SARINA CASSVAN  INTRE ARTĂ  ȘI  IUBIRE  ROMAN  EDIȚIA II-a  BUCUREȘTI  Editura Librăriei SOCEC and Co. ,  Societate anonimă  1921  INTRE ARTĂ ȘI IUBIRE  De acelaș autor:  „Carnavalul vieții” , schițe și nuvele.  „Crezul Ocnașului” , nuvelă.  „Carnavalul vieții” , schițe.  „Ultima picătură” , piesă în trei acte (prezentată Teatrului Național).  Traduceri:  „Cerșetoarea de la Podul Artelor” , de W Hauff, „Carnavalul și Somnambula”, de ch.  Emmerman.  „Mândra satului” , de Spielhagen.  „In anul 2000” , roman de Ed.  Bellamy.  Sarina Cassvan /  Între artă  ȘI  IUBIRE  ROMAN  Ediția a II-a  BUCUREȘTI  1921  Cuccuu. . . cuccu . . . se  auzi în tăcerea parcului.  Tânăra artistă ce sta în fața șevaletului cu ochii pironiți la un punct în depărtare, tresări ațintindu-și urechea, apoi iar cată să cuprindă cu ochiul un colț de pădure pentru a-l așterne pe pânză.  Cu-cu! . . . se  auzi de astă dată mai aproape.  Copila puse paleta pe un trunchi de copac, își șterse mâinele cu batista și se uită mirată împrejur. . .  Nimeni.  Aruncă o privire asupra ceasului ce-l purta pe mână, ascunse penelul în cutie și se găti de plecare.  Abia făcuse câțiva pași când auzi din nou, aproape de urechea ei, repetându-se ca o șoaptă: cu-cu. . .  Se opri puțin locului; de sub trunchiul unui tei se ivi un tânăr, cu ochii nespus de vioi și un zâmbet copilăresc pe buze.  — V-am speriat, domnișoară? . . .  — De loc, domnule, și dacă nu te-ai fi arătat, aș fi fost încredințată că sunt jucăria unei păsări rătăcite.  — Întocmai. . . Mi- ați rostit adevăratul nume în aceste doo cuvinte: pasăre rătăcită! . . .  Da, sunt o pasăre rătăcită!  Cristina, căci așa-i zicea, ridică ochii, niște ochi cuminți de un albastru cam șters și înțelese dintr-o privire rostul acestor cuvinte.  Nu erau vorbe banale sub care se ascunde de obicei stângăcia unui început de convorbire.  De aceea, drept orice răspuns, îl învălui într-o privire plină de bunăvoință, care dete curaj acestuia să urmez.  — Explicația cuvintelor ce mi-au scăpat, nu v-aș putea-o da poate niciodată; mă voi mărgini să spun că sunt singur pe lume și nu am decât o tovarășe, arta mea, căreia m-am devotat cu trupul și sufletul. . .  — și care nu mă îndoesc că vă răsplătește, răspunse ea.  — Nu vreau să spun că e ingrată cu mine dar nu mi-a dat încă prilejul să fiu mulțumit,  — Cărei ramuri de activitate v-ați devotat?  întrebă sfioasă Cristina.  — Sculpturii. . .  și tot urmând a-și mărturisi unul altuia încercările făcute și deziluziile suferite, cu ușurința și sinceritate a doo suflete de artiști, nu băgară de seamă că se cunoșteau abia de o jumătate de oră și că nu-și spuseseră încă numele.  Tânărul povesti în puține cuvinte cum se afla acolo.  După multă stăruință căpătase în parcul Carol un pavilion în care își instalase atelierul.  De la o vreme îl cuprinsese nostalgia să-și plimbe pașii prin grădina părăsită, ori de câte ori avea un moment liber.  Intr-una din aceste plimbări, descoperise într-un colțișor retras șevaletul pe care era așezată o pânză noo și se simți atras într-acolo.  Apropiindu-se, zărise la câțiva pași o siluetă de femee care nu putea fi decât stăpâna șevaletului.  Cu toată curiozitatea de care era stăpânit, ezită să se apropie, căci știa din experiență că artistul nu trebue turburat în clipele sublime de inspirație, și se îndepărtă fără zgomot.  In ziua următoare, la acecaș oră, acelaș tablou i se înfățișa înaintea ochilor, cu deosebirea că de astădată, artista era aproape ascunsă sub o umbrelă mare, roșie, care forma un punct enorm, umbrind pajiștea inundată de lumina soarelui.  Astfel reuși cu ajutorul umbrelei să privească fără a fi văzut și-și putu satisface curiozitatea.  Pe pânză începea să se deslușească o fărâmă de cer, un colț de pădure, începând cu verdele cel mai deschis și sfârșind în zare cu un verde de cea mai închisă nuanță.  Lucrul era la jumătate, dar un ochi de artist ar fi putut descoperi că nu era de mâna unei începătoare.  Aceasta ațâță mai mult curiozitatea admiratorului nebănuit.  Când se producea mișcare sub umbrelă, tânărul tresărea retrăgându-se rușinat, ca și când ar fi comis o faptă rea.  In drum spre atelier, făcea fel de fel de reflecții.  Cine putea să fie această femee?  Poate vreuna din artistele cunoscute lui sau poate nici nu e artistă, ci numai o amatoare, îndrăgostită de natură.  Oricum, ce ar putea gândi despre el, dacă ar căuta să pătrundă cu tot dinadinsul în viața ei?  Deseori se izbea la ușa atelierului de vreun client, căruia îi făcuse vreo lucrare și venea să și-o ridice.  Întâmplarea din parc i se ștergea cu totul din minte când, în atelier, clientul îi atrăgea atențiunea asupra vreunui surprinzător defect de amănunt în executarea lucrării comandate.  Artistul îl ascultă cu răbdare, satisfăcându-i dorința dintr-o trăsătură a degetului cel marc, cu care obișnuia să modeleze.  Într-o după amiază se întâlni față în față cu necunoscuta din parc, pe care n-o zărise până atunci decât după umbrelă.  era pe înserate și el pornise să respire aerul proaspăt și îmbălsămat al parcului, după o zi de muncă încordată.  Din capătul aleei, o văzu venind spre dânsul purtând într-o mână cutia cu cele necesare pentru pictat, iar într-alta umbrela îndeajuns cunoscută.  Când se apropie mai mult, subțire, cu capul puțin înclinat într-o parte, sculptorul nu se putu reține de a scoate o exclamație de surprindere.  Trăsăturile chipului acesta nu-i erau cu totul străine. . . Le  mai văzuse undeva. . . Când? . . .  Aevea, în ceața inspirației, la începutul carierii lui.  Le căutase pretutindeni în dorița de a creia ceva măreț, piatra fundamentală a templului pe care începea să-l înalțe.  Chipul acesta care nu putea trece drept frumos avea totuș un farmec deosebit.  Îl căutase la Paris, prin saloane ca și prin taverne, pe bulevarde ca și prin împrejurimile orașului, dar nu îl găsise nicăeri, așa cum îl dorea, așa cum visase într-o noapte friguroasă, în mansarda lui rece.  și acum. . . acum . . . după  atâția ani de căutare zadarnică, când nu mai nădăjduia să-l găsească, întâmplarea i-l aduce în față, ca pe un obiect de preț, pe care l-ai găsi în colbul de pe stradă și pe care n-ar fi trebuit decât să vrei să-l ridici, ca să fie al tău.  Beat de fericire, nu putea se oprească înaintea ei, și să-i spună cât era de uimit.  Ea își ridică ochii, în care se oglindea tot sufletu-i frumos și în care tânărul văzu atâta demnitate.  Se opri în loc și pe când se prefăcea că admiră o cădere de apă ce se afla pe aproape, cugetă la ceea ce trebuia să facă.  