Era pe la începutul lui Aprilie, adică, după cum dice, pe tâmpul nedorit de pietoni și mai cu semă de aceia ce nefericirea se interesele-i sîlesc de a âmbla prin șuburbiele depărtate de centrul nui oraș, negligete din causa positiunelor desaantagiosă și a nepăssărei locuitorii carii sperău bunătășirile, ce se fac tot -d-auna prea tărdiu mulțumindu-se până atunci, (vorbim de răutăcioși), tocu în altă parte poduri și șossele, pe care n-au nici să le vadă pe la cassele lor, de cât inimate pe quitancia de contribuțiune a perceptolui ori pe biletul Galben, Albastru șe Roșiu. . . ' astfel de sortă avea, pe tempul când se perec scenele ce vor urma, renumita suburbie.  Tătărașiu, din vechia capitală Iașșy.  Deră ce e acest Tătărașiu?  Este, după cât îmi pot aduce aminte, inulțumită suvenirei melle de copilărie căci sunt deja mulți anni, de când n-am vădut acest păment iubit, este dic, posițiunea cea mai pitorescă, ce a putut avea vr-nă-dată o suburbie de oraș.  Aici, în dillele celle frumos primă-verră și verră, e o desfătare a trăi, în sînul acestui loc vostru unde tot ce e-n natură, pare a contribui la o vesselie, așa de dorită de cei ce știu a profita! . . .  Tățărașul nu este, sei ca să dic mai bine, nu era, de cât o desfătătâre țerră.  cu casse gracios clădite, în mediu-locul a niște grădini pline de arbori fructiferi, unde liliacul, roșa și fiecare flore la tempul se, te făcea să respiri un aer profumat.  Aici pe o nopte senină, e un spectacol în adever măreț fie-ce radă a lunei,ce cade p-un, p-un de privire, p-un arbore, pe-o casă, îi-dă un -aspect grandios : fie-ce astră-poare că nu lucește pe ceruri de cât pentru a înduoi farmecul acestui loc încântător ; fie-ceadiere a vântului, te face se absorbi un aer îmbălsămată; ori-ce sgomot în natură e o melodie, strigările de vesselie a le bacanțillor care s-aud din când în când sunetele viorilor se a alor instrumente musicale și chiar lătarul cânilor, amestecate printr-un capricios gust al întîmplărei, aduse de vent din dempărtare, repetate de echo prin arbori, cari, și ei.  contribueșc cu fișiitul foilor, te face se asculți o armonie suavă; în fine nimic nu lipsește de la poesia acestor locuri, totula e admirabila, te facesfi uiți lumea și se visezi fericit.  Ce erați aceste locuri pe vremile urîte?  Dumnedeule!  Ce-va de nestrăbătut! —  Un noroiu,care te făcea să-ți pierdi illusiunea de Tătărașiu, șă uiți poesia, cătând o piatră pe care se calci.  Era după cum am dis, pe la începutuia iui Aprilie, ghiăța și zăpada se tope ; fussese vr-o câteva dile ploie, și noroiul domnea in totă majestatea sa, decă ne putem servi de abeastă expresiune, pe stradele din Tătărașiu encă virgine de pavagiu. . .  Pe puntea ce este situată în stingă podului de piatră de peste Cahaina, (rî de noroiu), chiar în locuiu unde în 1854, vr-o septe Moldoveni, cu adjutorul a tot atîța pari scoși dintr-un gard învecinat, sdrobise mai o companie de nemți armați cu baionete, făcându-i în tirană să se rissipescă ca un stol de corbi în urma unei detunări pe acea punte, dicem, să opri ună domn privind, nu cu disposițiunea d-a studia posițiunea strategică unde nemții fuseseră bătuți, căci nu era vr-ună istoric ; nu venia să caute subjecte pierdute prin noroiu, nefiind romanciar ; și nici să cânte nenorocirea vrunui upter se ober-leîtenant a M.  S, ch.  ch.  ascuns în mocirlă, (se înțelege că nu de-frica acelui sistem de convinețiune ce la noi se numesce ciomag) căci n-avea darul de Trubadur : dar se uita, cu neliniștea ce se încarcă,găndindu-se la lupta ce trebuia să începă el insu-și cu ellementul cleios ce-sta în faciă ca un antagonist.  De voe, de nevoe, înainta cu hotărâre, — deră la cei întâi pași vădu imposibilitatea de a lupta d-a dreptul cu un inamic în facia căruia avea desavantagiu; și încercă o manoperă strategică, pentru a combate pe acesta înrăutățită, supărător.  El trecu în mărginea stradei și înaintă- de si cu multi greutate, agățându-se de crăcile arborilor plantați pe lângă garduri, sgâriind păreții casselor, ținendu-se de ulluci, pe care câte o dată încăleca ferindu-și piciorele de cânii ce lătrau de cea-l-altă parte și decă din fericire întâlnia câte o piatră sut piciorele selle', se oprea gâfiind de ostenelă, pentru a-și șterge sudorea de pe frunte cu o basma cadrilată cu roș.  astfel, prefera să facă aceste salturi disperate dințr-o gropă într-alta, amenințată la fie-ce moment de a luneca și a-și frînge ună membru, de cât de a âmbla d-a-dreptul prin noroi și să se pue în posițiune de a-și trage la fiece pas piciorul după sine ținend cișmele de urechi ca să nu-i iasă din că n-are nici gustul nici escentricitatea de a sonda adîncimea noroiului.  În fine ajunse din-aintea unei porți și bătu, după Ciorchinidi aprinse și el o luminare, trase cu îngrijire perdelele și se aședă la o massă cercetând niște chârtii pe care resfoindu-le, un surâs încreți buzele selle, deră nu era ca acella ce-lu adressa vecinilor, ci o adeverată rinjire de câne ce dispută hoitul ospeților șăi.  In acel moment, un omi sări îngrăditura din dossul cassei și se strecură cu cea mai mare precauțiune în tindă, a căria ușă remăssese între-deschisă și găssi un locti a se ascunde acolo, — Mai târdiu vom cunoște pe acest individ și intențianele lui.  Ciorchinidi tressări; deră se liniști numai de cât, credend că văntul produsse-se sgomotul, ce a ajuns penă la urechia sa.  Peste cât-va temp el se sculă, deră cu o expresiune de nerăbdare, care creștea pe fie-ce moment, murmurând din când în când cu o scrișnire prelungită.  — Ce dracu fac acei blăstemați de nu mai vin ?  opt ore au trecut și nimeni nu se vede! . . .  iată pentru înteia oră că aștept. . .  o jumătate oră trecu encă și nimic nu liniștea pe Ciorchinidi, care devenise furios.  — o serie de înjurături și blasfeme înfiorătore ce ar fi făcuta se roșescă de gelosie pe cel mai vechiu surugiu, isbucniră penă din inima lui și de ar fi puș mâna pe vr-o ființă, o ar-fi sugrumat.  La nouă ore fără un quart, câte-va lovituri re sunară în portă într-ună chipă înțeles; porta se deschise, și mai tot în acellaș moment un scurt pe sonagiu intră, salutâud cu umilință și dând "bue sera" cu un accent cam ovreesc.  