JEAN BART (Eugeniu P.  Botez)  DATORII UITATE  Documente omenești  NUVELE  BUCURESTI  Editura librariei si tipografiei H.  STEINBERG, Lipscani 94.  1916  DATORII UITATE  Toate Exemplarele vor purta semnătura autorului  JEAN BART (Eugeniu P.  Botez)  DATORII UITATE  BUCURESTI  EDITURA LIBRARIEI H.  STEINBERG  BUCURESTI  DATORII UITATE  Cu trenul de dimineață D-na Corbu plecase, chemată printr-o telegramă de tatăl ei, care se afla, bolnav la Iași.  Petre Corbu, care-și petrecuse soția până la gară, se întorcea pe jos în oraș singur, necăjit.  La capătul șoselei se opri o clipă, parcă-i era urât să se întoarcă acasă.  Cum n-avea oră de curs la liceu în dimineața aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care-l stăpânea.  Din capătul șoselei apărea întreaga pa-noramă a portului, cu viața, mișcarea și culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei.  Câteva bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau niște fluturi albi în zbor, jucându-se deasupra apei.  Un re-morcher mic, ca un gândac, sfârâind ră-gușit, târa în urma lui un șlep de patru ori mai mare, greoiu, cu burta plină de grâul pe care-l înghițise.  O pornise desigur spre Brăila.  In port se-ncărcau la cheu vre-o opt vase cu rapiță și grâu.  și Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mișcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit și fuga hamalilor desculți pe schelele de lemn cu sacul în spinare.  Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într-una, el se gândea la bogăția țării aceștia:  — Cât aur n-a plutit pe Dunăre și mare, spre țări îndepărtate, hrănind o lume în-treagă în scursul atâtor vremuri.  Petre Corbu era de curând numit pro-fesor definitiv de istorie la liceul acestui oraș de pe malul Dunării.  Ridicat de jos de o mână bine-voitoare, muncise ani de zile, chinuit prin școlile statului, până izbutise a-și face un loc sigur și tihnit în lume.  Singurul băiat al lui Arghir Corbu, das-călul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă.  Coana Profirița, preuteasa, o femee miloasă și bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscălița.  Dascălul Arghir, om sărac și cu-minte, nu hrănea năzuinți deșarte și nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credea că i se cuvenea.  Ca să ajungă băiatul mai sus decât dânsul, era bine, dar din cele câteva prăjini de pământ nu-l aju-tau puterile să scoată atâta cât i-ar fi tre-buit băiatului să învețe carte mai departe, la oraș.  Era mulțumit că sfârșise cu bine școala din sat și se fălea chiar cu băiatul care-i ținea isonul în strana din dreapta.  Dar cine poate cunoaște drumul ursitei fiecărui om?  Deși chemarea firească a lui Petre Corbu părea a fi aceia de a urma viața tatălui său la lucrul câmpului și în slujba bisericească, o întâmplare neașteptată îi schimbă maca-zul vieții, cum spunea chiar el râzând, de câte ori povestea plecarea lui la oraș.  Era în adevăr o întâmplare căzută parcă din cer.  Ce frământare a fost atunci în tot satul, mă rog și până în ziua de azi povestesc bătrânii ciim s-a întâmplat o asemenea mi-nune, care nu s-a mai pomenit decât doară în evanghelie.  Era tocmai în ziua de Sântă-Mărie, și lumea forfotea pe ulița satului și în bătă-tura cârciumii, ca în zi de sărbătoare, când așa pe la o toacă se auziră clopote și zurgălăi dinspre podul Trotușului.  și o trăsură de târg, trasă de patru cai negri înhămați buziș, se vedea venind în goană, într-un nor de praf, pe șoseaua Bacăului.  In trăsură era un militar cu chipiul roș și o cucoană cu umbrela albă.  Nimeni n-a putut bănui ce anume caută boerii aceștia în Cuzăni și de ce se oprise tocmai în poarta bisericii.  Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci și opt-zeci de ani îl îndoise de mijloc, dar nu-i îmbătrânise inima, se-nvârtea printre căpițele de fân proaspăt cosit din livada bisericii.  Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi.  — D-apoi bine părinte, nu lași lucrul nici în zi de sărbătoare?  Erai mai fercheș când slujeai la Sfinții Apostoli la Bacău, — zise râzând militarul, care privea pe deasupra zaplazului în livadă.  Părintele, pe care-l prinsese vremea numai în cămașă, surprins și rușinat oarecum, nu știa ce să răspundă, dar striga mereu la un băetan să deschidă portița și să-i aducă antereul din tindă.  De cum a intrat în curtea bisericii, mi-litarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rânduite la locurile lor.  — Da- ici, lângă biserică, era un măr domnesc, părinte?  — He!  de câți ani s-o uscat săracu. . . .  L-am tăeat și l-am pus pe foc.  — Da dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt și șchiop?  —r D-apoi de câți ani l-o iertat D-zău pe Chitic. . .  și casa i s-o dărâmat că era o cocioabă.  Pesemne c-ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atâția amar de ani mă întrebi.  și părintele, ridicându-și sprincenele albe și stufoase, căta mirat și în zadar își chinuia fruntea încrețită să poată regăsi în minte înfățișarea acestui om chipos și mândru, cu barbișonul tăiat după ciocul lui Cuza.  — Profirițo!  Profirițo!  ia gătește de dul-ceți pentru boeri — strigă părintele, pe când întrau cu toții în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui.  — D-zău să mă erte și să mă iertați și d-voastră, d-le căpitan, tot stăruia părin-tele, de, bătrânețele pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu.  Nu-mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cândva. . .  Da- oricum, să nu vă fie cu bănuială, da- cu ce daraveli v-ați abătut și pe la noi prin partea locului?  Militarul se feria să răspundă limpede, tot schimba vorba și întreba pe rând despre toți oamenii din sat, pe când fața i se lumina de-un zâmbet voios, prietenesc.  — Părinte, da era și-un băiet: Panaite, mititel și nespălat, ia așa de pripas prin curtea bisericii, îți mai aduci aminte de el sfinția-ta?  Unde mai e băetul cela, părinte?  —He! . . .  Pitache. . .  băetu Siritencii.  Maică-sa, vădană, l-o lăsat pe drumuri.  Cine știe pe unde o mai fi. . .  ia s-o ales un soiu rău, c-o fugit la târg cu niște cărăuși și nici până în ziua de azi nu s-o mai întors.  A-minteri s-arăta isteț și cu tragere de inimă la carte, dar ușărnic. . .  soiu rău și pace.  — L-ai mai cunoaște, dacă l-ai' vedea, părinte?  — D-apoi de unde, când de atâția ani i s-o perdut și urma?  Gândesc c-o fi mu-rit pe undeva.  Cucoana, care urmărea cu ochii în la-crimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpânească.  — N-a murit, părinte, ăsta-i Pitache, pă-rinte. . .  și bătrânul stătu o clipă nedumerit că-tând țintă înainte, apoi se repezi la icoane, luând în brațe pe Maica Domnului.  — Doamne preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fost și-ai înviat, pierdut ai fost și te-am aflat. . .  și, printr-o perdea de lacrimi calde, pă-rintele se uita și-l măsura din cap până-n picioare și nu-i venea să creadă că cel ce se afla înainte-i în haine boerești cu ga-loane de aur și copilul cela sprințar și de pripas de altă dată erau unul și aceiaș om.  