu dragostea în suflet ce trebue să o avem unul pentru altul, să fim buni, cum a zis Hristos; așa suntem noi Fărșeroții.  Motivul pentru care am îndrăznit să-ți calc pragul casei, îl cunoști foarte bine!  mă gândeam să ne-ncuscrim; dar cele ce mi au auzit urechile, mă pun pe gînduri.  Urăști pe Fărșeroți și nici d-ta nu-ți dai seamă de ce.  și totuși, oamenii aceștia sunt levenți, cinstiți și buni pentru a înfrunta primejdia, cînd amenință dușmanul. . .  De aceia mă doare în suflet, cînd văd cum Grămostenii, din tribul cărora și d-ta faci parte, se leapădă de frații lor Fărșeroți, cînd nimic nu-i desparte, cînd vorbesc aceiași limbă, au aceleași frumoase datini, și nu le lipsește nimic să-și zică frați.  Eu cred că a fost un moment rău și cu el s-a dus și ura d-tale pentru Fărșeroți, ori, zizania asta nu-i așa că nu poate aduce nici un bine d-le?  — M-ai plictisit cu discursul d-tale, destul îți zic; nu pot să te mai ascult — zise Lala înălțînd din umere și învîrtind nervos mătăniile.  — Credeam că ne vom înțelege la urma urmei că ne vom întinde mîna și. . . . . ti - ași  fi dat să cetești scrisoarea fiului me Tuliu, dar fiind-că ești așa de supărat și mă gonești din casă-ți, plec d-le Lala, te las cu bine.  N-apucă Moș chendra să se întoarcă pe loc, cînd auzi pe Lala:  — Să văd acea scrisoare. . . !  — Dacă îți face plăcere, să ți-o cetesc e , căci e scrisă romînește.  — Ascult.  Moș chendra suspină îndurerat, scoase scrisoarea din silaf (chimir) și ceti:  Iubite tată,  „De la Dumneze bine — pe care vi-l doresc și voo.  Află, dragă tata, că a sosit numirea mea de la Ministerul Instrucțiunei Publice al Regatului Romîniei pentru funcțiunea de institutor în Magarova, unde voiu veni ca atare în curînd. . . .  Socotesc dar că a sosit timpul să-ți fac o mărturisire și fiind-că e vorba de viitorul me , n-am să caut multe ocoale înaintea ta.  În doo cuvinte, tată, vei înțelege totul.  Ascultă: cunoști pe Mia, unica fiică a consăteanului nostru Lala.  Mă cunoștea și o cunoșteam din copilărie, de pe cînd hoinăream liberi prin codirii Magarovei; de cîte ori nu i-am adunat „beale” (bile) la „Cheatra-l Ghiorgu”.  E bine, amiciția din copilărie s-a transformat în dragoste.  O iubesc, tată, și nu cred să mă înșel dacă ași afirma în locul ei același lucru despre mine.  De cînd învățam în Bitule, e la liceul romîn, dînsă la școala greacă, noi n-am lipsit o zi de a nu ne vedea.  și acum să vin la chestiunea ce mă interesează.  A sosit vremea să-mi leg viața de acea a unei scumpe tovarășe, cu care să-mi întemeiez o gospodărie, așa precum ai făcut și tu, și strămoșii noștrii.  Tovarășa aceia nu-mi poate fi alta de cît Mia, fiica d-lui Lala, un suflet bun și luminat, o inimă de aur, pe lîngă frumusețea ei clasică, cu care farmecă pe muritor.  Du-te, dragă tată, acasă la onoratul nostru consătean, și cere-i mîna Miei pentru fiul tău Tuliu.  Spune tu d-lui Lala cîtă dragoste curată ne leagă sufletele și fără să te rușinezi de loc, arată-i, cum te-ai pricepe tu mai bine, că Mia e viața, speranța, viitorul me , în fine, astrul luminos, care-mi conduce pașii în calea sfintei datorii.  Iți sărut mîna și mă închin cu smerenie”.  fiul tău Tuliu chendra.  188. . .  Mai 1, Bitolia.  In cursul cetirei Moș chendra aruncase de cîte-va ori ochii spre Lala și observase cum acesta făcuse cîte-va mișcări și gesturi de protestare, din care a putut deduce starea-i sufletească în plină revoltă.  Ce o fi să fie — își zise Moșul — trebue să o închei într-un fel cu el.  îndoi scrisoarea în patru, o așeză de unde o luase și măsurîndu-l cu atenție, așteptă.  Așteptarea nu-i fu de lungă durată, căci Lala isbucni ca o furtună, de astă dată întorcîndu-se cu fața spre chendra:  — Mai bine o turcesc, de cît să-o mărit după un Fărșerot!  Auzi! Pe fiica mea Mia să îndrăznească!  Nici-odată!  Mare ne-cinste mi-ai făcut cetindu-mi scrisoarea fiului d-tale, chendro. . .  știai conținutul ei și de aceia ai ținut cu tot nadinsul să nu mă scutești de durerea ce mi-a pricinuit-o. '  Te poftesc bătrîne fără minte, să eși din casa mea și de azi înainte să nu mai îndrăznești să-mi calci pragul porței, contrariu să știi că pun slugile să te pue la locul d-tale.  Era prea mult cea ce i-a fost dat moșului chendra să auză din gura acestui om lipsit de bun simț: de a sta cu spatele la el și de a-l ține în picioare timp de o oră în casă-i.  Il cuprinse un fel de amețeală, cînd îl auzi că-l dă afară ca pe un cerșetor.  Fărșerotul de felul lui e mândru, e sincer, e iubitor, dar și răzbunător pînă în pînzele albe și de aceia, în ultimul moment nu mai ripostă chendra obrăzniciei grecomanului, ci întregul trib fărșerotesc insulat, rămas neatins de molima unei culturi falșe cu care spoește propaganda greacă o parte din Armîni, porecliți de dînșii „Cuțovlahi”.  Glasul Moșului răsună înspăimântător:  — A. . .  d-le Lala, destul ți-ai bătut joc de mine!  Pe un chendra ți-ai permis să-l gonești din casa d-tale ca pe un cerșetor!  Fărșerotul — ți-am spus adineauri, e mîndru de neamul lui și află de la mine că e plămădit din aluatul vitejiei.  El știe să-și apere cinstea, cînd cineva i-o atacă; dvs.  grecomanii ne-ați ne-cinstit neamul, nu noi. . .  Fărșeroții știu să-și păzească limba, moravurile și familia de cotropirea străinului; rău de parte din Grămosteni, precum ești d-ta, care nu te pricepi să-ți păzești nici limba, nici familia, nici chiar sufletul, pe care ți l-ai vîndut străinului, de ți-a întunecat mintea și ți-a înveninat inima.  Nu mă înșelase presimțirea că ești un om rău crescut.  Intrasem în casa ta cu dragostea ce o port în suflet fiului me , dar nu mi-ași fi putut închipui să ai o inimă atât de neagră.  Acum știu ce fel gîndești de noi: rău de tot, d-le Lala. . .  Ei bine, cu rău te-om ajunge. . .  Nu uita cum m-ai primit în casa d-tale.  Cinstea-ți de gospodar din comunele noastre am s-o spînzur de vîrful celui mai înalt brad din pădurea Magarovei.  ține minte, căci chendra nu uită lesne ziua de astă-zi. . .  Moș chendra eși furios, fără să se mai uite la Lala, care se desfigurase și rămăsese cu ochii sgîiți spre ușă, fără să mai fie în stare să pronunțe un singur cuvînt.  II  Soarele, care se ridicase cu doo sulițe pe orizont, scălda în potopul lui de raze Magarova.  Zefirul primăverei adia lin prin frunzele arborilor, se strecura printre ierburi și flori spre a-le înviora cu suflul lui brahmanic și dus de aceiași țintă, da raită văilor și tuturor ungherelor nestrăbătute de altul.  El mai venise să dea un mic ajutor soarelui, care se silea să svînte de roo podoabele pămîntului.  Simu-Birina, baciul turmelor d-lui Lala și un fel de intendent, liberase din staul vitele cele mari, puse sub paza a cinci ciobani, niște Fărșeroți giganți, semănînd fiecare cu un Atlas.  Nu i-am putut vedea cum es din staul pe poarta din dos, mînînd cireada vacilor la pășunat în pădure, trebuind să asistăm în cămin la scena dintre Lala și chendra.  Era Bucuvala printre ei, un voinic în vîrstă de 30 de ani, a cărui înfățișare aducea cu a ligianului Ursus din Sienchievics.  Bucuvala e drept să ne împrospăteze-n minte pe anticul uriaș, căci voind să dovedească camarazilor săi că e mai gione de cît ei toți, se agăța adese ori de coarnele taurului si-l țintuia locului și dacă ar fi avut cu ce să-l plătească, sta gata Bucuvala să le dovedească că e în stare să-i răsucească grumazii.  Simu-Birina era șeful tuturor păstorilor de la stînele d-lui Lala.  Toți urmau să-i dea ascultare.  La ordinele sale vacile fusese mulse sub privigherea Mariei, soția d-lui Lala, care era sufletul acestei mari gospodării.  Era harnică Maria Moscopolita, austeră în moravuri, însă bună ca pînea caldă, cînd trebuia să fie astfel.  Pe când Mia diretica prin casă și am văzut-o primind pe chendra, Maria se găsea ocupată în staule, iată de ce n-am putut-o vedea în cămin.  Dînsa, secundată de Simu, prepara brînza, o punea în strecurători, după ce o făcea să se închege, separa untul bătînd laptele în putinee, în fine, făcea totul și nu se simțea nici-odată, trudită, știind că contribue la prosperarea casei, la îndoirea averei agonisită din tinerețe.  Toamna, Simu avea însărcinarea să desfacă prin centrele principale ale Macedoniei brînzeturile cele fine: în burdufuri sau în putini, untul, laptele îngroșat în putinee, munca unui an, opera Măriei, care se transforma în aur pînă în toamnă.  Maria recomandase lui Simu să aibă grijă și de rostul stînelor, să nu se facă risipă de lapte și altele, și tocmai era să iasă pe poartă pentru a merge la stîni, cînd fu zărit de Lala, care părăsit de chendra, rămăsese uluit pe mindirul de lîngă fereastra ce da spre poartă, cugetînd la cuvintele amenințătoare ale lui chendra foarte îngrijorat.  