Noul venită, avea părul roș, o faciă slabă, abi să vedea unde câte-un fir de barbă și mustăți, de și putea să aibă aprope la 38 anni; nișt ochi mici și roșii ce-luceau în întuneric și jucau. . . .  n orbitele lor, când nu era observat, complecta o figură ce nu lăssa cea mai mică urmă d sympatiă.  Vădend că n-are respuns, repetă mai tare:  — Bună sera.  Ia spune-mi mă rog, D-le Bercu, disse Ciorchi nidi cu asprime, ce sum e ca să vă aștept pe d-v așa de mult?  ore ați uitat ? . . . .  —Nu, n-am uitat nimică,întrerupse ovreiul ple când ochii cu sfială sub căutătura cruntă a stăpânului șă, doră de câtă să te superi ar fi mai bine să mă întrebi de unde vină și al vedea că astăzi âmblând prin oraș, am făcut cel putin duoă poște. . . .  și în cesul acesta vin tocmai de pe Podu-Roș, de unde, înțelegi d-ta, nu putini să pleci fără să pierd niște amănunte forte folossitore. , . .  —A, a!  făcu Ciorchinidi, vii de acolo?  și ca ce fel de nuvele-mi aduci?  Nu cum-va a dat banii?  O, asta ar fi o adeverată trădare a lui satan, pe place să sugă, ca să mai prindă inimă; că vedi d-ta messeria asta-i cam pe păr.  — Ori și cum, nu mi place să vo aud plângîndu-vo, pe câtă vreme e îngrijesc de voi, ca de copii mei. —  Așteptați pugin și să vo spun ceva.  Câte-și trei bandiții întinseră gâturile pentru al asculta.  Aceste trei individe erau după cum amu dis, de o statură înnaltă, cu facia stupidă însă-nfiorătore: pe-sub haina fie-căruia se vedea câte o tecă în care erau împlântate duoă cuțite; ave și câte un bun ciomag în mână, care la trebuiță era mânuit cu o îndemânare ee proba messeria, și cu o forță actletică.  Cu alte cuvinte, ca să scurtăm descrierea, căci fie-cine vădut în viața sea astfell de omeni, erau din aceia ce nu dorește nimeni a se bucura de petrecerea ce le-ar procura personage de assemenea categorie, întîlnindu-i în vr-un loc issolat.  — O să vo dau de lucru pentru astă nopte: relo Ciorchinidi după ce rescoli câte-va momente portofoliul să, cu importanța unui om de affaceri.  — Să te audă D-de!  disse unul din el, și noo să ne ajute să 'l isprăvim sănătoși.  — Deră, ați audit voi, chiar in noptea asta?  — Lassă pe noi; deră e ceva gras ?  — Cam așa.  — Ca un Clapon ?  întrebă unul.  —Tunete!  urlă Villotescu devenînd de tot palid, tu mă insulți mojicule!  —Ma stasso ol gomore țocoi gulerato, strigă coffetarul punând mâna pe făcălețul de șerbete, in loco se te iei cu binisoru, tu ma neținstesti ma eu mi sințo palicari! . .  Plateste-mi pe data ori te duco la cumissia.  Vilotescu să uită în juru-i, și vădând pe amicii ce prive cu surprisă acestă sceriă, se apropie iute de ei:  —Dați-mi vo rog un galben, ceru ell.  Ambii juni se grăbiră a-i satisface cererea.  — ține, coșcodan grecesc ce ești!  ia' acest ban : der fiind c-ai fostă obraznică, trebue să mănânci bătae! .  și penă a nu fini cuvântul, sări ca un furiosă assupra cofetarului și trentindu-l jos,-i cără cu bastonul penă credu că -i e destul.  Câți-va din amicii săi, opriră pe cofetară, care sculându-se de jos, voise a da la rendul să, strigând să-i aducă iataganu.  o mulțime de curioși îmbulziră coffetăria Comisarul era, p-aprâpe, căci veni numai de cât, puind capăt neorînduelelor, și făcendu-l pe chirie să înțeiegă, că d-nu Vilotescu nu e de acei omeni care-și uită punga a casă, adăogândă că-i pâre ră de spinarea lui, der n-avea ce-i face; de ce nu s-a purtata ca neguțătorii cinstiți.  Grecul fu sillit în celle din urmă să tacă, știind din experiență că bătaea nu se pote întârce; și să mulțumi a profita' de ocasîune, nedând restul de la galben, care nu i-să ceru.  — Ce sunt aceste Vîlotescule?  objectă Vareniu - cu un tonă de imputare, după ce eșise din cofetărie, scit că e urît ce-ai făcută?  — știu bine amicul me,răspunse ell, der nu puteam face alt-fell, cu un grecă obrasnic, care m-a insultat.  — Trebuea să eviți scandalul. .  — Ași dori ca să știu ce făcei decă erai în locul me ?  — Nu mă scuzam lui de datorie, spuindu-i o istorie, ce ell nu voia și nici nu dorea să o cunoșcă; și mă adressam unui amic. . .  — Drace!  dăr credi tu că e m-am dus la densu și l-am rugat să mă crediteze?  nu: eram aprope de ell, când mă scormonem prin buzunare; surprins de acăstă dublă hoție, carea mă punea într-o posițiune critică, m-am adressat cellei mai de aprope persone, care din întâmplare era ell, și care fără să-i cer opiniunea-mi-a răspuns cu nisce impertinențe ce au făcut să-mi perd răbdarea.  — și unde ți-s-a furat punga?  întrebă Dolcieșcu.  — De sigur că acolo, unde-mi-a furat și batista. . .  — Insă noi nu știm nimic din istoria batistei telle.  — Unde dracu să fură mai bine de cât la theatru.  — La theatru!  — Ei da. . .  — Tot acollo-mi-au furat orologiul me, făcu Vareniu ducend mâna din obiceiu la buzunar.  Dolciescu se puse pe rîs.  — Rîdi, disse Vareniu puțin ironic, la urechea lui Dolciescu, și nu te gândești că tu ești mai în pagubă de cât noi: căci acolo unde ne-am lăsșat ora și punga, tu ai lăsat parte din inima ta, spune nu-i așa?  Dolciescu-și scose păllăria pentru a lăssa ca adierea ventului să răcorescă fruntea sa, era palid de tot.  — Suferi?  întrebă Vareniu cu o mișcare de regret, ce ascundea o amicie plină de tinereță.  — Da, der să ne întorcem amice, simt necessitatea de a mă confesa ție, chiar acum ; asta sper că-mi va face bine.  și luându-și nopte bună de la Vilotescu, ei să reîntumară spre Copo.  IV  CONFESIUNEA  Mai înainte de a intra în amănuntele recitărei nostre, cred că e necesariu de a face portretul personagelor interesante din acăstă istorie, cu cari am făcuta deja cunoștință în capitolul precedent.  Dolcieșcu era de o statură de mijloc, cu trăsurile astfel, că la primul aspect -l -ar fi luat cineva drept o copiliță deghissată, dăcă-i-ar fi lipsit acea hotărâre bărbătescă, care câte o dată scânteia în ochii să mari și negri, umbriți de niște gene lungi și cari înotând tot -d-auna într-un fluid pur cele da luciditatea,-i făcea dulci ș-atrăgători; și decă n-âr fi avut acele mici mustăți, ce-ncepuse a-mpodobi buza sa superioră, și pe care de, și abia le putea apuca cu verful degetelor selle supțiri și delicate, ce-ar fi făcut onore unei dame, totu-și le răsucea din-când în când cu îngrijirea unui bătrân granadir.  