Cinci zile cât a stat colonelul în Cu-zăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea.  Dintre dânșii, din satul lor, dintr-un copil de pripas să se ridice un om care să ajungă până la așa mărire și slavă — cine ar fi crezut vreodată? . . .  — Cine poate ști, din toată mulțimea chemată, care va fi cel ce este alesul Dom-nului, — zicea părintele la toți cei care-l cercetau să afle cum s-a întâmplat minunea.  și părintele, de câteori vorbea de întâm-plarea asta, își arunca ochii la icoane și se apleca de șale cu mâinile încovoiate în chip de metănii.  Că-și aducea aminte Sfiri-ția-sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum.  — De. . .  D-zău să mă erte, spunea în taină la câte unul, iaca l-am și bătut uneori, zău așa, mă rog, ca pe un copil. . .  ca acuma îmi aduc aminte, când l-am prins cu mâna în căldărușă la o zi întâi.  Dă, de unde puteam eu să gândesc ce are să ajungă el odată. . .  cum e scris omului, care trebue să ajungă boer, ajunge; care nu, rămâne țăran pământean.  . . . și  colonelul a răscolit tot satul și s-a sărutat cu toți tovarășii din vremea copilăriei, depe când umbla desculț și cu capul gol, prăjindu-se pe nisipișul cald, la malul Trotușului.  și toți erau acum încărunțiți de vârstă și nevoi, c-o droae de copii pe urmă, cu toții gospodari, care mai cuprinși, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume.  Cel dintâi pe care a dorit să-l vadă co-lonelul, era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului; de dânsul îi era mai tare dor, că îi fusese așa de bun prieten, căci se aveau ca frați de cruce amândoi.  Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într-o noapte, c-o tabără de cărăuși, care mergeau cu sare la Bacău.  Când a fost să plece colonelul din Cu-zăni, s-a ținut mult de Arghir ca să-i dea băiatul să-l ducă la oraș.  — Am să ți-l fac om, zicea el încreză-tor și sigur. . .  Dacă eu din nimic am ajuns unde sânt, d-apoi băiatul ăsta, pe care eu am să-l ajut și să-l călăuzesc în viață.  și Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, până la clanța ușii, cu obrajii umflați și rumeni de arșița verii, cătând cu ochii în jos la picioarele goale și înțepate de mărăcini, asculta cu spaimă cum i se croia soarta vieții lui.  Ce n-ar fi dat să scape mai curând de acolo din fața boerilor și să alerge afară, unde-l aștepta Mitriță, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii cea noo la care lucrau de-o săptămână.  și când l-a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dânsul la oraș, nici n-a fost chip să-i desclește gura; — lui Petrică îi dase ochii în lacrimi, și abia de mai zărea strălucind galoanele la mâna care-l mângâia, ținându-l de bărbie.  — Așa-i el rușinos cu lumea străină. . .  da- are să se învețe el, căuta să-l apere tătucă-său. . .  să te faci a-l vedea pe afară, că numai gura lui s-aude.  Părintele Ilie s-amestecă în vorbă:  — D-apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te faci boer? . . .  Măcar s-ajungi când îi fi mare tot așa de mândru. . .  că să fi a-vut și tată-tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma.  — He. . .  pesemne așa mi-o fost scris. . .  că dacă ar ști omul dinnainte — și dascălul oftă din greu, apăsându-și cu pumnul furca pieptului — amu. . .  ce să mai zic. . .  dacă așa mi-o fost partea—sfârși clătinând încetișor din cap.  . . . Si  într-o dimineață răcoroasă de Au-gust, a plecat trăsura colonelului în sune-tul clopotelor, prin mijlocul satului.  Pe capră sta Petrică, premenit curat, ți-nându-și o legătură cu schimburi în brațe și urmărind cu ochii cum s-alungau în goană copitele cailor îndemnați de biciu.  Când s-a perdut din ochi trăsura spre podul Trotușului, departe, atuncia au intrat tăcuți, pe poarta bisericii, părintele Ilie, dascălul și coana preuteasa, care n-a mai putut răbda:  — Nu de alta, zicea ștergându-și ochii, dar îi prea mititel. . .  unde s-o mai pomenit să-l dai așa de fraged printre străini. . .  — Las, că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pământ.  și până acuma încă mai povestesc săte-nii din Cuzăni de întâmplarea asta.  Dumi-nica și în sărbători cu toții privesc portretul pe care părintele Ilie l-a pus chiar în prid-vorul bisericii din sat, — precum ca să se știe de către tot norodul, că omul care s-a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i-a uitat, că el a zugrăvit biserica din nou, a refăcut școala și a îngrădit frumos mormântul pă-rintelui Andrei, care-i pusese bucoavna pen-tru întăiașidată în mână.  Cu știința lui și cu stăruința colonelului, Petrică izbuti să intre ca bursier în inter-natul liceului din Iași.  Speriat și zăpăcit de sgomotul și învăl-mășala lumii, cu greu s-a fasonat și el în chipul școlarilor din internat.  Mai toți erau băeți săraci, veniți de pe la țară ca să-și deschidă drumuri, să poată să răzbească în viața de vârtejuri a lumii de oraș.  Ce luptă cu programul și orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răgușit al clopotului școlii. . .  De câte ori nu-l apucase plânsul și do-rul de acasă, când rămânea cu ochii pier-duți, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii și de li-vezi.  și câte umilinți nu trebuiâ să îndure, — de câteori nu-și simțise obrajii îmbujo-rați de sânge.  In certuri copilărești pentru un creion sau pentru o calamară, i s-a-runcau din partea externilor vorbe răutăcioase: „că-i venit dela oi, că-i tot țăran, deși stă tot la un loc cu băeții de familie bună”.  și uneori plângea de ciudă sara în dor-mitor cu pătura pe cap, ca să nu-l vadă nimeni.  Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându-se de-parte pe malul Trotușului, în satul lui la munte.  In toate duminicile avea eșire în oraș.  Cu ce grijă își curăța hainele albastre și nasturii cei auriți. . .  Mândru în uniforma școlii, pleca întins acasă la colonelul, pri-vindu-se în geamuri la prăvălii pe stradă.  Cât de tare îi bătea inima decum intra pe ușă,— îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare.  și ce încordare în vorbă și mișcări; veșnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă.  Duduia Măricel, fetița colonelului, un drăcușor bru-net cu părul creț și prins în panglici roșii, avea niște ochi așa de negri și pătrunză-tori, că bietul Petrică, simțându-se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.  Examenele îl răzbunau de suferința de peste an.  țăranii bursieri ieșise premianți mai în toate clasele liceului din Iași.  și umilința, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăceâ în mândrie trufașă sau ascunsă.  Patimile se răscoleau de ambiție în cei tari cari aduceau în luptă putere de muncă și voință.  Cu cât vremea trecea și Petre se deprin-dea cu viața și cu lumea în care se îndru-mase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se desrădăcinase.  