Iși zicea: în tinereță chendra a fost căpetenie de haiduci. . .  vezi de aceia m-a amenințat că-mi va spînzura cinstea de vîrful celui mai înalt brad din pădure.  Ah. . .  ce să mă fac, dacă și-o fi pus în gînd munteanul să mă prade formându-și o ceată de hoți. . .  N-ar fi nemerit oare să mă sfătuesc cu Simu în privința asta?  Să-l pîndesc aci și cînd va trece, să-l chem?  El a comis o mulțime de năzdrăvănii — să vedem nu va putea să mă scape de un dușman periculos. . .  In împrejurarea de față simțea nevoie de curajul și puterea brațului său, dar n-a avut timp să se gândească, dacă Simu și întregul lui personal ar primi să lupte împotriva unui Făr-șerot.  Negreșit, dacă Lala ar fi judecat în acel moment asupra situației, ar fi făcut mai bine să se fi asigurat de concursul autorităților, căci expunînd afacerea din punct de vedere național, s-ar fi expus unui pericol inevitabil, ar fi ațîțat spiritele Fărșeroților, cari ar fi fraternizat cu chendra — fostul Celnic, a cărui influență se resimțea în rîndurile Armînimei.  N-a avut timp, zic, să cugete mai serios, căci Simu tocmai atuncea eșise din staul și se îndreptă spre poartă pentru a merge la stîni.  Lala îl văzu și la vederea lui avu o tresărire.  A. . .  uite Simu, trece la stîni cu cîrligul de oi pe umeri!  Să-l chem.  Strigă de la fereastră:  — E. . . .  Simu, Simu, vino pînă sus; am ceva pentru tine  — Viu numai de cît, stăpîne — se auzi glasul lui Simu, întorcîndu-se spre scări din drumul lui și în cîteva clipe fu înaintea d-lui Lala.  — Apropie-te, Simu, să te văd.  — M-ai chemat stăpîne?  — Da, da, te-am chemat, Simu; poftim ia loc pe mindir.  Simu nu fusese poftit nici-odată de stăpînul său să stea pe mindir înaintea lui.  Ce o fi avînd astă-zi domnul cu mine — altădată se purta aspru și totdeauna cicălitor, își zise baciul.  — La stînă, stăpîne, sunt învățat să umblu și să stau în picioare; acolo n-ași putea o clipă să stau locului; de aceia rămîi, d-ta în pace pe mindir, că e te pot asculta din picioare.  — S-a întors lumea pe dos, bunul me Simu; nu știi ce-mi văzură ochii, ce-mi auziră urechile?  — Vre-o nenorocire, pe care n-o știu e — să ne ferească Domnul, zise baciul, făcînd seninul crucei și aruncîndu-și privirea misterioasă spre icoana Maicei Domnului.  — Auzi tu, Simule, chendra, cunoști pe fostul Celnic din Tîrnova. . .  — Cum să nu, cine nu cunoaște pe Moș chendra?  Ce e cu el?  — A venit să-mi ceară mîna Miei pentru fiul său Tuliu. . .  Auzi tu, Simu, și judecă băete, dacă nu-i o insultă pentru mine obrăznicia Fărșerotului.  Simu avu un zîmbet șiret pe buze, de aceia privi aiurea să nu-l observe Lala, ale cărui apucături le știa el și ura ce o hrănea împotriva Armînilor.  Intre ei n-avusese loc pînă aci nici o discuțiune cu privire la naționalitate.  În tîrg, în curtea bisericei și prin diferite familii, cînd se găsea în cercul mai multor notabili, Lala se afirmase ca un apostol al elenismului; cu oameni de felul lui Simu, însă, nu-și permisese să discute lucruri pe cari ei, neînțelegîndu-le.  ar fi putut să se expue unei situații ridicole, de oarece se simțea că nu va fi în stare să-i convingă nici-odată că toți sunt „elini”.  Chestiunea dintre el și chendra fiind pusă pe tapet din punct de vedere al familiei, nu se sfii să numească pe chendra Fărșerot obniznic înaintea lui Simu, care răspunse:  — S-a gîndit mult Romînul, ha, ha, mă iartă, unii din ei mai romîni de cît cei mai fanatici Fărșeroți.  Să înceapă lupta fățișă cu chendra, iar nu-i venea la socoteală, de oare-ce ar fi stîrnit ura partidului fărșerot împotriva lui și o vorbă nechibzuită lăsînd să-i scape din gură față de Simu, l-ar fi primejduit, dacă acesta nu i-ar fi fost într-adevăr devotat cu trup și suflet.  Tocmai acuma își aminti de ciobanii săi că sunt Fărșeroți și prin succesiune de idei se opri cu gîndul cîte-va momente asupra lui Bucuvala: regele codrului.  — Acesta să fi fost elin din ai mei, își zise Lala, apoi le arătam e Armînilor.  Ti. . .  ce păcat.  Lala ura pe consătenii săi pentru motivul că nimeni nu voia să-i recunoască calitatea etnică de „elin” și de cîte ori venea în contact cu notabilii comunei, conștienți de naționalitatea lor, aceștia îl luau peste picior, nu mai țineau seamă de pozițiunea lui și-i spuneau cuvinte cari îl usturau la inimă:  — Auzi. . .  „elin” — capra a iaca cui —îi ripostau cei mai zvăpăiați.  — Poți să-ți trimiți fata și la Atena ori la Troia dacă poftești, tot Armînca noastră va râmîne, căci sîngele apă nu se face, d-le Lala, îi răspundeau cei mai în vîrstă.  Frase răzlețite din autorii clasici eleni, pe cari nu le înțelegea, învățate în copilărie la școala greacă locală, cu un dascăl ruginit și el de o cultură falșă — veneau să-l însuflețească și să pronunțe anateme asupra acelora cari îi negau dreptul de a se socoti urmașul lui Pericle.  Iși blestema adesea ori soarta că l-a predestinat să trăiască în mijlocul unor „barbari” în cît să fie nevoit să-și neglijeze limba-i scumpă „elină”, din care cauză vorbea pe cea greacă modernă în așa fel în cît impresiona pe auditor, ca un ungur, care s-ar încumeta să declame versuri în romînește.  Neștiința limbei neo-grecești, ori limbajul ziarelor, o raporta la faptul că trăește între Armîni,și nu la motivul că el însuși era romînul rătăcit în marea panelenismului, care nu putea să știe înaintea altor limbi de cît pe cea maternă.  De aceste gînduri era dominat, cînd trecu în salonul de primire, unde își aținti privirile pe pereții ticsiți cu tablouri, cari reprezintau acte și scene din timpul revoluțiunei grecești de la 1821, vederea Acropolei cu templele-i antice, familia regală, în fine fragmente din istoria antică și modernă a Greciei, patria lui presupusă.  Printre aceste tablouri fusese aninat nu de mult de mîna Miei și unul, care reprezenta un Impărat, încununat pe cap cu o coroană de stejar și la față neted, fără urmă de mustață.  Ii spusese ea numele acestui împărat, dar el îl uitase și ar fi dorit să știe dacă și el face parte din pleiada acelor mari elini pe cari îi diviniza.  Maria nu se interesa să știe ce însemnează cutare scenă, ori cine era acel răsboinic ce merge înaintea oastei sale.  Ea își vedea de gospodăria casei, — singurul ei ideal.  Lala ar fi vrut să cunoască părerile Miei despre ideia de patrie, de istoria poporului elin în care se confunda pe el cel d-intîiu.  Până aci fusese mică și nu-și permisese-să discute lucruri, ce nu o priveau să le știe.  Acum era mare, acum Mia putea să judece, și de oare ce ea era cheia afacerei, pentru care venise chendra, dorea să știe ce gîndește ea de acești „ barbari” oieri, cum îi considera.  Căci, dacă și dînsa va fi apărătoarea elinismului — lucru, ce-l credea cu siguranță — apoi și pe Maria o va avea de partea lui și odată familia fiind cu el, va fi destul de tare să poată deveni mai curând apostolul elinismului, să-i convingă pe toți ca un Mahomed, să adopte cu mic, cu mare principiile, credința, obiceiurile lui.  Iată de ce aștepta cu nerăbdare să vie Mia, care plecase în plimbare pînă la stînă.  O văzu de la fereastră încă, intrând pe poartă cu un mănunchiu de flori, în mînă și după cât a observat, fata era veselă.  Trebue să arăt și e mai puțin gînditor, să iau lucrurile pe de departe, să o sondez își zise.  A. . .  iato că sue. . .  a sosit!  — Bună-seara, tată!  Trebue să fie tânziu, soarele e spre asfințit — făcu Mia, împrăștiind viață în toată încăperea de până aci tăcută.  — Bună-seara, Mie, tu ești?  Ce faci, fata tatei?  Ai petrecut bine azi?  — Foarte bine, tată — și după ce a luat seama bine la el: ești trist ori îmi pare?  — De loc, fata mea; ia, mă tot gîndeam să ies la stîni, să văd cum stau turmele, căci Simu îmi spusese al-altă-eri că s-au îmbolnăvit cîte-va oi și când cineva se gândește, pare că e trist.  — Uite și e vin de la stîni, tată, am asistat la mulsul oilor, ah, ce frumos era!  și cât m-am plimbat, am adunat flori de munte; privește ce frumos buchet ți-am adus, știind că-ți plac mult florile; poftim ia miroase-le că-s dătătoare de sănătate.  — Iți mulțumesc, să trăești.  Sunt frumoase, ce e drept, dar tu le întreci pe toate pînă acum.  Fata observă că părintele ei era gânditor și vru să-i risipească gândurile triste, de aceia lo doo scaune, căci în salon se obicinuesc scaunele și în Macedonia, le apropie unul lîngă altul și zise cu drăgălășie:  — Vreau să șezi lângă mine, tată, să-ți povestesc ce frumuseți am văzut prin pădure, lîngă stînele noastre, unde muritorul s-ar crede că e în apropierea raiului.  