Sprîncene fine, frunte cam lată, părul negru și o gură cu conturul gracios, împodobită de duoă rânduri de dinți ca mărgărita-rul, și carea părea că nu este făcut de câtă pentru a săruta, complectat figura acestui june om, carele se bucura de o întinsă clientelă în cercul sexului frumos.  Spirituel și drăgălaș, Dolciescu era un încântător june, lâ etatea de 21 anni împliniți.  Vareniu, cu șăpte anni mai matur ca amicul să era d-o statură mai înaltă: fisionomia-i avea o expresiune seriosă, ochii negri pătrundători păre tot -d-auna obosiți, părul frisat de natură cădea în bucle in tote estremitățile figurei selle, încadrată de o barbă ce adăoga la palorea sa și încrețiturele săpate fără de temp pe fruntea-i măreță dovedea că petrecuse un lung șir de suferințe.  Era dotat de natură cu un spirit înnalt, c-o elocință rară și o autoritate fără pretențiuni, răspândită în persâna sa, făcea să fie respectat ca un bătrân.  El apăruse d-o dată în Iașșy, și mulți, din cei ce n-ave de lucru, vorbe diferite istorii, ce să pretinde a fi din viața sa, însă nimic nu să putea affirma; un -văl mysterios, era pus între trecutul, pe care curiositatea omenior nu-i-l -a putut pătrunde, și presentul să plin de interes.  Un servitor indiscret, făcuse să se știe; câ pieptul -i era prevădut de nisce mari cicatrice, cea ce dăduse ocasiune multor cucone de a improvisa nisce istorii tragice la adresa junelui care-să bucura de o întinsă sympatle.  Mai târdiu și la locuiu lor, vom cunosce amă-nuntele vieței sălle; acum să relom cursul recitărei ce am întrerupt-o un moment :  Trecuse duoă ore după medul nopții, când aibii juni ținăndu-se de bracie, âmblau cu pași rari pe drumul Copoului ce să desvăluia în nopte alb și întins înnaintea privirei lor.  Era o nopte încântătore, una dintre celle mai frumose alle lui Aprilie; cerul limpede părea că-nvălue universul cu o mantă azurie, semănată deștele, printrecare luna arunca raselle sele argintii d-assupra pămentului, ce începea să să deștepte de amorțirea ernei, un dulce vânt de primă-vară, înlăcuînd crivățul, mișca crăcile pline de muguri ce atingendu-se trosne ușor, la adierea sa.  și filomela, de mult amorțită, să esercîta, ca să dic astfel, pentru concertul voios al naturei, și ciripind părea că dice: „am fost mortă viața e dulce și voiu să trăesc! . . .  In tot lungul drumului, ambii juni păziră tăcerea, și numai la o distanță de câte-va sute de pași de la barieră, Dolciescu o întrerupse cu o espresîune resignată, apucând mâna lui Vareniu.  —ți-am promis amice, disse ell, să-ți vorbesc de amorul ce nutresc de cât-va temp, și care mă crede, m-a făcut să fiu cel mai nefericit om, Ascultă George, urmă el, apăsând mâna lui Vareniu pe pieptul să, ascultă bătăile inimei melle. . .  este efectul unei priviri ce m-a disperat simpl aici, o greutate care mă apassă, mă sfîșie și mă topeștce cu încetul, căci nu știu decă vr-o dată se vor confunda pulsațiunele inimelor nostre și dăcă voiu avea extrema fericire de a fi iubit! ”  ,Nebun ce sum!  când câte o dată vr-o femee deștepta în mine o pasiune trecătore, credem că acesta e amorul, râdem de debilele selle curse și trecem cu nepăsare de la una la alta ca passărea pe crăcile unui arbore, credend simțirea-mi stinsă după o nopte de voluptate, cu o dimineță de realități — și acum mă usuc de dor, totă viața nu-mi este de cât o dorință contino. . .  și sera când mă culc, dimineța când mă scol, n-am înaintea ochilor de cât pe acest angel cu părul blond, cu apucăturele de copil, de care tremur când mă apropii, der spre care, acest ceva care residă aici în inima mea, mă împinge cu putere și mă face să aspirti la o viață, pe care n-o văd de cât în sboru imaginației melle! . .  Der vai!  realitatea mi-se presintă și cu ea nefericirea mea!  Cea ce simt pentru densa, nu-i o passiune: e o contin tinereță plină de intusiasm, care mă esaltă și face să sufer, se să visez fericirea, după disposițiunele spiritului me.  E puțin temp de când am vădut-o pentru prima oră și cu tote acestea-mi pâre că o iubesc de secoli și o voință care nu e a mea mă tîrăște pe prurmele ei. —  și dec-o văd, un tremur mă coprinde, disperarea mă apasă, mă cred a fi însumi un vis, se ce-va de transparența unui nimica. .  si ași vrea să fiu un angel, cu o forciă supranaturală, să am aripi s-o răpesc și să sbor! . .  se sbor cu dănsa așa de iute, ș-așa de departe în câtsă nu pot fi ajuns nici o dată de suferințele ce le încerc, căci sunt mai crude de cât torturile celle mai spăimântătore inventate de tyrani; ași vrea să fiu aerul ce ființa-i respiră, n-ași vrea de cât să fiu continu în contact cu densa și printr-o dulce adiere se-i spun: cât o iubesc!  căci o iubesc așa de mult, în cât sum în extas de ce simt ;-mi-ar trebui limba zeilor ca să mă exprim și nu sum de cât un debil muritor ce mă mărginesc în a simți! . . .  Aici Dolciescu, făcu o- pausă, ascunindu-și un moment facia între mâni, ca și cum ar fi voit să. . .  un curs regulat ideilor triste grămădite-n spiritul să : el urmă:  —Cea întăi oră, când am vădut-o, era la balul D-nci M unde-i-am fost presentat de una din, verișorele mele.  — Era îmbrăcată cu o rochie de gasă albă, ș-audem șoptindu-se în jurti-mi, că este cea mai încântătore din bal!  —-ți spun opiniuriea altora, căci, de câte-va momente numai eram stăpîn pe mine și nu vedem înnaintea ochilor de cât pe ea.  — Cea întăi privire ce-mi-a aruncat, când-i-am cerut se tîî accorde un vals, a f st cea de pe urmă lovitură și e eram învins. . .  Balul mi-se păru profumat de respirarea dulce a frumosei melle condănțuitore și după cum-mi-avem' braciul tremurând petrecut pe după talia--i de nimfă, mă repediiu în mijlocul vălțuitorilor ce se-nvirteu în jurul nostru, sburam, după tactul orchestrei credîndu-mă cel mai fericit.  — Mai mult nu ți pot spune de acea serră; nu știu cum am fost, trebue să fi făcut multe nerodii, căci verișâra care mă presentase ei, făcându-mi semn să viu lângă densa,-mi dîsse înct :  — Scumpe Allexandre, fii mai cu minte, că o să superi pe Maria.  Am fugit.  D-âtunci, nu fac alt de cât urmes amorul me, și câte-u dată în exaltațiune, spun vânturilor sufferințele melle, să de ducă până la ea. . .  căci,n-am mijlocul de a-i spune. . .  —și nu-ți respunde nici o dată! . . .  