THEOCHAR ALEXI  BABETA  ROMAN ORIGINAL  BRAȘOV  TIPOGRAFIA ALEXI.  1888  CAPITOLUL I.  Rușinea.  „Din Ionică-oi face un Domn! ”  „Să te ajute Dumnezeu!  Cu ce dragă de inimă n-aș fi făcut și eu din Tomița-al meu, căci este cu cap drăguțul, scie carte și încă ce bine, cu tote că n-a mers de cât numai doo erni la dascălul Iancu. . . ”  „Bine, bine,. . .  știu Reveico. . .  Par-că ziceai că-ți trebue banii pentru cele trei zile din urmă ce ați muncit în câmp la noi. ”  „Așa, nene Radule, întări lelea Reveica oftând.  Nenea Radu să sculă, merse la masă, deschise puiul ei și scose o hârtie de un fiorin și doo băncuțe de câte zece creițari. ”  „Trei nemțescți bani răi, atât vi să face” el apoi întingând banii acelei neveste cu fața pricăjită, cu portul sărăcuț, care stetea dinaintea lui și despre care am auzit că o chiamă Reveica.  „Trei nemțesci, nene Radule”, repeta femeia cu un suspin amar când primi banii, pe care, luându-i, îi legă într-un colț al cârpei sale de pe cap, apoi mai zise: „rămâneți cu bine”, și plecă, clătinând mereu din cap.  Nenea Radu remase acum numai cu nevastă-sa, cu lelea Maria, fata șchiopului.  Am auzit că omul nostru s-a făgăduit a face Domn din Ionică al său, cu tote astea să nu credem cumva, că va fi fost vr-un sătean putred de bogat, cum să află câte unul ici colea și printre Românașii noștrii.  Era cu dare de mână, — nici vorbă cât despre asta, dar uitându-te la el credeai că nu prea are cele de lipsă.  Acum bună oră nu încălțase nici cisme, nici opinci măcar, ci era desculț tot asemenea ca și nevastă-sa.  Fiind vacul frumos ca și acum și când n-avea să meargă la oraș, umblau tot de-auna pe tălpile ce le primiseră de la mamele lor, căci le dovedise mai trainice de cât tălpile cismelor, ale papucilor său ale opincilor.  Așa să deprinseseră ei să umble desculți din moși strămoși și nici prin cap nu le trecuse vr-o dată a să lăsa de acest obiceiu din bătrâni, măcar că „nea” Radu-și agonisise vr-o doo pământuri de arat, tot atâtea, ba pare-mi-să chiar mai multe locuri de fânații și că avea șeapte cai în grajd, cinci pe drum cu marfă d-ale negustorilor și trei seau patru care.  „Auzit-ai Ionică, tată-tău vrea să facă Domn din tine, zise lelea Maria cătră un băiețaș ca de vr-o șeapte ani care să tăvălea pe prispă.  „Vreai să te faci?  mai adaose ea.  Băiatul îmbrăcat numai în o iiă lungă și încins cu un găitan roșu peste mijloc, clinti din ochii săi cei mititei și uitându-se la mă-sa nu zise de cât:  „Păi! ”  apoi remase cu ochii ațintiți asupra părinților săi, care eșiseră în curte.  „Vezi cât e de cu minte”, strigă nea Radu.  „Nu-mi mai trece, că și Reveica”. . .  reîncepu lelea Maria.  „Ce nu-ți trece? ”  repetâ nea Radu, căci lelea Maria să întrerupsese din vorbă și pornise să gonăscă un vițel, care să apucase să roză prin crepăturile șurei, pe unde eșia câte un firicel din orzul cel mult, ce era acolo.  „Nu-mi mai trece că Reveica ar fi voit să facă și ea Domn din Tomița-al ei,” își săvârși ea apoi vorba, întorcându-să la bărbat și la copil.  „Nu-i mumă și ea? ”  făcu nea Radu, „ba mai mumă de cât tine,” adause el în sine.  „Ce mai mumă,” zise lelea Maria strâmbând din nas.  „Ca tote mumele,” urmă nea Radu.  „Ce, mă pui în rând cu o femeiă ca Reveica, pe mine nevastă cinstită” țifni lelea Maria aprinsă.  „D-apoi,” îngână nea Radu, „adică vorba vine, ea nu l-a avut de-a gata. . . ”  „șt. . . ”  făcu lelea Maria clintind din ochi și arătând cu o privire fugitivă asupra lui Ionică, care nu-și luase ochii de pe ei, „eu nu l-am făcut cu o cătană, ca Reveica pe Tomița. . ”  „șt. . . ”  repetă acum și nea Radu la rândul său punându-și tot o dată degetul pe gură.  Dar Ionică auzise și înțelesese.  Lelea Maria nu era atât de rea de inimă său atât de neprecugetată la cap, după cum am trebui să conchidem din vorbele ei de până acum.  La semnul ce-i făcu bărbatu-său, își lo seama că i pornise gura pe dinainte și tăcu.  Era însă prea târziu, căci acela de care să feria, n-avea trebuință dă explicări, i era de ajuns cu ceia ce auzise.  Ionică să sculase și pe nesimțite o luase spre poieniță, unde văzuse pe Tomița cu un cârd de băeți.  Ulmenii, căci aici să petrec aceste evenimente, nu să putea numi sat, nici cătun măcar, de oare-ce sta numai din vr-o șeapte, opt case și n-avea nici biserică, nici cârcimă măcar.  Locuitorii din Ulmeni să închinau la icoanele bisericii din satul vecin și tot în acel sat anume Bărsesci închinau paharele de-și potolea setea de rachiâ.  Acest sat învecinat nu era departe, cale ca de vr-un pătrar de oră.  mai era în apropiere și orașul ștefănesci, ca vr-o oră departe de Ulmeni.  De și nu trăiau de cât vr-o opt noo gazde în acostă localitate, Ulmenii nu să puteau zice că ar fi fost un loc pustiu, mai ales pe timp de vară, unde orășenii veniau cu cârdul ca să-și petreacă prin împrejurimea cea desfătată.  Casele lui nea Radu erau cam pe la capul satului, la marginea pădurei, pe o poeniță din cele mai minunate, câte poți vedea pe acest frumos pământ.  Spre dreapta caselor era un pisc crescut tot cu brazi drepți ca o făcliă și înalți ca o biserică; spre stânga o grădină boerescă, cu flori frumoase, care să vedeau prin zăbrelele de fier ce împrejmuia acea grădină.  În fața caselor era poeniță ear în fundul ei păduri de brad, așezate una după alta tot mai pe deal, tot mai sus, de pare că dealul cel mai din fund, cel mai depărtat, era așa de înalt în cât nu mai avea de cât o palmă, mult doo până-n cer, când era senin, ear când era ploaie și cerul plin de nori sburătoii atunci acei munți erau acoperiți mai până jos la casele lui nea Radu.  Așa dară nici astea nu erau tocmai departe de cer.  earba de pe poeniță nu să facea mare ci rămânea numai ca un deget de lungă, căci o păsceau vițeii, care o scurtau mereu, și astfel era ca și când pământul ar fi fost acoperit cu un covor scump de catifea mole și verde ca smaraldul.  Sus cerul albastru, jos covorul cel verde deschis, împrejur munții cu bratzii cei mândrii, eată teatrul, pe care băeții din Ulmeni săvârșiau vitejiile lor copilăresci.  Să jucau, să întreceau în fugă, să luptau, aruncau pietre cu praștia, să trânteau în luptă dreaptă sau cu piedecă.  Aici era lumea lor unde imitau mult puțin pe oamenii cei mari.  Vătaful copiilor era Tomița al Reveichii, căci el scia să-i mustruească mai bine de cât ori care, el arunca mai bine și mai departe cu praștia, fugia mai iute și era mai tare de cât toți cei lalți.  El scia cele mai multe cântece, cele mai minunate povești și câte nesdrăvănii toate.  Toți băeții-l iubiau, numai unul era, care nu-l putea suferi, Ionică al Radului.  Acesta era cu vr-un an mai mic de cât Tomița și cu mult mai slab, mai șubred, mai nepriceput întru toate, dar să credea mai mult de cât dânsul și-l pizmuia pentru trecerea ce avea dinaintea celor lalți băieți.  Era o pizmă mare, care cuprinsese toată firea lui Ionică și l-ar fi omorît, dăcă nu s-ar fi mângâiat zicându-și, că Tomița-i sărac, venindu-i aminte, că mumă-sa nu-i aducea nici o dată pâine albă din Stefănesci, cum i aducea lui în fie care vinere, când părinții săi să întorcea de la oraș, dar nu numai pâine albă, ci chiar covrigei fragezi de să topiau în gură și colaci albi ca zăpada și moi ca fulgii și buni. . .  mai buni, de cât ceapa.  Dar cu toate astea, când nu era vorba de mâncare, ci de joc și de alergare, ceia ce să întâmpla mai des, vedea că Tomița îl lua pe dinainte și atunci să mîhnia.  Numai nădejdea, că mâncarea cea bună îl va face să crăscă mai mare de cât Tomița și să-l intreacă întru toate, numai aceasta nădejde îl mai ținea de nu i crepa ferea în el.  Aceste gânduri și simțiri nu erau așa de lămurit așezate în capul lui Ionică, cum le-am espus noi aici dar în fine de și mai nelămurite, ele existau, erau realitate, și-i înfluințau tot pasul, toată pornirea.  —  Când auzise din gura mame-săi vorba, că Reveica făcuse pe Tomița cu o cătană, eșise tiptil, ca să nu-l simță părinții săi și să nu-l oprăscă cumva de la săvârșirea pasului, de care pre bine scia, că este o răutate.  