Căci în adevăr, ce poate fi mai drag de cât să stai un ceas cu privirea în zarea Peristerei, când zefirul adie blînd și-ți aduce parfumul atîtor flori, prin care se simte puternicul miros de brad și de molift: să auzi clopotele de la grumazii taurilor cum se amestecă cu trilurile privighetorilor în de seară; să privești la sborul vulturilor, cum fac rotocoale molcume de-asupra capetelor păstorilor noștri și pe uriașul Bucuvala, cum îi ia Ia semn; ori dincolo de cheatra-l Ghiorgu, cum se pierde în desișul codrului un cîrd de ciute.  Iar de îndată, ce luceafărul serei se arătă pe cer, cum încep liliecii să iasă din ascunzătorile lor și-n dansuri fantastice, cum spintecă umbrele serei, care se îngroașe din ce în ce, pe când licuricii pe jos fac să licărească printre ierburi milioane de lumini, apărînd și dispărînd cu clipita.  Oh, e nu sunt în stare să-ți zugrăvesc nici a mia parte din podoabele firei, cu cari sunt înzestrate locurile noastre. . .  Ce să-ți spun, tată, e un adevărat rai — e nu-mi pot închipui mai frumos, mai sublim, raiul ca împrejurimile Peristerei noastre, de care nu te poți sătura și rămîi fermecat, extaziat, în admirațiune mută pentru splendorile firei bine-cuvîntate.  Acum pricepi de ce am întârziat atîta.  Oh, de nu m-ași fi gândit că trebue să vin acasă, ași fi rămas să mă îngîn cu stelele, cari îmi par mie mai scânteietoare, mai vioae sub cerul Peristerei noastre.  Privește într-acolo, nu este așa că sunt alt-fel de cum le-am văzut din Bitolia? . . .  Parcă zîmbesc, nu știu cum. . .  Lala asculta, transportat de povestirea Miei.  Toate aceste câte i le spuse ea, le văzuse si el în tot-dauna, dar cum se făcuse că până a nu i le picta Mia, el nu putuse observa nimic altceva de cât turmele oilor, cirezile și pe ciobani.  Sufletul lui nu simțise poezia firei, precum o simția Mia, înaintea căreia viețuiau nu numai animalele, ci și florile și frunzele, apele și stelele.  — Cu alte cuvinte îți place mult la noi; nu ți-i dor de loc de oraș?  — Oh, nu se poate schimba așa de ușor raiul cu un oraș, tată!  Florile și iarba munților noștri, cîntul păsărelelor, murmurul apei de isvor, adierea zefirilor cu nimic nu se pot asemăna.  Locurile noastre sunt o grădină bine cuvîntată, dăruită de Dumneze bieților Armîni.  Lala avu o tresărire.  Mia se făcu că nu bagă de seamă și contino:  — Cînd aud cîntecul păstorilor noștri, cum își doinesc armînește, cînd îi văd horind și însoțind hora lor cu cuvintele:  Narga, narga, gione 'n cor,  Fiu de Domn, fiu de Domn,  Că se 'nalță pulberea  Fiu de Domn, fiu de Domn!  simt o bucurie nespusă și-mi zic: ce bine c-am mântuit cu școala, unde nu-mi era dat să simt adevărata fericire!  Ce dulce, ce poetică e viața Armînilor noștri!  — Armînii noștri, ai zis tu? !  zise Lala stă-pînindu-și emoțiunea.  — Ai noștri, dar ai cui să fie, tată?  Nu suntem și noi Armîni?  Ce are a face că păstorii noștri sunt Fărșeroți și noi Grămosteni?  — Taci, taci, să nu te audă cineva.  — Cum să nu m-audă cineva?  Nu te înțeleg de ce îmi zici să tac! . . .  Am rostit ceva de care ar trebui să roșesc?  Iți cer ertare, dacă am greșit.  — Ce ai zis, altă-dată să nu mai spui; de aceia, te iert, fată ageamie ce ești.  — Dar fă-mă să înțeleg ce rău am zis?  — Nu vroi să-mi mai amintesc ce ai zis și nici că-ți permit să mă mai întrebi; ai înțeles?  Bătrînul devenise galben la față; de ar fi auzit din gura vre-unei străine ceia-ce auzise din gura fiicei sale, era în stare să devie un criminal; ar fi înăbușit cuvintele în peptul aceleia, ce îndrăznea să apoteozeze în fața lui viața Armînilor.  Ea să-i afirme că e Armână!  Mia după un moment de gîndire, relo cu glasul tremurător:  — Dragă tată, vroiu să știu cu ce te-am putut supăra atât de mult?  Ce ți-am făcut să mă cerți?  Nici-odată n-ai fost așa de aspru cu mine.  Spune-mi, te conjur pe ce ai mai scump și-ți făgăduesc să fiu pe viitor înțeleaptă, să te ascult.  Haide, nu mă fă să plîng, din veselă ce eram.  Cuvintele ei, stăruința aceasta, Lala le-a luat drept căință din partea fiicei sale și că nu prin vre-o intențiune oare-care a apoteozat pe Armâni; de aceia, el se crezu în drept să curme din capul locului răul, ca nu cum-va mai pe urmă să se deprindă cu moravurile lor și să se pomenească cu ea armânizată.  Apucând-o de o mână, o trase spre el și urmă în chip misterios:  — Ai pronunțat niște cuvinte, cari m-au mîhnit mult.  Mia privi la el mirată.  — Dar spune-mi pentru Dumneze , tată, ce am făcut?  — Ai zis că-ți plac Fărșeroții; îți stă frumos ție, Miei lui Lala, să vorbești astfel?  — și aceasta e vre-o crimă oare?  — Ai zis că și tu ești Armână. . .  — Cum m-a făcut mama, ce fel voești să fiu?  Nu cum-va să-mi fie rușine de a-mi zice Armână?  — Mamă-ta și e suntem elini, iar nu Armâni, țipă Lala furios.  Mia din serioasă până aci, de odată isbucni într-un rîs în care se nuanța ironia cea mai crudă:  — Ha, ha, ha!  Ce e? . . .  Ia mai zi odată. . .  De-aceia mi te-ai mîniat atâta pe mine; credeam că-i ceva serios, dar cu părere de rău văd că e prea puțină seriositate în motivul care ți-a pricinuit supărarea.  Erai mai rațional, dacă susțineai că ești un strănepot de ai lui Alexandru Macedon, fie și un scoborîtor din Piru, Regele Epirului; dar elin. . .  o, ho. . .  tată,tată, las-o mai domol, să nu te audă vre un străin?  — Iți bați joc de mine, hai?  — Dar ori cît m-ași sili să te cruț, tată, nu pot. . .  Rîde omu de o prostie și fără voia lui. . .  Auzi d-ta, sunt o criminală, fiind că mi-am zis Armână și te desmint că nu ești elin. . .  Dar mai întîi ai cunoștiință de limba acestor strămoși, cari nici n-au visat că vor avea parte de un urmaș depărtat înrudit cu ei ca broasca cu ușa, care să-i apere cu atîta înverșunare de atacurile unei fiice nevrednice. . .  Oh!  tată, tată, nu știu cărei împrejurări datorim aceasta neînțelegere.  Lala tremura din picioare.  Pe fața lui nu mai rămăsese un pic de sânge.  Scrîșnea din dinți și nu mai era în stare să articuleze un singur cuvînt.  La ori ce se putea aștepta, dar la potopul acela de ironie și sarcasm din partea fiicei sale, nici-odată.  Fu o minune că o fire nervoasă ca a lui a putut să reziste, să nu-l apuce damblaua.  După mai multe minute, limba i se deslegă, și atunci mai mult țipă la ea:  — Smintită ce ești!  E nu sînt Armîn și nu voiu lăsa să fiți nici-odată nici tu, nici mamă-ta.  Ai auzit?  Nu vroi și va fi precum zic e .  — Smintită! . . .  zise Mia, luînd un ton amenințător și ridicîndu-se de pe scaun.  la-ți cuvîntul înapoi, tată, să nu-ți pară rău mai tîrziu.  Nu vrei să fii Armân, însă ești și vei rămîne așa, n-am ce-ți face.  — De-aceia te-am trimis să înveți în Bitolia, să rîzi de mine; de-aceia am cheltuit o avere întreagă cu tine, să-ți bați joc de originea mea. . .  Ah, fată netrebnică ce ești!  Dar nici Mia nu se lăsă— conflictul se iscase pe neașteptate, unul trebuia să cadă învins.  — Imi bat joc de originea ta. . .  e îți apăr originea pe care tu o renegi.  E am învățat o limbă străină, pentru că așa a fost voința ta,.  însă limba mea, care am auzit-o de la mama mea, a fost ținta tuturor sforțărilor mele.  Străinii, pe mîna cărora m-ai dat să mă instruiască în sensul vederilor lor, s-au isbit de mine ca de un scut de oțel, căci știam bine e că toată lumina ce o reflectau asupra mea era falșă, avînd de scop final să mă înstrăineze de mama, care nu-ți seamănă de loc—căci ea e Armînă-moscopolitană, o origine cu mult mai nobilă de cît a ori-cărui alt neam.  A. . .  dacă ai fi fost un străin, știam ce aveam de făcut, eram în stare să mă apăr de insulte, dar îmi ești tată, și nu pot de cît să plîng, plîn-sul neamului pe care tu-l renegi.  și luîndu-și capul în mîni, se porniră din ochii ei mari și frumoși lacrimi fierbinți, cari-i brăzdau fața aprinsă.  — Oh, mamă, mamă, la ce m-ai făcut, îngână ea, cînd își făcuse aparițiunea Maria, care privi uimită din prag când la fiica sa, când la soțul ei.  Apoi precipitîndu-se spre fiică, exclamă:  — Draga mamei, comoara mea, tu plîngi?  Te-o fi certat poate tată-tău!  și întorcîndu-se cu fața spre el, se răsti:  — Pentru ce ai certat-o, omule?  Cu ce ți-a greșit fata să o cerți abia sosită din Bitolia?  și sărutîndu-și odrasla pe frunte, îngînă-dulce:  — Taci, drăguța mamei, nu mai plînge; lasă că mi-o da el socoteală mie de durerea ce ți-a pricinuit. . .  Mia se silea să-și înăbușe plînsul; Lala se plimba furios prin salon de colo până colo.  