întrerupse Vareniu c-un fel de sarcasm, ce semăna adressat proprielor sălle cugetări, căci cuvintele și simțimentul ce Dolciescu se încerca a descri, făceau, de câte-va momente, un straniu effect assupră-i.  — Nu ride George,-i respunse Dolciescu cu amărăciune, tu nu poți înțelege lâ câte dureri este expus acela ce iubește, căci anima--ți rece n-atressărit pote nici o dată la su venirea unei femei.  Fu un moment de tăcere, pe care Vareniu o întrerupse,dând un hohot de rîs convulsiv.  —Inima mea, ha, ha, ha! : .  și cine vorbește; de amor ?  tu sermane copil, tu care nu--lo cunosti enco, în a cărui animă abia se ivesc genuinii acestui sentiment și care n-ai apucat enco să guști din amărăciunele lui! .  E n-am iubit o femee?  urmă Vareniu aprindîndu-se din ce în ce, dâr cine a iubito mai multă ca mine, spune-mi!  și care animă a fost sfărâmată mai cu cruzime ca a mea! . .  Numai tu D-deule,decă este adevărată existența ta, numai tu poți cunoște adîncul sufletulului me, numai tu ai pute spune cu precisiune, torturile grosave de care am fost bănțuit!  Spune, spune, acestui copil care deșteptă în mine niște suveiri așa de triste și care fără voie-i a sângerat rana cronică ce copleșește inima mea; spune dâcă ește pe lume vr-o ființă pe care amorul s-o fi nenorocit și care să fi sufferit ca mine? ! . . .  și apucând cu ambele mâni pe Dolciescu de umeri, privindu-l drept în faciă,-i disse cu un ton surd :  —Ea am iubit șj sufer grosav consecințele acestui amor!  Dicând astfel, duo șiroie grosse de lacrămi alunecară pe palidul să obrad, și lăsând manele,. cu  disperare, adaose cu o voce întreruptă de suspini:  —Am iubit o femee frumdsă; cel măi frumos chip ce-și pote cineva imagina; o iubem cu ardore, astfel că în essalțațiunea amorului me, făcemu un cult dintr-însul ; al căruia altar, credeam că e didit în anima sa, și mă închinam ei ca unei divinități protectore. —  Departe de densa ștrăbătem pustiiuri și făcerm se resune văile chemând-o ca se-mi aline dorul me ; — Natura cu mine-mi, imaginam supusă capricielor selle, adierea ventului părea că-mi respândește pe faciă resuflarea dulce a iubitei melle, paserea ciripind credem că-mi vorbește de amorul ei și totul din cea ce mă-mpresura spunea că îmi gândește, m-așteptă, mă dorește și e o iubem! . .  Der vai!  strigă Vareniu cădînd în gehuchi și-mpreunând mânele cu disperare, fu o di în care un trăsnet cădu aici pe inimă' și Dumnede se satăn m-a făcut să văd cu ochi-mi c-acea femee, căria închinasem viața și ilusiunile melle era era o trădătore. . .  am suferită oribil, șopti Vareniu cu o crîșnire selbâțecă, der. . .  Figura lui tot-d-auna-palidă și liniștită, avea de astă dată o expresiune teribilă și ochii ce exprimau altă dată dulceța, scântcesă în orbitele lor.  In acel moment 1una, care strelucea cu splendore, își ascunse facia după un nour și umbrind pămentul în nopte, părea că se possonrorăște la confidințâ ce -'i scăpase fără voea junelui; căci de câte ori nu fusese ia martoră la fericirea lui!  Mult temp domni o tăcere profundă; pe care nici ellementele nu se-ncercau s-o tulbure; se-audea respirarea găffâindă a lui Vareniu, care c-un genuche pe pământ își avea capul resemat pe mână privind fix -locul ce alesese din întîmplare ochii sei; Dolcieșcu tu capul lăssăt pe piept împărtășea durerea, păstrând o religiâsă tăcere; și filomela care și îngâna ruga de nopte, părea că cântă nenorocirea lui și întonând duios, cerca să-l consolese.  — Sermane amice cât ești de nenorocit ?  disse în fine Dolcieșcu cu compătimire, după ce în tot tempul acestei scene remase înmărmurit, trecând pe rînd de la surprisă la întristare, căci nu văduse nici o dată pe amicul să în o așa stare; - linișteștete te rog, și iartă-mă că am deșteptată în tine, fără voie, niște triste suveniri.  — Se tăcem de mine, respunse Vareniu dup-o lungă tăcere, în care temp să silise a-și liniști spiritul ;-mi pare ră că te-am făcut să vedi în mine un nenorocit! . .  — Consolăsăte, căci pote o dată, va avea pietate de tine.  — Vorbe amice, vorbe!  liniștea-mi va veni numai atunci când voi repausa în morment, căci nu voi mai simți! , De mă iubești Alexandre nu-mi vorbi nici o dată de acesta — și ca cum ar fi voit să schimbe șirul cugetării selle, ell s-adresă lui Dolciescu cu un soris care-ți ar fi deșteptat pietate: —Mi-ai vbrbit d-amorul tă, der nu-mi-ai spus numele adoratei telle, trebue șă fie un angel. . .  o cunosc e ? .  —Este Măria Arborescu, respunse Dolciescu cu tristeță, căci istoria lui Vareniu-l făcuse să cugete profund.  La pronunțarea acestui nume Vareniu tressări puțin și privind câte-va momente figura lui Dolciescu c-un fel de bucurie, amestecată cu bunătate,-l atrasse ușor în brațele selle și-l întrebă c-un dulce sorîs :  — Pe Maria iubești tu?  — Da.  — Ești cel mai fericit dintre omeni:-i șopti el, stringându-l în bracie, numai sileștete să meriți amorală el.  — și de unde-ți vine acestă transport George?  întrebă Dolciescu, care fără voie simți o bucurie secretă.  — Pentru că văd un amic fericit, căci ea te iubește ingratule.  — Ea, pe mine? . . . . .  — Fără înduoyală.  —De-unde știi?  — Ce-ți pasă, am observat.  —Ascultă George, nu glumi cu repausul conștiinței, melle, e credem contrariul și sumă forte surprinsă de cea ce-mi spui; legănat pentr-un moment în dulci ilusiuni voi fi pierdut cu totul, atunci când voi fi abandonat și chiar de speranțe. . .  Ascultă; astă seră ea era la theatru, și privirea-mi n-a părăsit-o un minut ; a fost ca o statue în loja sa și o privire ce- mi-a adressată, D—deule!  m-ades-curagiat. . .  Decă m-am purtat cu nesocotință, nu știu, căci vai; eram pierdută! . .  voiam să resist plăcerei d-a o privi, der o mână năvădută-mi întorcea capul ca prin resort, spre partea unde era ea,— voiam să-nchid ochii pentru a nu o privi, căci figura-i mă înebunea, der pleopele-mi erau împietrite și nu mai dau ascultare voinței care-mi era nefolositore de astă dată. . .  Am trebuit să sufer effectele acestei priviri, penă cândă tu ai venit să mă deștepți din amorțirea mea și-mi-am dis că totul pentru mine e pierdut ; acea privire! . . . .  — Ado braciul amice, și ascultă să-ți spun, cea ce am observat ; sum puțin fisîonomist și tempul îți va proba că nu m-am înșelat  Cunoscă pe Mana așa de bine, cum nu poți să-ți închipuești; am și e affecțiune pentru densa. . .  