In cei dintâi ani își petrecuse vacanțele la țară.  Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte și învățat era.  „Domnul Pe-trică” îl numeau băeții cu respect.  Iar dascălul Arghir s-a închinat când l-a văzut întâiu; mai nu-i venea să creadă că e Petrică al lui, așa era de mândru în haina lui albastră, cu șapca aplecată pe o parte, tăcut și măsurat în toate.  Când s-a făcut mai mare, vreo câțiva ani dearândul, nici n-a mai dat prin sat; găsise o preparație de unde putea să câștige și în timpul vacanței de vară.  In cursul superior îl părăsi ambiția cea școlărească, cititul îi deschisese orizonturi noi și largi.  El, care ani de zile nu avu-sese alta țintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caetele de școală, în timp ce sorbia cu lăcomie cărțile oprite, aduse pe ascuns și ținute pe sub saltele în dor-mitorul școlii.  In scurt timp, era deochiat deabinelea, direcția îl trecuse de mult pe lista neagră, —decând într-o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.  Cu-n fel de mândrie și înălțare de sine, Petre Corbu iși primi pedeapsa care-i atră-gea pierderea bursei.  Trebuia să se hrănească singur.  Dar cât de tare și hotărât era!  Un vis măreț îi îmbăta simțirea în dorul lui de luptă în focul tinereții.  Si în viața-i de stu-dent sărac, în vălmășala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilința, re-volta și descurajarea. . .  De câteori nu a simțit că șovăește și-i gata să cadă îngenunchiat, și iarăși s-a ridicat încordându-și puterile din nou.  Târziu a răzbătut.  Ajunsese la țintă.  Era asigurat, dar nu mai era aceiaș.  începuse a se îngrășa, de când se însu-rase.  Mustățile negre, care-i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni și înăs-priți de briciu.  Greoi, cu pălăria moale trasă pe ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puțin plecat, pășea rar și potolit, făcând aceiaș drum în fiecare zi, deacasă până la școală.  Judeca sănătos, dar prea vorbea puțin și nu putea să lege prietenii mai strânse.  Dupăce s-a stins și dascălul Arghir, el n-a mai dat pe acolo.  De satul lui s-a înstrăinat cu totul.  Dece, nici el n-ar fi putut să spue.  și nici n-a căutat vreodată să-și lămurească viața, legând-o cu trecutul de unde a fost plecat.  Neașteptând nimic în viața-i tihnită, monotonă, se mulțumea să-și păstreze locul pe care-l prinsese în trudă și necazuri.  Corect și cumpătat, nu încerca a se înălța mai sus, de teamă să nu cadă.  De aceea se ferea să intre în angrenajul roților po-litice, care l-ar fi putut ridica deodată sau strivi în învârtitura lor nebună.  Din focul ce pâlpiise odată în vremea tinereții, nu mai știa nici el de-a mai rămas ceva sub stratul de cenușă pe care-l aș-ternuse nevoile și vremea.  Resortul sufletesc părea de mult tocit.  Nu se târa, dar nici nu se încerca să sboare.  In dimineața acelei zile răcoroase de pri-măvară, Petre Corbu cutrierase de vre-o doo ori portul, oprindu-se la fiecare pas, ca un om fără treabă.  — Era tocmai să se îndrepte spre oraș, când se opri iarăși în loc ca să privească pe luciul apei în sus.  Un caic turcesc aluneca la vale, încet și lin, numai c-o pânză prinsă la unul din catarge.  De departe se zărea o grămădire de oameni, vite și căruțe, toate clae peste gră-madă.  Oameni nevoiași care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut.  Caicul se apropia ușor de mal, ajutat de cele doo lopeți lungi, care se ridicau încet din apă și se lăsau să cadă obosite, într-o mișcare greoae, cadențată.  Abia se lipi vasul de cheiul înnalt de piatră, și începu să se audă dintr-acolo zgomot de strigăte și ceartă.  Petre Corbu se îndreptă într-acolo.  Un gardist din port îi lămuri că sunt niște ve-terani, cari vin de dincolo, că e ordin să nu-i lase să debarce și că ei „se pun contra, ci-că nu vor să se întoarcă în Dobrogea.  — Dar de unde sânt?  Unde vor să meargă?  — Cică sunt de prin ținutul Bacăului, dela Cuzăni, trebue să le dea pământ, și ei acu. . . . .  Dar Petre Corbu n-a mai ascultat sfâr-șitul,— plecase în grabă spre caic, stăpânin-du-și bătăile grăbite ale inimii.  . . . Din  Cuzăni! . . . .  și un fior cald îi stră-bătea prin tot trupul. . .  e satul lui. . .  sunt oameni din satul lui, din Cuzăni. . .  nu se poate să nu-i cunoască dacă sânt din Cuzăni.  Dinspre caic, pe marginea cheiului, venea șchiopătând un țăran bătrân, și în urma lui un soldat de grăniceri.  De departe, dintr-o aruncătură de ochi l-a recunoscut: „e bădiță Sandu. . .  de sigur că-i bădița Sandu”. . .  și în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe lumi-noase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră.  . . . In  trăsături din ce în ce mai clare își amintea de chipul unui român voinic și mândru, cu ochii negri, mari, sub sprince-nele stufoase îmbinate. . .  mustața căruntă și răsucită în sus. . .  purta căciulă brumăric dată înapoi pe ceafă. . .  și avea un piept lat de-i plesnea pieptarul cel de piele înflorit în cu-suturi de arniciu roșu. . .  cu trei decorații prinse în șir în partea stângă. . .  Copii se îndesau s-asculte cu gura căscată, când se pornea a povesti minunile cu Turcii. . .  Valea cea largă a Trotușului, deschisă dintre munții albăstrii din zare, îi apăreâ ca printr-o pânză de fum auriu jucând deasupra apei în ra-zele de soare.  Pe coasta înclinată până în prundiș și în lung până la pod, se întindea tot satul răspândit. . .  și prin verdeața live-zilor de pruni, casele mici și albe par niște pietre căzute din cer la întâmplare. . . . De  cealaltă parte se ridicau fânețele pe culme până sus. . . . In  fund pe deal sunt târlele de vite. . .  se văd în zarea ștearsă bordeele din Coman ca niște paseri negre lăsate din zbor să se odihnească. . .  în vale biserica și cei doi plopi tremurători la poartă. . .  alături casa lor cu streșina până în pământ de joasă, pe care se ridica la fugă cele doo capre negre ale coanei preutesei. . .  moara forfătind pe ascuns, băgată în sălciile gârlei. . .  și în dosul morii căsuța lui bădița Sandu în capătul iezăturii. . . .  Dar cum a îmbătrânit săracul! . . .  Drept în fața lui se opri, ținându-și răsuflarea:  — Buna ziua, bădiță Sandu.  Nu mă mai cunoști?  țăranul se opri și scoțându-și căciula din cap, căta cu mirare.  — Poi. . .  de unde să vă cunoaștem, bo-etule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe.  — Nu ești dumneata Sandu Clipea din Cuzăni?  — Ba așa îmi zice.  D-apoi matale de unde știi?  — Nu-ți mai aduci aminte de băetul lui Arghir Dascalu.  — Ira! . . .  nu-i fi Petruță al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie? . . . .  Poi de unde, Doamne iartă-mă, să te mai cunosc, că erai numai atâtica de-o șchiopă, când te-o luat colonelu să te dea la școală la oraș.  — Așa-i. . . '  iote taman obrazul lui Arghir, îi sameni — da- ceva mai smolit și mai plin la obraz.  — Curat vorba ceia, că munte cu munte se întâlnește d-apoi om cu om.  — Ei, dar unde vă duceți?  Ce căutați tocmai pe aici?  — Ia am dat de-o poznă mare, nu vrea să ne dea voe să ne coborâm aici în Ro-mânia, ci-că să ne înturnăm înapoi în Do-brogea.  O zis că ni dă pământ, și nu ni-o dat, acum nici înapoi nu ne lasă. . .  da- noi nu mai vrem pământ, că ne-am hrănit noi de pământu de-acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.  — Iaca vine și domnul sub-comisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte; dă, eu izicut ordinu, ci-că nici un veteran n-are voe să debarce.  Dacă el a zice să-i las, îi las.  Sub-comisarul din port, un om înalt și chipeș, cu o țigară specială așezată după ureche, venea agale citind o hârtie desfăcută.  — Bine,-mă creștine, da- tu nu știi rom-ânește?  Când îți spun că așa-i ordinul să vă trimitem înapoi?  — Apoi de doo săptămâni umblăm așa pe drumuri. . . . . .  de când ne chinuim așa, ni-o murit și vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce-o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut ceva, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.  Pe când bătrânul vorbea ținându-și căciula într-o mână și cătând rugător în ochii sub-comisarului, Petre Corbu simțea cum sângele înfierbântat îi năvălea în obraz nu se mai putu stăpâni.  — Da bine, domnule, oamenii ăștia sunt urmăriți?  Au furat ceva?  Nu sânt liberi?  Cum puteți să-i opriți așa?  Domnul sub-comisar, cu toate că fruntea i se încrețise de o undă de mânie, răspunse neted, păstrând un surâs rece:  — Cu toate că n-am onoare să cunosc cu cine am de atace, dar, ca om cult, d-ta trebue să înțelegi mai ușor de cât un țăran cum stă chestia.  Mă rog, citiți telegrama primăriei din Cuinsu.  Iacă ce zice în original:  „Inapoiați cele trei familii de veterani pentru darea pământ în cătunul nou Prințul Nicolai.  Iscălit primarul comunei Cuinsu.  — Mă rog, pot face altfel decât ordinul?  adăugă omul legii, dând din umeri și băgând tacticos hârtia în buzunar.  — Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire?  Dacă oamenii nu vor să ia pământ, o să le dea cu deasila?  Ei vor să se întoarcă înnapoi în satul lor.  Mă rog, unde-i d.  comisar al portului, să vedem ce zice Dumnealui?  — Nu poate să zică decât ce-am zis și eu; dar n-aveți decât să-l așteptați pe dumpealui.  — Mare nacaz, măi frate, în ce poznă am întrat. . . .  unde s-o mai pomenit una ca sta, să nu te lese nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om.  și moșneagul, blajin și umilit, care se jăluia cu atâta desnădejde, izbucni deodată în furie aprinsă, zmuncindu-și căciula din cap și bufnind-o de pământ: Dar nu mă las nici mort! . . .  că numai sufletul meu știe cât am pătimit, de când umblăm ca și cânii hoinari pe drumuri,— și în ochii bătrânului scăpărau scântei de încruntare.  Își clătină capul pletos, trecându-și cu ciudă degetele noduroase prin nițele părului încâlcit.  — Dar liniștește-te, bre omule, nu în-țelegi că nu poate să vă oprească?  încercă să-l potolească Petre Corbu.  — O să-i vorbesc comisarului, și dacă n-o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul.  Bădița Sandu, tăcut, își râdică de jos căciula înnălbită de praful de pe drum și, potolit ștergând-o cu mâneca sumanului, oftă adânc și zise într-un târziu:  — Amu, toată nădejdea la dumnetale ni-o mai rămas. . . .  zău, ț-ăi face o pomană mare cu noi.  — Ia să mai stăm jos pe sacii iștia, până o veni comisarul, să nu-l scăpăm — nu faci o țigară, bădiță?  și Petre îi întinse taba-cherea.  Moșul o lo cu grijă, și așezând-o pe genunchi își răsuci o țigară groasă.  — De când s-o scumpit hârtia, fumăm și noi cu cea de gazetă ori cu pănuși de popușoiu uscat.  Apoi tăcură amândoi.  Bădița Sandu, care-și lăsase căciula în jos pe ochi, căta țintă în pământ și trăgea câte un fum de țigară, rar, adânc, până în fundul pieptului.  Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt și plin de noroiu uscat, nu știa cum să înceapă vorba, — o sfială copilărească îl amuțise; — și cum ar fi voit să știe totul. . . .  să afle toate câte s-au în-tâmplat peacolo deatâta vreme în urmă.  O clipă îi fulgeră prin minte un gând chinuitor de frică și mustrare.  Se ridică în picioare și asvârlind țigara pe sfârșite, își aprinse alta, trăgând fumul răpede, nervos.  — Bădiță, începu el încet, da- pentruce ați plecat din sat, cum v-ați hotărât să pă-răsiți casele, s-o luați așa în lume?  — He! . .  poi ziceam noi că tot de-o moarte era să murim. . . .  ori în satul nostru ori aiurea,—răspunse moșul silit, cătând tot in pământ.  și iar tăcu.  Cum sta în picioare, în fața lui, aștep-tând neliniștit, Petre Corbu simți că i se tae genunchii, și, biruit, se lăsă jos, moale, șovăitor,. un  dor neînțeles îi apăsa inima.  și ca să scape de nodul care-l înneca în gât, cu ochii oproape în lacrimi, el începu oftând.  — Tare mi-i dor și mie de Cuzăni. . .  da- n-am putut scăpa cu slujba asta a școlii. . .  — Apoi tot n-ai gătit cartea?  — Ba da, acuma învăț pe alții.  — A, se chiamă adicălea că ești de iștia, profesor, cum îi la oraș.  Da, nu pot zice alta, dar îi bună și cartea.  Dacă apuci s-o prinzi, scăpi de năcazuri și de muncă.  Iaca n-a fost tot așa cu băetul Tuduroaii și cu cel a lui Măgură, că nu i-am mai văzut de rând o plecat la târg.  Intr-un târziu, dupăce și-a răsucit încă o țigară, s-a hotărât Bădița Sandu să-și des-carce focul care-l ardea la inimă.  — Nu mai este chip de traiu; s-o în-mulțit lumea, domnule, n-ajunge pământu și pace.  Poi dacă numai eu se chiamă că am avut șepte copii, patru fete și trei băeți.  S-o îmbucătățit pământu, toți se vaită de pământ, nu-i și nu-i, ce să-i faci! . . .  Mă rog sânt cincisprezece ani de când ne judecăm obștea satului cu boeru aista nou, care a venit după Muruzești.  știi cum îi chestia?  — Da. . .  îmi aduc aminte ceva. . .  de un proces lung care ține de mult, îngână Petre cam rușinat, cu jumătate de glas.  — Așa-i, că bine zici, poi de unde să-ți aduci aminte, c-ai plecat de mititel la oraș. . .  Mă rog, din bătrâni ci-că Muruzi, când o întemeiat satul, o adus oameni, c-avea ne-voe să-i lucreze moșia, și li-o dat loc de casă și pământ de lucru, — mă rog cum li-o fost și tocmala, că sânt și hrisoave bune la avucați. . .  Dacă o murit Moruzi și-o venit ista nou, el n-o vrut nici în ruptu capului să se înțeleagă cu oamenii, ci-că el nu le ie de bune toate cum au fost în ve-chime. . .  Ci, am cumpărat moșia cu totul, n-aveți drept la loc de casă, și pământul trebuie plătit, că și vatra satului e făcută tot pe moșia boerească. . .  și iaca așa s-o des-chis procesul, care ne poartă pe drumuri de-atâția ani.  O cumpărat pe primarele și pe notar, care acuma sânt de-ai lor, și ține-te la amânări și avucați, mă rog cum i treaba judecăților.  Copii noștri ori nepoții dacă or trăi să vadă sfârșitul.  Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poți să ții nici un cap de vită în imaș, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu și eu, că se zvonise prin sat de darea pământului la veterani în Dobro-gea.  M-am înțăles cu alde Miron Costea, Florea și Păun, că unde ni-a da, acolo ni-om duce.  Astă iarnă facem chip de vre-o câteva parale și mergem la Constanța la ziua hotărâtă.  Lume peste lume, din toate colțurile țării venise veteranii ca să se înscrie acolo.  Cascam și noi ochii la mare, că n-o mai văzusem.  Ba unii cârteau, că iaca unde ne dă statul locuri, la marginea pământului, că de în colo începe apa.  La canțeleria dome-niilor statului ni-o dat peticu ista de hârtie cu pecetea și cu număru: — La primă-vară, moșule, să vii să-ți iei pământul în primărie la Cuinsu.  M-am întors frumușel acasă și-am început a mă pregăti de strămutare.  Am vândut ce-am putut, să-mi închi-puesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta.  Cum s-o desprimăvărat, ne-am și în-cărcat cu toții, eram trei case din Cuzăni cari am plecat odată cu toți, copchil, cățăl și purcel, mă rog ca pe vremea bejăniei.  Femeile, cum li-i naravu, să boceau de parcă mergeam la groapă.  Dela supre-fectură ni-o venit bilet de drum, și-o săp-tămână ne-am hodorogit cu capu de pe-reții vagonului, că erau de istea de marfă.  După ce-am trecut Dunărea, am luat-o pe jos cu carele din sat în sat ca șatrele de țigani.  După patru zile am ajuns la Cuiusu.  Catam noi în drum la pământuri: ori pre uscate ori smârcuri și bălți, ne gândeam cu jând la mândreța care o lasasem noi în urmă la Cuzănii noștri.  Primaru din Cuiusu, după ce ni caută în condică după bilet, ci-că nu sânteți înscriși aici, îți fi la altă comună, poate la Udeni.  N-am mai văzut bine înnaintea ochilor, când am auzit o vorbă ca asta.  Apoi amu, zic, ce-i de făcut.  C-o fi, c-o drege. . .  hai cu toții la Udeni.  Când colo nici habar n-avea de noi.  La cine să cei, la cine să te plângi, cine să te as-culte?  Acolo în comună găsim așezați alți veterani, tot de prin ținutu Bacăului.  Venise mai dinnainte și sfârșise arătura.  Ne tocmim cu ei, să le muncim până s-o hotărî și cu noi într-un chip.  Da, primarele, când aude asta, nu și nu, că lui nu-i trebue oameni străini în comună, și ne scoate cu jandarmii din sat.  Dacă am văzut ș-am văzut, zic hai a-casă înnapoi.  Da- pe unde și cum?  Mă rog, ce să-ți mai spun câte-am pătimit?  șepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata până în butuc; vitele moarte de foame, de-ți era mai mare jelea.  Doi căi-șori i-am vândut să mai închipuim ceva parale.  Un juncan mi-o perit, ba într-un loc niște pădurari ni-o închis și vitele pen-tru amendă, ci-că de ce le-am dat să pască în pădurea statului?  Când am văzut și asta, cumătru Florea unde-o pus mâna pe-o furcă, și cât pe ce să facă moarte de om.  Dela Ostrov am luat caicu ista, i-am dat șese lei de parale Turcului, și ni-o tre-cut Dunărea de partea asta.  Gardistul din port veni să spue că a sosit domnul comisar.  Victor Iliaș, un tânăr zvelt cu înfățișare blândă, — era licențiat în drept și intrat în poliție după legea noo.  Îl cunoștea din vedere pe Corbu, îi zâmbi radios, fericit că putea servi pe unul din intelectualii orașului, printre care și el se număra.  — Cu ce vă putem servi, d-le Corbu?  — Sânt niște veterani, care vor să se întoarcă în satul lor, și nu-i lasă să de-barce. —și în câteva cuvinte Petre îi lămuri lucrul.  Comisarul părea foarte încurcat, deși as-culta cu multă bunăvoință și nedumerire.  — După cum vedeți, oamenii nu sânt urmăriți, nu-i motiv să nu-i lăsați liberi, cred că primarul din Cuiusu o fi făcut vre-o greșală; în urma venind vre-un ins-pector, s-a lămurit lucrul și a dat tele-grama asta,—termină Petre Corbu, înferbân-tat și convingător.  — E foarte probabil: serviciul domenii-lor din Dobrogea e de curând înființat și numai boclucuri ne face. . .  Bine, să-i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăștia în satul lor? —Moșule, aveți parale de drum?  — Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le-am cheltuit pe drum, să tot a-vem vre-o opt lei de parale cu toții.  — Ei poftim, zise enervat d.  comisar, ca în fața unei noi piedici.  — și câți sânteți?  — Poi om fi toți vre-o optsprezece și mai avem și trei minori.  — Cum, ce fel de minori?  — Adecăle să chiamă, să ertați, că sug încă la țâță.  D.  comisar începu să râdă.  — Vra să zică doozeci și unu de suflete?  E vorba ce-i de făcut cu ăștia?  E o chestie dificilă.  — Dacă îți binevoi dumneavoastră, să trăiți d-le comisar, să vă faceți o pomană să ne scriți un bilet de drum cu trenu,—și moșul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale.  — De unde să am eu bilete de tren?  Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă.  Dar încercați d-voastră, d-le Corbu.  Domnul prefect e un orn mo-dern, democrat și e foarte gentil, termină d.  comisar, ridicându-se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea vete-ranilor din caic.  — Dar unde dorm?  Ce mănâncă oa-menii ăștia? —se întreabă încurcat, neștiind ce să facă mai întăiu.  — Domnule lonescu, se adresă el câtre magazionerul stației din port, care răsfoia un registru, nu s-ar putea să-i lăsați în ma-gazia cea mare de cereale?  — Aș, unde se pomenește. . .  atâta golă-nime. . .  se face foc domnul șef când o vedea una ca asta.  — Dar în vagoanele astea de marfă, nu-mai până s-o hotărî cu dânșii?  — Poi vagoanele fac manevră în stație toată ziulica.  Zău nu-i chip.  — Atunci hai la prefectură.  Departe, tocmai lângă debarcader, reze-mată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman.  O lădiță de lemn văpsită în roșiu, cu o semilună albă pe capac, câteva scăunele șchioape, înalte numai de patru degete dela pământ, și, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor — asta era toată zestrea cafenelei din port.  Osman, un turc bătrân, cu barba deasă și albă ca fuiorul de lână, veșnic în genunchi în fața samovarului, tăcut și grav, își făcea servi-ciul cu sfințenia unui patriarh în fața alta-rului.  Aci așteptau călătorii sosirea și plecarea vaporașului local, și tot aci era locul de întâlnire al funcționarilor din port.  Cafeaua era eftină: cinci bani ceașca și zece fili-geanul; serviciul foarte cinstit, dar cam a-gale; cât despre curățenie, Osman reușise a face pe toți mușterii să creadă că iese cafeaua tare și gustoasă dacă nu spală ibricele.  Ca și la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împetrită.  Colțul acesta din port era minunat: a-nume parcă ales ca loc de adunare pentru autoritățile portului, mai cu seamă în toiul verii, când arșița soarelui dogorea birourile așa de tare că bieții funcționari se întin-deau a lene, moleșiți, pe scaunele care-i frigeau.  Atuncia când simțeau că nu mai pot lupta în fața condicilor prăfuite și-s gata să cadă biruiți de somn și de căldură, căci brațele moi ca ciara nu mai puteau purta condeele grele ca plumbul, atunci ieșea unul câte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei.  