Mia grăi în fine:  — Să-ți spue tată cu ce i-am greșit, mamă, să mă numească smintită, netrebnică, și câte alte.  Muma, la auzul acestora, păru ca mușcată de un șearpe.  Privi pe Lala amenințătoare:  — Tu mi-ai grațiat fata cu asemenea frumuseți, mă!  — și de ai ști, mamă, pentru ce, contino Mia.  — Pentru ce, dragă?  — Fiind-că i-am zis că sunt Armînă.  Maria îl măsură iar ca o leoaică care-și vede amenințat puiul:  — Nu vorbești prea luminate, atinge-te-ar para focului să te atingă.  Apoi fetei:  — Armână, fata mea, dar ce pustiului vrea d-lui să fim; ia Armâni ca toată lumea.  Or mai fi existând și alte neamuri de oameni, dar aci la noi nu se dovedește.  Lala, de și voia să evite un no conflict cu soția sa, cu care știa el că nu o poate scoate la căpătîiu ușor, fiind o fire austeră, totuși auzind că confirmă cele spuse de Mia, n-a putut să se stăpîneascâ, de aceia strigă furios:  — Tu ești mai nebună ca fiică-ta, vedea-te-ași mai rău să te văd.  — Cum să nu!  făcu Maria cu ironie.  Da ce ți-a făcut fata să te porți cu ea ca un ianicer?  Pentru prostiile tale, pe cari n-am vrut să ți le iau în seamă, nu-ți permit să-mi faci fata smintită, ai auzit?  — Nu vroi să vă mai aud spunând că sunteți Armâne.  E sunt capul vostru și voi trebue să faceți ceia-ce voiu face și voiu zice e .  Nu voiu îngădui ca tocmai voi să-mi știrbiți reputația față de „protipendada” elenismului din Bitolia, unde am interese cu bancherul Danabasi, Economu și alții.  N-am făcut până acum caz, dar de azi înainte o voesc și voi veți trebui să vă supuneți orbește voinței mele: astfel o dictează interesele noastre, interesele, ați înțeles?  Maria, nedând multă atenție cuvintelor soțului ei, îi ripostă:  — Cum ne-a lăsat Dumneze , nu putem să fim alt-fel; ce poftești tu să ne schimbăm sîngele din vine pentru reputația și bunul tău renume de înfocat elin?  — Cu gura ta de scorpie mă vei înebuni, femee rea ce ești. . .  A! . . .  tu ai întors mințile și fetei; acuma înțeleg e . . .  Mia, care până aci ascultase cearta dintre mamă și tată, grăi:  — Ești nedrept, tată, noi nu ți-am cauzat nici o supărare până acum.  — Dar ai citit — fără îndoială — scrisoarea, ce mi-a trimis-o Tuliu prin tatăl să .  Mia plecă ochii în jos și-și șopti:  Hm. . .  aci îi era ținta să ajungă.  Apoi privind pe părintele să drept în ochi, răspunse cu seninătate:  — E da, știam ce ți-a scris Tuliu, nu voiu fi nici odată în stare să te mint.  — și ce ai de zis în privința acestei afaceri?  — Că mi-i drag Tuliu și când mi-o veni ceasul, l-oiu lua de bărbat cu voia ta și a mamei, să vă dea Dumneze zile.  Maria, care fusese atentă la acest interogator, isbucni:  — Foarte frumos, draga mea.  Tuliu e un voinic de frunte și cel mai frumos din satul nostru.  Lala scrîșni din dinți.  Credea că va înebuni.  O zi întreagă de sbucium îl enervase la culme.  Grăi tremurând:  A. . .  v-ați făcut planul, lua-v-ar dracu să vă ia. . .  Dar vom vedea a cui voe se va face.  Veți auzi voi, nesocotitelor, cum voiu drege e pe Tuliu și pe chendra al vostru.  și eșind pe ușă afară ca o furtună, strigă:  — La Simu, Lala, chiar de mi-ar cere în schimb și întreaga avere, trebue să mă scap de Fărșeroți, cari tind să-mi strice casa.  IV  Mama și fiica n-au putut înțelege rostul cuvintelor din urmă ale lui Lala, care le părăsise în culmea furiei sale.  Rămase singure, fata contino a se jelui masei:  — Dacă m-ar fi dojenit un străin, fiind-că mi-am zis Armână, nu m-ar fi durut, dar să mă insulte tata, vezi asta mă doare, dragă mamă.  Mia era adînc mîhnită în suflet, în urma scenei petrecute între ea și tatăl ei.  Maria căutâ să o liniștească și s-a silit să o convingă să nu ia în seamă dojenele tatălui să , că așa e el, că numai ea știe ce îndură adese-ori din cauza grecomanilor, cari i-au întors mințile.  — În totdeauna mă ceartă, maică, că nu știu să vorbesc grecește, ca și cum fără asta n-ar putea trăi lumea.  Față cu arătările mă-sei.  Mia suspină cu durere și reflectând serios, zise:  — O sărmanul tată, el nu-i de vină, ci după cum ai spus tu, mamă, acei ce i-au întors mințile. . .  — Firește că așa e, de aceia n-are ochi pentru aromânime, adaogă Maria.  — și de s-ar găsi picior de grec în satul nostru, n-ași avea de zis nimic; dar așa stau și mă gîndesc, cum au ajuns lucrurile aci în cât frați cu frați să se sfîșie ca lupii. . .  L-ai auzit ce-a zis, când a eșit pe ușă afară: vă voiu drege e pe Tuliu și pe chendra al vostru. . .  Oare să n-aibă vr-un gînd ră mamă? ! . . .  — Bine zici, copila mea; e am uitat de vorba asta; de aceia merg să-l caut, să-i aflu intențiunea.  Mai știi ce se poate întâmpla!  Tu rămîi liniștită, să nu duci nici o grijă; pe toate le voiu pune e la cale în cât să rămîi mulțumită.  — Bine, mamă, bine; du-te de-l îmbunează, cum te-ai pricepe tu mai bine; iar e voiu aștepta vești bune de la tine.  Maria eși, cu tot amurgul, care se lăsase peste satul liniștit; știa ea unde-și poate găsi bărbatul pe o așa vreme.  Mia căzu pe gînduri.  În jurul ei o tăcere de cripdă.  Luna inunda cu un torent de raze salonul tăcut prin cele patru ferestre.  Dînsă rămăsese nemișcată pe acelaș scaun, cu privirile lăsate în jos, cu mînele cruce pe pept, și cu mintea căutînd să străbată întunericul, ce o înconjura— întunericul din suflet și nici de cum al serei acelei fermecătoare, căci în salon era lumină, o lumină argintie, fantastică, din basme, prielnică a da gîndirilor viață.  Primul punct la care se opri Mia fu întrebarea părintelui ei privitoare la scrisoarea lui Tuliu și ura cu care el pronunțase acest nume atât de drag ei, motiv ce o făcea să tresară.  Sermane Tuliu, i se adresa fata cu gândul; cum se potrivește iubirea ta, ce o hrănești în suflet pentru mine și toți ai mei, cu ura ce ți-o poartă tata ție și familiei tale!  și de ce ura asta?  Pentru că i-a intrat în cap că e grec. . .  Ce vrea să știe el de revolta ce m-a cuprins, când l-am auzit zicându-mi: sunt „elin” și trebue să faceți cea ce vroi e ! Vai, ce pacoste a intrat în casa noastră!  De ar fi însă numai atât!  Ii pasă tatei că Tuliu e alesul inimei mele și că n-ași primi cu nici un chip să mă mărit cu un altul?  Dar cine știe, dacă de azi înainte voiu mai putea să-i văd vre-odată.  Cine știe! . . .  Tata e înverșunat râ , de cînd cu scrisoarea lui.  Oh, Tuliu, ce bine era să nu ne mai fi cunoscut!  Ochii fetei se umeziră de lacrămi arzătoare, cari îi brăzdau fața, dar ea nu le mai ștergea urma și-i picurau pe mîni, cari și le împreunase a desnădejde.  Era atît de singură acum, în cît putea să-și dea frî liber durerei și curs lacrimelor.  Într-un așa moment de restriște-i defilară prin minte zilele pline de farmec de odinioară, cînd se întîlnea cu Tuliu în casa Eugeniei, Domnicăi și a Vasilichiei, verele lui după mamă, cari locuiau în Eximezar a Bitoliei, unde în fiecare Duminecă și sărbătoare discutau cu entusiazm asupra multor chestiuni de ordin politic național și unde se înălța templul unui tineret entuziast, înarmat cu știința și lumina adevărului, arme prin cari urma această tînără societate, mărită cu timpul, să dea asalt la tot ce era șubred, ruginit și pestilențial de microbii inoculați în inimele și conștiințele acelor bătrîni, ce urmau să sfîrșească în întuneric, bolnavi sufletește, fără speranță de lecuire, fără conștiință asupra adevăratei lor origini, rene-gîndu-și limba, moravurile și datinele străbune, perzîndu-se în rîndurile acelor rătăciți trădători de neam, cari ridică cu milioanele lor fortărețe inexpugnabile inamicului Armînului.  Se duceau bătrînii aceștia îndărătnici, dar pe urmele lor se ridica tinerimea instruită în școa-lele i-omîne, care vedea lumea și o înțelegea alt-fel de cum o văzuse bătrînii.  Din rîndurile acestei tinerimi făceau parte Tuliu și Mia.  Conform principiilor și vederilor d-lui Lala, Mia fusese instruită la școala centrală greacă de fete din Bitolia; cum însă amicele ei, verele lui Tuliu, învățau la școala romînă, împreună cu multe alte fete de mari comercianți și industriași romîni, și ea singură la școala greacă cu fetele cîtor-va renegați, se simțise parcă înstrăinată de sanctuarul familiei, în societate, acolo în casa lui Marcu Pambuccilu, tatăl verelor lui Tuliu, unde se vorbea romînește și acest fapt îi dete o mulțime de cauze de cercetat.  In casa mame-sei nu pomenise altă limbă de cît pe cea armînă.  În Magarova ființà și o școală romînă de fete, însă tatăl ei n-a voit cu nici un chip să facă pe voia Măriei și a dat-o la școala greacă și tot așa la Bitolia.  