UN PROCES PIERDUT  ROMAN SOCIAL  DE  OLTEO și DORU  D-nei Eleonora Micu  Memoriei părinților noștri  Autorii.  PARTEA I  CAPITOLUL 1.  Lacătul căzu, un scânțiit îndelungat se auzi și porțile școalei se deschid.  Elevele normaliste din Iași pleacă în vacanția Paștelor.  Trăsuri, bagaj, mișcarea din curtea școalei— totdeauna pustnică și tăcută — opresc un moment privirile rarilor trecători.  șirul de trăsuri trec din „Toma Cozma” prin strada Copoului, în strada principală „Lăpușneanu, tae piața Urnirii, pe dinaintea hotelului Traian, unde de dimineață clientela nelipsită își ia — pe terasa de afară — cafeaua, țigara și partida de table — coboară în strada Arcului și se opresc la gară.  Aici elevele se văd mai în largul lor; toate în lucru, toate grăbite, rîd, vorbesc, gesticulează, ca și cum peronul ar fi numai al lor.  Călătorii din vagoane le fac loc, privind cu plăcere și cu mirare, acest roi de fete tinere dar palide ca ceara.  Un „la. . . ”  prelung al șefului de tren, un fluerat de locomotivă, un fâlfâit de batiste și trenul îmbusdit la uși și la ferestre, se pune în mișcare.  Fetele întocmesc un cor; una dintre ele, Mioara Dimitriu, conduce.  Călătorii (încântați, aplaudă bucățile executate cu măestrie.  Cântul se întrerupe prin oprirea trenului în stația Ruginoasa; atenția tuturor se îndreaptă către Doamna Elena Vodă Cuza.  Domnița apăruse dintr-un vagon rezervat, alăturat cu al fetelor.  Ele o salutară respectuos, sculându-se în picioare, și arătându-i —prin mici exclamațiuni — dragoste și respect.  Principesa le zimbi dulce, și se urcă cu doamna de companie într-o trăsură de casă, dispărând către castelul apropiat.  Fetele începură să vorbească despre Cuza Vodă și marele fapte scrise de dînsul și de Cogălniceanu, în cea întâi pagină din noua eră glorioasă a Românilor.  — Cine vă instruește atât de bine și de frumos?  întrebă pe Mioara, unul din cei doi domni cari se aflau în vagon.  — Profesori conștienți de datoria lor; ei nu uită că vom fi cele întâi facle de lumină în creșterea elevilor și a copiilor noștri.  — N-ași fi crezut că în șocatele de fete ale statului, se pot căpăta, așa frumoase cunoștințe!  — Vă înșelați; instrucția sănătoasă se câștigă tocmai în școalele statului; v-ați fi putut îndoi de cele particulare!  — Mă ertați D-ră, în școlile particulare, drept, se dă mai multă atenție limbilor și dixterităților, însă elevele își apropie și instrucția serioasă.  — Nu prea sunt de părerea D-voastră, respunse Mioara; am doo vere în Sacre-Coeur; mărturisesc, cea mai puțin tare în școala noastră, e mult superioară lor; se prea poate ca în societate să atragă atenția; scoateți-le însă din salon și vor fi departe de menirea ce cată să aibă ori care femee, ori care mamă.  Nu li se formează apoi caracterul, nu li se modelează temperamentul, nu li se desvoltă spiritul de observație și de analiză, nici cultul pentru bine și adevăr.  Sunt religioase, cu tendința către catolicism; dar religiozitatea, lor stă în a face paradă de credință, fără să se fi pătruns de sfințenia ei; credința lor nu merge paralel cu morala!  Trenul intra în stația Roman.  Mioara petrecu peronul cu ochii, ca și cum ar fi căutat pe cineva.  Nezărind pe nimene, se adresă uneia dintre fete.  Zoea Badian, vara ei, care se cobora: „nu uita te rog, dă-mi știri despre Olga, cum vei ajunge!  — Neîndoelnic!  Paste o oră- Mioara și Margareta își îmbrățișau părinții pe peronul din Bacău, sub privirea lungă a convorbitorului din vagon: drăguțele fete!  își șopti el: e o lume, o viață în zidurile școalei. . .  Cine o cunoaște. . .  Cine o pricepe?  (Departe de ai lor, suferă, petrec împreună, devin surori, își înavuțesc mintea și sufletul cu ce e frumos și mare!  Ferice de cei ce se vor găsi într-o zi în jurul lor, obiectul iubirii, devotamentului lor!  — Dar nu văd pe Zoea?  întrebă în cale, D-na Dimitriu pe Mioara.  — S-a coborît la Roman.  — și Olga?  — și!  De alalăeri, sarmana fată!  — A aflat de răul mame-sei?  — Da!  — Presimțea nenorocirea?  — Visele înfiorătoare i-o spuneau!  De multe ori o surprindeam noaptea veghind.  Ce este?  Ce ai?  o întrebam.  „Mama e pe moarte — îmi (răspundea — presimt, văd și zidurile școalei nu se mai deschid!  Vai mamă!  Când i se înmână telegrama, cearcăne mari i se sapară sub ochi.  Fără să scoată un cuvânt, cu telegrama în mână, se îndreptă spre cancelarie.  Directoarea îi îngădui să plece.  Sărăcuța de ea!  — De ne-ar scrie mai repede Zoea!  Prin fereastra vagonului, Olga zărea Cerul înstelat, atâtu-i de mult iubit.  Ochii negri, pe chipul ei palid, se pierdeau în zarea depărtată.  Indoeala, frica o chinuiau: va mai găsi pe mama?  Nimeni n-o aștepta în gară.  Opri trăsura în dreptul casei; aproape să n-o recunoască!  Unchiu-seu, proprietarul, apucase peste tot de reparat; un zid nalt schimba înfățișarea casei, mărind înfiorarea Olgăi: nu cumva totu-i schimbat?  Nu-i prea târziu?  Pentru ce liniștea aceasta de moarte?  Pentru ce nimeni în cale?  Unde sunt frații?  Unde i Corbu, cânele drag?  Ii sărea totdeauna pe umeri, întâmpinând-o el mai întâi; unde era acum?  Cu inima strânsă, intră printr-o sală lăturalnică; aer greu, tăcere, frații nicăeri.  In pragul unei uși apăru mătușă-sa.  — Mama?  întrebă ea încet și îngrijorat dând să treacă pragul casei.  — Nu se poate, Olga, nu intra!  — E mult reu?  întrebă înfiorată!  — Nu; e ceva mai bine!  Elena-i la farmacie, doctoria o va întări.  Avu astăzi o supărare mare: Cumnatul i-a reținut banii de la chiriaș, drept chirie către el; crezurăm c-o pierdem!  — Lasă-mă te rog s-o văd, lasă-mă!  Mi-e dor, vreau s-o văd!  știu eu de o apuc până mâne?  — Nu, nu, fii fără teamă, e mai bine!  — I-ar face rău, crezi, vederea mea?  — Mă tem!  —Aștept aici în sală, până dimineața.  — Cu neputință!  Cum ai să petreci o noapte pe scaun, în -mirosul greu?  Se poale să recești, se poate să simtă!  Du-te și dormi peste drum, la mătușa Mioarei; veni și Zoea cu tine?  — Nu.  — In orice caz, D-na Badian te așteaptă; peste noapte voi preveni pe mama ta.  Olga remase îngândurată, cu inima frântă.  — Nu, nu!  zise din nou rugător, vederea mea nu i-ar putea face decât bine!  Lasă-mă te rog, până în prag!  Zicând acestea, se și apropie; mătușă-sa o trase îndărăt:  — Nu se poate!  Te asigur, pericolul a trecut; are însă nevoe de multă liniște!  — Dacă se simte reu, mă chemi?  — Firește!  Dar fii pe pace, fii cuminte!  — O, mamă dragă!  oftă Olga, înecându-și fața în mâni.  Cu ochii în lacrimi, ca capul întors spre cameră, ascultând cea mai mică mișcare, tot sperând să audă vocea mame-sei chemând-o, păși pragul, trecu drumul la casa din vale, a D-nei Radian.  In camera, vecină cu casă lor, remase dusă pe gânduri, îmbrăcată cum era, cu ochii țintă spre fereastra părintească.  