și aci se întâlneau cu toții la umbră, cu batistele înfășurate în locul gulerelor scrobite, bucurându-se de adăpostul acesta bine-cuvântat.  Din sus depe Dunăre, mai în totdeauna bătea un vânt ușor în adieri dulci și răcoroase, mân-gâind frunțile asudate ale celor veniți a-colo ca să-și uite amarul muncii în câteva momente de liniște și de odihnă.  E foarte drept că în fiecare zi momen-tele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea ușor, pe nesimțite, în palavre, discuții și taifas, pe când se tra-tau reciproc cu gingirlii dulci sau cu limo-nade gazoase ținute de Osman la ghiață.  Din colțul acesta se desfășura întreaga viață și mișcare a portului.  Era totul supt ochii lor: sosirea vaporului, inspecția șe-filor.  Orice întâmplare neprevăzută îi găsea în picioare la posturi, gata întotdeauna.  și pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulți își aduceau registrele acolo, așa că toți erau cu ochii și cu gândul mereu la datoria serviciului lor.  Aci, în fiecare dimineață, în jurul samo-varului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice și economice a ora-șului, a porturilor, a țării, și, am putea zice, chiar a mai multor țări din Europa, căci Trandafir Idnescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare: și ceasuri întregi se comentau de cătră toți cei a-dunați fiece informație și telegramă din țară și din străinătate.  Iar cel puțin odată pe săptămână, se discuta chiar și asupra celorlalte continente vechi și noo, căci d.  Cristea, secretarul căpităniei portului, era un vechiu și pasionat cititor al Ziarului Călătoriilor .  Din descripția Tibetului sau povestirea strangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna câte ceva pentru a-și îm-bogăți istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe când era sergent major în marina militară.  Dar tot aci în fața lui Osman, care părea mut și surd la tot ce se întâmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi ome-nești, ambiție, invidie, ură și interese; aci se urzeau intrigile și răsbunările partidelor care se formau în port, — păcatele omenirii pururea vor încolți în orice petic de pă-mânt, pe care se va hrăni o populație mai mare decât doi oameni.  Cea din urmă și cea mai puternică cua-liție era alcătuită din toate autoritățile por-tului.  Ura și vechile lupte dintre partide se uitaseră și toți își daseră mâna pentru a lupta cu puteri unite împotriva dușma-nului comun, care nu era altul decât noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergând cu nasul pe sus, ca un ministru.  Petru Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman.  De mai multe ori văzuse adunați acolo funcționarii din port.  De departe se zărea un grup strâns în jurul samovarului; ca de obiceiu, se ceteau jurnalele de dimineață.  După formele și culorile șepcilor, Corbu căuta să-și dea samă de autoritățile care se găseau strânse împreună.  Cel dintăiu pe care l-a cunoscut, după șapca lui roșie, a fost șeful haltei din port; unul cu o șapcă neagră de marină, cu șnur auriu, era secretarul căpităniei portului; altul, cu o șapcă mai înaltă cu șnur de argint, era agentul Navigației fluviale Române (N.  F.  R. ) ;  agentul vamal aveâ o șapcă mică, lustruită și' cu o bandă verde; pe alți doi cu bande albăstrii la șepci nu i-a putut cu-noaște decât de aproape, când a văzut la unul S. H . —picherul serviciului hidraulic— și la cellalt, doi pești brodați cu fir de aur — era revizorul dela pescărie.  — Buna ziua, domnilor! —și Corbu se în-dreptă cătră funcționarul căilor ferate.  — Mă rog, ce dorește domnul?  Dupăce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebând dacă nu s-ar putea ca nenorociții aceștia să fie trans-portați cu trenul fără plată, căci, după cât se știe, sânt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor.  — A! . . .  vă înșelați, domnule.  Direcția a dat bilete de favoare numai din țară în Dobrogea, iar nicidecum vice-versa — și un zâmbet de ușoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist.  — Ei bine, dar în cazul ăsta ce-i de făcut?  — Treaba Direcției; dacă o vrea să le dea bilete, nare decât să le dea; știu că n-o să le dau eu din punga mea.  Dar vă pot asigura că nici Direcția n-o să le dea, căci e sătulă până în gât de buclucurile și încurcătura ce s-a făcut pe linie cu va-goanele de marfă, tocmai acum când ț-ipă gazetele că-i lipsă de vagoane.  — Până s-o lămuri lucrurile, nu se poate să-i lăsați să doarmă aci în magazie?  — Apoi asta nu-i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic — și arătă cu mâna cătră picherul din port.  Dela locurile lor, de pe scăunașele joase așezate în cerc, tuncționarii portului cătau pe furiș spre Corbu, măsurându-l pentru a vedea cu cine au de-a face.  — Magazia e construită de noi, dar am dat-o în isploatare la Navigația Fluvială, zise picherul, arătând cătră agentul Na-vigației.  — Cum vă închipuiți una ca asta, să băgăm atâția oameni străini în magazie?  Avem colete,-marfă de mii de lei, răspun-dere mare, domnule.  Nu vedeți că nu putem lipsi nici un minut dela birou?  termină a-gentul, care se și sculă gata să plece.  — Ei bine, dar puteți lăsa oamenii ăștia sub cerul liber?  Au copii mici, și noaptea e rece, timpul mereu ploios.  Cum o să stea afară pe cheu?  — Apoi noi, căpitănia portului, nu le permitem staționarea nici pe cheu.  Nu admit să-mi încurce mie operațiile din port,—zise liniștit dar hotărât, secretarul căpităniei.  — Bine, dar le-a permis debarcarea dom-nul comisar al portului.  Secretarul se schimbă deodată la față; furios se sculă în picioare depe scăunașul lui din colț.  Toți ceilalți funcționari îl i-mitară.  — Corbul, fără să știe, pusese de-getul pe rană.  — Nu are drept d.  comisar ca să dea permisii de astea.  He! . . .  ce crede dum-nealui că e suveran în port?  Dacă-i pe asta, apoi noi facem poliția aci în raza por-tului, dumnealui are numai controlul pasa-gerilor și nimic mai mult.  Articolul 103 din Legea Portului nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore.  Dacă merge treaba pe am-biție, să vedem care-i mai tare, — și d.  se-cretar, roș de mânie, își azvârli cât colo țigara stânsă și începu a se plimba tulburat.  Pe când își îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încrețea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă.  Agentul navigației se amestecă din nou în vorbă.  — Legea nu-i dă drept comisarului decât să pue viza pașapoartelor; atâta are el în port, alta nu.  Credeți că poate el să facă așâ favoruri după chef, mai cu samă că țăranii ăștia sunt foarte îndărătnici. . .  Mă rog de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului și n-au luat vaporașul statului?  Corbu începuse a se neliniști.  — Dar bine, domnule, nu-i vezi în ce hal sânt săracii, că n-au nici cu ce să-și cumpere pâine.  — He! . . .  dumneata parcă îi cunoști?  Așa se milogesc ei.  