Fiind în contact zilnic cu verele lui Tuliu, cum și cu acest inimos Fărșerot, ea a avut prilejul să se desfăteze în graiul romînesc cult și din zi în zi ciuda Miei creștea împotriva părintelui ei, că de ce a înstrăinat-o de ai săi și ambiția-i creștea de a pătrunde taina purtărei lui, cum și setea de a gusta dulceața graiului romîn în operile bardului de la Mircești și ale acelui profet-poet, care a cîntat „Fata din Cavaia” și „Florile Bosforului”.  Intr-o ședință Tuliu a citit membrilor adună-rei o descriere a sa despre emigrarea periodică a Armînilor de la munte la cîmpie iarna, și vice-versa în primă-vară.  Tuliu tratase acest subiect ca să atragă luarea aminte a auditorului asupra vieței poetice a Armînului, invidiată de cele-l-alte naționalități conlocuitoare în Macedonia.  Mia, care n-avusese încă fericirea să vadă scena emigrărei, rămase fascinată.  Iși aducea rînd pe rînd aminte de toate pasajiile dizertației lui Tuliu și viața Romînilor îi părea din ce în ce mai frumoasă, mai interesantă din toate punctele de vedere.  Ce n-ar fi dat ea să se fi văzut în grupul acelor fete de Armîni, după cum i le descrisese Tuliu, îmbrăcate în portul lor pitoresc și cu tot ce aveau mai scump în lăzi, asemenea și flăcăii și nevestele, și bărbații, și bătrînii, sărbătorind reînvierea firei în timp de 2—3 săptămîni între defileurile munților și pădurilor virgine ale Pindului, plecînd din „Vlaho-Iani pentru ca să ajungă la Samarina.  Vedea par-că în fața ei acea familie mare, nestăpânită de nici o patimă, bucurîndu-se de cea mai perfectă sănătate, făcînd popasul lung pe pajiștele verzi; auzea cavalele ciobanilor, vedea în jurul lor încingîndu-se o horă, distingea printre cîntece doinele lor tînguioase, apoi clopotele de la grumazii taurilor dînd de veste că Celnicul (patriarhul tribului) a dat ordinul plecărei și în grabă bărbații, încărcând lucrurile lor, pentru a mai înainta încă doo ore pînă la ultimul popas al zilei.  Iși mai aducea aminte de cîte-va părți din dizertația lui Tuliu, prin care povestea că, trei sute pînă la patru sute familii luau masa la o laltă pe pajiștea vre-unui luminiș de codru, cum pe fețele tuturora se putea ceti veselia și dorul, ce mîna pe fiecare de a-și regăsi casa, de care se înstrăinase șease luni de zile.  Simțea farmecul acestei vieți poetice, care înviorează sufletul Romînului, cum nu se mai întîmplă la nici un alt popor din lume în zilele noastre; știa că și ea face parte din marea lor familie, și fiind-că se vedea vecinic înstrăinată de ai săi, o făcea să simtă un dor nețărmurit, o dragoste de Armînii săi, de care nu-și putea da seamă. . .  O, de-ar fi fost ea o Jeanne d-Arc, să apară în fruntea lor, să-i electrizeze pe toți prin cuvinte înflăcărate de îmbărbătare, să-i facă să simtă și ei superioritatea rasei lor, să-și revendice un drept sfânt, că lor li se cuvine prioritatea în toate, că ei sunt descendenții legionarilor lui Paul Emiliu, cari au cucerit Corintul, că ei sunt plămădiți din aluatul vitejiei și al virtuței, în fine, că ei sunt nobili prin sînge.  știindu-se crescută în instituțiuni, cari au de obiect distrugerea a tot ce nu e elin, si cu deosebire armîn, nu știu ce ură simți în acel moment împotriva a tot, ce era străin într-însa, îi venea să se sfîșie, să se nimicească.  Bucuros ar fi vrut să uite tot ce învățase, de aceia se forță din răsputeri să se folosească de împrejurare: rugă pe Tuliu s-o inițieze în limba maternă, să-i fie profesor, și fiind-că nimic nu i se opunea să fie stăpînă pe situație, ceru să-i împrumute din operile scriitorilor noștri de seamă.  Tuliu se simțea din cale afară fericit și nu mai știa de dragul ei văzîndu-i setea, ce o manifesta de a se împărtăși de tot ce se publică în romînește, de a fi în curent cu toată mișcarea intelectuală din Romînia.  Verele lui Tuliu o supranumiseră Armîna și aveau dreptate, căci ea simțea astfel.  și totuși, în fața profesoarelor și colegelor de clasă Mia trebuia să-și înăbușe acest sentiment, să fie cu băgare de seamă, să nu scape vre-un cuvânt românesc, căci s-ar fi expus rîsului și umilinței.  Care dintre fiicele Românilor ce primeau instrucțiunea greacă, ar fi îndrăznit să-și afirme naționalitatea?  Se fereau negreșit, să vorbească în românește.  Era înființat un fel de serviciu de spionaj, al cărui personal se recruta dintre eleve, cu scop de a urmări în meditații sau pe stradă pe acele din colegele lor, cari erau amice intime, să le surprindă, dacă nu cum-va vorbesc limba armînă, cu care se îndeletnicesc părinții lor și în cazul cînd erau prinse, erau denunțate corpului didactic, care le micșora nota la purtare și cu siguranță erau lăsate repetente.  Toate le putuse suferi Mia, dar să-și ascundă originea, asta i-a fost peste fire.  La întrebarea profesoarei de istorie, pe care a făcut-o elevelor, din cine se trag, cum se chiamă strămoșii lor, pe cînd toate cele-l-alte au răspuns cu jumătate gură — că strămoșii lor sunt elini — Mia singură- și-a afirmat cu mândrie naționalitatea și a răspuns cu multă siguranță:  „După tată fac parte din tribul grămostean, după mamă din cel moscopolit, cari triburi își au începutul în vechea și nobila familie romană.  Astă-zi e sunt „armînă”, doamnă.  Profesoara strîmbă din nas; nu se aștepta la o afirmațiune atît de îndrăsneață în chestiuunea naționalităței, din partea Miei în fața clasei.  Colegele ei o măsurară de sus pînă jos cu o curiozitate ciudată.  De aci încolo rămase „armâna” clasei.  Dar pentru prima oară această calitate etnică apărea în lumea aceia tânără și începuse a forma obiectul discuțiunilor corpului didactic.  Ideia aceasta era menită să lumineze multe conștiințe.  Un singur cuvînt, „armîna”, cuprindea mare înțeles. . .  Era ca și cum o noo doctrină venea să se răspîndească, care amenința din temelie organisația veche, la baza căreia nu se putea găsi de cît fraudă, minciună și întuneric, așezămînt, care a dăinuit nesupărat de nimeni și neluat în seamă pînă în epoca renașterei Armînilor, cînd nici ei nu bănuiau ce li se prepară, cînd nici protivnicii nu-și puteau închipui că se vor trezi așa de curînd din somnul letargic.  „Armîna”, mîndră de originea ei, n-a vroit să mai dea nici o lămurire colegelor sale, că de ce s-a purtat așa de „obraznic” cu profesoara, dar continua cu multă plăcere prelegerile și conferințele sărbătorile și duminicile în societatea Eugeniei, Domnicăi, Vasilichiei și a lui Tuliu.  In niște astfel de împrejurări amiciția din inima ei pentru Fărșerotul Tuliu, pe nesimțite fu substituită printr-o iubire din acele mute, mistice, pentru care nu există grai să fie mărturisită.  De la poartă cînd era întâmpinată cu drag de amicele ei, primul cuvînt al Miei era:  — Tuliu e aci?  și dacă i se răspundea negativ, cu gre își ascundea întristarea.  Să fi bănuit ceva verele lui Tuliu — cine știe?  În lipsa lui, într-o zi ele au cetit Miei una din poeziile cele mai recente, scrisă de Tuliu într-un caet, care se cunoștea a fi cea mai noo producțiune poetică după data și locul ce ocupa.  Purta ca titlu Zîna Pcristerei.  Mia citi:  Peristera, stîncă 'naltă,  Cînd te văd inima-mi saltă,  Mă-nfior de al tău dor  și de dragul tău e mor.  O pădure-i lîngă tine,  Unde draga vieți-mi vine —  Zîna codrilor frumoasă:  Cu privirea-i luminoasă  Luminează geana ta  și adînca valea ta.  Cînd îmi cîntă ea sub plop,  Toată jalea mea o-ngrop;  Cînd îmi cîntă lîng' isvor,  S-o răpesc m-apuc-un dor;  și cînd glasul și-l ridică,  Frunza-n codru se despică;  și de-mi cîntă sub o plută  Mă ia dor de lumea tută.  Emoțiunea ce-i produse această poezie se ceti pe fața ei.  Rămase surprinsă.  La cine face aluzie, se gîndi ea. . .  Plecă ochii în jos, căci i se părea că fiecare literă îi șoptește:  Tu ești zîna pe care o cîntă Tuliu.  In acel moment avu un zîmbet fericit pentru fete, iar pentru Tuliu un cuvînt de admirațiune.  — O să-l rugăm — ziseră ele — să ne arate noo cine-i zîna lui și într-adevăr fetele nu întîrziară să afle din gura lui Tuliu, cine e zîna.  Acum ele știau și comunicarea lor provocă o explosie de veselie între amice.  Mia le strîngea de mînă, le apăsa la sîn și le ruga să nu mai vorbească de asta.  Pudoarea ei feciorelnică o făcea să fie timidă în fața ne-cunoscutului și apoi austeritatea moravurilor nu permite vîrstelor tinere a se îndeletnici cu asemenea glume.  Era destul atît că Mia și Tuliu privindu-se de aci încolo în ochi, își ceteau în gînd, era destul că fetele știau că amîndoi se iubesc, de și nu și-au mărturisit-o.  Această stare de lucruri a durat pînă ce Tuliu a obținut catedra, apoi se hotărî să vor-bească unchiului său în ce-l privea viitorul.  