Nu, nu putea să-i ție calea, cătând să facă dintr-însa unealta lui.  Trebuia mai întâi s-o observe de departe, să fure ceva din fiinta ei pe care s-o ducă cu sine pretutindeni, în atelier ca și acasă, și numai după ce se va fi deprins cu acea privire severă și tot odată prietenească, va putea veni înaintea ei cu îndrăzneala pe care o ai în fața unei cunoștințe de demult.  Doo zile după această întâlnire, artistul nu-și mai găsea locul.  — Schița în gând icoana necunoscutei, rupea filă după filă din carnetul său, neputând să prindă nota adevărată a acestui chip de femee.  Fără să fie o figură de strălucitoare frumusețe avea totuși chipul ce-i trebuia.  De sub o frunte neobișnuit de largă, răsăreau doi ochi de un albastru cam șters - ochi adumbriți de gene aduse sub sprâncene mici, arcuite, între cari se observa o distanță cam mare, apoi gura cu buzele frumos formate și puțin cărnoase, iar nasul — și poate tocmai aici era partea cea mai caracteristică a chipului — cum îl pot avea numai elinii. . .  Deasupra buzei de sus, doo linii evidențiau o mică adâncitură care forma trăsura de unire între, nas și gură, iar de desuptul buzei de jos, o linie pronunțată, care exprima multă blândețe.  Bărbia complecta de minune ovalul fin al acestui chip neînsemnat pentru oricine și o minune pentru dalta unui artist.  Capul ei se sprijinea cu multă eleganță pe un gât fin ca de lebădă, iar restul trupului mlădios ca o trestie ce stă gata să se frângă la cea mai mică adiere de vânt.  Toate acestea le văzuse artistul, ascuns după un copac, de unde-i urmărise mișcările.  Copila punea atâta seriozitate în tot ce făcea, încât sculptorul deznădejdui.  Nu vedea posibilitatea unei apropieri, ba în imaginația lui se și vedea respins cu un zâmbet de ironie, dintre acele ce văzuse fluturând câte odată pe buzele ei.  A treia zi însă, o putere mai presus de voința-i l-a împins la copilărescul joc pe care Cristina îl primise fără uimire, ca pe ceva ce trebuia să se întâmple. . .  Așa dar ghiața era ruptă, primul pas făcut.  La poarta parcului, Cristina stătu în loc și cu un surâs fin, întinse mâna-i albă cu degetele trandafirii, pe care artistul ca deșteptat dintr-un vis i-o strânse cu căldură.  Totuși trebuia să se despartă, când abia o găsise!  Nevoit să zică ceva și negăsind nimic potrivit, scoase din buzunarul hainei o carte de vizită, pe care sta scris un singur nume — „Codin4”. . .  și o oferi Cristinei.  Artista rosti un cuvânt de mulțumire, apoi se îndepărtă.  In dimineața zilei următoare, Codin își lua tot mai cafeaua în mijlocul prietenilor săi cari îl găseau mai bine dispus ca oricând, căci nu se putuse reține de a le spune că avea perspectiva unei opere mari, când, pe dinaintea ferestrei cafenelei, trecu cu pasul grăbit cunoștința lui din ajun, la brațul unei doamne mai în vârstă, care părea a-i fi mamă.  Codin tresări, chemă chelnerul la plată și fără să-și dea seama că nu era singur, voi să plece neluându-și rămas bun de la nimeni.  — Stai, că nu merge așa, maestre, zise unul dintre cei ce se aflau la masa lui — abia veniși. . .  și apoi trebue să ne spui și noo ceva despre perspectiva de care ne-ai vorbit.  Sculptorul își mușcă nervos buzele și neavând ceva mai bun de făcut, se așeză din nou, fără a rosti vreun cuvânt, cu ochii țintă la fereastra ce da în stradă.  In jurul lui se făcea critică literară, se bârfea pe seama pictorilor, cari expuseseră la „Salon” și se povesteau snoave.  — Convorbirile deveneau din ce în ce mai însuflețite și astfel, Codin profită de un moment când nu era băgat de seamă, puse fără zgomot plata modestei lui consumații pe tava ce-i sta dinainte, și părăsi tiptil localul.  Ajuns în stradă respiră ușurat.  In sfârșit scăpase de prietenii cari îl ținuseră încătușat o jumătate de oră, scăpase de explicațiile ce datoria și pe cari nu le-ar fi dat nici în ruptul capului căci voia să se bucure singur de comoara descoperită pe care ar fi vrut s-o ascundă de ochii lumei ca un avar. . .  O seară mohorîtă de toamnă.  De cu ziua se lăsase frig și umezeala rece pătrundea până la oase.  Pe străzile pustii de lume, se așternuse un strat de noroi, care în treacătul vehiculelor de tot felul, se împrăștia pe ferestrele caselor, ca și pe îmbrăcămintea trecătorilor.  Codin sta cu capul rezemat de speteaza jilțului, pierdut într-un nor de fum albăstriu, care se împrăștia prin cameră, învăluind totul ca într-o ceață, și număra stelele ce începeau să apară pe cer, una câte una, întâi sfioase, pale, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, prefăcându-se în sfârșit în scântei sclipitoare.  O pasăre se opri pe marginea drumului întrerupându-i gândurile.  Sculptorul se ridică cu un gest de lene, făcu câțiva pași prin camera, care de altfel nu-i îngăduia prea mulți, apoi scoase din buzunarul hainei de lucru, caețelul de schițe și creionul.  Gândurile îl furară pe când se străduia să schițeze în câteva linii capul unui prieten de cafenea.  Imaginația îl purta undeva departe, într-un colț umbrit din parcul Carol și, din schița aproape terminata, reeșea vag un profil de femee cu pleoapele închise.  Aruncă pentru a zecea oară creionul din mână și se culcă pe patul moale.  Nu reușise s-o vadă în ziua aceea, cu toate că se pusese la pândă ca o adevărată pasăre de pradă, își închisese atelierul și hoinărise toată după-amiaza în lung și în latul parcului, hotărît să ia cu sau fără voia ei, cel puțin o copie cât de slabă a chipului ce-l fermecase atât.  Dar în zadar își punea mâna streașină d-asupra.  ochilor.  Văzu silueta unei femei, care se plimba pe alee, apoi a unui licean în depărtare.  Din cauza unui bloc de desen ce-l avea în mână, îl lua drept ființa așteptată.  Cristina nu mai venea.  Se decise să aștepte răbdător pe o bancă dar fiecare sgomot de pași pe nisipul presărat pe alei, îl făceaa să se scoale în picioare, uitându-se nerăbdător în jurul său.  Se duse de nenumărate ori în apropierea locului unde o întâlnise prima oară, dar șevaletul nu mai desemna umbre pe iarba aproape îngălbenită.  Ce se va fi întâmplat? . . .  Fără îndoială că, văzându-se surprinsă în clipele de inspirație și nevrând să mai fie turburată își aducea aminte copilării îi treceau prin minte doar să termine tabloul început.  Codin găsi în aceasta o consolare.  Se agăță de ideea mângâetoare ca un naufragiat de o funie aruncată în vâltoare.  Se însera.  Trebuia să-și părăsească locul de observație.  Unde să se ducă? . . .  La cafenea, unde prietenii îl asediau cu întrebări silindu-l să-și dea gândurile pe față, sau acasă?  La gândul ăsta un fior de silă îi trecu prin tot trupul.  