Sunară unsprezece, doosprezece ore.Da să ațipească, când i se păru c-ar fi strigat-o cineva în șoaptă: „Olga! - -  „Olga! ”  Făcu ochii mari, privi afară.  In întunericul nopții, zări o făclie aprinsă în camera, mame-sei flacăra sta locului.  Nebună, se repezi pe ușă, fu dincolo: murise!  Familia Dimitriu, comercianți cu vază, oameni foarte cum se cade, aveau mulți copii.  De la venirea fetelor în vacanție, casa se mai însuflețise.  Se lucra, se cânta, se făceau preparativele pentru sărbătorile Paștelor.  Margareta încresta oo, cei mici se învârteau de colo până colo.  Mioara — cea mai mare și cea mai frumoasă între copii — cu ochii ei migdalaiți, negri-verzui, pe chipul blond castaniu, cânta, picta pe un ou „învierea lui Christ”.  Oare ce s-o fi făcut Olga?  se întrebă de o dată.  O trăsură se opri dinaintea ușii, întrerupându-i gândul.  Coborî D-na Radian, cu fică-sa Zoea.  Trecură câteva momente de la sosirea lor, cu furtuna de îmbrățișări, de sărutări.  Intrară cu toții în sufragerie.  D-na Radian observă cozonacii mari, frumoși, paștele și frumoasele oo felurit încrestate.  — Uite, dragă mamă, ce frumos pictează Mioara!  zise Zoea, arătând oul lucrat de curînd.  Margareta le arătă un vas de flori și un port-batiste, pictat de sora-sa.  Vasul avea devo parte un: câmp verde, cu un amestec de flori: doo, trei margarete, doo, trei albăstrele, doi maci roșii închis, doo, trei spice de grîu: de partea cealaltă a vasului, câțiva stâlpi de telegraf; pe firele lor, doo-TÎndunele; în depărtare, sbura alt grup.  Pe colțul din afară al săculețului de mătase roza, căptușit cu alb, un mare și frumos buchet de violete,  — Are dreptate, Zoea!  Faci progrese uimitoare, draga mea!  zise D-na Radian.  Gândurile Mioarei erau departe— Ce face Olga?  întrebă ea de-odată.  — Reu!  respunse D-na Radian.  A perdul pe mama-sa!  — Sărmanii copii!  Au remas și fără mamă!  exclamă D-na Dimitriu.  Se făcu tăcere.  Doo lacrămi umeziră ochii Mioarei.  — Trist câtă să fi fost!  îngână ea.  — Nespus!  Simplicitatea aceea, șapte copii îndurerați, în negru toți, în jurul mamei lor, n-am s-o uit!  Nu plângeau nici unul; durerea le împetrise plînsul; ochii nu mai arătau golul sufletului lor.  Când au coborît sicriul, când preotul aruncă țerina pământului, Olga se plecă vijelios asupra mormîntului: „Cu tine, cu tine, ia-mă mamă!  Abia atunci am văzut-o plîngând; începură și ceilalți.  Tăcerea era întreruptă de „plânset și oftări.  — Cât va fi suferit!  relo Mioara.  Nu va uita pe mamă, cum nu uită pe tată; il poartă cu ea, în sufletul ei. . .  Ai zice că-i viu, undeva departe. . .  așteaptă — pare — din zi în zi să-l revadă.  In rarele momente când lăsa și dînsa scrisul, cititul, îi ia fotografia, îl mângâe cu privii ea, îi vorbește cu gîndul.  In clipe de singurătate, își scrie deseori impresii din școală; toate vorbesc lui, în toate revine amintirea lui.  De face vre-un bine și o lăudăm, scoate fotografii, îl privește lung și pare că-l întreabă: ești mulțumit?  — Bună ca și dînsul — întrerupe Doamna Badian — ca și mama-sa!  Cât de mult era lovită, după moartea lui conu Vasile, cât era de amărîtă, n-o auzeai odată vorbind reu de cineva; răspundea cu bine reului primit; de câte ori n-am auzât-o: „fă bine și nu întreba cui l-ai făcut”.  — Așa e și Olga!  Bună, până la jertfa de sine!  Când goarna școalei militare — vecină — resună în preludiul dimineții, singură în întunericul dormitorului, Olga se roaagă îmbrăcată, fără să se fi privit în oglindă, își spală fața la ulcioarele cu apă de beut, camera spălător fiind închisă până la 6 dimineața, ora deșteptării noastre.  La fereastră, în salonul repetitor, privește luna pe Cer — urmărind-o cu gândul în călătoria ei nemărginită — ascultă șoaptele dimineții și se așează la lucru.  Notițele ei — după explicația profesorilor — sunt cele mai isteț luate; cum înseamnă numai idei — fiind și atentă — le reface totdeauna, le leagă și ne dă în scris, lecția de preparat.  Fetele nu se mulțumesc cu atât; o pun să explice lecția oral, ca și profesorul.  Aceasta îi ia timp; se scoală foarte de dimineață; dese ori lucrează și noaptea.  Totuși, câți de unu a căpălat la limbi!  — Cum se face? !  — Îndată ce termină lucrarea, caietul îi sboară din mâni, trece pe la noi; e convenit ca la ora profesorului,să-l găsească pe pupitru; uneori nu-l găsește.  — și?  — De e chemată, căpătă unu.  Câți a capatat!  — Frumos!  In locul ei nu vi l-ași mai da!  — E prea bună, să facă aceasta!  Când avem teze, extemporale, ne schițează pe 3—4 fițuici, ideile principale; ele sbor apoi printre noi, pe bănci. . .  —Cum văd, ea lucrează; voi ce faceți?  — Invățăm după ea.  Programa e prea încărcată, profesorii ne dau lecții chilometrice, cărțile nu ni servesc; timpul de pregătit lecțiile e peste măsură de puțin: doo ore și un sfert seara, când suntem deja obosite.  Sunt obiecte cari cer — unul singur — doo.  ore; când să înveți la toate?  Dacă n-am învăța și-n recreații, nu știm cum am mai respunde profesorilor? !  — Când vă odihniți?  — Dormind; Olga însă lucrează foarte des și nopțile.  — Are voe?  —Fără voe!  Se scoală tiptil învelește cele patru laturi ale patului în cuverturi, așa ca să nu străbată nici o rază de lumină, aprinde luminarea și citește ori scrie sub pat  — Pune saltea?  — Dragă mamă, ce nostimă întrebare!  când să pue saltea?  — Dar bine, iarna nu recește?  — Se vede că nu; de altfel așa facem și noi, celelalte, pe timpul examenelor și al tezelor de Mai; atunci pare c-ar fi „învierea la noi.  Fie care fată petrece noaptea cu luminarea, aprinsă, cu cartea deschisă, pe scândurile goale, sub pat.  — Nu vă surprinde nimeni?  — Așteptăm să treacă vizita de seară a D-nei Directoare; pe-urmă n-avem grijă. . .  — Pedagoagele ce fac?  întrerupse D-na Badian.  — Dorm.  —Dacă se deșteaptă?  — Noroc, nu se deșteaptă; pentru aceasta ne și ascundeau sub paturi; altfel ne-ar pedepsi aspru, sunt foarte rele!  — Severe?  — Rele, absurde, nu severe; multe nu au de cât patru clase-primare; ele să ne observe, să ne conducă pe noi, superioare lor?  — Ce mâncați?  — Dimineața, la 7 și jumătate, trei sferturi apă fiartă, cu un sfert lapte, într-o ceșcuță: coaja de la o felie de pâne.  La prânz: o tueatcă roșie — „pingea,- cum îi zic fetele, întrerupse rizind Margareta — tare, de n-o poți rupe, zisă biftec; drept garnitură, un strat rece, sleit de grăsime, și asta neschimbat, cinci ani de când sunt în școală: fetele cari au urmat și școala „Centrală”, ca Olga, opt ani.  La cină, trei feluri, chip: supa său borșul; carnea— rasol — preparat cu ceva legume, al doilea; al treilea fel, dulcele: 10 stafide, ori un deget de alva, sau trei smochine; absolut exact, nu-i așa, Zoe?  — Ai uitat coaja de pâne, coaja, respunse ea zimbind.  — Cum, miezul nu-l mâncați? !  — E prea murdar, făcut din pânele vechi, remase; ne mulțumim cu coaja.  — Vă ajunge?  — Nu ne-am gândit nici odată dacă ne ajunge sau nu; -întâia oară ni se pune asemenea întrebare; eu mă satur. . .  Olga îmi dă și carnea din mâncarea ei.  - O dă?  Ea nu mănâncă carne?  — Nu.  Zice: dacă omul civilizat mănâncă carnea unei vietăți ca el, nu e de mirare să servească la rându-i drept ospăț, canibalului.  Când una dintre noi mănâncă vre-o limbă afumată, capul vre-unui pui adus de acasă, după vacanție, ea întoarce capul cu oroare.  Noi o necăjim: nu vrei, dragă Olga, limbă, cap?  „Dacă limba aceasta — ne spuse odată — ar putea vorbi, v-ar răspunde: mândrule om!  nu fii indignat pe canibal; el te mănâncă pe tine; tu, carnea, sîngele, crcerul, limba mea!  Ești rege, dar ești fiară! ”  — Curioasă fată!  Doarme - cel puțin bine?  — Ar dormi, dac-ar lasa-o fetele.  — Cum?  n-o lasă?  — In sala din afara dormitorului, fiind întunierec — iluminatul ar costa se vede mult — ni e frică să eșim singure, noaptea.  Fiecare dintre noi, vrând să iasă în sală, o deșteaptă.  — și dînsa vrea?  — Une ori, după ce-a întovărășii pe câteva, abia adormită, refuză pe noua venită; când aceasta-i gata, să reia patul, Olga se scoală, merge și cu dînsa.  — Uf!  Dar sunt nesuferite pedagoagele, profesoarele voastre!  strigă D-na Badian.  Auzi, să nu pue o lampă în sală?  Atâta economie!  Unde sunt anchetele școlare?  Ce fac inspectorii?  De ce nu reclamați?  — Profesorii nu sunt vinovați; ei vin la cursuri și pleacă.  Directoarea nu e rea, dar o bătrână, călăuzită de principiile vechi: să se cultive numai spiritul, corpul. . .  să fie pedepsit!  Anchete școlare n-am văzut; să reclamăm? . . . a reclama, înseamnă în școala noastră, a o părăsi!  — Răul de care suferim mai mult, adaose Margareta, e că nu putem eși cu nici un preț din închisoarea repetitorului, chiar în recreații, afară, pentru nevoi, fără un bilet de permisie, care. . .  cel mult dacă vine odată pe zi, unei eleve.  — Ca să vă faceți idee de severitatea absurdă care domnește în școala noastră, întrerupse Mioara, e destul să vă spun că seara, în cele doo ore cât preparăm lecțiile, e peste poate, să eși să beai apă!  Uneori nu putem învăța de sete ce ni e, mai ales când la cină avem ceva sarat.  — Nu suforiți?  Olga nu se resimte?  Nu e bolnavă?  — Lâncedă, ea? !  Suntem colege de cinci ani; e singura fată dintre noi, care pe tabloul trimestrial de note, nu are nici o absență.  — Vi-e tare dragă? ! . . . .  — Colegele o adoră: cuvântul ei e autoritate printre noi.  Profesorii îi dau considerație deosebită; în chestiuni grele — unde se cere multă judecată— aproape numai dînsa întreține discuția, cu ei.  — Dar directoarea?  — Chiar directoarea i-a dat de curînd o probă de încredere deosebită.  Biata doamnă, ce-a mai tras atunci!  Veniseră la Iași, Regele și Regina.  Suverana avea să viziteze școalele de fete, printre cari și a noastră: regele, pe cele de băieți.  Noi însă am rămas desamăgite: se poate să nu fim vizitate și de rege?  In ziua hotărâtă, directoarea, profesorii, corul școalei, așteptau înalt-ai vizită.  Ca un vis de primăvară, trecu printre noi, zimbind tuturor, regina noastră.  Cum eși însă n-apucase bine suita să părăsească scările — subdirectoarea ne și puse la lucru: scoatem masca, palatului văzut de regină; covoare, broderii, flori, iată-le din nou, iar zăvorite, în bătrânele cu fere ale școalei:— Ce v-ar părea fetelor, să vie regele mâne la noi?  zise o colegă, lucrând.  A doua zi Suveranul avea să treacă pe dinaintea școalei noastre, la liceul internat, aflat ceva mai sus, tot pe „Toma Cozma”.  Directoarea chemă pe Olga, îi recomandă să adune fetele remase — multe ieșiseră în oraș cu părinții, veniți din provincie — In repetitorul ce da spre stradă; îi dete cheia de la mansarda cu haine și permisia, să privească în liniște de acolo, singură, sau cu doo-trei colege serioase ca dineu.  Cortegiul regal trecu.  Il văzurăm — mă aflam și eu cu ea — cum eșind de la liceu, se lăsa în vale, către școala primară din fundul stradei.  -De odată un călăreț porni în goana calului, îndărăt.  — „Felelor, zise Olga, călărețul acela vine la noi! ”  într-o clipă coborî cele patru rânduri de scări și, fără să mai gândească la îngăduire — ușa din aripa aceea, era interzisă chiar trecerii profesorilor — se repezi la poartă ferecată!  Auzea călărețul, de vezut nu-l putea: „deschideți!  Vine M.  S.  Regele!  Biata Doamnă!  In 33 ani cât fu directoare, nimeni n-a zărit-o în îmbrăcăminte de cameră.  Prea obosită, se retrase în ziua aceea, în cameră cea mai ascunsă și se culcase.  Ușă după ușă deschise Olga, până o găsi.  La minut apoi, coborî pe fete în clase, aranja corul, ne anunță și pe noi de mai avu doar timpul să desferice poarta, să înlăture suita de servitori, cari — nebănuind nimic, folosindu-se de absența directoarei — așteptau liniștiți, în curte, înapoierea cortegiului.  Olga, în uniforma clasei superioare, avu onoarea să primească pe Suveran, să-l introducă în local, unde Doamna îl întâmpină.  O oră după aceea, directoarea o îmbrățișa, cu lacrimile în ochi.  — Bravo!  strigă Dna Dimitriu, păcat că nu-i trăesc părinții!  — Sarmana Olga!  relo Mioara: e singurul an când a îmbrăcat altă culoare de cât negru; doliurile prin cari trecuse neîncetat, i-au adus trista excepție să nu poarte uniforma școalei.  Albastrul și verdele îi sunt culorile dragi; unul — zice — e Cerul; altul, câmpul cu florile.  Imbrăcă și ea odată uniforma școalei, verdele clasei noastre; nu s-a încheiat anul, uite: a luat iar negrul  — Biata fată!  Tocmai acum când pășește pragul societății, când fata — mai mult ca băiatul — are nevoe de reazemul mamei!  — Nefericiți Coana Frosină!  exclamă D-na Badian, n-a ajuns să-și vadă băiatul doctor și fata profesoară!  — Aceasta e și nemângâierea Olgăi!  Cu iubirea ei pentru studiu, cu voința nestrămutată ce are, ar fi ajuns poate să vadă Sorbona, idealul, visul ei!  Ar fi părăsit școala noastră, când din liceală deveni normală; dar. . .  se cerea catedra cât mai curînd; era singura salvare a situației lor. . .  Un an — spunea — s-o vadă pe mamă-sa mulțumită, să-i poată da un zîmbet de înseninare!  A perdut-o pe ea, perdu și aspirațiile-i înalte!  — Dumnezeu vegheze asupra-i!  zise oftând, Doamna Dimitriu.  A suferit până acum, cât altul nu sufere într-o viață.  Prea bună, prea simțitoare, mă tem să nu devie o nefericită!  Urmă tăcere adâncă.  — Băeții ce s-au făcut?  întrebă mama Mioarei, pe D-na Badian.  — Virgiliu, esă doctor peste un an; peste doi, Adrian își ia licența în drept.  Cei mici abia acum își dau seama de timpul pierdut; au absolvit gimnaziul; Mircea vrea să intre în oaste, ca voluntar; Rem și Pompiliu în comerț, pe lângă un unchiu, care exploatează păduri.  Sairacii orfani!  Departe de cei mari, nu știu dacă vor ajunge la bun capăt!  Stolnicul Toador Grigoriu era pe timpul lui, om cu multă știință de carte.  