Dintru întâiu mergea încet și pândind cu coada ochiului dăcă-l vede mumă-sa ori tată-său.  observând însă că aceștia nu-l luară în sămă, o porni fuga în acea parte a poeniței, unde vedea pe băeții adunați la o laltă.  Atât nea Radu cât și lelea Maria văzuseră prea bine plecarea lui, crezuseră însă că merge ca să să întâlnească ca tot de-a-una cu băeții.  Da, asta o voia și Ionică, să să întâlnească cu băeții, dar nu ca tot de-a-una, căci astăzi avea o scire, care trebuia să doboare pe Tomița, să-l facă de batjocură, de rîsul băeților.  Pe pajiștea poenii era val-vrâtej.  Un cârd de băeți din satul Bărsesci venise ca să caute prin pădurea de la Ulmeni bureți de cei lăptoși, de care nu să făceau nicăiri așa de buni la gust ca sub brădetul de la Ulmeni.  Intorcându-să băeți Bărsesceani spre casă, daseră prin poeniță,ear acolo fură întâmpinați de câta Tomiței.  —  „Ho măi,” strigase prietinul nostru la vederea băeților streini, „dăcă vă trebue bureți, căutați pe la voi! ”  „De când te ai făcut jitar? ”  întrebâ unul dintre băieții de la Bărsesci.  Jitari să numiau păzitorii pădurei.  Sătenii de prin munți nu urăsc însă pe nimeni mai tare de cât pe acești oameni care nu-i lasă să să folosească după placul lor de lemne, și de alte bunătăți ale pădurei.  Întrebarea strigată de Bărsesceni cătră Tomița, era ca și cea mai mare ocară cu care să putea acoperi vr-un om prin acele părți ale lumii.  „Eu jitar! ”  răcni Tomița, „stați numai că vă arăt eu voo să-mi ziceți jitar, ho pe ei! ”  La această provocare a lui Tomița, Ulmenenii cu dânsul în frunte, să aruncară pe Bărsesceni și să încăierară.  Lupta nu țânu mult, căci strategia și curagiul lui Tomița fiind mai presus de a adversarilor săi acestia peste puțin fură fugăriți.  Tocmai în clipeala în care Bărseseenii o luară la sănătoasa sosi Ionică pe câmpul de bătaiă.  „Ai văzut Ionică cum fug de noi Bărsesceni! , ”  i strigă Tomița mândru de isbânda sa.  „Văzut, făcu tainicul dușman, apoi fără nici o transițiune, după firea copiilor începu să strige:  „Tomițo, mă-ta te-a făcut cu o cătană! ”  „L-a făcut cu o cătană, n-are tată, mă-sa e o blăstămată! ”  repetară de o dată toți copii arătând cu degetele spre Tomița, și toți câți îl urmaseră până acum ca pe un mai mare al lor, să retraseră ca și rușinați de la dânsul, dându-se în partea lui Ionică.  Acesta să simția fericit de efectul vorbelor sale și repeta: „da, da, l-a făcut cu o cătană, am auzit-o din gura mamei mele. ”  Însă fericirea sa n-avu să dureze mult timp.  La cuvintele cele hulitoare ale lui Ionică, repetate apoi de toți băeții, Tomița remase dintru întâiu ca și uimit.  Dar înlemnirea sa nu țânu mult timp, peste puțin își veni în fire.  „Minți mișelule,” răcni el de o dată și sări la Ionică.  Ceata de băeți să spulberă ca pleava în vânt dinaintea furiei lui.  „Minți ca un câine,” mai repetâ Tomița încă o dată, apoi apucând pe Ionică de pept îl sgudui de i să clănținau dinții.  „Lasă-mă, săriți, ajutor! ”  sbierâ fiul lui nea Radu luat de groaza morții.  Cum să trudea ca să scape din încleștarea de fer a lui Tomița, i să rupse cheutoarea de la cămașe, de care-l înhățase protivnicul său și rupându-să, scăpă din mânile lui Tomița, dar numai pentru a să lungi cu fața în sus pe erba poenii.  Tomița să aplecâ spre el ca să-i tragă vr-o doo.  În urma acestei mișcări i picâ cuțitașul ce-l purta într-o teacă la brâu.  Această întâmplare fu scăparea lui Ionică, căci Tomița, ca să nu-și peaarză cumva cuțitul, să repezi spre el și-l smulse de jos împreună cu un pumn de earbă și de paie uscate, aruncând tot ce luase de jos în sânul său care să sbătea de focul mâniei.  Apoi să întoarse eară spre Ionică.  Viteazul nostru însă să folosise de regazul ce-i dase mișcarea lui Tomița, să sculace de jos, făcuse vr-o doui pași, apoi căzuse în mijlocul băieților.  Acolo-l năpădise sângele pe gură și prin nas.  „L-a ucis!  L-a ornorît! ”  țipară copii împrăștiindu-se care în cotro.  Tomița însă înfiorat de resultatul luptei sale fugi în păduie.  CAPITOLUL II.  Fugit.  Soarele asfințise, când Tomița, luând o hotărîre mare, să întorsese la coliba sârmanei șale mame,  „Ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut? ”  strigă lelea Reveica cu ochii lăcrimați la vederea lui.  „El a fost de vină, el a început, de ce nu și-a țânut gura! ”  respunse Tomița posomorît.  „Nea Radu și lelea Maria strigă-n gura mare, că deacă-or pune mâna pe tine, te-or schilodi cum le-ai schilodit și tu pe Ionică al lor. ”  „Că zeu n-or mai pune ei mâna pe mine! ”  „Of, of, seracii de noi! ”  „Că eu-mi iau lumea-n cap. ”  „Vai de păcatele noastre! ”  „Dar să nu crezi că fug de frica lui nea Radu, ci. . .  ”  „Nu fugi de frica lui nea Radu, ci repetâ lelea Reveica tremurând ca vearga și făcându-se albă ca crinul.  „Ci, ci. . . ”  îngânâ băiatul și nu putea să spună, căci lacrimele cele amare îi înecau glasul.  Apoi învelindu-și fața cu amândoo mânile strigâ cu vocea întreruptă de suspine.  „Fug mamă de rușine. . .  am să mă ascund, să nu mă mai vadă nimeni, mă duc la streini, care nu mă scie. ”  „De ce, păcatele mele, de-ce fugi? ”  „De rușine, mamă!  că m-ai făcut cu o cătană, mamă! ”  și cu astea o tuli alergând ca un cerb gonit.  Reveica voia să-l chieme înapoi, dar nu era în stare să scoată o vorbă măcar.  Pare că o strîngea cineva de gât așa de tare în cât nu putea nici să țipe.  Îl urmări cu ochii cât îl mai putea vedea, până la un loc, unde o cotitură a drumului îl făcu nevăzut.  D-abia în acel moment își regăsi glasul.  Tomițo!  strigâ ea cu viers pătrunzător,  Tomița însă, nu o mai auzia, ori că nu voia s-o auză.  „Tomițo!  repeta biata femeiă încă o dată apoi căzu la pământ.  Luna să înălțase pe bolta cerului.  Reveica tot lungită stetea pe prispa colibei sale unde am văzut-o cărând, când durerea cea marș, care-i sfășiase inima la fuga fiu-său,-i tăiase toate puterile.  Lelea Maria lui Radu, mama lui Ionică era aplecată d-asupra ei, o scutura de braț și-i striga:  „U, surată Reveico, scoală. ”  Reveica deschise ochii.  Cum dete cu ei de Maria începu să sbiere ca luată din iele.  „Mi l-ați mâncat! ”  țipâ ea.  Lelea Maria să obli și privind pe surată-sa cu fața speriată își făcu cruce.  „A nebunit sărmana,” zise ea apoi.  „Ba n-am nebunit,” respunse Reveica și gemând să sculă de jos.  „Deacă n-ai nebunit, ce ți este pentru Dumnezeu” strigă Maria.  „A fugit Tomița, și-a luat lumea-n cap, m-a părăsit,” respunse Reveica și șiroaie de lacrime i spălară fața cea pricăjită.  „Doar' nu va fi fugit de groaza noastră, vai de mine” făcu Maria.  „Aș, de groaza voastră! ”  zise Reveica cu un aer de suprem dispreț.  „Deacă-i așa, să știi de bine că să va întoarce cât de curând.  Va fi mers în pădure.  „Ba nu s-a mai întoarce cât e lumea și pământul.  Mi l-ați mâncat, mânca-v-ar și pe voi”  „Ci mângâie te surat-o?  lui Ionică ăl nostru nu-i este nimic,”  „Dar ce-mi e mie de Ionică al vostru ca să mă mângăiă cu gândul că nu-i este nimic? ”  „Apoi dăcă mi-l-ar fi omorît Tomița-l tău, ți-ar fi părut mai bine. ”  „Batăr aș fi știut, că n-a fugit de urîtul meu. ”  „De urîtul tău, dar ce-mi vorbesci surată, pare-că tot ai căpiat! ”  „Of, afurisită să fi fost și clipeala în care mi-a venit gândul să mă mut aici la Ulmeni, între nisce oameni hulitori precum sunteți voi. . .  ba vai, chiar de s-ar mai întoarce Tomița, nu va mai fi băiatul duios, mi l-ați otrăvit cu vorbele voastre.  Auzi colea, să-i spune-ți în față, că l-aș fi făcut cu o cătană! ”  „Reveică dragă, să nu care cumva să crezi că am vorbit cu vr-o răutate de tine. . .  dar eaar afurisita de gură, când nici cu gândul nu te gândesci ți-o ia pe dinainte, cu tot felul de bazaconii. . .  așa zeu. . .  mă lo și pe mine pe dinainte. . .  uitasem că Ionică e de față și că mă aude.  Băiatul, săracul de el, cu capul său cel nepriceput a zorit pe dată să alerge după Tomița și să-i strige-n gura mare. . . ”  „Că l-am făcut cu o cătană, așa este femeiă așa a strigat spurcăciunea de fiu-tău după odorul meu? ”  „Ce mă mai întrebi, căci o știi doară.  „Îmi cam dedeam eu cu părerea, dar apriat nu am știut cum s-a petrecut.  Bine surată Mario, îți mulțămesc de toate bunătățile tale.  Dar așa să dea Dumnezeu ca bucuria ce mi-ai făcut cu unicul meu fiu, aceiaș bucurie să aibi și tu cu Ionică al tău! ”  „Taci Reveico, că numai păcate-ți faci.  Ia-ți înapoi blăstemul tău. . .  ori ce mi-ai cere, fiă lucrul cel mai prețuit de pe fața pământului, averea mea toată ți-o dau, numai să-ți ăntorci cuvântul”.  „Așa!  și crezi că eu am mai puțină inimă, că eu-mi iubesc mai puțin copilul de cât tine, de și l-am făcut cu o cătană. . . ”  „D-apoi nu-i drept oare? ”  țifni lelea Maria care nu era din cele răbdătoare.  „Drept, drept!  și. . .  deacă-i drept, ce ați avut cu sărmanul băiat? ”  „Dar nu ți-am spus că n-am avut nimic cu el, și că-mi pare rău de vorba ce mi-a scăpat din gură, dar acum eaar spune-mi și tu, n-a luat Tomiță-al tău o cruciuliță? . . .  ”  „Ce fel de cruciuliță? ”  „De aur. . . ”  „Cum să fi luat el o asemenea cruciuliță și de unde?  Nu știu nimic de asta. ”  „Ci-că o purta Ionică al meu atărnată de gât er acum n-o mai are. ”  „Trăba lui. . . ”  „Așa, bine. . .  Remâi sănătâsă Reveico. ”  „Deacă este un Dumnezeu în cer și dreptate la el trebue să vă resplătescâ răul ce mi-ați făcut! ”  Maria nu-i mai respunse nimic ci să întoarse a casă.  —  „Găsitu-o-ai? ”  o intrebâ nea Radu.  „Nu, — am căutat pe pajiște, am întrebat pe toți.  „și pe Tomița. . ? ”  „Tomița a fugit! ”  „Unde? ”  „Dar mai știu și eu, — mă sa zice că a luat lumea-n cap. ”  „Ce ne-om face noi fără cruciulița lui Ionică? ”  „N-am avut nici o dată lipsă de ea. . . ? ”  „D-apoi Ionică. . -  era unicul semn. . . ”  „Cine scie pentru ce va fi bună și perderea asta, Dumnezeu va fi vrut să fie așa. ”  „Poate că i așa cum zici tu nevastă.  — ”  Tomița fugind de la coliba mă-sei, o luase peste o livade înverzită care să întindea ca vr-un cart de oră de la Ulmeni și bătea în hotarul Bărsescilor.  Nu să opri băiatul nici măcar ca să răsufle până ce n-ajunse la capătul livezei, până dară nu eșise din hotarul locului său de nascere.  Ajuns pe vătra comunei Bărsesci căzu pe o peatră mare ce stetea lîngă drum, își sprijini cotele pe genunchi, își puse capul între pâlmi și resuflând cu sgomot de sarcina oboselei, începu a să gândi.  Era hotărît a nu să mai întoarce a casă cu nici un preț.  mai bine mort, de cât o viață plină de hulă și de rușine, care nu să putea șterge nici o dată.  Trebuia să să ascunză printre oameni, care nu scia de rușinea lui.  Dar unde să să ducă.  Dăcă s-ar fi oprit în Bărsesci ar fi fost ca și când ar fi rămas a casă. . .  căci prea era aproape, oamenii d-acolo să întâlniau cu cei din Ulmeni, îl cunoscea. . .  tot asemenea ar fi fost și dăcă ar fi mers la oraș, la Stefănesci.  „Trebue să mă duc departe, departe, ca să mi să pearză până și urma, să nu mai dau de nici o față cunoscută.  Voi trece granița și m-oi duce dincolo în țeara românească, în acea binecuvântată țeară, unde omul trăiesce mai în ticnă ca aici și unde-mi voi găsi și eu vr-o bucățică de pâine. ”  Cam așa îșizicea bietul copil.  Apoi urmând mai departe cu gândurile sale să întrebâ:  „Dar cum să trec granița, cu ce să merg, ce să mănânc, la cine să mă duc? ”  eată nisce întrebări, care ar fi putut încurca pe un om cu mintea coaptă de cum pe un sărman băiat ca și Tomița.  „Voi cerși. . .  căci cine cere, nu pere,” își zise el.  „Dar e rușine,” adause el, „mă voi duce mai bine prin pădure peste plaiu, mă voi hrăni cu bureți, cu rădăcini și burueni, cum voi putea și eu, ear deacă voi peri de foame, mort voi fi.  mai bine așa de cât încărcat cu rușine. ”  Tomița de și nu număra mai mult de cât ca vr-o opt ani, cunoscea toate potecile și cărările care prin munții dimprejur duceau în România.  Le cunoscea, căci vara-earna mergea când după găteje, când la fragi, zmeură și bureți de străbătea pădurile în toate părțile lor.  De pe peatra pe care să așezase Tomița putea vedea dinaintea sa dasupra satului Bărsesci șirul de munți peste care trebuia să treacă ca să ajungă în România.  Luna plină lumina aproape ca și soarele.  In dreapta i să arată vârful cel ascuțit al „postăvarului”, de unde să vedea până-n vama românească la Predeal, ear în stânga coama muntelui numit „peatra mare,” care părea a fi chipul unui om lungit în un coștiug deschis.  De multe ori să uitase băiatul nostru la această formațiune bizară a muntelui, dar nici o dată nu i să nălucise în formele unui chip atât de jalnic și amar.  Așa de tare-l impresiona această vedere în cât nu o putu suferi și-și întoarse îndată ochii de la ea, aruncând o privire asupra livezei peste care fugise și care să perdea în zarea cea pălită a lunei.  Văzuse ca și nisce năluci șirul de munți, care încheiau orizonul locului său de nascere.  Să scutură ca de un chin greu și nu mai voi să vază nici această panoramă, care la lumina astrului nopturn și sub impresiunea disperărei sale i să arătă posomorît, lugubru chiar, până când sub razele soarelui și în veselia jocurilor copilăresci, nu mai departe de cât auzi dimineață chiar, i să păruse ca și raiul pe pământ.  Obosit să sculâ de pe peatră și o porni înainte spre Bărsesci, unde voia să treacă pe dinaintea cârciumei, apoi s-o cotească la dreapta pe o potecă îngustă spre munții prin care duceau plaiul peste hotarul țearei.  —  Cărcima Bărsescilor era tocmai în capul satului.  Nici n-ar fi putut lipsi d-acolo, căci Bărseștii erau lîngă drumul împărătesc, care drept prin mijlocul satului ducea dincolo în „țeară. ”  Acest drum de vecuri întregi și pănă în timpul în care să petrece narațiunea noastră, era, am putea zice unica cale pe timp de earnă, care mijlocea legătura Europei occidentale cu mănoasele țânuturi ale țărilor dunărene.  Era dară un drum foarte umblat, și cârcima de lîngă acest drum din Bărsesci era una din cele mai cercetate formând prima stațiune de la Stefănesci spre România, ear cărăușul cel adevărat, crescut din neam în neam la această cam murdară dar poetică meserie, ar fi murit mai bine, de cât să nu să fi oprit la locurile știute și consacrate de un venerabil obiceiu ca locuri de stațiune.  Mai în toată vremea, ziua, seara, ba chiar și noaptea găsiai câte un car doo, încărcate pănă sus cu marfă, trase dinaintea cârcimei, date din drum pe cât să putea.  Să formase ca și o schelă dinaintea acelui han.  Tomița peste puțin ajunse la cârcimă, de unde voia să apuce apoi în dreapta spre munte.  Dar o întâmplare tot de-a-una interesantă pentru trecător și foarte atrăgătoare pentru copil, îl făcu să să oprească și să privească.  Un car încărcat din greu cu marfă stătea răsturnat în șanțul șoselei, ear împrejurul carului să formase un cerc de oameni din care parte făcea gură, parte să încerca a da vr-un ajutor, parte însă privia numai, fără a zice său a face ceva.  Un om spătos, cu chica lungă, cu un brâu lat, împodobit cu flori formate din țintișoare, și purtând în el o teacă cu vr-o patru cuțite; cu mânile groase, crăpate de frig și murdare de necurățeniile drumului, înjura cât îl lua gura și făcea o gălăgie în cât ori cine putea scil îndată că este stăpânul carului răsturnat.  „Luate-ar hăla și hăla,” striga el, „dar orb ai fost, chior ai fost de ai mânat carul în șanț și l-ai resturnat pe drum oblu, în cât nici palma mea nu-i mai oablă.  Că bine ți-ar fi fost să-ți fi frânt gâtul, măi prostule și nătărăule.  Te dau dracului chează rea ce ești numai să dau de vr-un băiat, care să te înlocuiască.  „Ia-mă pe mine în locul lui, bade,” strigă Tomița, ca și inspirat de o ideiă bună.  „Dar te pricepi tu măi Statupalmă să umblii cu caii și știi tu ce va să zică un car de cărăuș.  „știu nene. ”  „Dă-te în lături, să răsti acum badea Nicolae cărăușul, cătră băeatul care resturnase carul și care să opintea cu alții de a-l ridica.  Băeatul tresări și să pituli de o parte lîngă unul dintre privitorii cei mai groși.  Încă o opintire, și încă una și mai una și eată eată că chervanul stă earăș pe roatele sale, mândru și umflat, conștiu de însemnătatea sa centenară.  