Da, trebuia să se ducă acasă după o zi infructoasă, care i se părea o abatere da la viața lui de muncitor neobosit.  Să cineze fără să simtă foamea, să asculte lucruri ce nu-l interesau, și apoi după ore lungi de urât să se culce fără să fie ostenit și peste noapte să aibă vise rele.  Se auziră pași.  Codin închise ochii silindu-se să respire des ca și când ar fi dormit.  O femee intră în cameră, cu pași sfioși, se apropie de pat, lipi urechea de pieptul celui ce dormea. . .  — Sărmanul doarme. . . trebue  să fi lucrat mult. . .  se gândi ea, apoi tot pășind în vârful degetelor, puse oare care ordine în odae, făcu lampa mică și eși.  Nimeni nu mai mișca, chiar și respirația devenise mai încetată, căci somnul cel adevărat îmbrățișase genele artistului, purtându-l în lumea visurilor lui nebune. . .  Trecuseră trei săptămâni de la prima lor întâlnire.  Octombrie își începea opera distrugătoare în natură.  Pomii aproape desfrunziți, se cutremurau la ivirea vântului de toamnă.  In tot parcul se așternuse un covor de frunze îngălbenite.  Pe potecile căutate de îndrăgostiți, nu se mai vedea nici o urmă de pași.  Cele câteva localuri de consumație, improvizate pentru timpul verei, se închisesară.  Obișnuiții parcului erau acum ștrengarii, cari venind de la școală cu ghiozdanele pe spate, căscau gura la fiarele închise între gratii, de unde se ridică în aer un miros neplăcut de carne învechită și praf. . .  Un neguțător de limonadă rămăsese credincios colțului din dosul „Palatului Artelor”, cei câțiva sergenți de stradă însărcinați cu paza parcului, și măturătorii cu neobositele lor tovarășe, măturile, în luptă cu frunzele copacilor cari începeau să-și scuture podoabele.  Codin, zglobiul, chefliul, cum îi ziceau băeții, părăsea plictisit atelierul.  De la ciudata întâlnire cu necunoscuta aceea care pusese atâta stăpânire pe imaginația lui, n-a mai putut lucra nimic, n-a mai putut prinde o idee.  Lua lutul, îl frământa ore întregi între degete și apoi îl aruncă scârbit. . . Nu  mai era stăpân pe sine iar prietenii cari-l pricepuseră își făceau semne ascunse.  Într-o zi la cafenea, pictorul Manta îl întâmpină cu cuvintele:  — Ce-i cu tine, amice? . . . Nu  te vezi în oglindă? . . .  Par-că ai fi scos din mormânt. . . Nu  te mai lași de prostii?  Codin râse silit și apoi gândindu-se la ultimele cuvinte ale celui mai bun prieten al său, odinioară tovarăș de studii și lipsuri, începu să râdă de-abinelea.  — Ce, te-apucat râsul? . . . Ia  stai, nu cumva ești amorezat? . . .  Râsul dispăru ca prin farmec de pe chipul lui Codin, buzele-i tremurară. . . Dacă  ar fi așa?  Aș nu, sunt friguri de artist ce urmărește o umbră.  Toate acestea-i trecură prin minte în scurgerea unei clipe. . . își pierduse puțin sângele rece, dar în momentul următor își reveni:  — Ce, ești copil? . . . Iei  o cafea?  De atunci n-a mai îndrăznit să se gândească la muza lui. . . Din  contră se simțea fericit că se întâmplase să n-o mai vadă.  Ce gânduri copilărești treceau prin mintea prietenului Manta. . . Așa  era el: flecar. . .  Altminteri cum puteau să-i vie în gând asemenea năzdrăvănii. . .  Auzi. . . El ?  Hm. . .  Astfel de gânduri îl frământau, pe când mergea spre casă după o zi petrecută în atelierul lui, unde fumase o țigare după alta, fără să poată lulcra ceva.  In drum se izbi de ceva. . . „ Pardon! ” .  Distrat duse mâna la pălărie. . . In  fața lui se afla șevaletul și la câțiva pași. . . ea . . . aceia  care-i stăpânea deatâta timp gândurile și voința.  —Mă ertați, domnișoară. .  Sunt atât de fericit că vă revăd. . .  — Adevărat? . . .  O, cum ar fi vrut să-i spue cât de mult îl chinuise lipsa ei. . . cât  o dorise. . . și  cât era de mulțumit că o revedea acum când se aștepta mai puțin. . .  Dar, privirea aceea limpede, sunetul glasului acela cristalin din nou îl încurcară.  Nu putu spune nimic.  De altfel cum ar fi putut explica acestei ființe, care nici nu-l cunoștea. . . că  ea îi aparținea lui, că fusese creeată numai pentru a renaște prin dalta, lui. . . că  el nu se va odihni până nu-și va vedeb visul îndeplinit, visul care-l stăpânea de mult: de a creea o operă desăvârșită.  I-ar fi râs în față, l-ar fi luat drept nebun, sau indignată de o asemenea îndrăzneală, i-ar fi interzis de a-i mai eși în cale.  Glasul ei îi întrerupse firul gândurilor.  — Am fost plecată la o rudă la țară, zise ea.  Intr-adevăr m-am despărțit cu greu de locșorul acesta pitoresc, dar acolo, la țară, în mijlocul decorului minunat și nemeșteșugit al naturei, cât de variate subiecte am găsit!  Trebue numai să știi să te folosești de ele și să ai, dacă se poate, puțin talent.  — Nu vreau să risc o lingușire, domnișoară, înainte de a vă cunoaște mai de aproape însușirile artistice. . .  — E destul să aruncați o privire asupra pânzei de față căreia nu reușesc să-i dau adevărata nuanță a toamnei. . . Oricât de crud e încă tabloul, tot vei putea deduce ceva.  Sculptorul îi satisfăcu dorința.  Ii lipsea într-adevăr ceva. . .  Avea o nuanță prea pronunțată de melancolie căci oricât ar fi toamna de tristă, tot are o notă de sfârșit de vară. . .  El puse mâna pe paletă, Cristina-i dete penelul.  — Pot să îndrăznesc? . . .  — Vă rog chiar s-o faceți.  Codin amestecă doo, trei culori, muia penelul și îl dădu Cristinei.  — Complectați acum frunzișul!  Artista se supuse și oferi ochilor uimiți o priveliște minunată.  Pe deoparte tabloul care începea să capete viată, pe de alta obrajii ei de obicei palizi însuflețindu-se și acoperindu-se cu o roșeață ușoară, abia vizibilă, în timp ce pe buze-i încolțise un surâs de satisfacție.  Codin se întrebă dacă nu cumva o jignise ajutându-i să găsească nota justă a coloritului, când ea dimpotrivă își întoarse capul și cu o privire caldă, prietenească, îi mulțumi.  — Femeea, oricât s-ar strădui s-ajungă la perfecțiune, zise ea, nu va reuși fără ajutorul bărbatului.  — Poate ca aveți dreptate, dar orice reprezentant al sexului nostru v-ar răspunde că nici bărbatul nu poate ajunge la o mulțumire, chiar relativa, fără ajutorul femeei.  Concluzia este deci, că atât unul cat și altul sunt deopotrivă de necesari și trebue să-și unească forțele pentru a da un „ce” complect.  — In teză generală, da.  Întrucât mă privește însă nu cred că aș putea contribui cu ceva la făurirea unui ce complect; mă tem că dinpotrivă aș mai putea răpi din energia cuiva. . .  Cristinei îi scăpaseră cuvintele fără de voe.  și acum se silea să le dea o altă întorsătură.  Codin recunoscu tot adevărul lor în însăși soarta lui.  Oare nu-i răpise lui orice urmă de energie din momentul ce o cunoscuse? . . .  — Eu, din potrivă, aș căuta să vă arăt că puteți fi foarte utilă, dovedindu-vă prin aceasta că sunteți stăpâna unor daruri necunoscute.  O cută brazdă fruntea cea largă a Cristinei și privirea-i se întunecă.  — O, domnișoară, ce fericit m-ați face dacă, ați primi să-mi fiți de folos. . .  — Bucuros, dar nu știu întrucât. . .  Codin simți că-l înăbușe emoția, văzând cum întâmplarea îi vine în ajutor, spre a-și ajunge ținta.  — Haide, te rog, spune-mi cum a-și putea să-ți fiu de folos? . . .  întrebă Cristina împinsă de o curiozitate copilărească.  — Foarte simplu!  Să-mi pozezi, zise el, respirând ușurat că trecuse peste partea cea mai grea.  Cristina avu un zâmbet dc ironie și neîncredere pe buze.  Văd că ții cu orice preț să mă încurajezi, dar prea e mare silința și prea scump ai plăti ambiția de a-mi dovedi că pot fi folositoare.  — Dar, domnișoară, nu știi cât m-ai face de fericit dacă ai primi.  — Chiar dacă ai fi un sculptor de duzină, încă ar trebui să-ți alegi modele mai bune, decât ți-aș putea fi eu; totuși, și cu atât mai mult, mi-ai deșteptat interesul de ați cunoaște lucrările.  — Atelierul meu va fi mândru de un oaspe ca dumneata. . .  — Atunci. . .  în ce zi și la ce oră îl pot vizita?  Codin era atât de fericit de norocul acesta neașteptat, încât ar fi purtat-o pe brațe, chiar în clipa aceea, până la atelierul său, dar o pornire ca aceasta i-ar fi risipt toată fericirea.  Trebui deci să-și înfrâneze strigătul de bucurie ce-l înăbușea și răspunse cu un calm afectat:  — Sunt la atelier de la unsprezece dimineața până la cinci seara, când, din cauza lipsei de lumină, trebue să las lucrul.  — La prima ocaziune voi face uz de invitație.  — Stârnesc să căutați cât mai curând prilejul.  Cristina stătu puțin pe gânduri, apoi, ca și când ar fi ținut sfat cu sine, zise:  — Ei bine, voi veni chiar mâine.  Apoi se despărțiră în acelaș loc în care se despărțiseră prima oară.  Ce noapte plină de vise, care de care mai ademenitoare, petrecu sculptorul în căsuța lui pustie.  Nici odată în viața lui de fatalist nu-i merseseră toate așa după voe ca acuma.  De mult nu mai avusese o dorință atât de ferbinte de a făuri ceva mare, de mult nu simțise o atât de imperioasă nevoe de a creea o operă nemuritoare.  In ultimii doi ani se legănase într-o lenevie dăunătoare spiritului său.  Nu lucrase decât atunci când se apropia plata chinei, când frigul impunea cumpărarea unui palton si chiar atunci în silă căci mai adesea avea câte un cap de matroană, cu ambiție de a-și imortaliza chipul, sau vreun negustor vanitos, care voia să lase moștenitorilor săi, pe lângă o firma cu renume, și un bust cu deviza: „Să nu dați pe datorie. . . ”  Ei bine, acuma toate aceste lucrări migăloase de rare-i era rușine, rămâneau numai o amintire și Codin simția redeșteptându-se în sufletul său scânteea focului sacru pe care deziluziile încercaseră să-l stingă cu desăvârșire.  Fără îndoială că grație talentului său de a convinge, muza lui inspiratoare îi va face pe voe și va ajunge mai curând decât se aștepta la țintă.  Abia pornise dimineața să albească pe la geamuri, când artistul începu să măsoare camera în lung și în lat făcându-și planuri. . .  Din odăița de alături se auzeau sforăituri ușoare care îl asigurau că dânsa mai dormea încă. . .  Codin stătu puțin pe gânduri, apoi lo o hotărîre: să plece înainte de a se scula ea — ca să nu citească bucuria ce-i era zugrăvită pe față și să nu-i cerceteze pricina.  In mai puțin de o jumătate de oră fu la atelier.  Își aruncă haina și pălăria pe un scaun, lo dintr-un cuier o haină veche pe care o botezase „halat de lucru”, și începu să-și împodobească atelierul, făcându-l demn de o vizită prețioasă.  Orândui statuetele mai mici pe piedestale, lo dintr-un colț o mătură veche și suflecându-și mânicile mătură cu precațiune podeaua, de pe care se ridică un nor de praf alburiu, căci lutul se amestecase cu ghipsul formând un strat de un alb nu tocmai imaculat.  Măturând cu stângăcie, praful amenința s-acopere totul și astfel artistul se văzu nevoit să renunțe la acest lux, pe care de altfel nu și-l mai permisese de multă vreme.  Mută canapeaua, singura mobilă mai de preț, la celalt perete, pe care sobița din colț îl afumase în iarna trecută și, fiindcă nu reușise s-acopere tot peretele, scoase de sub un vraf de cărți prăfuite, mai multe schițe în creion, altele în peniță, și le înșiră unele lângă altele de-alungul peretelui afumat.  Printr-o întâmplare ciudată se îngrămădeau unele într-altele, nuduri de femei cu chipurile ascunse în palme, brațe musculoase bărbătești, ici un cap zâmbitor de femee, colo un copil cu plete aurii, dincolo un dorobanț cu arma la umăr, și din toată această învălmășeală, femeea în goliciunea ei apărea în diferite poze. . . aci arătându-și cu indecență darurile, aci acoperind sfioasă cu un văl, formele-i divine, cari sub transparența lui eșeau mai provocatoare în evidență. . .  Sculptorul aruncă o privire de satisfacție în jurul său. . .  Reușise să dea încăperei acel „ce” de atelier, unde dezordinea are o notă de gust artistic.  Nu-i mai rămânea decât să înfigă pe ici, colo câteva flori, și parcul mai avea unele mai puțin ofilite, pe cari în înțelegere cu grădinarul le va smulge ornându-și atelierul.  Zis și făcut.  Cumpărase de pe la diferite expoziții de artă câteva vase de forme bizare, în cari stăteau de minune florile de câmp.  Acum, când totul era gata, își putu aprinde o țigare care învălui tot atelierul în ceața fumului său.  Fericit că-și regăsise râvna de altă dată, Codin părăsi atelierul.  Îmbucă ceva în oraș și apoi reveni.  Cu cât ora sosirei ei se apropia, cu atât mai mult bătăile inimei lui se-ntețeau  Trebuia să-i facă plăcută vizita.  Pregăti pe o măsuță mașina de spirt, ceainicul și câteva pahare.  Nu va lipsi nici ceaiul. . . obișnuitul ceai, care în ultimul timp era la modă sub numele de artistic, literar și cine știe dacă nu putea să devie și muzical.  Codin își lua din cuier o pălărie de pae cu bordurile lăsate și porni cu ulciorul la o fântână din apropiere de unde îi plăcea să-și scoată singur apă proaspătă.  Întorcându-se cu ulciorul plin, zări din depărtare o siluetă în dreptul ușii atelierului său.  Trebui să apuce ulciorul cu amândoo mâlinile, dacă nu voia să-i scape; așa de tare tremura.  Nu se mai gândi că nu se întâmplase așa cum se așteptase, că nu-i putuse ieși întru întâmpinare și că în loc să găsească ușa larg deschisă așteptă înaintea uneia zăvorite. . .  Bucuria de a o vedea venind într-adevăr, fără să-l lase măcar un moment să aștepte, îi răpise aproape mințile.  