Profesor la „școala Domnească” abia înființată în Roman, era cântărețul din partea dreaptă a bisericii, era și judecător.  Marea cruce de peatră de lângă peretele din dreapta bisericei „Sfinții Voevozi”, arată și astăzi cine fu „Dascălul Toader”, cum i se zicea mai scurt.  Bun, nobil la suflet, vorbea puțin, dar sănătos; iubea nterile, poezia, prețuia cultura și educația ca singurele bunuri de dat copiilor; de ele se și îngrijea, nesocotind starea materială.  Nevastă-sa pricepută, econoamă, energică, îngrijea de buna stare.  Aveau mulți copii, deștepți, buni, înclinați spre poezie.  Vasile, tatăl Olgăi, se însurase cu Frosina, fata mai mică a Hagicăi, proprietara avută din județul Neamț.  Era timpul când tinerii căutau fete, nu bani.  Vasile Grigoriu, casier la Piatra, fiul mai mic al dascălului- Toader, frumos, deștept, grădină în societate era vrut de toate fetele din oraș.  Ducându-se într-o zi la monastirea Văratec, cunoscu pe Frosina, fata Hagicăi, servind ca soră, la stareță.  Mama-sa o dase la monastire — deprindere luată de socrii de pe atunci — până la măritișul surorilor mai mari.  Fata nu îndrăsni să se opue, dar suferea; se temea să nu remâe pentru totdeauna acolo.  Bună, blândă, cuminte, figură distinsă, atrase atenția casierului.  — N-am mâncat încă un borș de pui ca acesta!  îi zise el după cină; pe cât ești de drăguță și de simplă, pe atât ești de pricepută!  Sora plecă ochii în jos, se roși și nu răspunse.  A doua zi dimineața, casierul plecând, întrebă pe stareță de părinții fetei și-și lo remas bun de la ea: „n-am să te uit!  Voi reveni să te caut! ”  — „Să-ți fie drumul bun ca și gândul! ”  Respunsul acesta, hotărî soarta ei și a rîvnitului Cavaler din Piatra.  După alese informații luate asupra, tânărului, Hagicaa consimți să-i dea fata.  Ani de-a rândul li-a fost casa, casă și masa masă.  Veneau copiii unul după altul, aveau destul să nu se îngrijească.  Intr-o zi, pe când casierul județului mâna singur caii, cumnatu-seu, proprietar și el, sgârcit foc, îi strigă tare, pe stradă, din mijlocul cunoștințelor: „mână spartă, pune ici, curge colo! ”  Grigoriu, cu firea lui bună, rîse, fără să se supere de observația aspră a cumnatului vârstnic.  Risipitor nu era, dar îi plăcea, să trăiască bine.  La economii nu se gândea.  Nobil, generos, da cu dragă inimă, ban, sfat și ajutor unde era nevoe.  De viitor nu se temea.  Dar:  „Când norocu-și schimbă pasu,  „N-aduc anii ce-aduce ceasul!  Ani rei micșorară veniturile moșiei.  Soacră-sa, Hagica, murise de supărare.  Garantase cu o mare sumă de bani, pe un nepot, casier general la Iași.  Căzut la pat, paralizat, trei funcționari mai mici, au furat cât au putut din averea stalului.  Hagica, garanta lui, plăti opt mii de galbeni, lipsa ce se găsi după moartea casierului.  Era bătrână, supararea îi scurtă zilele.  Nenorocirea bătu chiar la ușa lui Grigoriu.  Câțiva ani de secetă îi aduse mari pierderi.  Se mută la Roman.  Alții ani rei, resboiul din 77, îi sdruncinară cu totul starea.  Intre acestea, copiii crescuseră.  Doo fete de măritat, băeții de instruit.  Suferințele îi atinseră sănătatea.  Se temea să nu moară, să-și lase nevasta scăpătată, cu atâția copii.  Se gândi să-și mărite fetele cât mai curînd.  Condițiile de trai se schimbaseră, viața devenise grea, banul prețuit, băeții căutau zestre.  Un bun prieten îi recomendă un funcționar, băiat din popor, dar bun, tânăr, neviciat și frumos.  Nevastă-sa se opuse: Cum, băiatul croitorului, să ia pe fata lor?  Foarte democrat, tatăl nu se gândise un moment le deosebirea stării sociale.  Graba ce punea să-și vadă fetele măritate, împedecă dreapta lui rațiune.  Dacă în ce privește cultura, intelectul, nu există treaptă socială, în educație e prăpăstioasă.  Fiecare individ poartă însemnele familiei lui și ale mediului din care s-a desvoltal.  Copilul e în genere oglinda părinților, cu caracterul, cu temperamentul, cu moralul lor; va face ce a vezut la ei, ceea ce a moștenit prin sînge.  Asupra lui însă va îriuri pe de o parte cultura, pe de alta mediul în care va cădea.  Deosebirea de educație nicăiri nu are mai multă însemnătate ca în căsnicie.  Amândoi soții reprezintă fiecare mediul cu aspirațiile, cu ideile, cu educația din care au eșit; dacă cele doo medii sunt opuse, cum va fi destulă armonie între-doua ființe deosebite prin felul lor de a vedea și a simți?  Dimpotrivă, aceeași educație, același fel de a fi, a gândi, va feri neînțelegerile, ciocnirile, va duce către înrudirea sufletească — puntea, de unire între soți — chiar atunci când focul dintâi al dragostei a dispărut.  Dacă teama n-ar fi zorit pe Grigoriu, judecata i-ar fi arătat greșala mare ce făptuia, măritând fetele după persoane nepotrivite lor.  Ortansa — cea mai mare — era frumoasă coz.  Vioae și deșteaptă ca tată-seu, onestă, bună, sinceră, menajeră ca mamă-sa; instruită cât îngăduia un pension de pe timpul acela.  Cu natura-i foarte liniștită, ca a tuturor femeelor din familia ei, împlinise 18 ani, fără să se fi gândit la vreun tânăr.  Constantinescu, logodnicul ei, îi atrăgea gândurile pentru întâia oară.  Prea tânără, prea neexperimentată de viață, de bărbați, nu putu face deosebiri; mai târziu nu putu îndura chinul să-l vadă inferior altora, cu atât mai mult ei.  Nu l-ar fi simțit nici odată, dacă el nu și-ar fi dat osteneala să-i ia volul de pe ochi.  Suferea de superioritatea Ortansei, deși bunătatea, blândețea, dragostea ei nețermurită, neexpertența de lume, i-o ascundea și ei.  O chinuia, o tiraniza prin, gelozia nedreaptă, ne la locul ei, prin brutalitatea lui primitivă.  Egalând pe soție cu servitoare, o înjosea cu oricare din ele.  Nu-i vorbea decât cruntat, când îi cerea ceva și numai atunci.  De grija îmbrăcămintei și a celorlalte, nu-i purta.  Lipsea zi, lipsea noapte de acasă, neîncuviințându-i ei să se ducă nici la părinți.  Cât de bună natură era Ortansa, cât de copil neștiutor, fini prin a compara, a înțelege, a suferi.  Curînd dispăru veselia, bujorii de pe fată, rotunzimea corpului.  Blândă, tăcută, remase aceeași soție iubitoare, fără să se plângă părinților, înecați înșiși în obida lor.  Tatăl suferea cumplit.  Ințelesese prea târziu și nu putea să-și ierte greșala făptuită.  Voi s-o despartă, de prisos sfatul, stăruința lui; Ortansa își iubea copilul, îl iubea pe el.  Când cuțitul ajunse la os, o lo acasă, mai mult fără voia ei.  In timpul procesului de divorț, veninul și ticăloșia politicei locale, nevoiră pe Grigoriu să-și dea dimisia — ca să nu fure — condiția cu care rămânea în post.  Ca să-și întreție familia, plecă, departe, într-o comună apropiată, de Oltenița, unde un nepot inginer avea în antrepriză clădirea unui spital.  Plecă vara; își lo haine subțiri.  In Noembrie avea să se întoarcă.  