Da turcului n-a trebuit să i plătească?  Așa sânt nărăviți; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci și turci.  Dai un ban, doi mai mult, dar știi că mergi încaltea cu vapor românesc. . .  adică de ce să nu câștige statul? . . .  Degiaba a făcut statul vapoare?  Dar zi mai bine că așa e Româ-nul al dracului, domnule, că banul lui, mult-puțin cât are, îl dă tot străinului, care se îmbogățește în țara românească.  și statul, săracul, se înglodează în datorii în străi-nătate.  Agentul vamal, care stase mai deoparte bându-și cafeaua în liniște, se apropie vor-bind politicos dar rece:  — Pardon, domnule.  Scuzați, dar acești oameni, la care d.  comisar, cu dela sine putere, le-a permis să debarce, nu și-au făcut nici formalitățile vamale.  — Cum, ce fel de formalități, când vin din Dobrogea?  Acolo nu-i tot țara româ-nească?  — A! . .  scuzați, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate.  Așa cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebue să-și facă permisul de debarcare și să plătească taxa; mă rog, toate formalitățile, după cum zice legea.  Care va să zică, eu vama, cum vrei d-ta să știu, cum și ce fel vin oamenii ăștia și ce aduc cu ei?  și statul pentru asta se chiamă că ne plătește, ca să facem un control cât se poate de sever.  Corbu, care simțea că nu se mai poate stăpâni, îi răspunse răstit:  — Mă rog, cât trebue să plătească?  D-ta n-ai decât să-ți faci formalitățile, taxe, amende. . . .  ce vrei, și spune cât face peste tot; plătesc eu, acuma chiar, numai să lăsați oamenii în pace.  Agentul vamal, supărat, dar încă stăpân pe sine, zmunci creionul albastru de după ureche și un registru din lădița-cafenea a lui Osman.  Mândru și sigur, cu sprincenile puțin încruntate, îl privi drept în față și îi puse întrebarea într-un chip poruncitor:  — Cum vă numiți, și ce profesiune aveți D-voastră?  — Petre Corbu, profesor.  — A! . . .  sunteți dela Liceu?  — și într-o clipă sprincenele agentului vamal se des-crețiră, iar fața i se lumină de un zâmbet binevoitor.  Ușor, așeză iar creionul la locul său după ureche, și pe când întorcea registrul pe-o parte și pe alta fără a-i găsi loc, se încercă într-un chip dulce să lege iarăși vorba.  — Vrea să zică d-voastră sânteți d.  Corbu dela liceu. . . .  îmi pare bine, iacă n-am avut onoare până acuma. . . .  am și eu un băiat acolo, pe Tică, îi într-a doua gimnazială. . . .  Tică lonescu, unul scurticel, așa negricios. . .  ci-că la franțuzește merge mai greu, dar e tare silitor altfel. . . .  dă, ce să zic? . . .  mă-sa ținea să-l dea la meserii, dar eu zic, oi face ce-oi face, să știu că rup din bucățica dela gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să-l las? — și d.  Trandafir lonescu, surâzător, se aplecă așezând doo scăunașe mai deoparte — Scuzați, vă rog, îmi faceți onoarea să gustați o cafea neagră; e mare meșter turcul ăsta.  Efendi, doo filigiane cu caimac. . . .  n-aveți idee ce tare e ăsta în cafele turcești.  Corbul, neștiind cum să scape mai curând,, băgă mâna în buzunar și zise scurt:  — Cât spuneați că trebue să plătesc pentru formalități?  — A! . . .  nu-i nevoe, ca ce să mai plătiți dumneavoastră? . . .  Unde se poate, facem și noi câte un bine personal. . .  — Mă rog, eu n-am nevoe ca să-mi faceți nici un bine.  — Scuzați, vă rog, nu este nevoe să plă-tiți. . . .  ce-are de-a face? . . .  Dacă dv.  veniți și ne declarați în persoană că-i cunoașteți pe oamenii ăștia, cum și de unde vin, asta ne este prea de ajuns.  și după plecarea lui Petru Corbu la pre-fectură, încă vre-o doo ore, autoritățile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul și să ia măsurile cuvenite față de noua mi-șelie făcută de comisarul portului.  Abia ajunse Corbu în dreptul vămii, când îi sosi din urmă Bădița Sandu, care venise fugând într-un suflet.  — Amu, de alt bucluc am dat. . . .  ci-că să nu ne urnim de acolo până ce n-a veni la inspecție. . . .  ista. . . .  doftorul de vaci.  — Cum?  de ce?  nu v-a spus?  — Poi de unde să spue, dar îmi dau și eu cu ideia că poate a fi boală în Dobrogea, și de aceia nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată.  și Corbu, care se oprise în loc, dupăce se uita la ceas, îi zise hotărât:  „Datorii Uitate”.  — Lasă-i așa, cu ăștia nu mai sfârșim.  Hai bădiță și d-ta la prefectură.  Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergea din ce în ce mai iute, parcă anume să nu dea pas minții nimic să mai gândească.  Avea un fel de teamă de o judecată chi-nuitoare, căci o simțea cum se închiagă din zbuciumul de gânduri ce i se încrucișau prin minte.  Fără a-și da seamă, mărea pașii din ce în ce mai mult, și uneori se întorcea către bătrânul ce nu mergea alături de el și se ținea tot la un pas în urmă.  — Hai mai iute, bădiță, că-i târziu.  — Haide, hai, că doar merg eu într-o nădejde.  Când au ajuns în poarta prefecturii, bă-dița Sandu întrebă îngrijat:  — Oare ne-a da?  Ha. . .  ce zici?  — Sigur că trebuie să vă dea.  — Da oare dece n-o vrut ceia din port să ne dee.  Nădejdea deamu îi la prefectu, că să chiamă că tot el îi mai mare.  Iștia din poliție sunt mai cânoși, că cel care-i boer adevărat, îi mai bun la inimă.  Pe sala întunecoasă și goală, un ușier îi ajunse din urmă.  — He! . . .  încotro ai luat-o așa repede, moșule?  — E cu mine, căutăm pe d.  prefect, îi răs-punse Corbu, oprindu-se în dreptul unei uși.  — D.  prefect nu-i aici, dar puteți vorbi cu d.  director al prefecturii.  Dați-mi cartea d-voastră, că așa-i ordinul. . .  altfel vine și prostime multă.  Pe când Corbul își căuta prin buzunar o carte de vizită, bădița Sandu, care-și pusese căciula jos lângă ușă, scotocind prin sân, își scoase o legăturică în care avea în-velite în cârpe cele trei decorații și un vrav de petece de hârtie îngălbenite.  — Iaca, poate să facă trebuință și aestea.  — Nu-i nevoie; așteaptă-mă aici;—și Pe-tre Corbul intră în biroul directorului.  — A! . . .  Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi?  îi strigă Stelică Hâncu de după o movilă de dosare.  In redingota lui ce stră-lucea de lustruită, omul acesta uscățiv avea o figură ciudată cu ochii mici și verzi, care-i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu niște fire de mustăți roșii, țăpoase și rare, par-că mâncate de molii — era una din acele ființi a căror vârstă nu poți s-o ghicești.  — Il căutam pe d.  prefect, am să-i fac o rugăminte.  — E dus la București, dar vine cu tre-nul de amiază, că avem deseară balul func-ționarilor.  Apropo, bine că te-am prins.  Ne faci onoarea?  — și directorul îi întinse un bilet de bal.  Corbu voi să' se opuie murmurând ceva nelegat și fără hotărâre.  — Nu. . .  nu cred, n-o să pot veni. . .  — Ei, ce-i cu aia, cine te obligă să vii, n-are a face. . .  știi, e chestia de o faptă ca-ritabilă, e pentru mărirea fondului filantro-pic al societății.  Dar nu mi-ai spus aface-rea cu rugămintea.  