Cristina avu un zâmbet firesc la ivirea sculptorului, care avea mai mult înfățișarea unui grădinar, cu pletele ascunse sub pălăria mare, cu mânicele cămășei suflecate, numai în vestă și purtând cu amândoo mâinile un ulcior.  Cu un gest larg, artistul își scoase pălăria.  Cristina îi întinse amândoo mâinile și într-un râs copilăresc, care lăsa să i se vadă un șirag de dinți albi ca laptele, zise:  — Ești o minune, maestre. . .  Cuvinte în cari puse toată admirația ei de artistă pentru pitoresc.  Codin duse respectuos la buze mâinele albe ce i se întindeau și luându-i apoi brațul o conduse în atelier.  Cristina se lăsă ostenită pe un scaun si închise un moment ochii.  — Drumul a fost cam lung, zise ea.  Apoi după un răstimp: e frumos la dumneata, arată-mi ce lucrezi. . .  Bucuros de a-i fi dat prilejul s-o facă, Codin scoase pe rând învelișurile albastre cari ascundeau statui de diferite mărimi.  —Asta e bustul unui deputat cunoscut, o copie.  Originalul se află în orașul T.  Dincoace, capul unui director de ziar.  Lucrul e la jumătate; nu am găsit material necesar.  Acesta din colț cred că vă e cunoscut, după modul cum ține luleaua în colțul gurei, e originalul pictor St.  Un cap de studiu. . .  Ce vă vorbește chipul ăsta?  zise el arătând un cap de femee alături de Nydia.  — Trebue să fie o femee conștientă de frumusețea ei.  Asta se vede din ținuta capului și apoi vâna asta pronunțată dintre gât și ureche. . . Trebue să fi făcut o sforțare ca să-și încline puțin capul.  Zâmbetul din colțul gurei, e caracteristic femeei ambițioase, care zice: „Așa vreau. . .  așa fac”.  — Ești un bun cititor al sufletelor, adause Codin și luându-i brațul o conduse mai departe.  — Capete fără însemnătate. . .  Cristina se opri în fața unui cap de expresie; era al unei bătrâne, cu sprâncenele îmbinate, gura încrețită, bărbia adusa, iar deasupra buzei de sus, spre stânga, un neg de mărimea unui bob de mazăre.  Rămase un moment ca fermecată locului.  Sculptorul se crezu dator să dea câteva lămuriri asupra modelului: o fostă gazdă a lui, o femee al cărei suflet contrasta grozav cu fizicul, o mamă blândă cu chip de Xantipă.  Artista se îndreptă spre Codin și cu un surâs îngeresc pe buze îi strânse mâna.  știi că ai mai mult talent decât mă așteptam?  De ce nu expui undeva?  — Aștept întruchiparea unui vis. . .  — Care?  — Dumneta. . .  Se făcu o tăcere de o clipă.  Cristina întrebă liniștită:  — Te-ai gândit serios la alegerea modelului pentru capo d-opera D-tale?  — Ideea unei lucrări de artă s-a născut în clipa când te-am cunoscut.  Mințea. . . O  mândrie fără teniei îl făcea să ascundă adevărul. . . Poate că teama de a nu fi crezut, îl făcea să vorbească astfel.  — și dacă eu n-aș putea să te servesc cu toată dragostea ce aș avea-o? . . .  — M-ai face peste măsură de nefericit. . .  — A prins atâta rădăcină în mintea d-tale ideea asta încât nu te-ai putea despărți de ea? . . .  — Da.  Codin nu putu spune mai mult. . . Simția  că emoția îl va copleși.  Nu se așteptase la atâta lealitate, siguranță în hotărîri, la o ființă atât de tânără și plăpândă, își dădu seama că insistențele și rugămințile banale n-ar folosi la nimic, și se hotărî să aștepte ca lucrurile să meargă de la sine.  Cu o pricepere de maestru dădu o altă întorsătură convorbirii.  Pe o măsuță se afla o statuetă alături de o bucată de marmoră necioplită.  era o lucrare oarecum reușită.  Un nud.  O femee cu părul despletit, într-o poză care-i ascundea pe jumătate trupul. . . Chipul înfundat în perne trebue să fi fost umed de lacrimi, căci umerii ridicați erau dovada unui plâns convulsiv. . .  Statueta era intitulată „Izvorul lacrimilor” și artistul spera să realizeze cu ea un frumos succes.  — Dar misterul ăsta nu vrei să mi-l dezvălui? —  zise Cristina, ridicând indiscretă colțul pânzei ce acoperea o statue în mărime naturală, de pe un soclu aflat în mijlocul atelierului.  — Nu, ăsta e secretul meu. . .  și apoi dacă ți-aș dezvălui toate tainele astăzi, n-ai mai avea de ce să vii și altădată.  Cristinei îi încolți un surâs pe buze, care trăda mai mult decât ar fi vrut ea sa spue. . .  Codin își reaminti de îndatoririle lui de gazdă și începu să pregătească ceaiul cu multă îndemânare.  Cristina întrebă cu un ton pe jumătate glumeț:  — Îmi dai voe să fac ca la mine acasă? . . .  — Aș fi încântat. . .  Își scoase pălăria și cu abilitatea unei bune gospodine, orândui pe o măsuță paharele și cele necesare pentru ceai, apoi, pe când pregătea esența:  — și e frumos subiectul capo d-operei d-tale? . . .  — Ca însuși modelul.  — Ești de un cavalerism care nu prinde pe tovarăși de breaslă. . .  Vrei să încetezi de a mai fi prea politicos cu mine și să mă privești ca pe o tovarășe?  Codin era din ce în ce mai încântat de lealitatea acestei ființe delicate.  — Iți mulțumesc că îmi dai dreptul să te privesc astfel, ușurându-mă de povara minciunilor convenționale.  Cu aceste cuvinte prietenia se legă ușor, rămânând ca vremea să o trăinicească.  Cristina se bucura în lume de o reputație strălucită, iar în familia ei era considerată aproape ca o sfântă!  Cu toate că o carieră ca a ei pretindea raporturi mai apropiate cu artiștii și deși, o vedea bine, era condamnată să rămâe în umbră din cauza prejuuecăților predominate în mediul în care trăia.  Cristina evita cercurile necesare dezvoltărei talentului său.  Puținii ce o cunoșteau, o luau drept sălbatică ori de câte ori refuza să se arate în mijlocul lor.  In viața ei intimă, nimic afară de gustul rafinat ce-l punea în tot ce o înconjura, nu tăda un suflet de artistă.  In cercul cunoștințelor trecea drept o bună gospodină, fată cuminte și cu duh; foarte puțini se ocupau de partea cea mai sublimă a acestui suflet plin de frumos și poezie. . . -  Talentul ei— floare la ureche pentru burghezi.  Principalul e că avea o purtare exemplară și nu eșea din cuvântul părinților ei.  Adevărul se ascundea în cutele unor împrejurări ciudate.  Cristina arătase din copilărie oarecare înclinare spre tot ce nu e banal și de aici porneau o sumedenie de așa zise excentricități, nepotrivite vieței pe care o duceau părinții ei, coborâtori ai unui neam ales. . .  Copila rămânea surdă la predicile pline de pilde frumoase ale bătrânului ei părinte, un înțelept cu multă experiență, care avea noțiunea frumosului în viață, destul de precisă.  Toate acestea erau prilej de lacrimi pentru copilă, oare nu pricepea rostul unei vieți tihnite, în sânul familiei ei, ci visa călătorii în lună.  In suflet i se înghesuiau unele îutr-altele, năzuinți, doruri neînțelese. . .  