Iarna se arătă timpurie; pachetul cu hainele groase, trimise din timp de acasă, rătăceau pe drum, din stație în stație.  Era gras, suferea puțin de stomac; din cauza seului de oae întrebuințat pe acolo drept se resimți și mai mult.  Intr-o seară lo masă, la primar: îi căzu greu; nu dete atenție frigului ce se lăsase și plecă spre casă; pe drum îl pătrunse receala.  Dus într-o căruță la spitalul din Oltenița muri în 24 ore.  Singura mulțumire ce avu înainte de moarte, fu reușita Olgăi în școala centrală din Iași.  La Roman, familia, prietenii, serbătoreau ziua, băiatului nai mare, Mihai.  Lipsit de mijloace, urmase școala de mișcare; înaintă repede.  Era acum casier de bilete în gara Roman.  Fusese mutat de câteva, zile la Fălticeni.  Se vorbea în casă despre reîntoarcerea tatălui.  Sosi o telegramă.  — „E de la dînsul, rosti Frosina, felicită pe Mihai, îl crede aici! ”  Ortansa citi: „tata mort, plec Oltenița, Mihai” Zile întregi s-a strădănuit un doctor cu inimă, s-o readucă la viață.  Sarmana, ce viață!  Noo ani de suferință, de jertfă, de martir: rămânea cu 9 copii!  Dreaptă, caritabila lege a pensiilor prevede anumită etate și istovire de muncă, ca să întoarcă ceva din reținerile lunare făcute unui individ, toată viața lui.  Așa cum era și e încă organizată, rămâne Stalului măi curînd un mijloc de speculă a funcționarului, decât o prevedere socială; cu atât mai mult când anii serviți la comună, remâneau perduți.  Pentru lipsa de o lună și unsprezece zile, după amar de ani în serviciu, văduvei lui Grigoriu, mamă a 9 copii, nu i se încuviință pensie.  Putea-le-va purtă de grija de pâne, de haine, de cheltuelile mari ale învățăturii, ca să-i scoată oameni?  Cu totul lipsită de educația pedagogică — de absolută nevoe oricării manie — fusese prea îngăduitoare, prea neautoritară cu copii.  Putea-va-i îndruma pe călea sănătoasă?  Unul era în gimnaziu, unul pedagog elev într-un liceu, Olga reușise printre bursiere; rămâneau însă trei mai mici, în școala primară, fetele: Ortansa și Elena.  Revenită în casa părintească, cunoscând acum lumea, viața, cât prețuia fostu-i soț.  Ortansa începu încetul cu încetul să-l uite, revărsînd asupra fetiței toată puterea ei de iubire.  Devenise frumoasă, cum nu fusese nici odată: un crin în toată puterea de desvoltare.  Blândețea ei galeșă, îi mărea frumusețea.  Fluturi de salon, candidați de însurătoare, roiau în jurtrl ei.  Se apropia termenul din urmă de divorț.  Constantinescu încercase fel și chip să se împace.  Moartea socrului nimicise singura piedică puternică.  De dimineață până seara se învârtea în jurul casei; zeci de scrisori desperate, zeci de jurăminte.  Prietenii, cunoștințele — puse de el — dădeau asalt Ortansei: „promite să fie altul!  Vezi pe mama mult împovărată, ai un copil! ” .  S-au împăcat.  Revenită de la tribunal, servitoarea îi arătă fetița moartă; o menengită se iscase cu opt zile mai înainte, doctorii i-o ascunseseră și ea nu cunoscuse felul răului.  Când își văzu copila moartă, scoase un răcnet sălbatec și căzu în brațele Olgăi, sosită tocmai atunci din Iași.  Ințelese tragedia din sufletul surori-sei; o aduse în simțiri, ascunzând mamei scena petrecută.  Trei stptămâni Constantinescu fu bun soț.  Ortansa închizînd în sine durerea-i fără margeni, era plină de atențiuni pentru dînsul.  La câtva timp însă după anularea acțiunii de despărțenie, Conslantinescu redeveni cel de mai înainte: tiran, mojic, mut, fără nici o vorbă de mângâiere!  Nu putea erta socrului mort, cum nu-i putea erta ei ca-l ascultase.  Lipsea pururi de acasă, o înjosea cu oricine.  Se părea că Ortansa nu vede, nu aude.  Ar fi putut la rîndu-i să-l înșele, să-și bată joc de el; prea era mândră, prea respecta căsătoria în sine, sacra-i datorie de soție și de mamă.  Nu se plângea către nimeni; din tristă devenise numai tăcută.  S-au scurs alți trei ani de martir: deveni umbră, suflet călător.  Lăsă pe lume doo fetițe.  Elena, cea de a doua fată, altă natură, altă prizmă de a vedea, frumoasă și ea, onestă cât Ortansa, se despărți după 7 ani desgustată de măritiș.  Moartea Ortansei avu încă răsunet în inima Olgăi.  Crescuse pe mânele ei și ale mame-sei, sub veghea de aproape a tatălui.  Pierderea lui o lovise până în adâncul ființei ei.  Era copil, dar îl adorase.  Prin moartea Ortensei, lovitura fu îndoită.  Așa cum vijelia îndoaie vlăstarul subțire, vîntul scutură de pe anii ei floarea copilăriei, o desvoltă înainte de timp.  Remase vie, inteligentă, dar cugetătoare, serioasă, mult simțitoare, cu sufletul prea deschis suferințelor altuia.  Vasile Grigoriu avuse mulți frați.  George — cel mai mare — cu stare, se bucura, de feciori buni; se înturnau cu studii strălucite din streinătiate, după ce ilustraseră băncile șcualelor noastre.  O soră, Ana, văduvă, remase cu mulți copii.  Pricepută, energică, povățuită de frați, mai ales de Vasile, avea mângâierea să-și vada copiii puși la cale.  Mitru, cel mai mare, absolvi cu laude școala politechnică din Paris, ca bursier al școalci militare din țeară.  Toți verii moșteniseră deșteptăciunea vie, bunatatea mumei superioritatea caracterului.  Studiile lor înalte, cât și ridicarea fraților mai mici, deșteptară în Mihai dorința de studii, ambiția să nu le rămâie inferior el, cel mai mare.  După șapte ani de întrerupere a cărții, deși sub-șef la o stație mare, prepară clasa a V-a de liceu, reuși și demisionă de la căile ferate.  Incepu lupta titanică pentru pâne, prin lecții, munca fără preget a elevului știutor de însemnătatea anilor de studiu.  Coleg cu frate-seu Adrian, se mulțumeau cele mai dese ori drept prinz, cu pâne și măsline, trimițînd la casă plusul câștigat.  Intâiul în clasă, model la studiu ca și la purtare, absolvi clasa a Vl-a.  Voind să depue în toamnă examenul de a VII-a, odată cu Bacaloriatul, necugetând la o zi de odihnă în vacanție, cu toată stăiuința lui Virgiliu, oare-i puse sub ochi, starea lui slăbită, remase preparator în Capitală, pregătind și materia lui, de clasa a VII-a pe căldurile tropicale ale verei.  In Septembrie, unul dintre profesorii cei mai valoroși, care-l avusese de „elev fără egal, în 25 ani”, nu-i îngădui trecerea examenului, pe motivul pedagogic întemeiat: o materie preparată într-un timp prea scurt, nu poate fi bine rumegată.  Perduso vacanția fără o zi de repaos.  Era într-a VII-a, ocupat cu lecții, cu prepararea Bacaloriatului — să-l treacă în Iunie — și cu un curs de stenografie.  Avea să se prezinte la acest concurs, de reușea, ar fi fost salvat.  Ca stenograf era bine plătit, scăpa de corvada lecțiilor particulare, putea înlsni pe mamă, putea urma cursurile facultății, cu dorința să și le lărgească în streinatate.  Era earnă grea.  Intr-o noapte, fereastra se sparse.  Lângă ea, în acelaș pat, dormeau frații amândoi.  Zgribuliră până dimineața.  Adrian, robust, nu se resimți.  