aide, aide nu îngălbeni, te-pot assigura că nu-ți sum rival, căci affecțiuncle melle sunt cu totul alt-fel ca a le telle.  Prin urmare am observat-o tot -d-auna Eram și e la balul D-nei M și am spionat, ca să dic astfel, tote mișcările acestei copile, care mă interesedă mult,-ți-o repet — țe-am vădut și pe tine învîrtindu-te pe lîngă dînsa și-mi am închipuit că-ți faci obiceiurile, se măi bine dis, messeria de galant. . . .  — O George, și-ți-ai închipuită tu acesta? . .  făcu Dolciescu cu un aer cam scandalisat.  — Ei bravo!  și de ce nu?  disse Vareniu silinduse a ride; credem acea ce-mi spune trecutulă tă. . .  De câte ori te-am văzutv astfel prin societăți, âmblând se tantesi inima femeilor și peste câte-va bre te găssem rîndiu cu hohote de credulitatea se debilitatea lor! . . .  — Der de astă dată, e iubem un ânger.  — De unde știam e ?  Der lasămă să urmes : Te-am vădut dic, învîrtindu-te pe lengă dînsa și ea, te assigur, n-a remas rece la tote complimentele ce-i făcei; a danțat mult cu tine. . .  — Asta e cam adevărat.  — și când nu erai prin prejur, te căuta cu privirea. .  — Pe mine?  întrebă Dolciescu cu un aer, care dicea „afirmă  — și când te apropiei de dânsa, se colorau ușor frumoșii sei obraji, cea ce enco, însemnesă ceva.  — Hîm!  făcu Dolciescu affectând un aer de, modestie, cred și e că însemnesă, și enco multe lucruri. . .  — și un mic soris, care ți-se adressa câte o dată, și-are și el cred, însemnătatea sa. . .  — Un mic sorîs! . .  Te-i fi înșelat amice, pote nu era la adressa mea. . .  și ca să finesc, am observat lucruri cari m-au făcut să cred, că un amor candid naște-n sufietul virginal a unei copile, pentr-un desmățat ca tine. . .  — Der, George, nu. . .  aibi pietate și nu-ți bate joc de mine, e o iubesc așa de mult. . .  și c dânsa-ți jur că nu mă voi purta ca un desmățat ; ce vrei, în trecut n-am iubit. . .  — Lassă-mă se finesc ; e nu-ți spun de cât reflecțiunele ce-mi-am făcut atuncea, cea ce m-a oprit, se nu-ți vorbesc de aceasta, ba enco mă decissesem d-a întrebuința tote mijlocele ce-mi-ar sta prin putință, spre a te opri să te-ntindi mai departe, decă sufletu-ți tare n-ar fi simțit pentru dânsa un amor sfînt.  Acum ensă, când tu-mi vorbești astfel, aprob sentimentele vostre, pe cât temp vor fi pure, și-ți spun că Maria te iubește, câ să nu suferi se să faci nerodii, întrebuințând cine știe ce mijloce, ca să ajungi la densa.  Îți mulțumesc George, tu ești angelul me gardian!  — E -sum amicul tă, nenorocirile m-au făcut să am mai multă experiență de cât tine, și cred ca o datorie, a te feri de ridicol și de gu rele relle. .  — Scumpul nie, întrebă Dolciescu cu naivitate, der acea privire furiosă ce mi-a adressat la thetru, însemnesă și ea ceva? .  —Insemnesă, respunse Vareniu dîmbind, că ești enco un stângăciu. .  — Stângăciu?  nu ințeleg.  — Spunem mă rog Domnișorule, ce căutai în loja D-nei M care era vis-a-vis de a Măriei și ce tot trăncănei la urechea acelei frumușele cochete, care ascultându-te rîdea cu așa mare poftă?  — A scumpul me, de niște mici lucruri, forte neinteresante. . .  — Ascultă Allexandre pe un amic care te iubește, fereștete de acestea căci îi faci ră ; Maria a fost forte dispusă penă după actul întâiu, când vădîndu-te vorbind așa de familiar cu o femee care nu-ți e rudă și care ce e dreptul era frumosă, în gelosa sa imagi ațiune de copil -și-a închipuit-o pe acea de rivală și pe tine de infidel. . .  am ghicit tote, acestea, căci urmam direcțiunea căutăturei și differitele mișcări ale animei ce se reflectau pe figura sa, ce n-a-ncerca nici o dată vr-o prefăcătorie, și n urmă ți-a adressat acea căutătură furiosă care te-a înspăimântat!  ln-sinui virginal s-a deșteptat amoral, și tu ești fericitul ales a gusta effectele lui: ea te iubește și e gelosă de sorîsurile ce le asvîrli vent, căcianîma-i setâssă de amoră, n-ară vrea să le culegă de câtă numai ea. . .  Amice, sileștete a o merita, iubește-o în sinceritate, este un suflet pură ca lumina dilei și ar fi o extremă bucurie se vo văd fericiți. . . .  Vareniu, de mult tăcuse, și Dplciescu enco asculta; acest limbagiu era armonîos animei selle.  — Tu-mi redai viața strigă el în fine, aruncându-se în braciele lui Vareniu; fii bine cuventat!  — Sum amicul tă.  V  CE ERA IN LADA?  Lectorul -și aduce aminte, că bunii creștini, după acel micuța măcela din cassa ovreiului, s-au făcut nevăgluți cu lada.  Nimic înseninător nu s-a petrecut în tot tempul cît a ținut permutarea lădei în stăpânirea nuoilor săi proprietari, de cît că ea a fost dusă cu mare iscusință, printre șirurile de sergenți de nopte, dintre carii unii visau forte liniștiți prin câte un colț.  Indată ce au ajuns la cârciuma din Tîrgu-Cucului, lada și celle ce s-au mai furat, fură puse în-tr-un fel de magasie solid lucrată, a căria ușă era zăvorită cu duoă brâște și prin urmare duoă chei, dintre care una se trimise lui Ciorchini di în Tătărașiu.  o jumătate oră mai pe urmă, nimic alt, nu tulbura liniștea acelei camere întunecose de cit horcăiturile celoru nouă individe, și din când în când, mișcarea a duoi din ei, carii ridicau capul și ascultau cu atențiune, ca să se încredințeze că cei-alți erau adormiți.  In fine, unul se ridică pe un cot, și chemă încet de tot;  —- Gheorghe, Gheorghe!  — Iatămă-s că vin,-i răspunse cella-l-alt veghetor, aședend vocea pe acellași diapason.  — Gheorghe, care-nu era altul, de cît înfiorătorul țigan, ce am întâlnit în capițolul al II-lea, se târî pe brânci penă ajunse lingă cel ce-l chemă, care era Nechita, locotenentul lui Ciorchinidi: culcat pe duoă rogojini: slăbiciune caracteristică a o mare parte din cei ce suot la putere și pe care invidioșii șe acei ce nu-și-o pot permite, o numesc abuz.  Fiind unul lengă altul, ei se așetjeră bot la bot ast -fel că se simțea pe facia fiă-căruia din ei respirarea puturosă și oțețită a celui-l-alt.  — Făcuta-i tu socotela?  întrebă Nechita cu aerul unui șef, care vorbește cu subalternul să, de trebșore particulare, — câte-cât vine de fiecare băet ?  — Am făcnt-o ânco,de când mergem la lucru ș-am tot resfăcut-o până acum. . .  — Câte parale 'i partea ta?  —66 Galb.  21 de lei și 26 parale.  — Va să dică, partea ce-mi vine mie-i de? . . .  — 133 de galb.  11 lei șî 12 parale, suspină țiganu; privind pă sub gene pe Nechita, cu un aer invidios.  — Ia sema, mă Gheorghe că-i fi greșit servă Nechita a-i căruia ochi scântee, gândindu-se că o să fie stăpân pe o așa de măre sumă.  — E să greșesc ?  răspunse acesta surîdend cu aerul unui comptabil ce are multă-ncredere în sine; și începu să explice lui Nechita resultatul calculelor selle, făcute după o ore-câre regulă pusă lor de Ciorchinidi: In lada parșivului cellui de jidan, sunt 2000 de galb. . . - i- am  împărțit în trei; o parte pentru chir Ciorchinidi-căpitanu, alta pentru Cutie. . .  Hm, hm. . ,  bufni țiganu abă-tendu-se ore-cum din șirul idei primitive, și dând un cot lui Nechita, se apropie și mai mult de ell ; ia ascultă bădică Nechito, ce năsdrăvănie mai este și cutia asta, de care ne tot vorbesce el d-un cârd de vreme? . . .  — E.  he!  e lucru mare! . . .  der e dă n-am în-țeles nimica, că parcă vorbește păsărește când-i vorba de cutie: der ori și cum, trebue să fie ceva. . .  Frică-mi este măi bădico, să nu ne tragă prepelița prin palmă!  O să tot pue la cutie, penă ce o să ne pomenimă într-o di c-a șters-o. ;  și atunci pas de-l caută, dute de dă jalbă la poliție, de-ți dă mâna! . . .  — Oare?  O fi cum dici. . .  der atunci ce-i de făcut ?  —Să-l lom cu binișoru,știi colea-hoțește, cum fac proncororii când ne iatacrir. . .  și de-o fi vr-o drăcie, să-l îndemnăm să ni-i dea ca să-i împărțim frățește.  — Așa să facem Ghorghe; der s -l ei tu la descusut, că ai mai mult duh.  — Lasă-l pe mine!  der să isprăvim șocotela: și partea de a treia pentru noi; fiecare din aste părți-i câte de 666 de galb.  20 de lei și cnci parale!  acu, partea nostră o împărțim in 10, din care duoă pentru d-ta, ca unu ce ești pristavu nostru și câte una pentru noi.  — Asta-i toată socotela, vedi și d-tâ și de n-o fi așa, atunci! . . .  — Mă da al dracului esti tu Gheorghe!  dise Nechita cu admirare, socotești paralile ca un zaraf ; bine-o dis, cine-o dis, că țiganu-i mai deștept de cât noi iștia-l-alți creștini. . .  — Apoi vedi, răspunsse Gheorghe cu semeție, prin mâna mea s-a petrecută mulți bani. . .  cândă eramă la codru, e impărțem la flăcăi și numai punemă nici pe dracu la cutie. . . . . . . .  Conversația lor mai urmă enco cât-va și-n urmă fiă-care din ei se culcă la locul să.  Luni sera pe la dece ore, un om îmbrăcat în costum de tăetor de lemne, intră în cârciuma din Tirgu-Cucului și se-ndreptă apoi cătră camera în care bandîții adunați împrejurul mesei, păre că așteptă cu impaciență sossirea sa.  Aces om era Ciorchindi, și venea să împtrțescă furtișagu între ei.  Cân intră în casă, Gheorghe țiganu era în piciore și vorbea cu un mare talent assupra calculelor selle făcând tot -d-o-dată cunoscut bandiți-lor, amendament în privința cutiei, ce era să se pue pe tapet în acea seră și care proinitea el, va fi susținut și discutat cu multă istețime de densu. . .  — Bună sera băeți, disse Ciorchinîdi intrând.  — Bine-ai.  venit ; i-se respunse.  — Luatați voi lada de la la Iuda cea, v-ați purtat voi cinstit, nu v-a cunoscut nimeni?  întrebă căpitanul frecându-și manele.  — Fii în pace, respunseră ei soridend.  — Am luat și lada și tot ce am găsit prin case; adaose cel ce păstra cheia de la magasie, silindu-se s-o scotă din chimir.  — Bravo voo!  dise Ciorchinidi, scoțendilpe a sa din busunar și în dreptându-se spre locul unde erau depuse lucrurilor furate; — voi sunteți niște scule de mare preciu. . . . . .  In fine lada fu pussă cu triumf pe masă, și cu tote că ei nu posedau cheiea, fu deschissă ca prin minune.  — Minunat!  mai disse Ciorchinidi, și începu să scoță una câte una objectele coprinse in ea.  Tăcerea cea mai adîncă domni în tot tempul acestei operațiuni toți urmau cu privrea mișcările lui Ciorchinidi,și în ochii fiă-căruia se citea dorința de a pipăi, fiă-celucru ce se scotea din ladă, căci era obiceîu ca nimeni să nu pue mâna pe nimic.  Ce era în ladă?  Un tălas murdar și rupt de vechime vr-o câte-va haine ovreiești; pe care pote bunicu jidanului le purtase nuoi, mai multe albifuri ciorapi de diferite mărimi, rupți numai la călcâiu și la degete și de desupt, o cutie de lemn cu lustru, carea părea a fi c-am grea.  Ciorchinidi trecea objectele pe la nasurile băeților cu cea mai mare flegmă, părtind că nu tine compt de neliniștea subalternilor săi, cari ave înfățișarea acelor câni, cărora li—să arată bucata de carne destinată a li-se da mai târdiu, și cari aștep-tând, să ling mere pe bot și gemând dau din codă.  Privirile tutulor, erau ațintate mai cu ossebire, pe acea cutie cu lustru, căria--i făce ochi dulci, și însuși Ciorchinidi, ne găssind nimic alt care să indice existența celor 2000 galbeni, avtind credința că-i va găssi acolo, o pusese la o parte, pentru a fi desecată cea din urmă, în necadul bandițilorti ce protestau cu privirea contra a o așa nepăssara a șefului lor, care pentru mai marea lor nefericire; făcusse să sune ușor cea ce conținea prea mult iubita-le cutie de lemn cu lustru. . .  și de n-ar fi avut încredințarea că vor fi sfîșieți, mai înnainte de a face un, pas s-ar fi făcut o mare neînțelegere, căci pe figura a vr-o câți-va din ei, se citea destul de bine, marea dorință ce ave de a eși afară cu ea la supțioră.  După ce se împărțiră tote objectele, veni și rîndul cutiei de lemn cu lustru, pe care Ciorchinidi se sili cât putu mai multă a-i întârzie deschiderea, pentru a mai prelungi enco cât va, palpițațiunea hoțomanilor, ce se-ndesau mereă în masă; —  Cutia era închisă, Ciorchinidi făcu să-i sară ca-pacul.  Toți asistenții cu o mișcare întinseră mâna.  De o dată figura lui lo o expresiune de surprisă ce nu se pote descrie, și cu o furie vedută, el v rsă pe masă tot ce era în năuntru.  — Unde sunt banii ticăloșilor ?  strigă ell, aruncând priviri fulgerătâre pe bandiții înmărmuriți, carii se prive cu stupiditate.  Devinați ce era în cutie?  o mulțime de nasturi de diferite forme și mărimi, mărci și bucăți de alamă, chei ruginite, broște de mase și de cutii, stricate, și alte asemenea lucruri, pe care cei iconomi au obiceiul a le pune bine pentru a le servi la trebuință.  Furia lo locul surprisei, o mulțime de-njurături și blasfeme fură adreșsate la tot nemulu jidovesc ; vorbiau toți d-o-dată, era o amestecătură de tonuri, din care nu s-ar fi putut înțelege nimic, căci vocile lor de stentori erau confuse predominându-se.  