Badea Nicolae își șterse cu dosul mânei sudorile de pe fruntea cea sbârcită, adăugând la brazdele sbârciturei încă și unele de praf și zmoală și după ce-și înavuțise astfel figura zise cătră Tomița:  „Hei pizmiric, dăcă te pricepi la d-al de-ale carului, ean pune-mi la loc șerigla cea de colo, să vedem ce ispravă-mi vei face,  Tomița ajutase de multe ori slugilor lui nea Radu din Ulmeni așa în cât, fiind băiat deștept învățase toate apucăturile și scia și acum ce și cum să facă.  În scurt timp aședase șerigla la loc spre mulțămirea lui badea Nicolae.  „Cum te chiamă,” îl întrebâ cărăușul cu un zimbet de mulțămire pe buzele sale adumbrite de nisce mustăți stufoase și sburlite.  „Toma,” respunse băiatul nostru.  „Al cui ești? ”  „Al Reveichii lui Ciurea din Ulmeni”.  „Da, este al Reveichii”, afirmă unul dintre Bărsescenii privitori.  „Ai tată? ”  Această întrebare îl săgetâ la inimă pe bietul Toma și speriat aruncă o privire sfiicioasă împrejur, ca și când ar fi voit să vează că oare nu să va apuca cineva să spuiă cărăușului, că era feciorul nelegiuit al unei cătane.  Dar pe semne cei de față ori că nu sciau nimic despre pata nascerei sale, ori că în acel moment să ocupau de vr-o altă cestiune mai interesantă, destul, că nimeni nu zise nimic.  Tomița ca și zorit de o putere nespusă respunse la întrebarea lui badea Nicolae, că n-are tată.  „Bine, mă voi înțelege dar cu mă-ta îndată ce mă voi fi întors de la Bucuresci”.  „Până atunci însă. . . ”  îngâna Toma întristat, văzând că nădejdea sa de a pleca în țeară cu acest mândru car de negustorie să risipise tot atât de iute precum venise, ba chiar mai iute încă.  „Până atunci. . .  hop în car și hai să plecăm cu Dumnezeu, — ear tu”, să adresă nea Nicolae cătră celalt băiat, „ticălosule să fi bun bucuros că te las cu atâta.  Auzi colea, să-mi restoarne el gogiugugiamite carul meu pe un drum oblu „ca și în palmă. ”  Tomița să urcâ în car, badea Nicolae mereu boncănind după el și peste puțin plecară înainte, căci cărăușul voia să sosească cel dintâiu la vama Nemțului, când vor deschide porțile a doua dimineața.  Astfel eroul nostru găsise un minunat adăpost, tocmai pe când credea că va fi silit să rătăcească prin păduri, să doarmă pe vr-un vârf de munte și să-și astâmpere foamea cu bureți și cu rădăcini.  Am voi să-l însoțim și noi pe calea cea romantică ce avu să percurgă ca să ajungă la Bucuresci, căci frumsețea acelui drum ar merita ca s-o facem, dar mulțimea întâmplărilor în ale căror curent trebue să punem pe cetitori, ne silesc, ca să părăsim de o cam dată pe Tomița în voia întâmplări.  Îl vom regăsi, căci de acum înainte avem să nu-l mai părăsim din ochii noștrii cei atenți, acum însă suntem siliți să alergăm în altă parte a lumei, într-un loc unde iubitul cetitor și drăgălașa cetitoare nici cu gândul n-ar fi gândit, că vor fi transportați dintr-un singur salt de la Bărsesci.  La Viena în capitala Austriei trebue să mergem acum, rugând pe toți, care voiesc să ne urmeze și d-aici înainte, să facă bine a veni cu noi.  CAPITOLUL III.  Primul debut.  Pe acel timp — sunt ca vr-o doo zeci și mai bine de ani de atunci — Viena era cu totul deosebită de Viena cea de astăzi.  Orașul era încă împresurat de bastiuni ca d-un cerc ear dinaintea bastiunelor să întindea un câmp larg jur împrejurul orașului.  Acest câmp să numia „glacis. ”  Dincolo de „glacis” începeau suburbiile.  Eșind din oraș prin poarta numită a Scoțianilor, aveai spre dreapta pe bastiune așa numita grădină a paradisului ear în față „glacisul” care pe atunci era un câmp larg, deșert și pustiu, unde însă astăzi să zice, că s-ar fi concentrat cele mai mărețe și importante clădiri ale capitalei austriace.  Traversând acel „glacis” dedeai în suburbiul — mahalaua ar zice Bucurescenii, — numit „a lui Iosif. ”  Acest suburbiu era p-atunci și este paremi-se și astăzi un fel de cartier latin.  Era și este locuit de studenți, dar mai cu seamă de ascultătorii facultății de medicină, care șed p-acolo pentru a fi în apropierea spitalului cel mare, unde-și au sălile lor de anatomie și clinica, adecă unde traduce în praxă, ceia ce învață în teorie.  În apropierea spitalului celui mare era o casă, aproape și mai mare de cât spitalul, numită la „spaniolul cel negru. ”  Această clădire era o adevărată casarmă, căci sute și sute de persoane, pentru ca să nu zicem de familii locuiau prin cele multe odăi și odăițe, care formau nisce locuințe mai mari și mai mici, dar toate aproape de o potrivă de miserabile seau cel puțin repulsătoare.  Nisce scări întunecoase, șeapte, opt seau chiar mai multe, conduceau în nisce coridoare posomorîte, așternute cu lespezi de peatră, care eranu tot de-a-una jilave de evaporați unea oamenilor, ce circulau p-acolo.  Cu cât te urcai mai sus cu atât scara devenia mai îngustă, mai sucită, mai greu de umblat, coridoarele însă erau tot mai murdare și aerul prin ele tot mai infectat.  Tocmai sus de tot în podul caselor erau nisce locuințe — mansarde le zic Francezii — folosite de stratul cel mai sărac dintre locuitorii cei veseli ai veselei Viena, orașul împărătesc, cum îl numesc Austriacii.  Cu voia cetitorilor avem să dăm o visită în una din aceste mansarde.  După ce ne-am urcat patru etagiuri, sosim aproape fără resuflare dinaintea unei uși înguste și scunde, care odinioară fusese albă, care acum însă era mai mult de cât cenușie.  Pe o tăbliță de tinichea albă prinsă cu patru cuie ruginite în mijlocul ușei stătea cu litere de jumătate șterse legenda: Wenzislaw Cibolca, agent.  Aici avem să intrăm.  Cum deschidem ușa dăm într-o odaiă ca de vr-o opt metrii pătrați de mare, cu doo firide, formate de înclinațiunea coperișelor, ear în aceste firide găsim nisce ferestrii cu gâmurile destul de murdare.  O masă lungă de brad, văpsită cu alb, dar ștărsă de văpseală la cele mai multe locuri, plină de pete de cerneală, ba ici colea chiar cu cioplituri, cum le fac uneori băeții pe băncile publice, stetea în mijlocul mansardei.  În fața mesei era un divan cu învălitoarea ruptă în mai multe locuri de se vedea umplutura de păr de cal, lîngă divan de amândoo lăturile vr-o doo scaune de lemn cu jelț de paie destrămate, într-un colț un dulap cu ușa eșită din țițini, eată întregul mobiliar destul de miser al acestei odăi.  În momentul când intrăm, mansarda este ocupată de trei ființe femeiesi.  Una, mai în vârstă de cât cele lalte stetea lungită pe divan, alta îmbrăcată ca de ducă ședea pe un scaun, ear a treia, cea mai tânără pisa ceva și avea o față cât să poate de acră și silnică.  „L-ați înmormântat,” întrebă bătrâna, care era mama celor lalte doue femei,  „Da,” făcu cea de pe scaun, fata mai mare anume Maria.  „Nu va fi fost lume multă la mormânt”, contino Doamna Cibolca.  „Lume multă! ”  repetă Maria cu un zîmbet sarcastic, „la mormântul unui căpitan în retragere, scăpătat, unde te duci cu gândul mamă? ”  „Voi ați voit-o așa, dăcă mă lăsați pe mine să fac, cum am voit, altmintrea l-am fi îngropat pe tata, dar poate nici n-ar fi murit, zise fata cea mai mică contenind pisatul pentru un moment.  Nimen nu-i respunse nimic.  Să făcu o pausă.  Babeta, asta era numele fetei celei mai mici, după ce pisase câtva timp cu înverșunare să opri de odată și uitându-să crunt la mă-sa zise cu gura încleștată:  „Dar noi amândoo ce ne om face? ”  Doamna Cibolca oftă.  „Pe Maria ai măritat-o,” urmâ Babeta vărsând din ochii ei cei vărsând un foc de ură consumătoare asupra mamei sale, „pe mine însă. . . ”  „Taci, taci,” o întrerupse bătrâna, „astăzi cel puțin în ziua care ați înmormântat pe nefericitul vostru tată, nu-mi mai aduce aminte, că purtarea ta i-a scurtat firul vieței. ”  „Purtarea mea! ”  exclamă Babeta cu un surîs diavolesc pe buzele ei cele supțirele și pălite, „ori traficul Dv.  cu nevinovăția mea.  Dar ați fost răi speculanți. . .  foarte răi. . . ”  „Babetă,” strigă bătrâna cu voce tânguitoare sculându-să cu chin de pe divan.  Dar nu să putu susține pe picioarele ei cele șovăitoare, ci recăzu din nou pe mobila cea sdrențuită.  „Are dreptate Babeta,” adause Maria fără nici un pic de milă, „ați speculat cu nevinovăția ei”  „Toată lumea scia de desfrânările baronilor Rosten,” adause Babeta.  „Atât seniorul de majorat Wal-'ter cât și cavalerul Maltez Hugo, erau reputați craidoni.  Dv.  cu toate astea m-ați dat în acea casă.  „Nimen nu ni-a spus asemenea lucru despre baronul de Rosten, ” zise bătrâna.  „Baronesa, mama lor, avea trebuință de o camerieră.  Noi ne aflam în mare lipsă.  ție Mario îți picase norocul.  Pentru ați face trusoul am dat pe Babeta din casă, căci baronesa Rosten îmi fusese amică. . . ”  „Baronesa amică, ori baronul amic? ”  zise Babeta cu impertinență.  „șt,” făcu Maria.  Doamna Cibolca nu respunse nimic, ci, împreunându-și mânile și ridicându-și ochii cătră cer zise 'năbușită de un chin amar: „cu ce ți-am greșit o Doamne de m-ai bătut așa de cumplit. ”  „Mai întreabă cu ce a păcătuit,” reluâ Babeta.  „Dar ai uitat oare că în casa baronesei Rosten am fost sedusă de fiul ei Hugo, și că în loc să sari cu trup și suflet, ca să-mi recâștig onoarea perdută. . . ”  „Hugo era Maltez, călugăr, el nu putea deci să-ți dea unica reparațiune posibilă”  „El, da e drept, nu putea să mă ia de soție,” adause Babeta, „dar frate-său Walter. . . ”  „Nebuniă! ”  „Nebuniă, firesce deacă însăși părinții neîndreptățitei, deacă Dta și cu reposatul tată în loc de a face gură în lume, ați pus peptul de ați cocoloșit treaba.  În loc să pretindeți, ca să mă așeze în iatacul cel mai elegant din castelul baronilor Rosten, să mă îngrijească ca pe una care dă un moștenitor acelei case, în loc să faceți astea, m-ați trimis în o țeară depărtată, într-un sat prost la oameni streini, care vorbiau o limbă ce nu înțelegeam și care m-au pus în o colibă de am dat viața unui prunc.  Apoi m-ați adus a casă la voi ear pe prunc pe care în dureri l-am născut, am fost silită a-l lăsa la acei oameni streini.  Sunt mamă, copilul îmi trăiesce, dar nu știu unde.  Însă bun e Dumnezeu și mă va ajuta să regăsesc copilul meu. ”  —  „Cum, căci nici nu-l cunosci! ”  observă Maria.  „I-am legat o cruciuliță de gât, ca să-l cunosc, să-l regăsesc.  ”  „Adică ți-e dor să aibi un copil la tine, tu care nu știi de unde să-ți potolesci foamea,” adause Maria.  „Ha, ha” rîse Babeta, „nu sunt mamă așa de duioasă după cum crezi tu.  Îl caut pe fiu-meu, ca să am o puternică armă în contra baronului Walter Rosten.  ”  „Adică voiesci să-l storci cu ajutorul fiului tău. ”  „Da, așa voiesc. ”  „Zadarnică intențiune, nu te-a lăsa mânia. ”  „Nici ea nu va trăi cât lumea! ”  „Tăceți, ori voiți să mă omorîți aici în această clipeală cu vorbele voastre.  Sunteți ca și nisce cățele, ba mai rele chiar. ”  gemu bătrâna.  „Mai rele zeu căci cățeaua când n-are ce mânca a casă merge în vecin și să satură cum poate, eu însă trebue să mor de foame. ”  Această conversațiune, care ne-a făcut să întrevedem o prăpastiă fioroasă, care însă nu ne-a permis ca să distingem în amănuntul grozăveniile ascunse în adâncimea ei, așa în cât vom fi siliți a mai reveni, — fu întreruptă prin intrarea unui tânăr.  „Bine că sosesci,” exclama Doamna Cibolca cu oare care veselie la vederea celui sosit.  „Dar nici un bine nu-ți aduc mamă, ” respunse tânărul, care era de vr-o doo-zeci și patru de ani.  Toată înfățișarea lui arăta că din frageda-i copilărie a fost deprins cu lipsa și că în toate zilele a trebuit să să lupte în contra miseriei celei mai cumplite.  „Of, v-ați conjurat cu toții, ca să-mi amărîți vieața!  și tu Otone, care de altă dată îți țineai de datorie a mă mângâia, astăzi îmi vorbesci astfel, tocmai astăzi, când mângâierea mi-ar fi mai de lipsă ca ori când! ”  „Până ce vei fi împresorată de asemenea ființe. . . ”  la aceste cuvinte tânărul arată cu un gest de nespus dispreț asupra surorilor sale.  Babeta nu-l lăsâ să-și termineze vorba.  „Frumos, atât ne-a mai lipsit, să ne critici și tu” zise ea restită.  „Mamă,” reluâ Oto, care părea frământat de o iritațiune grozavă, „trebue să te mântuesci de aceste hiene, care sunt în stare să te mănânce de viiă.  Opresce pe Maria de a mai veni la noi, ear pe Babeta trimite-o în lume ”  „Ha, ha, bravo! ” făcură amândoo fetele cu batjocură.  „O Doamne! ”  exclamă bătrâna, „ce voi mai auzi.  Puteam eu oare să opresc pe Maria de a nu lua parte la înmormântarea tatălui său!  ear d-acolo a venit aici.  Cât despre Babeta, am notat-o deja la biroul de informațiuni pentru un post de guvernantă.  — Cruță-mă Otone, deacă-ți este cu putință”.  „Nu pot să te cruț mamă, trebue să-ți spui de mârșăvia cea mai cumplită, ce s-a săvârșit de când stă lumea asta, și care s-a săvârșit de ele. ”  „A aflat,” făcu Babeta cu o clintire de ochi spre Maria și urmâ a pisa cu mare sgomot așa încât d-a-bia să mai putea înțelege ce să vorbia.  „Da, am aflat că. . . ”  „Ai face mai bine să taci”, întrerupse Babeta pe frate-său,  „Să tac,” reluâ Oto, „da, poate așă tăcea deacă așă sciă că te căiescă și deacă nu mă-ar fi frică că chiar mormântul să va deschide și că mortul din el va striga împotriva noastră! ”  „Ce este pentru Dumnezeu! ”  suspină bătrâna, „sfârșesce, spune, nu mă mai chinui. ”  „Surorile mele au vândut cadavrul tatălui nostru. . . .  ”  „Vândut! . . .  cum așa. . .  ce blasfemie!  cui l-a vândut? ”  întrebă Doamna Cibulca cu vocea întreruptă de groază.  „L-au dat spitalului! ”  „Spitalului, nu înțeleg! ”  zise bătrâna ca și aiurită.  —  „Nu înțelegi, d-apoi nu știi,” făcu Oto, „că studenții de medicină vin la spital ca să studieze la cadavre, tăindu-le bucățele. . . ”  „ș-apoi! ”  făcu Maria cu un cinism grozav.  „Apoi, apoi,” sbierâ Oto revoltat și, pășind spre fereastră, deschise geamul dintr-o singură smucitură, — „ean priviți colea, vedeți pe acel om cu vana-n spinare, el duce bucățelele de carne pe care le-au rupt din sârmanul corp al tatălui nostru. ”  „Ti-ha scârbosul de el! ”  țipă Babeta și, ridicând pisălogul din piușoară îl aruncă cu atâta putere în spinarea lui Oto, în cât acesta lovit chiar în osul spinărei, căzu jos ca și mort.  „L-ai ucis! ”  sbierâ Doamna Cibolca frângându-și mânile.  Maria s-aplecase speriată la Oto.  „Nu, n-a murit,” zise ea după un scurt examen.  În acest moment Oto deschise ochii.  „Ridicați-mă,” îngână el cu vocea stinsă, „și puneți-mă pe divan, căci nu-s în stare de a mă mișca! ”  Femeile săriră la el și punându-și toate puterile ridicară pe bietul tânăr și-l așezară pe divan.  Bătrâna era ca și leșinată, fetele erau tîmpite de spaimă.  „Numai de n-ar muri,” borborosi Maria.  Babeta tăcea dar nu-și mai lua ochii de pe frate-său, urmărind cu încordare ori ce mișcare a lui.  Oto resufla cu greu, părea a fi cu totul cutropit de dureri.  Ochii numai din când în când i se deschideau, dar de câte ori privirea i cădea asupra vr-uneia dintre surorile sale, fața i să consuma ca de o durere și de o scârbă nespusă.  „Mi-e sete,” zise el în fine după o tăcere îndelungată, întreruptă numai de gemetele doamnei Cibolca.  —  „Să-ți aduc puțină apă? ”  întrebă Maria.  „Pune și zahar în ea.  Am un praf răcoritor în busunar, îmi voi face o limonată. ”  Pe când Maria i prepara paharul de apă cu zahar, Oto scoase din buzunarul giletcii sale un plic îngust și supțirel și-l desfăcu cu mânile tremurânde.  „Adă,” zise el apoi și luând paharul vărsâ praful din plic în apă, amestecâ cu lingurița, apoi cu o mișcare convulsivică-l puse la gură și bău.  Paharul era golit, de jumătate.  Oto, când îl luâ de la gură, fu apucat de un cutremur grozav.  „Este amar praful tău,” întrebă Maria, „adă să gust. ”  —  „Amar ca fierea,” respunse Oto, „nu gusta — este otravă.  ”  „Otravă! ”  țipară toate trei femeile.  „Da, m-am otrăvit ca să scap de dragostea voastră! ”  Maria și Babeta la aceste cuvinte remaseră ca și înlemnite, Doamna Cibolca însă, aruncându-să ca nebună asupra fiului său, i smulse paharul de jumătate golit din mâna lui cea tremurândă, și până să fi prins de veste cineva ce vrea să facă, îl și pusese la gură și-l golise până la fund.  Apoi căzuse jos.  „Blăstemate, afurisite să fiți,” mai zise ea sub convulsiuni grozave, cu buzele învinețite și cu ochii stâlpiți.  Maria scoase o răcnitură de groază apoi fugi ca și aiurită, ca și gonită de furiile infernului.  Babeta era singură cu doui muribunzi.  Stete cu ochii înholbați, ear când să trezi din amețela în care căzuse, văzu că atât frate-său cât și mamă-sa expiraseră deja.  Să hotărî deci a să duce și ea cât mai de grabă din acel loc înfricoșat.  Dar cu mânile goale nu putea pleca.  Prin odaiă nu să afla nici un obiect de valoare, trebuia deci să scormonăscă prin busunarele morților.  „La mama știu că nu voi găsi nimic,” zise ea cu un zimbet amar, „să vedem la 0to. ”  Nu găsi nici la frate-său de cât numai doo plicuri asemenea acelui din care scosese praful otrăvitor, care deci de bună sâmă cuprindeau și ele aceiaș otravă.  „Ce să fac cu aceste plicuri? ”  să întrebâ dânsa și era gata să le arunce, dar luându-și sănia, le puse în busunar zicând „cine scie dăcă nu-mi vor prinde bine vr-o dată. ”  „Servitorul de la anatomie,” continuâ ea apoi, „îmi va da cel puțin câte cinci fiorini de fiecare cadavru. ”  Să prepară să plece ca să încheiă acest târg înfricoșat.  Tocmai când voia să easă ăeată că să deschise ușa.  Nimen nu intrâ.  O mână de bărbat să vîrî prin crepătură dr o voce răgușită strigâ:  „O scrisoare de oraș pentru Domnișăra Babeta Cibolca.  „Aici,” strigâ ea și sărind la ușă luâ scrisoarea.  „De la biroul de plasament,” borborosi Babeta, după ce aruncase o privire asupra plicului, apoi să grăbi a rupe învălitărea scrisoarei și a ceti.  „Am găsit un post pentru Dta în capitala României, la Bucuresci.  Plata este bună de și numai în o casă de comerciant.  O fetiță de doui și un băiețel de cinci ani.  Părinții trăiesc amândoui.  Banii de călătorie sunt avisați,”  „Guvernantă la un comerciant român, după ce am aspirat a fi contesă germană!  Ce contrast!  Dar în fine. . .  n-am ce alege. . .  trebuia să fiu bună bucuroasă că mi să oferă acest adăpost — strălucit în comparațiune cu starea mea de astăzi.  CAPITOLUL IV.  Lipscanul.  În rondelul șoselei care străbate grădina numită a lui „chiselef,” ce să desfată dinaintea Bucureștilor, stetea cărâtă de cărâtă, trăsuri și birji jur împrejur.  Boerii și boerdicele, bancherii și toptangii capitalei cu soțiile, copii, guvernantele și cu bonele lor eșiseră la șosea, ca să ia puțin aer, să vază și să fiă văzuți și văzute.  Cursa nu mergea mai departe de cât până în acel rondel.  Acolo visitii întorceau trăsurile și, până a nu apuca înapoi earăș spre Bucuresci, să opreau, ca să resufle caii și să mai privească boerii.  Într-o trăsură elegantă, trasă de doui cai galbini ședeau în fund un domn și o damă, ear pe banchetă era un băiat ca de vr-o cinci ani și lângă băiat o guvernantă.  Băiatul era un copil foarte drăgălaș și să juca cu un balonaș de gumielastic, aruncându-l când domnului, când doamnei când apoi guvernantei.  Toți făceau haz de jocul nevinovat al copilului, dar cine ar fi observat mai de aproape pe guvernantă ar fi văzut că veselia ei nu-i isvora din inimă, ci era o penibilă prefăcătorie.  Domnul, care era tatăl băiatului și soțul Doamnei și care purta numele de Sasan, într-un moment de neîndemânătăcie scăpâ balonul așa de nefericit, în cât căzu jos pe șosea și să rostogoli o bucățică de drum.  „Ah, cine-mi va aduce balonul,” exclamă copilul.  —  „Eu, scumpul meu” respunse guvernanta, gata de a părăsi trăsura.  „Domnișoară Babeta. . . ”  Da, guvernanta era Babeta Cibolca și domnul Sasan era comerciantul la care primise angajament și care în acest moment o reținea să nu să coboare din carâtă.  Tocmai atunci un chervan încărcat cu marfă trecea pe lângă trăsura de care ne ocupăm.  Lângă chervan mergea un băiat ca de vr-o opt ani, care observând balonul ce să rostogolea pe șosea, îl luâ de jos și alergâ cu el la trăsură.  Acoto-l presentâ zicând:  „Poftim cocoane”.  „Ce băiat prevenitor” observă Doamna Sasan cătră soțu-său, care primi balonul din mâna băiatului.  „Stai puțin” zise comerciantul cătră băiat scormonind prin buzunar, căci voia să-i dea un bacșiș.  „Nu pot să stau cocoane, trebue să alerg după car, să nu mă perd cumva de el,” și cu astea băiatul să luâ iute după chervan, care purcese înainte spre bariera Bucurescilor.  „Păcat că nu i-ai dat nimic,” observă Doamna Săsan.  „Nu-i prea târziu! ”  replică comerciantul.  „Crezi că-l vom ajunge cu trăsura,” întrebă soțiă sa.  „Ba că nu vom arangia doară o goană după el”.  „Așa dară. . ”  „Îl voi revedea, căci carul cu care era îmi aduce marfă și mie; am văzut mărcile lăzilor. ”  „Va veni la noi băiatul, ce bine,” făcu mititelul Sasan.  „Să-l aduci sus la mine ca să-i mulțămesc și eu,” mai adause el.  „Ce zice Costică? ”  întrebă Babeta care nu înțelesese pe băiat, de oare-ce vorbise românesce.  Doamna Sasan i tălmăci dorința copilului.  „Ah ce suflet bun drăguțul”, exclamă nemțoaica ca și extasiată și sărută cu foc pe micul Costică pe amândoui obraji ai lui.  Părinții să simțiră foarte măguliți.  „Da să mi-l aduci tată, și să-l opresci pentru tot de-a una ca să am cu cine mă juca, zise apoi Costică, preocupat de gândul la băiatul de cărăuș.  De astă dată vorbise nemțesce în cât îl înțelese și guvernanta.  „eată o ideiă minunată, ce băiat cu minte,” aplaudâ Babeta, care precalcula deja, că un asemenea arangiament i-ar lua de pe umeri tocmai jumătate din sarcina ce avea cu supraveghiarea copiilor.  „Da, da,” afirmă și Domnul Sasan.  „Acest băiat de cărăuș pare a fi înzestrat de la natură cu bune calități, să-l angagiăm ca soț de joc și de studiu pentru Costică.  Ce zici dragă Mari”.  „Ce să zic? ”  replică Doamna Săsan, „îmi pare că ar fi bine. ”  „Da,” relo guvernanta după o mică pausă, „cu cât mă gândesc mai mult cu atât mai nimerit găsesc planul Dv.  Costică în urma acestui arangiament va primi o educațiune mai potrivită sexului său, căc presupui cumcă băieții vor avea, său mai bine zis vor primi un institutor. ”  „Negreșit”, o întrerupse Domnul Sasan, „nu-i așa Mari! ”  „Da, da,” afirmă Doamna Sasan, „această întocmire o găsesc de prea bună.  Atunci și Lenița va fi cu atât mai bine îngrijită”.  „Da Doamnă,” să grăbi a zice Babeta, „cât despre această nu încape nici o îndoială, dară vă rog să nu credeți cumva că mă voi îngriji mai puțin ca până acum de binele scumpului Costică,” apoi îl sărută din nou.  „Să mergem tată,” zise Costică întorcând desmerdările nemțăicei.  „D-abia apuc să mă joc cu. . . .  cu. . . .  dar cum îl chiamă? ”  să întrerupse mititelul.  „Nu știu nici eu,” respunse Domnul Sasan, „vom afla însă și asta.  Trage Ioși,” adause el apoi adresându-să cătră vizitiu.  Acesta prinse hățurile mai strâns în mână, ridicâ biciul și pocnind una cu el, făcu pe cai să pornească în pas mândru, mărunt dar des, și săltând mereu.  Astfel peste puțin ajunseră la capul podului Mogoșoaei.  Pe acele timpuri nu era încă nici un drum de fer prin România, ea deci nu era legată cu streinătatea de cât prin Dunăre și apoi prin șoseaua națională care de la punctul Predeal trecea pe la Câmpina, Ploiesci și venia la Bucuresci,  Această șosea traversa grădina chiselef și dedea în capitală pe la barierea podului Mogoșoaei.  Era deci în toată vremea val mare la capul acelui pod.  Dar mai cu seamă pe timpul când reintrau și boerii în caratele lor de la preumblare de pe șosea atunci adeseori să grămădeau atâtea trăsuri dinaintea barierei, în cât dedeau prilej la învălmășeli și siliau pe cei care veniau mai pe urmă să să opriseră în drum, până le isbutia epistaților să restabildscă ordinea și să asignreze circulațiunea.  Pică ori ce ar zice amicii pretinsului progres.  Pe timpul acela, când comunicațiunea și transportul să făcea cu ajutorul carelor trase de cai, era mai multă poesiă în lume, era un traiu cum am zice mai cu ticnă, de cât acum unde toate până și sentimentele să tracteză Cu iuțăla produsă de puterea aborului.  oare streinul care sosia atunci la Bucuresci nu primia o ideiă mai împunătoare de cât astăzi despre însemnătatea acestei metropole, văzând pitoroasca învălmășea de dinaintea barierei pe care avea să-și facă intrarea.  