Mihai istovit, căpătă o pneumonie.  Veni acasă îngrijit de mamă, vindecat, plecă în convalescență la București, pe un ger cumplit, pentru concursul de stenografie.  In concurs nu reuși decât un candidat — vrut de o rudă ministru — căruia i se dase copia, în cameră deosebită.  In capitală și în tren, reci din nou.  Ii întoarse pneumonia, urmată repede de atac galopant.  Pe crucea neagră de 1a mormînt, scrijeli Olga mai târziu — prelucrând din limba franceză, versurile unui poet român:  Ca fluturul de seară, la lampă tot sburuîd,  Găsi ființa-ți moartea, lumina căutînd.  Indurerata mamă, sdrobită prin pierderea soțului, conduse-la mormînt doi copii mari: Ortansa și Mihai.  La moartea soțului se gîndise să-și vândă casa.  I se oferise 9 mii de lei; din ei ar fi putut înapoia creditului doo mii, restul unei ipoteci; cu 7 mii și-ar fi cumpărat o alta — în Roman casele pe atunci nu aveau preț — putea să-i și mai remâe ceva bani.  In casele acele trăise însă o viață; ani răi, dar și buni.  Un trecut lung, sfînt, o lega de ele.  Băibatu-seu le moștenise din părinți.  De la Sberoști— moșia părintească— intrase în ele, ca tânără soție; în ele ramase până acum.  Gândul să le vândă, o sfâșia.  Cumnatul mai mare, interveni; o sfătui să dea pas creditului să le vîndă, păstrând tăcere.  In ziua de vânzare el avea să se ivească singur cumpărător, fără concurenți.  Va plăti creditul, iar dînsa va rămâne în casa ei ca și până atunci.  Copiii aveau să-i întoarcă cele 2 mii de lei, cu procentele lor, când vor fi terminat studiile.  Devenit proprietar, schimbă politica.  Nu-i plăceau multe din ale casei.  Tăe frumoșii persici umbritori balconului, cu ramurile până-n fereastră; frumoasele lor flori nu-l putură opri.  Tăe gardul natural de pomi altoiți, cultivați odinioairă de fratele mort, fructele lor dădeau prea mult de lucru hoților de pe stradă.  Pensionar, bătrân, neavând alt de lucru, părăsea pentru nimica toată orașul lui, pornea cu trenul, aducea lucrătorii lui, nimicind frumosul casei prin reparațiuni fără rost.  Toate cheltuelile, toate drumurile, în socoteala caselor.  Datoria către el, crescu repede la cinci mii de lei.  Nu avea cugetul ici; își perduse insă judecata; ce visa noaptea — și mult mai visa — făptuia ziua.  Beata văduvă îi răbda toanele, încredințată — cum el spunea — că nu-i va cere plusul, că le va dărui chiar Elenei; apoi unul din feciorii lui mari, răsplătea în parte prin ajutorul ce-i trimitea, reul făptuit de tată.  Neajunsurile se ținură lanț.  Viața ei devenise chin.  Gândurile o istoveau.  Nu dormea multe nopți: nevoea pânei pe a doua zi, n-o lăsa.  Adesea cei scăpătați sunt mai de plâns, de cât cei cari întind mâna. . .  Suferea, ducea lipsă în tăcere, aștepta. . .  Olga avea să finească mai întîi, apoi Virgiliu: el intrase la facultatea de medicină.  Sărmana, mamă!  Când se gândea la jertfele lor, o podidea plînsul.  Ce folos!  N-avea s-ajungă ziua când să-i vadă puși la cale— farul era prea departe!  Zi cu zi puterile o părăseau.  Durerile neuitate, moartea copiilor mari, teama de viitorul celor mici, cari nu iubeau școala, grija caselor, a zilei de mâine, îi secară puterile, îi repuseră sanatatea.  Când cumnatul îi ceru chirie — deși Virgiliu începuse să-i achite puțin din datorie, rupînd din gura celorlalți— când lâncedă în pat, îi sechestră singurul venit— chiria camerelor închiriate— casa prea mică, prea strâmta odinioară și apoi prea mare, prea largă, deveni mormînt.  Intr-o Duminecă de Florii — tristă ca o zi de toamnă — au pus-o în pământ.  Incă odată, pentru cea din urmă oară, s-au adunat toți, sub aoperișul acelei case.  De aci înainte rămâneau resfirați, stingheri pe lume. . .  Societatea e atât de departe încă de idealul altruist!  Otrăvurile urei, invidiei, reutății, pe cărările ei.  Dacă egoismul pronunțat e urît, lipsa lui aduce mari suferințe.  Individul vine la luptă nearmat.  Prea buni, prea sinceri, prea dezinteresați, îmbarcați prea de timpuriu, fără vâslaș, pe nestatornicul ocean al vieții, barca lor nu are să naufragieze printre stânci și furtuni?  Iași, Iunie, 98,  Dragă Mamă,  Din 40 colege, câte am absolvit școala normală acest an, 18 am reușit la examenul de capacitate.  Mare ni-a fost mâhnirea pentru cele căzute; eram o serie bună, profesorii ni-o spuseră de atâtea ori!  Chestiunile din teze — prea grele — pare să fi fost cauza, cu totul opus celor din anul trecut, când au reușit eleve mediocre, dar cu mari stăruinți.  Intrebi ce se face Olga în vactanție?  Va petrece vara la Văratec.  Iți mulțumește foarte, pentru bunătatea de a o chema la noi și te roagă s-o erți.  Adevăratul motiv cred e doliul din inimă.  Zilele ce-am petrecut în timpul din urmă, au fost mișcătoare.  Ne luaserăm de mult remas bun de la vechia directoare; bătrâna, doamnă se retrăgea la pensie.  Era greșită în ceea ce privea educația fizică, de plîns în această școală, altfel era bună, apropiată de noi; o iubeam, o respectam.  Ne-am luat — cum spusei — rămas bun de la dînsa, de la noua directoare și de la dragii profesori.  Olga— oratorul școalei— a vorbit mișcător, în numele nostru.  Bătrâna directoare a îmbrățișat-o.  Profesoara de filozofie, înseși soră de filozof, i-a zis: ești orfană, nu uita, ai un tată sus: pe Dumnezeu!  Profesorul de istorie, Grigore B.  mult iubit de ea— ne făcea drept, filozofie în istorie- lăudând-o pentru felul academic cum a vorbit, adaogă: „Când toate fetele țerii vor fi ca D-ta, noi, bătrânii, putea-vom dormi în pace!  Fericesc de mai înainte pe elevii cari te vor avea de mamă! ”  Să vezi ce frumoase versuri a compus cu prilejul despărțirii noastre!  ți le-ași trimite, dar cum totul era împachetat, le lucră pe telegrama-mandat, trimisă de Virgiliu.  Nu se aștepta ca telegrama să treacă din manele ei: acum nu le avem, ce păcat!  Erau atât de frumoase și bine simțite!  Noi, ceste 18, iernase până în momentul din urmă, ținurăm să-i lăsăm o amintire.  Atâția ani, ca și acum la examenul de capacitate, ea a fost sufletul nostru.  Dimineața găsi pe fereastra-i iubită, un album cu versuri și cu impresii de ale ei, din viața-i de elevă.  Culegând, trecând în album aceste impresii — pe cari le-așternuse în decursul anilor — nu-ți poți închipui, dragă mamă” cât ni-a mișcat!  Trecurăm încă odată prin viața noastră de școală - Au să-ți placă mult.  Te îmbrățișez cu drag, pe tine și pe ceilalți.  Sărutări de mâni tatei.  Mioara.  Trecuse vacanția mare.  Reușitele la capacitate așteptau numirea.  8 Septembrie reuni la Mioara — de ziua ei — câteva din colegele de școală, din acelaș oraș.  Se cânta, se dansa, se făcea muzică, jocuri de societate.  Reveniră asupra amintirilor din școală.  — „Fetelor — întrebă Mioara — să vă citesc câte ceva, din albumul Olgăi, voiți? ”  „Bună idee!  Citește-ne.  Ascultăm!  Se făcu tăcere.  