D.  M. . .  l-a ascultat și după ce s-a informat de starea lucrurilor, hotărî ca soția sa să pregătească pe Mia de intențiunea lui Tuliu, iar el își lua sarcina să comunice lui moș chendra, căruia urma să-i dea misiunea să aducă la cunoștiința lui Lala decizia luată.  astfel au mers lucrurile: Moș chendra a primit într-un plic doo scrisori: una a lui Tuliu, cu care s-a îndrumat la d.  Lala și alta a d-lui M.  către chendra, prin care îl încunoștiința de cele descrise mai sus.  Mia cunoștea conținutul scrisoarei lui Tuliu către părintelui său.  El o scrisese cu consimțimîntul ei și apoi pornise în sat.  La toate aceste se gîndea Mia și atitudinea părintelui ei o aducea la disperare.  Ea încă nici nu știa de modul purtărei tatălui ei față de venerabilul bătrîn.  Ar fi murit de rușine, de ar fi știut una ca asta.  Apoteozînd viața păstorilor romîni, dînsa a țintit să lămurească o situațiune, care apăsa orizontul vederilor sale, ca și cum ar fi stat grămădiți niște nori groși și negri, prevestitori de furtună.  Pe acești nori ea a căutat să-i risipească, să răsară pe urma lor soarele speranței, dar vremea trecea și furtuna tot mai aprigă devenea și ea se simțea ca apucată de niște valuri furioase, împotriva cărora trebuia să lupte, să fie vitează.  La aceasta s-a gîndit, cînd vru să-și șteargă urma lacrimilor cu batista.  Dar de o dată Mia tresări.  I se păru că cineva e la ușă.  Sări de pe scaun și fixă umbra, care apăruse în pragul ușei.  Nu se înșelase, era cineva, dar nu putea să-l distingă, căci într-acolo era întuneric.  Cînd fu lîngă umbră, ea-i pronunță numele mai mult în șoapte:  — Mie dragă, tu aci singură plîngi?  Deși în șoapte făcută această întrebare, Mia a recunoscut pe cel ce-i vorbise.  Răspunse tre-murînd de emoțiune:  — Tuliu!  Tu ești, scumpul me Tuliu, ori mă înșeală ochii?  — E sunt, e , dulcea mea Mie!  Dînsa se precipită în brațele lui și mai de dor, mai de spaimă, lăsase capul ei pe umărul voinicului, ce o strîngea cu căldură la piept și-i săruta cînd obrajii, cînd pleoapele, fruntea sau părul, cum nimerea.  Mia, după ce se reculese, grăi:  — Dumnezeule mare, cum ai ajuns pînă aci?  Nu te-ai gîndit ce poți păți de la tata?  O, tu nu-l cunoști ce aspru e și ce ar fi în stare să-ți facă, Tuliu!  Uite cum tremur de frică!  — Iubirea ce nutresc pentru tine nu știe ce e frica.  Trimisesem pe tata cu scrisoarea pînă ]a d.  Lala, după cum ne înțelesesem, să aranjeze ei lucrurile cu privire la viitorul nostru.  Părintele me mi-a povestit cu inima strînsă de durere cum l-a gonit din casă ca pe un cerșetor.  De aceia, mi-am luat inima în dinți să înfrunt ori-ce primejdie, numai să ajung pînă la tine, Mie, să ne înțelegem, am suit scările, am ajuns pînă aci, fără ca nimeni să mă oprească în cale sau să mi se opue.  Se vede, Dumneze cunoscînd ce dormămistue pentru tine, a pus la cale lucrurile ca întîlnirea noastră să nu fie turburată de nimic și de nimeni.  ți-era dor de mine, dragă Mie?  Mia, adînc mișcată de cele ce auzise din gura tînărului Fărșerot despre cele întîmplate între moș chendra și tatăl ei, rămase locului mai mult amețită și răspunse cu capul plecat:  — De dor mă întrebi, voinice!  Ah!  dar e cuvînt să exprime dorul me ?  — Ce frumos ai grăit, suflete iubit, și ce dragă ți-e privirea în acest moment. . .  și mă mai întrebi cum de am înfruntat primejdia ajungînd până la tine.  Oh, ce preț ar mai avea viața departe de tine?  — Fermecătoare cuvinte, voinice, dar să nu uităm împrejurările, grăi Mia clătinînd ușor din cap.  — și anume cari, Mie?  Spune-mi-le dragă, mă simt destul de puternic să pot birui ori-ce piedică.  — O piedică foarte mare, Tuliu.  — De d.  Lala vrei să zici?  — Ei da; după cele ce mi-ai spus. . .  — Îi vom ruga amîndoi ca pe un Dumneze și am speranța și credința c-o să ne bine-cuvînteze.  Ii vom mărturisi iubirea noastră, ce ne leagă și un părinte are inimă bună pentru odrasla lui.  Dar Mia căuta să-i atragă luarea aminte:  — Iubirea ce o nutrești pentru mine te face să vezi toate lucrurile în bine, voinice; însă e mă cutremur, cînd mă gîndesc la dînsul; vai, ce s-ar întîmpla, dacă ne-ar găsi pe amîndoi la o laltă pe vremea asta înaintată; el a eșit furios din casă acum un ceas, pentru motive pe cari le vei afla în curînd și nu poate să întîr-zieze mult, trebue să sosească, dragă Tuliu; de aceia grăbește-te a eși neobservat de nimeni, precum ai venit și mîne sau într-o zi potrivită vei veni în persoană la tata, să-i arătăm dorința noastră.  Tinărul, gîndindu-se la primejdia la care o expunea pe Mia, relo:  — Ai dreptate, scumpa mea, mă iartă că ți-am pricinuit cîte-va momente de zbucium sufletesc prin prezența mea neașteptată în casa ta părintească, pe o așa vreme, cînd nu se cuvenea; dar, vezi tu, pentru mine ori-unde și ori-ce primejdie ar fi, numai la gîndul că am să fiu lângă tine, iadul chiar mi s-ar părea paradis.  astfel, intrînd aci, mi-am închipuit că am ajuns în altarul Domnului, unde se cuvine să-mi plec genunchii și să-mi fac rugăciunea cea mai sfîntă.  Cuvintele lui avură darul de a o transporta într-o lume ideală și să uite pentru moment primejdia, ce ar fi amenințat pe Tuliu; de aceia, într-un moment de fericire, cuprinzînd mînile lui într-ale sale, zise:  — Nici o dată pînă acum n-am avut fericirea s-aud din gura-ți asemenea cuvinte, cari m-au mișcat mult.  Se zice că, în împrejurări grele poți cunoaște pe om.  Mai grea împrejurare ca acum, Tuliu, când ași vrea să te rețin, să te știu în apropierea mea și totuși să fiu silită să te depărtez, nu-mi pot închipui.  Ah, să fi fost mama cel puțin lîngă noi, n-am fi avut de ce să ne jenăm.  — Ah. . .  da, draga ta mamă, unde este, întrebă el, rușinat că uitase pînă aci să se intereseze de dînsa.  — și ea este cu tata, cred că are să vie în curînd.  Apoi contino firul întrerupt al vorbirei:  — Tocmai acum am înțeles cît mi-a prețuit învățătura ce mi-ai dat-o.  și mă întreb: avea-voiu parte să-ți ascult în tot-d-auna cuvîntul?  Ah, Tuliu, Tuliu, de ai ști tu cît sufăr din pricina tatei!  Cine știe de va consimți la unirea noastră. . .  — Ii vom hotărî amândoi, dulcea mea Mie.  Nu fi tristă de asta; dar să plec, căci. . .  și tî-nărul Fărșerot, grăbit de a eși și emoționat, a-păsă buzele sale însetate pe fruntea Miei, care, auzind un zgomot de pași precipitați pe scări, se retrase cu spaimă în interiorul salonului.  Lala, care fusese informat de vecinul său Tașcu Pișca, cum că fiuL lui chendra se dusese acasă la el, deși la început n-a viut să creadă cu nici un chip, dar la urmă convingîndu-l și alți inși, cari văzuseră pe Tuliu, se năpusti ca o fiară spre locuința sa, intră într-o cameră de jos, unde păstra armele, lo din cui un cubur ) și cu el amenințător, apăru în pragul salonului.  -A, Fărșerot ticălos — țipă el — urmărind pe Tuliu.  Aci te găsesc, cîne spurcat. . .  Ce cauți în casa mea pe vremea asta, hoțiile, ai venit să-mi necinstești casa mizerabile?  Tuliu, înțelegînd intențiunea lui Lala, cît ai clipi din gene, încleșâ mîna pe țeava armei, și ridicînd brațul sus, Lala lămase aproape dezarmat, nefiind în stare să mai facă nici o mișcare.  În zadar smunci el arma, căci Tuliu îl fixase locului, așa în cît acțiunea lui Lala fiindu-i paralizată de puterea voinicului, tatăl Miei gîfîia și se forța să se scape de Tuliu, fără să poată isbuti însă.  Mia, care era martoră la această scenă înfiorătoare, își dete seama de pericolul, ce amenința pe Tuliu, de aceia veni în mijlocul lor.  Mai întîi încercă să lămurească pe tatăl ei asupra intențiunilor curate ale luî Tuliu:  — Cea dintîi trebue să cad e , tată, de glonțul armei tale, apoi Tuliu. . .  Haide lovește. . .  — și pe tine, șearpe înveninat, însă întîi trebue să piară acest mizerabil, care îmi necinstește casa, zise el înecat și scrîșnind din dinți, pe cînd se lupta încă cu Tuliu.  Mia, auzind acestea, apucă la rîndul ei arma de pat și cu iuțeală de neînchipuit, o smulse din mîna amîndorora, se apropie de fereastră, și înainte de a o asvîrli, dojenind cu plivirea pe tatăl ei, grăi;  — Dacă Tuliu ți-ar fi necinstit casa, e l-ași fi ucis înainte de a te hotărî tu la așa ceva; dar cum nimeni nu hrănește asemeni gînduri necurate, la dracu să se ducă această armă.  Tuliu, care se cutremurase, cînd auzi pe Lala că voia să ucidă pe Mia, văzîndu-l dezarmat, îl lăsa liber și cu glasul lui de bronz, făcu să răsune încăperea:  — Așa ți-i vorba, d-le Lala, ai venit cu gîndul să ne ucizi. . .  Ei bine, ori ce plată cu răsplată!  