Ar fi vrut să facă ceva mare, să cuprindă nemărginirea cu mintea ei fragedă.  Cât era de minunată în rochița-i mai scurtă de genunchi, agățâudu-se de brațul moșneagului cu barba albă care-i era tată, târându-l prin locuri neumblate în veșnică cercetare a pitorescului, și vorbindu-i de aspirațiile ei cu atâta patimă, încât nu putea să vadă fruntea bătrânului încrețindu-se și privirea-i alunecând cu neîncredere și îngrijorare, asupra ființei mici la trup, care, vai! . .  deschisese prea mari ochii înainte de vreme.  Cristina sfida societatea, oamenii îi păreau mici cât o gămălie de ac din înălțimea visurilor sale; avea principii libere, vederi limpezi ca de om bătrân și-o fire atât de loială, încât își făcea dușman pe oricine-i ieșea în cale din pricina adevărului ce-l spunea fără înconjur.  Tatăl care-și consumase aproape toată energia facând-o să priceapă că felul ei de a fi nu putea fi admis de societate, încercă prin toate mijloacele posibile să pue frâu unor porniri, care, zicea, el, pot pricinui copilei sale multe neajunsuri în viață.  Dar toate ostenelile lui nu aveau darul, decât să mărească entuziasmul tineresc al Cristinei.  Deznădăjduit, bătrânul începu să facă uz de armele pe cari drepturile lui de părinte i le puneau în mână.  Firea independentă a Cristinei suferi neînchipuit de mult sub apăsarea jugului părintesc și simțindu-se adânc jignită în demnitatea ei de femee de cincisprezece ani, își schimbă într-atât caracterul în cât nu mai era de recunoscut.  Dezamăgită de a-și vedea părintele, sfetnicul și prietenul de odinioară, devenind tiranul ei, mâhnită că nu fusese înțeleasă îndeajuns, sufletul i se retrase ca melcul în căsuța lui.  Trecură anii cei mai frumoși, ani cu care nu avea să se mai întâlnească niciodată, fără ca fata să guste din frumusețile vieței așa cum îi era îngăduit la vârsta ei.  Nu-și mai aparținea sie-și, ci voinței tatălui său.  Nu eșea în lume decât silită și atunci căuta societatea oamenilor vârstnici.  Se lăsă atât de stăpânită de voința tatălui ei, încât fiind chiar departe, în alti oraș, întraltă țară, se întreba înainte de a face vreo acțiune mai însemnată: „Ce ar zice tata de asta? . . . ”  Treptat, treptat influența prejudecăților și principiilor bătrânești ale tatălui său, reușiră s-o stăpânească, îmbătrânind-o înainte de vreme.  Cuvântul „Virtute” des repetat în apropierea urechilor ei, i se întipări atât de mult în minte încât se ferea de cele mai inofensive plăceri, de teama de a nu știrbi cât de puțin buna ei reputație. . .  Intr-un târziu își dădu seama că ucisese într-însă ce fusese mai frumos, din pricină că tatăl ei o osândise să-și ferece în lanțuri simțimintele cele mai sfinte, cărora le-ar fi putut da frâu rămânând totuși virtuoasă.  De altfel nu-și putuse da niciodată seama ce legătură putea fi între virtute și pornirile artistice? . . .  Oare artistul nu poate fi artist fără a-și călca virtuțile în picioare? . . .  Totuși, nimic nu se mai putea îndreptă.  Moralul ei suferise un naufragiu și sufletu-i ajungând la un țărm, gol, așa cum era, îmbrăcă hainele ce i se ofereau.  Deși îi păreau de o croială ciudată, cum putea să refuze un bine pe care voiau să i le facă?  Vestmintele cele noi îi zdrobeau însă sufletul și erau nespus de strîmte.  Singurul domeniu în care sufletul ei putea rătăci gol, așa cum era, și sublim în goliciunea lui era acel al artei.  In atelierul ei, în fața pânzelor, era Cristina din trecut.  Liberă în alegeri și în gesturi tot ce eșea din penelul ei era o contrazicere a felului de a se arăta în lume.  O dezordine nebună stăpânea tot ce așternea pe pânza.  Imaginația locundă crea situații neînțelese aproape, dar pe cari dânsa le pricepea, căci aci nu se întrebase niciodată: „Ce ar zice tata de asta? . . ”  și astfel Cristina e la noosprezece ani, așa cum o cunoaștem.  Părăsind atelierul sculptorului, Cristina se opri un moment în loc spre a-și aduna gândurile. . .  Trebuia să facă totul, dacă-i sta în putința. . .  In gândul ei prinse a se înfiripă un vis. . .  Se visa ajutând unui artist la începutul carierei, să urce treptele gloriei, vedea înfăptuindu-se printr-însa o operă mare, așa cum o dorise întotdeauna.  Pentru asta, ce da în schimb? . . .  Un sacrificiu mic pentru împlinirea unui vis mare. . .  Abia acum începea să-i se deslușească bine că nu a fost creiată numai pentru a se supune voinței altora și că, după naufragiul ce-l suferise, bietul ei suflet mai putea sluji încă la ceva. . .  Întâi nu spuse nimic mamei sale, pentru care nu avea taine.  Venind acasă de la atelier își făcu în liniște datoria de mică gospodină, ajutând la pregătirea mesei, apoi chemă pe ai casei, cari se așezară de o parte și de alta.  In capul mesei sta o matroană cu părul cărunt, cu ochii limpezi ca doo izvoare luminoase și cu un zâmbet blând pe buze: mama Cristinei.  Fata nu vorbi în timpul mesei aproape de loc: era mereu frământată de un gând: să spue sau nu mamei sale propunerea făcută de Codin?  știa prea bine că mamă-sa o va sfătui fără, s-o oprească de a face ceea ce va crede dânsa ca e bun. . .  Putea de altfel să nu-i spue mamei, și atunci ar fi însemnat că faptul nu era cinstit și deci trebuia tăinuit.  Firea loială a Cristinei nu îngăduia lucruri pe cari trebue să le faci pe furiș; de aceea se așeză după-amiază în salonaș, alături de mama sa, care se străduia prin ochelari să numere piciorușele la o dantelă ce lucra.  Cristina își aduse și ea coșuletul cu lucru, își alătură un scaun și începu să lucreze cu sârguința.  Din când în când ridică ochii spre mama sa, deschidea gura ca pentru a rosti ceva, dar văzând-o ocupată cu număratul găurelelor își vedea de lucru.  Un suspin ușor, abia auzit, întrerupse tăcerea. . .  Cristina se uită îngrijorată la mama sa.  — De ce oftezi, mamă? . .  — Nu știu nici eu, drăguța mea; de când soarta a vroit să ne despartă de tatăl tău, nevoit ca luptele pentru existența noastră în alt oraș, grija casei îmi pare mult mai grea.  Simt că am o răspundere îndoit de mare, către voi și către tatăl vostru, care se trudește din depărtare pentru noi toți.  — Dar mamă, cred că nu ți-am dat până acuma prilejul să te îndoești de noi, și dacă nu ar fi dorul de a-l avea pe tata mereu alături, nu ne-am gândi niciodată că cineva și-ar putea face mai bine datoria ca tine.  Cristina păli apăsând pe cuvintele „până acuma”.  Ochiului de mamă nu-i scăpă încurcătura fetii și cu un ton de mirare amestecat cu grijă, întrebă:  — Ai spus „până acuma”, Cristino, sau mi s-a părut mie? . . .  — Ba, nu, mamă, chiar așa am spus gândindu-mă la neprevăzut.  