Mioara începu:  10 Mai, Clasa ll-a normală (V-a secundară)  „Mă scol în bubuitul tunurilor.  Un fior mă cuprinde: închinăciunea — ce fără voe — aduc vitejilor din 77!  Prin ferestrele deschise ale dormitorului, pătrunde aerul parfumat al primăverii.  Câtă mulțumire în siguratatea naturii, mai ales când singuratecul o îmbinat cu sburatorul!  Umbre învălue dealurile, monastirile. . .  răsare soarele!  Dacă voi regreta, ceva după eșirea din școală — în afară de orele profesorilor — va fi priveliștea aceasta fermecătoare.  Socola, Galata, Repedea, Frumoasa, Miroslava, veghează Iașul, din vîrful dealurilor; la poalele lor, pîrae scaldă valea; printre copaci, colibe; ceva mai departe, linia ferată. . .  îmi poartă gândurile la mama.  Ce va fi făcând ea?  Cum mă va fi așteptând!  Incă o lună și sunt acasă! . . .  Citesc la chimie pentru teza de Miercuri, iată, vin felele, „masa noastră”: Chindia Ceslăchescu, Eleonora Constantinescu, Nalalia Holnog, Maria Nicolau, Eufrosina Măcărescu, Eugenia Pandele, Maria Anastasiu, Aurelia Cancicov, Natalia Tistu, Paula Handoca, Margareta și Mioara.  Adio brom, iod și clor!  . . . Sună !  No ia la lucru!  Nesuferit lucru!  Ne lipsește un profesor, în loc să ne rămâe liberă ora, ne ia la lucru.  De e serbare națională, ca azi, lucru!  Iașul și țeara întreagă serbătoresc pe 10 Mai; noi?  lucru!  Lucru și iar lucru!  Eșiin din examen stoarse de oboseală, de emoțiuni, cu creeiul încordat; în loc de aer, de regaz, de recreare, lucru!  Lucrăm, când a doua zi ne așteaptă alt examen!  Noaptea ne sculăm și citim; peste zi, în examen, suntem amețite.  Ora 7 și jumătate seara.  Uite, minune!  Dat-am și noi peste aer, lumină!  întâia oară părăsim pătratul pavat, singurul îngăduit pentru mișcarea afară.  Intâia oară ni se face hatârul să ne plimblăm prin parcul, prin curtea școalei!  Eșire în oraș pentru fetele cerute.  Lipsesc și pedagoagele. . .  „Când pisica nu-i acasă, șoareci joacă pe masă!  Aleargă fetele în voe, printre flori și căpșuni.  Ce seară frumoasă!  Boarea adie, ondulează crenguțele de liliac.  Aci, între ele, sub blânda-i desmierdare, uit — pare — mizeriile din școală.  Spiritul e mai limpede, sufletul mai în voe.  Sus?  sgomol asurzitor, aer stricat, intrigă, răutate, invidie.  Iată cum cred să fie societatea, dacă — cu toată educația școalei — astfel sunt păturile din cari se recrutează.  Găsești aici tot felul de caractere: bunatatea cu răutatea, nevinovăția cu șirețenia, sinceritatea cu falsitatea, ura, invidia, adevărul și minciuna!  Unele — din fericire mai puține— sunt de o falsitate cum rar se vede!  Noroi în inimă, noroi în acțiuni!  In mijlocul unor astfel de firi, eu nu pot trăi; simt nevoia, unui aer mai curat; când nu-l aflu, mă -închid în gândurile mele.  Mioara mi le pândește; la ce bun, dragă prietenă?  Nimicuri, pentru tine!  Pentru mine însă foi smulse una câte una din fugitiva-mi viață!  Cu ele îmi umplu golul sufletesc.  Cât de bine mă simt aici, câtă singurătate, câtă liniște!  In regaz, pot sta de vorbă cu mine insemi, pot controla cugetul, simțirea, pot smulge din fașă, neghina; să nu crească, urîtă e!  Pot privi în voe Corul apele, pădurea.  Tot mai mult și mai mult simt dorința să călătoresc singură în sălbatecul firii, să trăesc între munți și vâlcele, în murmur de ape, în glas de păserele, în șoapte de codru!  Sună pentru culcare.  „Sună”, e cuvîntul de ordine într-un internat.  In clopot de școli, după clopot te miști, după clopot mănânci, înveți, te recreezi, te culci. . .  Elevul intern e un fel de mașină întoarsă după clopot.  Rămânea-va-ți fie, mașină, destulă proprie voință, când deveni-vei și tu ființă?  Liliac drag, cum mi-ași petrece o oră încă, în crengele tale, sub razele lunei!  Dar sună, a sunat, cată să plec!  29 Iunie, 96.  A III-a normală.  Ora 2 noaptea.  „Miezul nopții.  Grăbim cu gherghefele pentru expoziția de mâne — zice Dna sub-directoare, M-lle M.  — pentru culcare, gândim noi.  Lucrătoarele s-au dus.  Au rămas încă doo gherghefe și câteva fete; înădușind, asudând, dăm zor cu punerea maitasei în ac, cu urzitul vetei, cu brodatul.  M-lle M.  așează mereu luminările, să nu-i „feștelim” cumva, podoabele!  Când o sburdalnică, picura un covor de toată frumusețea o auzirăm: „Eh bien, voile, voila ce que je vous on ai deja dit!  Năuca, Zănalecade Codreanu! ”  Noi acoperim, brodând pata cu mătase; M-lle M. ,  necăjită, tae unde nu prinde, descoase — rupînd stofa — la tabloul Alinei Brăila.  Biata fată!  Crezuse să plece!  Elena Stavri, dispusă la rîs, îi dă semne pe picior.  — Te rog Elenă, sufer de bătături, ce mă calicii?  răspunse cealaltă, furioasă.  La alt gherghef, Lucreția Tistu și sora-sa, Natalia, Ana M.  și câteva din anul întîi.  Lucreția mâhnită, corigentă la matemateci.  Ana M.  era cea din urmă care avea să respundă; neștiind, tăcea.  Natalia— după ce prin semne n-o poate face să tacă — o roagă tare, să treacă la alt subiect.  — Dar ce, vrei să vorbesc de amor? !  răspunde cealaltă.  Las, că și Natalia i-a plătit polița: la examenul de religie, Ana M.  era cea din urmă care avea să răspundă; neștiind, tăcea.  Natalia îi sufla pe rând, toți episcopii din Dacia Traiană.  Ana sta dreaptă ca o luminare, nevoind — pare s-asculte.  La urmă se apleacă, trage cu urechia: — „Colac și luminare, molie, nu mai am nici un episcop!  zice Natalia, urîndu-i-se cu atâta suflat.  Sună doo ore.  Ne ridicăm.  Mă furișez în repetitorul de alături,- sala de canto.  Ce frumusețe afară!  Tăcere, întunerec, peste tot!  Nouri mari, negri, aleargă pe bolta cerească, dau să întunece totul.  Roșie ca rubinul, apare luna după deal Luceaferul o veghiază.  Norii îi ajung. . .  ei fug, dispar în unica insulă de albastru. . .  In măreția nopții, călătoresc o clipă cu dînșii.  Privirea, mi se lasă pe dealurile învecinate, pe colibele adormite, pe apele din vale, se perde în nemărginita cale. . .  Acolo sus. . .  departe. . . .  tot mai departe! . . . . . Ai  mei, acolo sunt. . . . . Ortansă ,  anul de când te-ai dus!  Spusu-i-ai tatei cât îl doresc și cum îl plâng?  Iași, 07.  „Lume!  Lume!  Nestatornică ești și nestatornice, toate ale tale!  Nici trei zile nu sunt, școala întreagă te plânse, nefericit poet, venerat profesor!  Astă-zi, petrecere, dans!  Vinul nu s-a uscat pe coșciugul teu, lacrimale celor ce plângeau, au secat!  Prin sala pe unde pășeai încet, odată, în cancelaria unde se înaripau gândurile tale, între rugăciunele „de profundis” ale preoților, astă-zi se rîde, se joacă!  E patronul școalei!  -Nefericit cugetător!  Pe chipul teu dulce, trist, bronzat, întrezăresc — pare — amara ironie!  Câtă depărtare de la lumea ta deapururi tăcută, pân la svânturateca trăitoare  Liniște, pace, tăcere acolo, — viață, ferbere, mișcare aici!  Te plâng și plâng. . .  Mioară dragă, aștepți — știu — mă cauți. . .  