In cele dinurmă, după ce fiecare-și vărsă pan la cea de pe urmă picătură din cupa înveninată de rentate, puțin câte puțin converșația se-ntinse asupra a diferite întimplări de felul acesta și fiecare începu să-și dea părerea assupra împrejurări, după cum îl tăea capul și-i dicta un spirit grosolan ; șî când Gheotghe țiganul se redic cu obișnuita--i limbuțîe ca să opinieze și el, fu luata în rîs, adresanduse o mulțime de glume, grâse și necioplite, tuturor socotelelor selle.  Intre acestea Nechita, căruia țiganu-i făcuse cu ochiu, se sculă, tuși, își îndreptă brîul și se adresă șefului să cu un ton timid ti și ne-hotărît :  — Să nu vo fie cu supărare, voim a vo întreba ceva. . .  — Vorbește!  țlisse iute Ciorchinidi, fixând micii săi ochi, pe acest om, ca și când ar fi voit să citescă-n fundul inimei selle.  — D-ta de la un temp în coce, faci câstigu nostru-n trei, din care o parte o iei pentru cutie. . . .  — Așa este! . .  îngână el devenind livid, căci în acest moment, o ast -fel de întrebare putea fi periculâsă, mai ales surprins îi lipsă cuvin-tele, pentr-un mpment.  —Putevei să ne spui și nouă ce istorie de cutie mai este și asta!  întrebă țiganul clipind din ochi cu viclenie căci reserva în care căduse de câte-va momente, 'i dedese curaj și-o bună disposițiune.  — Da, de. . .  ce. . .  nu. . .  se vo spun, gângăni Ciorchinidi, silindu-se a se masca cu senge rece; voi ști prietenii mei, se cel puțin trebue să înțelegeți, că partea ce mi-se cuvine, abia-mi ajunge că să trăesc ; și din asta mai plătesc enco la vr-o câțiva spioni ai mei, fără carii știți că nu sepdte.  — Intr-o-di, după cum v-am mai spus, m-am gândit, că decă s-ar întîmpla ca poliția să pue mâna pe vre unulă din voi, n-ași putea să-l scap, fiind că n-am cu ce; și de acea am înființat cutia, de care m-am jurat să nu mă ating de cît când va trebui să plătesc pentru a vo rescumpăra. . .  și observând efectul minunat ce făcea assupra bandiților aceste cuvinte el urmă: — Der decă voi credeți că e vo înșel, n-am de cât să vo aduc acei bani și s vii dau neatinși. . . .  — Se trăești Căpitane, Ura!  Strigară bandiții mai în unanimitate, intusiasmați de frumosa prevedere a șefului lor.  Trebue să spunem că tote acestea erau minciuni, Ciorchinidi fura pe acești tâlhari proști, carii crede istoriele lui.  Doră se lăssăm ună moment pe bandiți și să vedem cauza pentru care acei 2000 galbeni nu erau în ladă.  ștîm, după cumi am vădut la începutul acestei istorii, că Bercu, adusesă știri asigurătore lui Ciorchinidi despre acești bani.  Bercu care era un pungaș de prima ordine, spion iscusit era cu tote acestea un muritor și putea prinurrpare să fie și el înșelat.  Totă lumea știe acel proverb cabalistc ovreiese, că decă dă bani la începutul septănânii celle sesse dille următore-i merge ră gheșfiurile se alișverișu.  Jupan Ițic, superstițiosi ca toți cei de națiunea sa, și mai ales consecințe-proverbelor tradiționale economice, ca unti habotnic ce era, se grăbi a da acei bani la adresa lor, cu o oră mai nâinte de-a însera, ca să nu remâe pentru începu-tul săptămânii, cea ce scăpase din vederea lui Bercu, ce urmărindu-l n-a vădut nici un semn care să-i denunțe că correligionarul să avea banii asupră-i.  Acesta fu causa pentru care bandiții în urma expedițiunei, posedau coja fără de mied.  V  VISITA  A duoa di, se mai bine dis, Marți, pe la 10 ore de dimineță Vareniu intra pe pârtă locuinței lui Dolciescu, luând direcțiunea apartamentului să.  Acesta din parte-i-l aștepta de mult, trîntit într-o sofa, conlundat în meditațiuni și gândindu-se pote la viitor — la acel viitor plin de poesie ce-și-l formeză amanții, atunc cândti o scantee de speranță lucește pe altariul imaginațiunei lor.  De astă dată ell numai avea acea expresiune disperată, ca atunci când am făcut cunoștința sa, ci o dulce radiare a bucurii era respîndită în tote expresiunele fisionomiei selle.  Conștîinția-i ușurată după convorbirea ce a avut-o cu Vareniu, aștepta cu nerăbdare ocasiunea care se-i dea t6tă fericirea ce o dorea.  Cu o di mai nainte, ambii amici projectase de a vizita pe Arborescu, părintele junei copile, sperând că acestă-i va da ocasiunea d-a o videa. . . .  și Dolciescu penă se vie amicul să, se puse a medita șî-n lipsă de altă trebă, a face projecte de acele, ce numai imaginațiunea aprinsă a unui înamorat le-ar putea concepe.  — Când intră Vareniu pe ușă, Dolciescu zidise deja, vr-o trei s-au patru castele pe vîrfurile munților celor mai pitorești, și aranjase ast -fel, ca iubita sa, se nu sufere de uritul singurătăței. . . .  și ell în genunchi, la picîorele ei, culegea amor și fericire din căutăturile pasionate a le amantei selle. . . .  Vareniu devină fără-nduoyală, cea ce se petrecea în spiritul amicului să, și făr-al deștepta din dulcele lui visă, se puse pe un scaun și-l contempla cu ochii umedi de lacrimi, fără ca cu tote acestea se potă opri un suris, ce-i vine câte o dată pe buse.  In acest moment, inamoratul nostru întinse mâ-nele ca un om ce se rogă, bâlbăind câte-va cuvinte neînțelese, pe urmă strînse braciele ca împrejurul unei talii, și de aici începu o luptă crincenă cu umbra ce de câte-va momente-l șicana; căci trebue se spunem, că Vareniu când intră în cameră-l găsi deja occupat a urma cu privirea, o ființă imaginariă; și când busele sș lle tremurânde, căutau se dea semnalul victoriei, prin a depune una din acele scrutări, ce numai o gură setosă pote da, un hohot de ris, ce resună în apropiere, îl făcu să tresară, privind cu inchietudine pe Vareniu, care-și risul, ținindu-se cu manele de inimă.  Dolcicscu, se arătă ore cum supărat și încurcat, tot d-o dată, vădându-se surprins în flagrant-delict, nu atât pentru densul, cît pentru Maria, (căci umbră nu putea fi alt de cît densa), cătră careîntorcând ochii cu un aer resemnat după ce-i fixase un moment pe Vareniu, vădu tocmai atunci că e în prada holucinațiunei, și că în locul Mariei, ținea în braciă. . . . .  paltonul să de primăvară, pe care servitorul îngrijise a-i-l prepara pentru plecare.  — Ce-nsemnesă acest palton ?  întrebă Vareniu examenând haina ce fusese aruncată jos.  — Acest palton! . .  bâlbâi Dolciescu roșind.  — Firește!  