Ce dracu, doar putem și noi ceva în prefectura asta, —și direc-torul iar începu numărătoarea teancului de bilete roșii.  — Au venit în port niște veterani din Dobrogea și vor să se întoarcă înapoi la locul lor în Bacău.  Sânt prăpădiți de tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană.  Nu s-ar putea ca prefectura să le dea niște bilete pen-tru tren?  — A! . . .  Imposibil drăguță, că noi n-avem bilete.  Dispoziția ministerului e ca să li-bereze bilete din țară în Dobrogea, iar con-trar nu, imposibil.  — Ei bine, dar ce să facă oamenii ăștia?  — Asta-mi place!  Să facă ce-au făcut și până acum.  De asta te îngrijești dumneata?  Ei nu; că-i nostim, pe onoarea mea! . . . .  Așa sânt cărturarii ăștia! —și directorul, râ-zând sgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete.  — Comptez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalți.  Nu, zău, că are să fie fru-mos desară, sântem siguri de reușită.  Nu-mai nițică răbdare, ascultă ici afișul.  Rar, cu glas tare și c-o intonație de dis-curs oficial, directorul începu a citi:  SOCIETATEA FUNCȚIONARILOR PUBLICI  Cu ocazia Împlinirii unui an dela fondare și pentru mărirea fondului ei filantropic, va da un SPLENDID BAL  Cu muzica regimentului de infanterie  Salonul va fi fermecător decorat în stil Venețian și luminat a giorno, rezervându-se astfel publicului cele mai frumoase și amuzante surprize.  Comitetul de organizare făcând numeroase sacrificii pentru ca să rămâie un suvenir neșters pentru toți care vor lua parte, pe lângă celelalte surprize va aranja în seara balului o „Luptă Amuzantă” cu confette și serpentine între Cavaleri și Domnișoare.  Pentruca modul de petrecere să întreacă toate așteptările, și distracțiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte, se va proclama prin vot secret „Regina Balului”, căreia i se va decerne de către societate un frumos coșuleț cu flori ca cadou.  Un cavaler 2 lei, o damă 3 lei.  Familie compusă din un cavaler și doo dame, 5 fei.  ținuta cuviincioasă e de dorit.  Pentru cavaleri va fi cea de bal (retingot), iar pentru dom-nișoare mai cu seamă e de dorit Costumul Național.  — Eu am ținut să punem costumul na-țional.  știi, e mai frumos decât cu falba-ralele cele franțuzești.  Nu trebue să ne fie rușine de portul nostru țărănesc.  La orice ocazie trebue să fim mai patrioți.  Nu-i așa, spune sincer dacă n-am dreptate?  Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la între-barea care îl strâmtora, decât prin câteva cuvinte fără șir:  — Da. . . .  sigur. . .  natural. . .  — și deodată își reveni în fire.  — Domnule director, dar ce-i de făcut cu nenorociții ceia?  Cred că n-o să-i lăsați așa.  N-au nici unde să se adăpostească, nici mâncare.  Ceva, însfârșit, trebue să faceți; dece nu dați o telegramă la Ministerul de Interne să vă trimeată niște bilete de drum de fer?  — Ha! . . . .  Ha! . . . .  ce copil ești!  Poi ne vine peste trei săptămâni.  Se cunoaște că ești om de carte, filozof de cabinet; n-ai fost în administrație, nu ești hârșit pe aci, ca să știi tot mecanismul.  Îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău.  De asta porți grija d-ta, că ce-or să facă ăia; când ai ști ce necaz tragem noi cu dânșii!  Ascultă-mă pe mine. . .  lasă-i în pace. . .  ce-ți pasă dumitale?  ăsta-i cel mai bun lucru.  Niciodată nu trebue să-ți bagi singur capul sănătos sub evanghelie, crede-mă pe mine că am îmbătrânit în ad-ministrație, în d-al de astea.  Dacă ții nu-maidecât, vorbește-i prefectului sau primarului.  Dar nu face pentru d-ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face. . .  as-cultă-mă pe mine.  Tocmai în capătul scării bădița Sandu încercă să întrebe:  — Oare ne dă, ha! . . .  ce zici?  — Da sigur că trebue să vă dea; nu-i prefectul aici și directorul n-are bilete la el; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătând preocupat în jos.  — Stăi, nu mai sui scările degiaba, au șters-o toți dela birouri înainte de 12, zise luliu Dudescu, un advocat tânăr, care se întâlnise cu1 Petre Corbu în ușa primăriei.  — Ai vreo treabă cu unchiul? — și obser-vând că Petre nu înțelege întrebarea, Du-descu îi explică.  — Așa-i spunem noi primarului: „un-chiul Nae”,și, de când cu furnitura pentru pavarea orașului, i s-a mai adăugat și nu-mele de Bazalt.  — Aș vrea să-i vorbesc într-o afacere, nu știu unde l-aș găsi, îi spuse Corbu îngrijat.  — A! . . .  dacă ai cevâ urgent, trebuie să-l prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare de cât după patruzeci și opt de ore.  Hai cu mine, e ora aperitivelor; îl găsim la bă-cănia din colț, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru.  și plecară amândoi alături pe strada mare.  In urma lor, mai departe, venia și bădița Sandu încet șchiopătând.  Corbu mergea tăcut și chinuit de gânduri, Dudescu era vesel și radios, repurtase o victorie strălu-cită la judecătorie împotriva unui adversar politic, și nu putea să-și mai potolească pofta de vorbă.  — Vrasăzică nu-l cunoști pe unchiul?  — Ba da, îl cunosc, dar puțin.  — Ah! . . . .  n-ai idee ce tip nostim și ori-ginal.  Când îl vezi așa scurt și gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că-i tipul burghezului respectabil, părintele comunei.  Când colo el e cel mai rafinat boem, mă rog artist în viață, ce mai vrei!  chefurile și le face cu tabiet și în papuci acasă, patruz-eci și opt de ore stă în conclav și vardistul la poartă ca să nu-l supere nimeni.  Altfel e un om admirabil și de spirit.  Are o bibliotecă plină de sticle în loc de cărți, și pe etichete scrie numele autorilor de drept: Mourlon, Demangeat. . .  A! . . .  e nostim să-l vezi la el acasă.  Când intrau pe ușa băcăniei, se auzi un glas puternic din fundul sălii:  — Iaca și pisălogul de Dudescu.  In fund, în jurul mesei încărcate cu gus-tări, se aflau la țuică primarul, inginerul comunii și căpitanul de jandarmi rurali.  — E!  crai nou,—începu vesel și zgo-motos primarul la vederea lui Corbu—au început și dascălii dela liceu să mai con-sulte biblioteca noastră; era de dorit, dom-nilor!  Se poate tocmai intelectualii să tră-iască într-o ignoranță complectă?  Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi.  Domnul Corbu, ca profesor de istorie, tre-bue să-și dea părerea asupra autorilor din anticitate; eu vă declar dela început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb, nu-i gust.  — Nu, eu nu beau. . .  nu pot. . .  zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte,—încercă să spue Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase.  — Nu ascult nici o rugăminte înnainte de a-ți da părerea asupra acestui autor,— și primarul făcea un haz nespus, râzând așa de tare că-i tremura pântecele iar ochii lui mici abia se mai vedeau licărind, îngro-pați cu totul în grăsimea obrajilor.  Până să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să-și explice planul, schițând cu creionul pe masa de marmură albă.