Ai necinstit pe tata, dar te-am iertat pentru iubirea, ce o nutresc fiicei tale; acum însă, cînd ești un criminal, te vom judeca ca pe atare.  Dar înainte de a lua o hotărîre definitivă, îți dau timp de cîte-va minute: ori te pocăești de crima, ce ai voit să o săvârșești, și ne dai consimțimîntul tău de a ne însoți și să trăim cu bine; ori preferi răzbunarea Fărșeroților!  Lala, în inima căruia clocotea ura în contra a tot ce era Armîn, nu răspunse de cît:  — Nici-odată!  Lasă ne Vom socoti noi în curînd.  Ori e , ori voi. . .  In zadar Mia se sili să-l înduplece prin lacrimi, puterea rătăcirei covîrșise pe aceia a sentimentului de tată.  Tuliu, părăsind casa lui Lala, grăi către Mia:  — Curaj și fii vitează precum ți-i sufletul curat, o, fiică a lui Lala!  Părintele tău ne-a deschis ochii și ne-a declarat războiu, pe care trebue să-l primim.  Războiul acesta se va întinde din casa asta mai departe, pentru că motivul lui e o chestie socială; vai de vrăjmașii acestei cause!  D.  Lala e fruntea inamicului nostru.  Ero va fi acela, care-l va îngenunchia.  Aceste zise, Tuliu se perdu din fața lui Lala, după ce a înfășurat cu privirea-i duioasă pe Mia, zdrobită de atîtea emoțiuni.  PARTEA A DOUA  I  In partea de miază-zi a Magarovei, într-un luminiș de codru, în cuprins de cîte-va hectare, erau instalate stînile d-lui Lala, unde un popor întreg format din ciobanii turmelor alcătuiau o lume a parte, cu datinile, moravurile și ocupațiunile lor.  Printre acești ciobani, toți din tribul fărșerot, cunoaștem din treacăt pe Simu Birina grămosteanul și pe uriașul Bucuvala, dar mai erau aci tot atît de vrednici de luat în seamă frații Gușu și Tega șcreta, niște vînători, ce luau pasărea din sbor, Coli Ghiza, spaima bandiților, Gara Petra și Vlaho Dima, frații lanula, oameni cu bune cunoștințe de carte, un fel de magistrii ai poporului, și încă vre-o dece voinici, aceștia din urma mai tineri și neînsurați.  Stînele acestea erau împrejmuite cu țăruși bătuți în pămînt, împletiți cu nuele de sălcii.  Distanță de cîți-va metri șerpuește părîul cristalin al Peristerei, printre blocuri de stînci eratice, prăbușite aci în neregulă din vremea potopului, spun locuitorii, și a căror vedere te înfioară prin măreția lor sublimă.  Unele sunt negre, și mușchiul crescut în scobiturile lor le schimbă posomorîrea eternă, altele sunt arămii, pe alocurea crăpate, și poartă pe spate o altă stîncă uriașă, fixată de cea din josul ei numai într-un punct, amenințînd văzduhul cu înălțimea ei și inspirînd fiori de moarte acelui, ce urmează să stiăbată aceste locuri pentru a trece în sat.  In spatele stînilor se înalță pinii și brazii — streji eterne și neadormite, printre cari se zărește o potecuță șerpuitoare, ce se perde în codru  Stînele astfel situate, formează în fața un fel de agora, (piață) unde la intrarea fie-căreia e o colibă, în care locuește cel ce răspunde de vitele, ce se adăpostesc noaptea înăuntru, cu cînii cei mari și flocoși, unii albi ca neaua, alții negri ca cărbunele, mulți cu pete și stele în frunte, alții cu urechile și cozile crestate, tovarășii lor nedespărțiți.  Iși cunoaște fiecare porecla, ce o poartă.  Bucuvala are pe Bella, cel mai levent și mai aprig din ceata cînilor, de groaza cărora nu se zărește țipenie de om necunoscut prin apropierea stînilor.  Frații șcreta au pe Musa, Coli Ghiza are pe Maleo, poreclit așa după numele banditului pe care l-a răpus, în urma răpirei fratelui său de 16 ani de cătra numitul bandit.  și mai sunt cățelele: Heavra (frigurile), Rofia (fulgerul), Lamnia (scorpia), Ponda (pustia), Făr-șeroata, Grămosteana.  Era spre asfințit și în fața stînelor secunzii aprinsese focurile și atîrnase căldările cu apă pentru facerea băcărdanului (mămăligei) de cîrligele fixate în partea de sus de trei țăruși bătuți în pămînt în sens oblic spre a se uni la căpătîie, unde erau legați cu curele de tei afumate și întărite de vechime, formînd un fel de piramidă.  Sosirea timpului mesei pentru cei mari, cari erau ocupați încă cu mulsul oilor, determina o mare activitate printre cei însărcinați cu preparatul bucatelor.  Se vedea aci unul amestecînd mălaiul cu făcăletele, dincolo altul apucînd căldarea cu o otreapă și răsturnînd-o pe călpitor, un fel de scîndură lată și rotundă, fără picioare, care servea de masă, apoi așezînd la distanțe linguri respectabile și în străchini mari turnînd laptele, ce aburia, desfăcînd strecurătorile cu urda cea proaspătă și dulceagă încă, tăind felii de brînză, așezînd cîte un cățel de usturoiu în dreptul fie-căruia, deschizînd solnițele și punînd la îndemîna celor mari piperul, buclița (plosca) cu apă și tot ce necesita la masă, ca să nu se mai scoale nimeni de la locul lui o-dată așezați.  In timpul mesei nici un grai.  Odată ce Bucuvala își făcea seninul crucei era imitat de toți și în urma gurile nu mai aveau vreme de vorbit.  „Nu e bună vorba în timpul mesei, trebue respectată masă”, a zis odată cel mai în vîrstă și s-a respectat cuvîntu-i pentru totdeauna.  și dacă vre-un cîne se obrăznicea să supere pe vre-unul, atunci cînd mîncau arunca pe tăcute cu piatra în el, sau îl lovea cu vîrf și îndesat fără să zică o vorbă, care ar fi fost contra obiceiului acestei republici în miniatură și liniștea nu era întreruptă de cît de schelălăiturile cînelui, ce se depărta rușinos pe după stîni.  După ce sfârșeau cu masa — lucru ce se anunța iarăși prin semnul crucei, atunci începeau să vorbească doi cîte doi mai mult pentru a fi auziți numai între dînșii, ori se amesteca și al treilea în vorbă și atunci discuțiunea devenea mai animată.  Subiectele de vorbă variau între vîrste: cei maturi se întrețineau asupra vre-unei noutăți, ce le sosise în ziua aceia din Magarova sau Tîrnova; alții socoteau veniturile, ce vor aduce la toamnă brînzeturile cele pregătite de dînșii.  Flăcăii vorbeau de ciute, de vulturi, de lupi, și de vulpi, cu cari s-a întălnit vre-unul din ei.  După masă, zic, era liber fiecare să vorbească în șoapte sau să vocifereze.  Să nu uităm că taifasul celor în vîrstă se prelungea adese ori pînă în miez de noapte, pe lîngă tradiționalele cafele negre ce le sorbeau cu sete din filigeane mari, după ce făceau să se ridice dinaintea lor rotocoale de fum albăstriu.  Flăcăii aveau grijă să strîngă lucrurile, să le așeze la locul lor, apoi puteau să facă ce-i tăia capul: să repete, pentru nu știu a cîta oară, jocul oinei, dus de dînșii la cea mai ideală perfecțiune printr-un instinct minunat și nici de cum să le trăsnească prin câp vre-odată să se mîndrească cu acest talisman strămoșesc.  Flăcăii erau flăcăi și simțeau nevoia unei gimnastici corporale înainte de a-i birui osteneala și să adoarmă fără grijă.  Dintre toți numai chosta, fiul lui Ianula cel mare,-i plăcea să asculte la conversațiile mai marilor, să spuie și el din cînd în cînd cîte ceva, pînă cînd îl biruia somnul.  Odată pus capul jos și rezemat de vre-un butuc, insul adormea fără să se gîndească că lupul ar îndrăzni să dea tîrcoale stînei, căci unul din atîția, trebuia să rămîie de veghe pentru toți, lucru ce-l făcea fiecare cu plăcere, de oare ce-i venea rîndul odată pe lună.  Această stare de lucruri domnea la stînele d-lui Lala, cînd își făcu aparițiunea Simu Birina, în grupul unde se auzea glasul și rîsul lui Bucuvala, care avea un motiv să rîdă, după cum vom observa, în urma povestirei, ce i-o făcea chosta asupra unui atac, ce l-a avut din partea unor băeți de grecomani în ziua precedentă.  — Bună-seara, voinicilor, grăi Simu la spatele lor, ștergîndu-și nădușeala de pe frunte.  — Fii bun venit între noi, Simu, răspunseră aceștia, poftindu-l să ia loc între dînșii, să le mai spue ce e de no pe la Magarova și Tîr-nova și dacă s-a mai produs vre-o ciocnire între greci și romîni pe unde-va, cari începuseră de un rînd de vreme și se repetau prin biserici și școli.  Simu avea de îndeplinit o misiune printre ciobanii săi.  Lala, eșind furios din casa sa, în urma certei violente ce o avusese cu Mia și Maria, a căutat pe Simu, l-a pus în curent cu scenele petrecute si cum în momente de furie omul nu știe ce face, lui Lala i-a scăpat din gura: „dau o sumă de 10 mii lei aceluia, care m-ar vesti că chendra și Tuliu au fost uciși, pe cînd se încercau să atace stînele”.  Lala s-a ferit să propună direct lui Simu că el să fie executorul, dîndu-i lui rolul de comandant și lăsîndu-i latitudinea să-și recruteze singur oastea, de care avea mare nevoie, gîndin-du-se că se vor presinta împrejurări în chestia luptei dintre ei, „elenii” și vlăhuții, ca să aibă pe ce se sprijini atunci.  