dar coridoarele-s întunecoase, salele lungi. . .  departe suntem, atât cât firea ne desparte. . .  Nu așteptă, remâne-vei fără damă la cadril.  Poți asculta muzică, dănțui, când sufletul e trist, când inima, e grea?  Nu, mai bine aici. . .  In coridorul clasei a IV-a scriu și-o să citesc în liniște.  Frumos vi-e salonul, dar nu vi-l dau pe al meu, rustic cum e: în stânga fereastra, în dreapta spre fund, ușa repetitorului, în față scările de peatră.  Peste tot, întuneric.  O bancă mi-e masa, un opaiț lumină. . .  Urmăresc pe Anibal peste Alpi în resboaie punice. . . ”  Iași,97.  7 Noembrie!  Părinții vin să-și scoată ficele în oraș.  Tu n-ai venit nici o dată, dragă tată!  șepte ani de când te-ai dus și. . .  nu te-ai mai întors!  Nimic nu-mi poate mări durerea și golul din inimă, nimic nu-mi întunecă sufletul, ca ziua aceasta, de 7 noembrie!  In octombrie intrai aci, în noembrie te perdui. . . și  cât te-am iubit!  Mi-e dor de când îți zburleam musteața, de când îmi petreceam degetele printre șuvițele-ți de păr. . .  Uite, așa ca azi, cădeau rar și monoton, fulgii de ninsoare.  La fereastră, pe-nserate, priveam vraja lor, legănându-se în aer, albind fântâna, balconul, persicul din fereastră.  Imi plăcea melancolia lor. . .  De câte ori privindu-i, tresăream, zărindu-te la portiță!  Uitam fulgi și ninsoare, săream înainte-ți, ajutam să te desbraci, îți încălzeam fața fulguită, mă serutai, mă îmbrățișai. . .  Timpuri. . .  timpuri. . . !  Abia intrat aci, dormeam tun, copil neștiutor.  In noaptea și-n ora când te văzui mort în vis, plecași în adevăr din lume, fără să te mai revăd o singură, o singură dată. . . !  Cât mi-ai fost de vrut și cum te-am perdut!  Primește acolo sus, prisosul amintirii mele. . .  nu prin lacrimi — dureri-mi nu pot da ființă prin plâns — prin calda, prin vechea, de-a pururea adorare!  Sună!  Mă doare să-mi rup gândirea, s-o duc anevoe la ora de lucru.  Lucrăm — croitorie s-ar zice — dacă s-ar vedea altceva, de cât hârtie.  Cu o profesoară — suplinitoare de ocazie — învățăm papagalicește, teorie: corsaje, foi, albituri, tăem cu foarfecă-n hârtie.  Preda-vom tot astfel, elevelor noastre?  9 mai, 08.  Cea din urmă zi școlară.  „Cele din urmă ore de clas, au trecut.  Cei opt ani de cursuri, o clipă.  Ca eri, mă aduse mama la școală. . .  îmi dete rândurile tatei: „mult mă doare să mă despart de tine, drăguță, dar dacă Olguțu are să fie bun, ascultător și cuminte, dacă are să învețe bine, tata n-o să fie trist, tata n-o să plângă!  Oh, tată, tată!  Din toată inima te-am ascultat!  Unde ești?  De ce ești rece, mut, depărtat?  De ce nu vine mama, să mă ia înapoi?  Trecut-au repede anii! . . .  Dar fiecare lăsă urme adânci, tăe brasde dureroase în sufletul meu.  Copilă blândă intrai în școală; șceptică es.  Aveam familie atunci: un tată pe care-l adoram, o mamă iubită, frați dragi. . .  s-au dus. . . !  In mijlocul unui ocean de rîs, de veselie, sufletul meu nu poate rîde.  In cești 8 ani de internat, eșirăm astă-zi întâia oară în grup, toate elevele.  Ne-am dus la Copou, să exercităm corurile, pentru ziua de mâne.  . . . Ce  sgomot printre fete!  Singură la masă, sunt pradă gândurilor.  Nici o înviorare pentru mine, în această primblare. . .  Cum Dumnezeu avea-voi puterea să prepar examenul de capacitate?  Cu ziua de azi s-a încheiat viața de elevă, orele profesorilor.  Adio clipe de frumoasă uitare de sine, de înălțare în lumi de înaltă gândire, de nobilă simțire!  Viitorul s-așterne înainte-mi, gol și întunecat. . .  Până acum plângeam pe mama pentru ea; gândul c-am remas singură în lume, mă înflăcara.  8 și jumătate seara.  Câtă însuflețire, câtă viață în jur!  Câtă frumusețe în natură!  O, cântărețe ale pădurii!  Lume mișuitoare prin carba de sub pașii mei!  Lună dulce și visătoare!  Luceafăr minunat!  Dați-mi voi, ceea ce omul nu-mi poate reda!  Natură, trimite suflarea geniului teu, s-alunge norii de pe frunte-mi, negura din suflet, să-mi deschidă raze de speranțe, scântee de mulțumire, zare de senin!  Noapte bună, locuri iubite!  Somnul vă va învelui curând.  Pe mine?  „O mamă, dulce mamă, din negură de vremi,  Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi. ”  IS Iunie, 98.  10 și jumătate seara.  „Fereastră dragă!  Când nu mai fi-voi aci, cine te va deschide cu atâta drag?  Pe gerurile mari, ce ochi te vor privi?  Ce buze te vor desaburi?  Capu-mi înferbântat pe gratiile tale l-am rezemat; prietene vechi suntem — și nu ți-am spus greul gândurilor mele!  Văzut-ai însă; un înțeles.  Priveliști minunate, icoane iubite, puneai înainte-mi: apus de soare, lună și stele, pârîu de cristal!  Fermecătoare ai fost!  blândă și primitoare!  N-am să te mai revăd nici o dată?  Nici o dată?  O viața mi-e legată de tine și, mâne ne despărțim- pentru totdeauna. . .  totdeauna. . . ? ! ”  Mioara încetă cu cititul; ochii fetelor jucau în lacrimi.  — Sărmana copilă!  zise D-na Dimitriu.  și-a dus viața ea în de ea. . .  — Da!  respunse Mioara.  Prea era simțitoare și delicată.  Bună, blândă, dar tristă, gânditoare, cum se afla singură.  Cătam să n-o las, să-i fur gândurile, s-o lom cu noi; atunci era vie, ne recrea cu vorba ei plină de viață, de spirit, de cugetare; ne iubea mult și ne da — s-ar fi zis — plusul ei de energie.  Cele mai dese ori însă, se îndepărta; se ascundea în tufele de liliac — de când căpătarăm voe ca să eșim în curte — ori retăcea singură, printre copacii din parc; nimeni nu-i turbura atunci, lumea gândurilor ei.  Afară se înopta.  Fetele se retraseră; veniseră vesele, se duceau îngândurate.  După plecarea lor, D-na Dimitriu zise Mioarei:  — Mi e dor de Olga!  Ași vrea s-o revăd!  — și mie mi e dor; îi duc lipsa și am să i-o duc. . .  —Ce-ți scrie nou?  — Impresii din călătorie, din escursiunile ce-a făcut pe la monastiri.  — Mâne, să mi le citești și mie.  — Cu plăcere, draga mamă!  — D-na Dimitriu o serută pe frunte și se -retarse în camera, ei.  Margareta se culcase.  Mioara aprinse lumina.  Citi mai departe.  Retrăia anii petrecuți în școală.  Iși aminti serile de la Roman, într-o vacanție mare; acolo se împrieteni cu Olga.  Virgiliu le întovărășea totdeauna. . .  Ce suflet frumos avea băiatul acela!  Simțea pentru dînsul ceva deosebit. . .  unde mai era oare?  își mai amintește de ea?  Mult timp remase încă pe gânduri; somnul o fură, lumina se stinge.  O rază de lună flutură pe frumosu-i cap; întreaga-i făptură se scaldă în baca de lumină.  Varatic, Iulie, 98.  Dragă Mioară,  E seară înaintată.  Afară furtună, Cerul înourat.  Vântul adie prin brazii mănăstirii, ploaea cade șiroae.  Miez de noapte, se aud clopotele.  Gemetul vântului, cântul vijelios al ploaei, îmi duc gândul aiurea, la alte timpuri, petrecute în casa părintească.  Mi e dor de mama.  Ii scriu și-i vorbesc și-i cânt duios în versuri. .