Să vedem.  Cu toată iuțeala locomotivei călătorului de azi să pare ca și o lungă eternitate timpul ce are să treacă de la o stațiune până la cea laltă.  D-abia ai plecat din Ploiesci, ai vrea să și fi la Bucuresci când colea n-ai sosit de cât la prima stațiune Brafji.  Te pui să mai tragi un somnuleț, doar, doar te vei deștepta în gara capitalei, când colea te trezesci la Crivina și mai ai să treci prin stațiunele Periș, Bufta, Chitila ca apoi să sosesci în fine la ținta călătoriei.  Aici te cobori pe peron îmbrâncit de hamali, care alergă să-ți ia bagagiul de mâna.  Apoi după mai multă alergătură în sus și-n jos îți scoți și cufărul și în fine eși și te urci în birjă, deacă a mai remas vr-una în curtea stațiunei, ear deacă nu, aștepți până vor sosi altele său încarci pe vr-un hamal cu calabalîcul și o iai la picior, deacă nu voiescl să aștepți tramvaiul și să te așezi în el.  Unde este poesia la toate astea.  Odinioară însă timpul îți trecea pe pernele diligenței în dulci reverii și în contemplațiunea peisagiului strein.  De o dată te pomeneai la Săftica, acolo te restaurai și dabia pornit sosiai la Bănesa, de d-aici pândiai în zara depărtată din care începea să sclipească ici colea câte un turn svelt de la cele trei sute de biserici care să zicea s ar afla în Bucuresci.  Dorul necunoscutului, al misteriosului îți umplea sufletul și te punea în o posițiune prea potrivită de a admira de la rondelul șoselei încolo, unde soseai peste puțin, cochetele, frumoasele și galeșele Bucurescene, care resturnate în fundul caratelor, întrețineau un foc vivace din ochii lor cei artzători cu admiratorii lor.  ear dinaintea barierei, vedeai chervanele, caratele, birjele care înaintând, care oprite pe loc; împrejurul lor zăreai pe bragagii și le auziai versul lor ademenitor: bragă dulce, rece dulce, secundați de rahagii și de alți vânzători; contemplai pe zarzavagii așezați pe lîngă șosea cu marfa lor, care umplea aerul cu un miros caracteristic de ceapă, căci parfumul numitei plante bulboase nu juca un rol secundar, și te transpunea îndată în disposițiunea acceptibilă pentru poesia mai mult sensitivă de cât eterică a orientului.  și în ziua de care am vorbit la începutul acestui capitol era mare învălmășeală dinaintea barierei, Ioși vizitiul Domnului Sasan fu silit a cârmi pe lângă un chervan, care să oprise lângă maghernița vameșului de jugărit și care încurcase drumul.  Lângă acest chervan stetea un băiat.  Cum văzu Domnul Săsan pe acest băiat de cărăuș, ridicâ bastonul său și atinse cu el pe Ioși în dosul spinărei.  Babeta, eșind cu trăsura pentru prima oară în aceea și necunoscând obiceiurile Bucurescenilor nu putu sci, că astfel li să făcea semn vizitiilor ca să oprească.  La vederea acestui semn își reaminti de o dată scena cu pisălogul, pe care-l aruncase în osul spinărei al fratelui său și la astă reamintire i trecu un fior rece peste tot trupul său.  Tot odată ca prin farmec își revăzu întregul său trecut dr costumul băiatului de cărăuș o transpuse în acel sat necunoscut, unde odinioară născuse un băiat, — căci tot astfel să purtau copii p-acolo.  Ioși, înțelegând semnul stăpânului său, opri căreta în drum.  Domnul Săsan, care recunoscuse pe băiatul cu balonul, i făcu semn.  Chematul alerga la caretă.  „Cum te chiamă,” îl intrebâ comerciantul.  „Toma,” respunse băiatul.  „și încă cum? ”  urmâ Domnul Săsan.  „Toma. . .  Toma. . . , ”  și bietul băiat pe care de bună seamă îl vor fi recunoscut cetitorii noștri, și care nici o dată nu întrebase pe mumă-sa de numele tatălui său, nu scia în grabă ce să spuiă, dar simțind că incurcala sa nu-i poate servi de recomandațiune, zise pe scurt:  „Toma Ciurescu”.  „Pe mine mă chiamă Costică Săsan,” zise copilul din trăsură.  „Să trăiesci cuconașule,” adause Tomița.  Domnul și Doamna Săsan precum și micul Costică erau încântați de amicul nostru.  Numai Babeta i arunca pe furiș de sub goană câte o privire mai mult de ură de cât de iubire.  „Afurisit neam,” să gândi în sine, dar fața i zimibea și cu vocea tare zise:  „Ce copil inteligent! ”  „Da,” afirma Domnul Săsan, „pare a avea mintea unui om bătrân și voi face o bună achisițiune angagiându-l la casa mea”.  „Va fi un bun servitor mai târziu,” observă Babeta.  „Ba mai târziu voi face din el un băiat de prăvălie,” replicâ Domnul Săsan, apoi adresându-să cătră băiat îl intrebâ:  „Ai venit cu tată-tău la Bucuresci? ”  „Ba nu,” și o roșâță repentină să lăți peste fața lui Tomița.  „Sunt la stăpân. ”  Domnul Săsan nici nu luâ în seamă această roșață, dar Babeta care-l privise mai de aproape pe băiat, nu o trecu cu vederea.  Îndată voi să-și explice emoțiunea lui Tomița.  „Ce a întrebat tată-tău pe băiat? ”  să adresă deci guvernanta cătră micul Costică.  „L-a întrebat de tată,” respunse el.  „Pe semne n-are sărmanul! ”  observă guvernanta.  „Nu știu,” făcu Costică.  „Ai tată? ”  zise el apoi cătră Tomița.  „Nu, n-am! ”  respunse acesta înroșindu-să din nou.  —  „Acestă roșeță este surprinăztoare,” își zise Babeta, „băiatul de bună seamă nu-și cunoasce pe tată-său, este un copil din flori. . .  ca și al meu. ”  „Când veți veni la magazinul meu” reluâ Domnul Săsan adresându-să cătră Tomița, „voi vorbi cu stăpânu-tău ca să te lase la mine.  Vreai să remâni? ”  „Cu dragă inimă,” respunse Tomița.  „Eu mă numesc Săsan, sunt lipscan, am văzut în carul vostru nisce lăzi d-ale mele, când veți descărca marfa să întrebi de mine.  „Bine Domnule, sărut manile Domnule,”  „La revedere dară! ”  și cu aste făcu semn vizitiului, caii să porniră ducând trăsura cea strălucită sforăind prin stradele Bucurescilor.  Pavagiul nu prea era bun pe acele timpuri și caretele te sdruncinau cu toate că erau așezate pe cele mai bune arcuri  Această sdruncinătură mai scoase pe Babeta din gândurile trecutului și capul ei fiind silit a să apleca de voie, fără de voie când spre micul Costică, când spre Domnul Săsan, când spre soția acestuia, era lucru firesc că-și intoarse și gândurile sale spre aceste persoane.  Zimbi deci băiatului, și să smeri dinaintea domnului și doamnei.  Dar zimbetul nu-i venia din inimă și nici smerenia nu era alt ceva de cât o curată prefăcătorie.  „Îmi va veni vr-o dată timpul meu, își zicea ea, „dar până atunci trebue să mă susțin în grația acestor. . ,  vite încălțate. ”  Careta intrâ în fine prin poarta cea mare ce să deschisu dinaintea ei în curtea spațioasă a unei case mari și frumoase din calea Moșilor, de cei din caretă să coborîră și merseră în casă.  Domnul Sasan peste puțin eși și apucâ spre piața Sf.  Gheorghe unde-și avea magazinul în fața gradinei.  Era mare magazinul Domnului Sasan, să compunea din mai multe piese mari, ocupate de sus până jos cu rafturi, care erau pline îndesate cu mărfurile cele mai elegante, mai fine și mai scumpe.  Avea o mulțime de servitori, o droaie de băieți de prăvălie, cassari, grămătici ba chiar și un procurist.  De câte ori intra Domnul Sasan în magazinul său avea obiceiu a cutreera toate încăperile, cercetând cu de-a amănunțitul ce făcea fiecare din oamenii săi, care la intrarea lui, erau cuprinși ca de nisce ferbințeli și și vedeau de lucru cu îndoită atențiune, căci era un strașnic șef.  Apoi după ce-și făcu observările pe care le crezu de lipsă, merse în biroul său, care era în încăperea cea din fund și să așeza la masa sa, cetind epistolile intrate, sfătuindu-să cu procuristul său, primind pe representanții caselor cu care lucra și pe mușterii săi mai de frunte.  Astfel făcu și astăzi.  Timpul i trecu în sbor ca de obiceiâ.  De o dată veni un servitor și zise:  „Domnule, un băiat de cărăuș cere a-ți vorbi. ”  „Un băiat de cărăuș? ”  exclamă comerciantul, care în toiul afacerilor uitase de micul eveniment de pe șosea.  „Ce vrea! ”  „Dice că i-ai fi poruncit pe șosea, că după ce vor fi descărcat marfa, să-ți dea de scire,” respunse servitorul.  „Aha,” zise Săsan, lovindu-să cu palma peste frunte, „este prietenul meu de pe șosea.  