Viitorul poate să ne rezerve surprize pentru cari n-am fost pregătiți. . .  și atunci.  — Atunci? . . .  întrebă mama Cristinei lăsând lucrul din mână.  — Zău nu știu, mamă, nimic din ce ar putea fi. . .  Spuneam numai așa într-o doară. . .  Bătrâna își fixă privirile în ale fiicei sale, care încremenise aproape cu lucrul ce-l ținea în mână.  — Cristino, tu ai ceva de spus și te sfiești.  Nu aveam dreptate când spuneam că mi-e greu să înlocuesc pe tata?  Intr-însul ai avea poate mai multă încredere; n-ai vorbi în enigme.  Nu vorbi așa, mamă, sunt lucruri pe cari nu le-ași putea spune tatei și de asemeni unele pe cari nu ți le-aș putea încredința tie.  Nu mă privi cercetător, nu-ți face gânduri. . .  Nimic nu mă frământă din ceea ce-ți închipui poate. . .  — Dar. . .  — Nu mă sili să-ți spun, mamă, nu mă vei pricepe sau nu vei voi să mă pricepi, căci oricât de bine mi-ai cunoaște sufletul te vei gândi totuși la judecata lumei, la legile bunei cuviinți și mă vei opri de a face ceea ce datoria mea de slujitoare a artei mă îndeamnă să fac.  N-aș vrea să pornesc în contra voinței tale și totuși. . .  — Pentru Dumnezeu, Cristino, vorbește, mă faci să mă tem de lucruri mari. . .  — Ei bine mamă, ca să nu-ți faci gânduri degeaba, îți voi spune.  Trebuie să ajut unui artist, să-i înlesnesc drumul spre glorie, pozându-i pentru o lucrare în care și-a pus multă nădejde și mi s-ar părea grozav să nu fac, de dragul lumii, căci știu că ăsta îți va fi răspunsul.  —Copila mea, zise bătrâna încrețindu-și puțin fruntea, știi că nu m-am pus niciodată în calea ta când a fost vorba să-ți satisfaci o plăcere artistică.  Din contră. .  De astă dată însă nu am dreptul să-ți dau încuviințarea, fără să cer pentru asta mai întâi sfatul tatălui tău, fără de care, știi bine nu am făcut niciodată vreun pas. . .  — Bine, bine dragă mea, te pricep perfect— dar nu înțelegi, ce va zice lumea? . . .  O fată care se duce în atelierul unui artist, care șade ore întregi în fața unui străin, vezi tu, sunt lucruri pe cari societatea le condamnă oricât de inofensive ar fi.  — Nu uita, mamă, că eu, pe lângă ceea ce sunt, mai sunt și artistă și care ar fi prinosul de recunoștință pentru darul meu dacă n-aș sacrifică nimic pe altarul artei.  Nu m-ați învățat chiar voi, că judecătorul cel mai bun e însăși conștiința noastră? . . .  Ei bine, conștiința nu-mi reproșează nimic.  Eu privesc pe acest om numai cu ochi de artist și el de asemeni pe mine.  De sigur că focul sacru reușește să ucidă cu desăvârșire pe om, în artistul cu adevărat talentat.  Mama Cristinei puse lucrul la o parte și sculându-se în picioare se opri drept în fața ei.  — Vrea să zică vrei cu orice chip să mă convingi. . .  Cât despre mine nu-ți trebue multă osteneală, mai rămâne să vedem ce spune tata despre asta. . .  Cristina se sculă de pe scaun și abia stăpânindu-și enervarea zise:  — Dar te rog, mamă, încă odată: nu e nevoe sa scrii tatei nimic din toate acestea. . .  In scris, lucrurile iau cu totul alte forme. . .  Dacă ar fi aici ar fi altceva.  Dacă ții însă să mă umilești — dă-mi pe cineva să mă însoțească la atelier în timpul ședințelor.  — Cristino!  bătrâna prinse mâinile copilei în ale sale.  Nu m-am îndoit nici odată de tine.  Dă-mi voe însă, ca mamă și ca măsură de prevedere, să cunosc pe acel pe care vrei să-l ajuți, ca să-mi pot da seama dacă e demn de sacrificiul tău.  — Ești prea bună mamă!  Îți mulțumesc.  și cum crezi că se va putea face asta? . . .  — Să-l învităm la noi. . .  — Când? . . .  — Chiar deseară.  Cristina avu o tresărire de satisfacție și îmbrățișe cu ochii pe mama sa care se îndepărtă. . .  In după amiaza acelei zile, Codin simți o nevoe mare de a se duce la atelier, cu toate că întâmplările din acea zi erau menite să-l împiedice.  Ceva ca o putere nevăzută îl mâna într-acolo. . .  Voia să-și termine câteva lucrări pentru a putea oferi Cristinei ceva nou, când ea se hotăra să-l viziteze.  era într-adevăr problematic. . .  Va mai veni oare?  Artistul își reproșa stângăcia de a o fi lăsat să plece înainte de a-i răpi promisiunea că va mai veni.  era cu neputință să se fi înșelat în lealitatea ei. . .  Numai de ar reuși să o convingă. . . I- ar  rămâne veșnic recunoscător. -  Astfel de gânduri îi treceau prin minte făcând drumul spre atelier.  Cum ajunse se apucă dc lucru.  Tocmai se pregătea să toarne ghipsul asupra lutului la care lucra când zări în ușa deschisă a atelierului un necunoscut care-l întrebă:  — Aci e atelierul d-lui Codin?  La răspunsul lui afirmativ, acesta îi înmâna un plic apoi plecă.  Codin se aștepta să fie chemat pentru vreo comandă și deschise cu sânge rece plicul în care găsi o carte de vizită cu următoarea invitație:  „Doamna și domnișoara Cartian vă roagă să le faceți plăcerea de a le vizita în astă-seară. ”  Semnătură era a doamnei Cartian.  Codin rămase uluit.  Nu se gândise nici un moment că ar putea să lege afară de raporturile artistice, o prietenie mai strânsă cu Cristina și iată că norocul îl purta pe aripile sale, ducându-l în apropierea ei.  O va vedea în interior, va pătrunde în cercul familiei ei și va avea astfel prilejul s-o privească mereu în față.  Fericirea era altât de mare, în cât sta gata să-l înăbușe. . .  Alergă într-un suflet acasă, își schimbă hainele de lucru într-o ținută modestă dar corectă, spuse că nu va veni mai de vreme de miezul nopții și plecă să-și plimbe fericirea pe străzile capitalei până la ora potrivită unei asemene vizite.  Ceasurile erau abia șapte, mai avea doo ore de așteptare.  Ce putea să facă?  O lo încet pe calea Victoriei rumegându-și visurile dragi.  Cine era oare această ființă sublimă care-i eșea în cale ca un trimis al cerului pentru a-i aduce inspirație în clipele cele mai deșarte ale vieței lui de artist?  era o femee din lumea celor multe?  Fată de oameni cu stare, sau nevoiașe?  Din straturile înalte sau mediocre ale societăței? . . .  Toate aveau să i se lămurească peste doo ore.  Dar la ce bun toate acestea?  Ce însemnătate putea să aibe poziția ei în societate. . .  Ea era muza lui inspiratoare, visul lui întruchipat. . .  ș-atât.  In dreptul palatului regal se întâlni față în față cu un prieten.  — Bună seara, maestre, încotr-o așa grăbit?  Această întâlnire neașteptată îl făcu pe Codin să-și dea seama că fără de voe iuțise pasul.  — Bună seara, dragă.  Am o vizită de făcut, răspunse el, gândindu-se cum să scape mai curând de acest inoportun.  — Dă-mi voe să-ți spun că ți-ai ales o oră nepotrivită.  — Dar cât e ceasul?  Întrebă sculptorul ca deșteptat din vis.  — Abia șapte și un sfert. . . Ai luat masa? . . . și  la răspunsul lui negativ îi propuse să mănânce împreună, propunere ce nu era deloc bine-venită.  La orele noo, sculptorul era la uș casei din strada Viișoarei.  O servitoare veni să-i deschidă, conducându-l într-un fel de anticameră.  Artisul observă dintr-o privire tot mobilierul.  Codin nu avu vreme să privească mai mult în juru-i căci prin ușile date de perete ale celorlalte încăperi, se iviră doamna și domnișoara Cartian.  Se făcură prezentările.  Doamna Cartian pofti, cu un gest care trăda o grație de curând apusă, pe tânăr în salonaș. . .  Un fel de cameră în stil oriental, cu blănuri împrăștiate pe covoare, cu măsuțe scunde, cu perne multe și flori, flori nenumărate, răsfățându-se prin vase de forme deosebite.  In toate se ghicea gustul artistic al Cristinei; Câteva pânze deasemeni cu motive turcești și arabe acopereau pereții.  Pe scaunul de dinaintea pianului se afla un tânăr cu ochi mari, frumoși. . . era  fratele Cristinei.  Gazda începu, foarte îndemânatec, o conversației care încurajă pe străin făcându-l să uite aproape că venea pentru prima oară în această casă, pe când Cristina sprintenă făcea onorurile.  Tânărul de lângă pian, căruia doamna Cartian îi spunea cu multă dulceață în glas Vladi, lăsa din când în când mâinile să-i alunece pe clape cu deprinderea artistului consumat.  O lumină prietenoasă se răsfrângea prin câteva becuri electrice, răspândindu-se plăcut în odae.  era cald, era bine în mijlocul acestei familii cu traiul tihnit.  Doamna Cartian dădu câteva ordine servitoarei, apoi eși în urma ei; Vladi se lăsă furat de o fantezie pe care o execută la pian fără să i pese de prezența celorlalți.  Cristina ședea, pe un scaun scund într-o atitudine de sfântă, cu mâinile în poală, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu zâmbetu-i în colțul gurei.  Codin era atât de fericit că o putea privi în voe, încât n-ar mai fi dorit nimic.  Cristina lo firul vorbei de unde-l lăsase mama sa.  Se vorbea de felul cum e privită arta și artiștii la noi.  Se atinseră unele puncte, cari păreau a fi săpat urme adânci în sufletul gingaș al Cristinei.  Atunci obrajii ei se împurpurau, ochii căpătau o strălucire neobișnuită și glasu-i devenea din ce în ce mai hotărât.  Codin aproape nu știa ce să răspundă la toate câte le spunea Cristina, și cari trădau o judecată foarte sănătoasă.  Rămase aproape mut în fața acestui vulcan de avânturi sublime.  Destinsul fusese neîngăduitor cu dânsul și nu-i dăduse vreme să cugete mai mult asupra unor nedreptăți suferite.  Doamna Cartian reveni înainte ca el să fi putut afla vreun răspuns la întrebarea care-i frământa mintea.  Se servi imediat o cafea pe care Codin o sorbi în înghițituri mici ca unul ce voia să guste treptat din savoarea unei licori scumpe.  Vlad o bău dintr-odată, învârtindu-se în jilțul lui, pe când cele doo femei duceau cu gesturi leneșe, elegante, ceștile la gură.  Doamna Cartian lo cuvântul.  — V-ați întors de mult în țară?  — Abia de jumătate de an, răspunse pripit sculptorul temându-se să nu facă o greșeală să dea amănunte mai precise.  Teama nu-i fu însă întemeiată, căci doamna Cartian zbura din întrebare în întrebare, ocolind cu multă pricepere lucrurile de ordin mai intim.  Sculptorul îi răspundea, iar doamna Cartian părea mulțumită.  La plecare, printre alte mici conveniențe, gazda strecura și ceva referitor la lucrul de a imortaliza chipul fiicei sale pe care o va însoți bucuros la atelier.  Codin era fericit și nefericit în același timp, nu lăsa totuși să se înțeleagă ceva din atitudinea lui.  Sărută cu recunoștință mâna doamnei, făcu o plecăciune în fața domnișoarei, strânse mâna lui Vlad și plecă urmat de privirile calde ale celor ce rămâmeau.  Sculptorul lăsase o impresie frumoasă în casa din strada Viișoarei.  Singurul care nu privea cu ochi buni această cunoștință, era Vladi.  Ca tânăr putea să-și dea mai bine seama de un semen al său.  știa el bine, judecând după sine, că altfel se prezintă tinerii în societate decât în viața de toate zilele, și căta să întrevadă prin purtarea în aparență ireproșabilă a tânărului, adevărata lui fire, ca să-și poată da mai bine seama dacă acest om care intrase pe negândite in mijlocul vieței lor liniștite, nu era un pericol pentru Cristina.  Nu spuse deocamdată nimic din bănuelile sale mamei, sau Cristinei, ci se puse la pândă.  Va putea el oare cu experiența pe care i-o da cei doozeci și trei de ani să citească în sufletul surorei sale? . . .  Prea o privea sculptorul cu stăruință și prea fusese încurcată Cristina în tot timpul șederei acestuia în casa lor. . .  Haide, haide, Vladi nu-ți face gânduri degeaba, își zicea el căutând să-și liniștească bănuelile. . .  și apoi Cristina e destul de mare și de cuminte ca să nu cadă în vre-o cursă oricât ar fi de fin pregătită.  Ii cunoștea el bine sufletul entusiast, zburdalnic în fața a tot ce e sublim, și închis pentru tot ce e plăcere ușoară.  Cu o fire ca a ei nu prea avea să se teamă de primejdii atât de neînsemnate.  Ajunsese tocmai la această din urmă convingere, când o văzu pe Cristina eșind din camera ei, în rochie de stradă, și scoborând scara pe când își încheia ultimul nasture al mănușei.  — La revedere, Cristino, unde așa grăbită? . . .  zise Vlad, scoțând capul pe fereastră.  — A, ești acasă? . . .  Ce bine îmi pare.  Nu vrei să mergi cu mine?  Mama nu vrea să mă însoțească; se simte cam obosită astăzi — și înțelegi tu, e chestie de cuvânt, nu pot să amân.  — Nu, dragă, știi că nu-mi place să fac pe martorul la cumpărăturile tale.  și apoi n-am poftă să es azi din casă.  — Dar te înșeli, Vladi, nu e vorba de târguiala.  știi că mama promisese sculptorului să mergem astăzi la atelier.  Haide zău. . .  are lucrări drăguțe.  Te vor interesă poate.  — Ai mai fost pe la dânsul? . . .  întrerupse Vlad.  — Cum, nu știi? . . .  Atelierul lui e în parcul Carol, de unde am luat deunăzi o schiță. . .  Haide, îți voi poveti pe drum în ce chip l-am cunoscut.  Vlad stătu o clipă pe gânduri, își îndreptă cravata, lucru ce-l făcea ori de câte ori avea să hotărască ceva, sau când era nervos, apoi spuse Cristinei:  — În parcul Carol zici?  Păcat că drumul e prea lung și nu prea am mult timp de pierdut, știi că lucrez la expoziția mea „Ecoul Alpilor”. . .  Îmi pare rău, crede-mă, aș fi asistat cu plăcere la o ședință. Dar nu - hotărât n-am timp.  — Vreți parcă cu tot dinadinsul să fac frumul ăsta singură. . . și  cât mi-e de urât!  Aproape îmi vine să renunț. . .  Vlad își îndreptă din nou cravata.  — Drace! . .