Simu era un grămostean sărac la început, însă avea aspirațiuni să ajungă o personalitate marcantă în lumea asta, dar știa el că pentru a parveni,-i necesita aur.  Cei 10 mii de lei promisi de Lala, îi gîdilară simțul auzului.  Vroia să profite de împrejurări.  Trebuia să-și studieze oamenii, să-i sondeze în suflet, să vadă cum simt și ce fel cugetă ei despre chestia națională, apoi desemnîndu-le pe chendra și pe Tuliu ca pe cei mai periculoși societăței, vroia să știe ce vor zice.  Se va găsi vre-unul, care să se ridice împotriva lor, să devie chiar criminal, când binele societătei și averea stăpînului ar reclama-o.  Da, lui Simu Birina, cu conștiința lui dubioasă, nu i se părea ceva grozav, dacă în urma expunerei lui, ar câștiga spiritele și altul ar comite o crimă, după urma căreia s-ar fi îmbogățit.  Mai știa el un lucru: că acel care dă tonul acestei republici e Bucuvala.  Chiar de i-ar fi avut pe toți de partea lui, tot n-ar fi izbutit să facă vre-o ispravă, dacă Bucuvala ar fi fost contra.  Simu se așeză în grupa lui Bucuvala, Coli-Ghiza, a fraților șcreta și lanula.  Iși aprinse țigara, fumă de vr-o cîte-va ori, lo un aer observator asupra stînelor și zise:  — Cum stau lucrurile pe aci, tovarășilor?  N-ați observat ceva particular care să vă atragă luarea aminte, ceva neobicinuit?  Răspunse Coli Ghiza:  — Lucrurile stau nu se poate mai bine, Simu.  Noi n-am putut observa nimic; poate ai d-ta să ne comunici vr-o noutate?  — Da, de aceia am și venit,  Bucuvala, setos de noutăți de altă natură, de lucruri și fapte, cari l-ar fi făcut să rîdă de prostia omenească, fu atent la Simu.  Simu urmă:  — Stăpînul mi-a făcut o destăinuire gravă.  — Gravă?  întrebă Bucuvala.  — Da, scumpe Bucuvala; i s-a scris o scrisoare nesemnată, pe care o bănuește a fi din partea lui chendra, prin care îl învită să-i trimită prin cineva — știi la priporul Cheatra-l Ghiorgu — doo mii de lire, contrariu să se aștepte la un atac; de aceia v-am întrebat, dacă n-ați fi observat ceva anormal împrejurul stînilor, căci în caz afirmativ, va trebui să puneți la loc pe rău făcător, să nu vă surprindă nepregătiți.  Simu, finind cu noutatea lui gravă, privi semnificativ pe Bucuvala, care zise:  — Ce fel de vorbă este asta, Simu Birina?  — știu și e , vere. . .  Cei-l-alți tăcură și așteptară să continue Bucuvala, care urmă:  — Mie mi se pare că d.  Lala sufere de mania persecuțiunei din partea Fărșeroților.  După cît sunt informat, șeful nostru își ia în serios rolul de apostol al elenismului în mijlocul nostru.  De cînd, mă rog, Fărșerotul a luat locul banditului ordinar, să smulgă miile de lire de la frații săi pe căi neoneste, criminale?  — Adevărat, grăi Coli Ghiza; Maleo avea obiceiul acesta și e , cum știți, l-am răpus, pentru că sufletul lui frate-me cerea din parte-mi răzbunare.  — Da, frate Simu, urmă Bucuvala; să-i spui d-lui Lala, să nu se teamă din partea Fărșeroților și e în numele lor, deși n-am citit încă scrisoarea, de care zici, resping cu indignare o asemenea calomnie, ce se debitează în comuni, pe seama lor.  — Dar dacă ar fi un adevăr ceia ce spun— zise Simu, încercînd să dibuiască conștiințele și neîndrăznind să acuze pe chendra în fața lor, căci a văzut că nu s-a prins de loc „gravitatea” vestei și Fărșeroții rămîneau tari și convinși de cinstea lor.  — Dacă ar fi un grăunte de adevăr, apoi acel ce a avut lașitatea asta, aparține judecăței noastre; ne vom constitui în tribunal marțial, după obiceiul locului, și sentința noastră va fi hotărîtoare.  Dar e nu văd în vestea d-tale de cît o intențiune, o rea voință din partea partidului grecoman din Magarova, să ne compromită spre ași ajunge mai repede scopul pentru care luptă.  Le cunosc e mastesugirile, dar îmi bat joc de toți!  Aici noi suntem Armîni și nu primim obiceiuri corupte.  Acel ce se va abate de la moravurile noastre, ce ne guvernează și cari-s legi sfinte pentru noi, e îi voiu fi D-zeul lui răzbunător.  — Ura „s-bănează” (să trăiască) Bucuvala, isbucniră toți într-un glas, ca și cum ar fi exprimat o dorință unanimă.  — Auzi d-ta—contino uriașul — s-au făcut stăpîni pe casa Domnului, zidită cu munca și sudorile noastre și nu permit sa servească un preot romîn în biserica noastră, să înțelegem și noi ce spune, și cînd ies din biserică te întîmpină cu un „calimera”, ca și cum le-ar amărî gura un „bună dimineața”.  E. . .  vedeți fraților, starea asta de lucruri e de nesuferit!  De sfîntul Gheorghe m-am dus la biserică și în loc să ies senin din locașul Domnului, am eșit amărît și atît de indignat, în cît de mi-ar fi adresat vre-un simandicos pe al său „calimera” în curtea bisericei, l-ași fi cîrpit peste obraz să-și culeagă măselele de jos.  E, dar mă știu ei pe mine, m-au semnalat printre adversarii lor, de aceia nu îndrăznesc să-mi stea în cale.  Cuvintele lui Bucavala le mergea la inimă tovaroșilor.  Erau oameni simpli, ce e drept, neajunși încă la gradul unei perfecte conștiințe naționale, dar prin instinct simțeau înjosirea, ce le venea din partea acelora, cari îi socoteau că sunt nomazi, rămași în urmă cu cultura.  Copiii lor, cari se purtau ca și părinții în port național, cu căndușea (haina) de dimie albă, înflorată pe la margini, cu găitan negru în desenuri minunate, eu ițari tot de dimie albă, cu cămașa crețuri pe dinainte și văzută în afară, ca la Romînii din Ardeal, încinși cu un sileaf (chimir) prevăzut cu mai multe despărțituri, unde-și păstrează custura ciobănească și fluerul, iar în picioare încălțați cu opinci aduse la vîrf; dacă străbăteau ulițele Magarovei după trebuințe, erau atacați de copiii grecomanilor și numiți „cuțo-vlahi”.  În astfel de împrejurări se încingea ades o păruială strașnică între beligeranți și tot-d-auna copiii robuști ai Fărșeroților snopeau în bătăi pe adversari și de aci ura a-limentată între frați de același sînge.  Tocmai chosta, fiul lui Ianula, povestea mai marilor săi o scenă de asemenea natură în momentul cînd sosise Simu în mijlocul lor, de aceia Bucuvala rîdea și bătînd cu mîna pe umăr pe flăcău, ii prezicea de a deveni un viteaz Fărșerot.  Dar Simu încheie:  — Eu totuși mi-am făcut datoria, venind să vă transmit un ordin, care vă privește să-l executați, în caz de vr-un atac din partea cui-va.  Averea stăpînului e pe cîmp deschis și urmează să fie păzită de rău-făcători.  Aveți învoeli cu el, angajaminte, cari vă obligă la datorii în schimb.  — În privința asta nu ne temem de cît de D-ze , vere Simu, să nu izbească în vite cu vr-o boală, Doamne ferește; în colo, să fie liniștit, să nu ducă nici o grijă.  Bucuvala căzu pe gînduri.  Uriașul acesta era indignat în sufletul lui, simțea că se țese ceva la întuneric și nu putea ghici pe urzitor, care venea să le strice liniștea.  Se gîndea: dacă ar pune mîna pe instigator, l-ar face fărîme.  In mintea lui trecu în revistă devotamentul și credința tuturor tovaroșilor și nu găsi motiv să bănuiască măcar pe cineva de a fi capabil să urzească ceva criminal.  Se gîndi la chendra și la Tuliu, doo naturi distinse cu cari se mîndreau Fărșeroții și nu-și putu da socoteală de ce tocmai pe acești oameni cădea bănuiala lui Lala de a-i fi rău voitori.  El n-avea de unde să știe dragostea dintre tînărul Fărșerot și fata lui Lala, cum și ura ce acesta o hrănea amîndurora de cînd a aflat că doresc să-i ia fata.  Despre Simu nu se încumetă să creadă ceva rău.  Ii știa că e omul interesului, dar nici o dată nu și-ar fi închipuit că pentru bani e în stare să-și vîndă sufletul dracului și prin urmare că el e instigatorul, care vroia să jertfească pe chendra și pe Tuliu pe altarul urei lui Lala, în schimbul celor zece mii de lei.  Simu, șiret din fire cum era, își lo seama că trebue să fie prudent, să nu mai pescuiască în apă turbure.  In gîndul lui fecund în născociri, plăsmui alt-ceva.  Sondînd spiritele Fărșeroților și convingîndu-se de starea lor, el se gîndi să-și îndrepte aiurea atențiunea.  Mijlocul îl găsi.  La stîni n-avea altul afaceri o dată pe săptămînă cel puțin, de cât morarul Dimce, care aducea pe caii săi sacii cu mălaiu de la moara-i din Dihuva.  Acest morar putea să-i fie un instrument orb pentru un bagatei, dacă ar fi simulat lîngă el un fel de destăinuire, apoi ca o atenție din partea d-lui Lala că s-a gîndit să-i însărcineze tocmai pe el, Dimce Morarul, să ia seama cînd sue la stîni, să observe mișcările lui chendra și ale fiului său, cari și-au pus de gînd să-l prădeze și dacă și-ar lua angajamîntul să fie un paznic credincios al avutului domnului său, îl va recompensa cum nu-și poate închipui.