Intrăbă-l pe stăpenu-său deacă-l poate lăsa aici la mine în Bucuresci, ear dăcă-l lasă, vină cu băiatul în coace. ”  Servitorul eși.  Peste puțin să întoarse cu Tomița.  „Ei bine,” cu aceste cuvinte-l primi Domnul Săsan, „ești hotărît să remâi la mine. ”  „Da cocoane,” respunse băiatul fără sfială dar cu modestie.  „Să mergi dară cu dânsul la Mitrașofschi să să îmbăieze, apoi d-acolo te vei duce la frații Hirschfeld din strada șelari.  Cumpără-i vr-o doo schimburi, apoi haine cum să cade o pălăria, mergi și la steaua albastră și cumpără-i o părechie de ghete, apoi du-l acasă la mine și pune-l în odăița de lîngă podul caselor, unde va ședea și unde va putea îmbrăca până voi veni eu acasă,”  Acest ordin al Domnului Sasan să execută întocmai.  Când stăpânul casei, după terminarea afacerilor sale de la magazin reintră în senul familiei sale și trimise după Tomița, acesta să presentâ în haine vinete dinaintea lor.  Haine vinete zic sătanii din Transilvania costumului cum îl poartă locuitorii orașelor.  Costică văzând pe Tomița astfel îmbrăcat, d-a-bia îl recunoscu, ear după ce să convinse că este noul său prieten de la șosea îl primi cu mare bucurie.  „A la bonne heure” își zise Babeta, „astfel totuși mă voi deprinde a-l vedea împrejurul meu, dar în scârbosul 'mi costum de până acum, nu l-aș fi putut suferi.  —  Tomița era un tovarăș de joc a lui Costică așa de bun în cât toată casa să felicita de acuisițiunea lui.  Până și Babeta i dedea lecțiuni cu plăcere, căci învăța lesne ș-apoi Costică primea învățătura mai bucuros de la dânsul de cât de la guvernanta.  Astfel Babeta putea așteptă mai cu răbdare sosirea promisului institutor.  Un nepot al Doamnei Sasan, care avea să depuiă examenul de bacaulareat a casă în Transilvania și să vină apoi la studiu în Bucuresci, era destinat pentru postul de institutor.  Acest nepot, fiind fără mijloace avea să șează și să mănânce la Domnul Sasan, ear în schimb i să pusese condițiunea să dea lecțiuni la copil din casă.  Acum este însă timp ca să facem mai de aproape cunoscință cu personagiile noastre.  Babeta, guvernanta, fiica agentului Cibolca din Viena, după cum, ne spune deja numele ei de familiă, era de origine slavă, dar făcea parte din acel soiă de ființe omenesci, care să găsesc numai în Austria, o amestecătură de german și slav, era deci o adevărată austriacă său o nemțoaică, cum le zice Românul, și încă nemțoaică din creștet până-n tălpi.  De stat era mititică și subțirică, avea o față sarbădă, ochi verzi mititei, gura mică cu buze palide și subțirele, ear când vorbia atunci te mireai cât de mult i să putea desface guricica ei.  Când venia în extas glasul ei primia un timbru fonfăitor.  Nu trecuse încă de doozeci și patru mult doozeci și cinci de ani.  Cât despre caracter, reflexele ce au străbătut, ne fac a intrevedea un groazav abis.  Să ne întoarcem acum la Domnul, la Doamna Săsan și la casa lor.  Domnul Săsan ajunsese deja în acea etate, care să numesce floarea vârstei, adică era între patruzeci și cinci zeci de ani.  Născut în Bucuresci într-una din mahalalele locuite de stratul mai lipsit, avuse norocul de a intra ca băiat într-o prăvăliă din strada lipscanilor, și fiind talentat, desvoltând mai cu seamă o pricepere admirabilă pentru gusturile cocoanelor de modă, înaintâ curând, ajunse de tânăr, stăpânul unui magazin de modă, care peste puțini ani deveni centrul pentru confecționarea celor mai căutate toalete.  Doamna Maria Săsan era făta unui comerciant din Transilvania de la Stefănesci, orașul din vecinătatea Ulmescilor.  Era o ființă bună, dar cam moale de inimă.  Nu arăta alt interes, de cât pentru casa ei, acolo însă scia să puiă la cale toate lucrurile așa de bine în cât cu doo servitoare numai își ținea în ordine exemplară saloanele, odăile, curtea și grădina.  Nici nu era lucra rar de a o vedea cu mătura în mână, său cu vr-un petec frecând parchetul, ori ștergând mobilile de praf.  Seara era apoi obosită în cât nu mai putea sta pe picioare.  De la șeapte ore să arunca în fotoliu și adormea.  Nu vedea la sine de cât din când în când câte o compatrioată a ei, între aste mai des pe cocoana țica, o adevărată mahalagioaică.  Domnul Săsan făcuse stare, ba era bogat, cu toate astea remase tot atât de econom, său scump, cum i zicea servitorimea, cum fusese ca băiat de prăvălie.  Apoi nici defectul cel mai mare al caracterului său nu-l lăpădase.  Era neîncrezător până la extas, își bănuia chiar și — umbra sa.  Ori ce-i făcea cineva, — să fi fost chiar cel mai adevărat amic al său, Domnul Săsan în un colț ascuns al inimei sale îl nevinovăța de — mișelie, ori cel puțin de necapacitate.  Nu să încredea nici în sine însuș.  Când era să hotărăscă ceva, mai cu seamă în cestiuni familiare, să gândea, să resgândea, să chibzuia, așa de mult în cât puteai fi sigur, că dintre toate combinațiunile și modalitățile va alege pe aceea, care mai pe urmă să va arăta ca cea mai rea.  Te miri, că să decisese așa de iute ca să ia în casă pe Toma băiătul de la Ulmeni.  Cu angagiarea Babetei ca guvernantă, lucrul durase mai mult timp.  Era tare la modă p-atunci în Bucuresci, că în ori ce casă cu dare de mână, copii să fie crescuți de o guvernantă — streină firesce.  Deacă să putea franțuzoaică, deacă nu nemțoaică.  Cât despre neapărata trebuință a unei guvernante nu mai încăpea îndoioală nici în capul Domnului Săsan; dar părerile diferau cu privire la naționalitate.  Domnul voia o franceză, francezele fiind în general mai spirituale.  Doamna ținea una că o nemțoaică ar fi mai bună, căci nemțoaicele trec de mai așezate, de nu să cade de cât francezele,  După multe și îndelungate desbateri, să convârti și Domnul Săsan la părerea soției sale, căci informându-se pe sub mână aflase, că francezele erau îndoit și întreit mai scumpe de cât nemțoaicele.  Dar cu asta nu erau terminate toate îndoelile, ci ele începură mai tare încă, acum când era vorba, a cădea d-acord asupra unei anumite persoane, din mulțimea acelora, care să oferiră în urma demerselor făcute de Domnul Săsan.  În fine după multă cumpănire aleseră pe cea mai bună dintre toate. . .  pe Babeta.  I văzuseră posa fotografică, până nu încheiaseră cu dânsa.  Când li să presintâ în persănă, le plăcea mai puțin de cum le plăcuse în chip, însă acum era prea târziu, căci Domnul Săsan era din acea categoria de oameni care susțin și urmăresc maxima Bulgarului: „săpun am cumpărat, săpun voi mânca. ”  Doamna Maria Săsan era pră domălă și prea nepăsătoare din fire, de cât să să fi putut decide, a să gândi măcar la schimbarea guvernantei, cu toate că aceasta dintru început chiar era foarte arogantă față cu dânsa și o trata ca pe o ființă de o categorie mai inferioară.  Micuța Elena să deprinse curând cu guvernanta, pe care nici ea, ca toți copil, n-o putuse suferi dintru întâi, tot asemenea și Costică, fiind-că Babeta, de și nemulțămită până în adâncul sufletului său de posițiunea în care o forțase destinul, văzuse miseria prea de-aproape, și îi luase groaza, așa în cât își impuse sarcina de a-și câștiga iubirea copiilor, pentru a-și susține pe de-o parte posițiunea, ear pe de altă parte ai putea domni cu atât mai lesne în casă, căci de dragul copiilor multe i să treceau.  Numai cocoana țica, prietina Doamnei Maria Săsan, când văzuse pentru prima oară pe Babeta strîmbâ din nas și zise poate suferi.  Odată deschizând vorba despre guvernantă exclamă:  „Ascultă Mari, eu n-aș suferi pe acestă nemțoaică în casa mea. ”  „De ce nu? ”  „Mai întâiu îi fiind-că-i nemțoaică. ”  „Tocmai asta-i bine. ”  „Să-mi nemțească copii, aferim!  Cam mâine le vor fi rușine să mai vorbescă românesce”  „Dar așa, — cât va fi Tomița-n casă. . . ”  „No vezi acel băiat îmi place, numai să nu să nemțească și el. ”  „Nu te teme dragă! ”  „ș-apoi mutra nemțoaicei, nu-mi place nici de cum? ”  „Nici mie nu-mi e simpatică. ”  „Simpatică, nimpatică, mie-mi este grețoasă și, aduți a minte Mari, ce-ți zic eu, mult necaz o să-ți facă nemțoaică”.  „Ești preocupată. ”  „Adică ocupată sunt. . .  dar să lăsăm treaba baltă. ”