chiar acest pe care-l —ai ghemuit în bracie. . .  — E fără voie--mi. . . .  trăesc cu illusiunele. . . .  — Bravo!  D-le inamorat!  trăești de minunei. . .  der e târdiu, punete de-ți fă toaleta și se plecăm.  — Dumnedeule!  cît ești de ciufulit : hainele șifonate, cravata la o parte, o mustață desfăcută, figura aprinsă, și tâtă persâna ta e în așa desordine, în cît ar jura cineva că ai făcut resbelti morilor de vent. . . .  — Ai mare disposițiuni de ris astă-di, George, dîsse Dolcilescu, întindenda-și cu furiă mustața.  — E seina, observă Varenîu, că o se-ți desrădă-cinesi mustața!  — S-o ia dracu, deci nu stă! . . . .  — O!  te asigur stă forte bine.  Dolcieșcu-și fini toaleta, prin a cere diferite opi-niuni lui Vareniu, arătându-și adenca sa părere de ră, că n-are un barbișon, care pretindea, că-l -ar fi prins de minune.  — Credti și e!  strigă un Domn care intrând, aurise din pragul ușei celle din urmă cuvinte pronunciate de Dolcieșcu; însă tu, Corpo di bacco, n-ai de unde se-ți lași aseminea bijuterie. . .  Der la dracu, cineva se silește tot -d-auna ca se posadă cea ce vrea; de exemplu:-mi s-a furat Duminică la theru punga și batista, duoă objecte la care ținem prea mult ; și fiind că trecură fără voie-mi în posesiunea altuia,-mi-am cumpărat altele întocmai ca acele; ast -fel și tu decă ai vrea poți se-ți faci un barbișon. . .  — E. . .  un barbișon! . . .  cum ?  făcu Dolciescu, pipăinduși bărbia machinalicește.  — Se răsădești. . . .  — Se răsădesc!  îngînă Dolcieșcu, fără se înțelegă.  — Tot ce-i mai lesne, se iei păr din cap, să ori de unde-ți va plăcea, și cu ajutoriul unei sule, se.  răsădești una barbișon. . . .  Dolciescu înghiți acestă glumă a lui Vilotescu, căci e ușor a-l recunoste după objectele ce i s-a furau, și-și promisă o resbunare cu cea întăi ocasiurie.  — Buna dioa amice Varenîule, urmă Vilotescu, ștrîngândule mână, și-mi pare forte bine că te găsesc, căci am a mă aquita de o datorie. . .  și te rog se scusezi decă am întârdliet. . . .  și el scâse un galben pe care-l dete junelui, — Der voi sunteți gata de plecare, unde mergeți?  adaose el privind la cei duoi amici.  — Mergem să facem o visită lui Arborescu.  — Forte bine!  decă-i așa merg cu voi, căci și e eram hotărit pentru acesta; —-mi-e dor grosav de fratele Faustian. . . .  — Care, nu te iubește de loc, și care după cum îl cunoști, pote se-ți spue vre o grosietate, dăcă-l vei supăra mult, dise Dolciescu.  — Atunci e alt -ceva!  respunse Vilotescu, forte liniștit; în mijloce extreme cineva recurge la Craca națională! . . .  — Ha.  ha, ha!  Ce mai este și asta?  — Un mic toeg apostolicesc, care câte o dată face minuni ca acel al lui Moise, când nu e condus cu negligență; și Vilotescu făcu să se vedă redemată de masă o adeverată cracă. . .  un baston respectabil. . . .  — Minunată cracă!  tjlise Vatenlu examinându-1.  — Face minuni când saltă. . .  ea numise dă înapoi nici o lintă.  — Der acestă cracă, avend duoă capete, pote să salte pe spinarea ta cu aceași elasticitate ca și pe a altuia; observă Vareniu.  — O scumpul me, am făcut probă cu cofetarul alaltă seră. . . .  —Aide să plecăm!  dise Dolciescu pe care-l urmară cei duoi.  și câteși trei junii se urcară în trăsura ce aștepta la scară, a căria visitiu primind ordine, făcu să sg rostogolescă cu iuțelă spre locuința lui Arborescu.  D-nu Vilotescu, trebue să spunem, era un bun baet, vesel și sincer, seă mai bîne, era unul din aceia, ce sunt priviți ră de fanfaroni, cărora le tăe nasul, și nu se sfiesc a bastona pe împert-nenți.  El se bucura de o bună reputațiune în cercul omenilor onești, și era preferat prin familii unde știa, cu spiritul să glumeț, se întreție o întregă societate, fără a i-se urî cui-va.  Era cam de aceași talie cu Dolciescu, blond, cu nasul în venturi, cu mâna stângă-n busunar și cu drepta învertind un baston fabuloș, ce fâcea pe totă lumea să se dea la o parte și sd se uite chiorîșe în urma lui.  Brav penă la imprudență, iubea mult aventurele si si expunerea vieța și punga, pentru ori ce ființă debilă ce avea necesitate de sprijinul să.  Cât pentnu farse, era dispus a le face tote-d-a-una.  Din tote vom cita una, care, ce e dreptul a pus în piciore totă poliția, începend de la Prefect, Procurore penă la cel de pe urmă epîstattt; plus neliniștea și leșinele unei femei:  D-na Lorescu, era o jună femee cochetă, măritată de un an după un bărbat, ale căruia interese-1 sile a lipsi mult și des de acasă.  D-l Vilotescu, căruia-i plăcuse acestă damă-i făcu curte vr-o câte-va dilie d-arându și fiind că nu era un băet de lepădat, înnaintă penă la un ore care loc. . .  și aici trebui să se oprescă, cu tote jurămintele de o eternă amore și de o fidelitate fără căpătâiu ce-i făcu.  — O să mă spînzur sub balcon u D-le D6mnă! . . . -i  dise el în cele de pe urmă.  — Nu se pote, Domnule,-mi ceri prea mult. . .  — Insă, Eleno, e te iubesc așa de mult! . . .  și nu m-ași fi așteptat nici o dată, ca tu, să nu fii capabilă de un sacrificiu. . . .  și ce mai sacrificiu! . . .  — Der bărbatul me ?  miorlăi Domna.  — Barbatu, D-le! . . .  și e, nu sum bușten, corpo di bacco. . .  cu atit mai mult că te iubesc, adaose Vilotescu cu o expresiune atrăgătore, petrecând braciul pe după talia Domnei,  — Nu se pote! . .  respunse ea cu o-voce mișcată respingându-l ușor.  — Numai objectez, Domnă, dise Vilotescu, depărtându-se de ea cu un aer dramatic, văd că tote sunt în dedar, ai o inimă de marmură, care dracu se mă iea, dâcă înțeleg cum stă într-un corp așa de-ncântător. . .  Fără amorul D-le nu pot trăi. . . .  mă duc, der vei fi responsabilă de cea ce se va întimpla, decă nu înaintea omenilor, cel puțin înaintea lui D-de și iuându-și pălăria plecă spre ușă, cu speranța că va fii rechemat și-și prepara figura pentru scena ce trebuea să reîncepă.  Der, D-na Lorescu, cu tote că tonul asigurător al lui Vilotescu, o făcu să se tremure, urmă lucrul tapițeriei ce avea în mână, fără a dice o vorbă măcar ; căci femeea-i totă femee! . . .  are mai mult orgoliu de cât simțire, și te lasă să plei, chiar dăcă ar ști că la capul scării-ți-ai frînge gâtul.  In aceăși sără pe la 10 ore, sergentul păzitor al uliței în care locuea d-na Lorescu, eșind din cârciumă, unde intrase să bea un pahar cu vin, ce-i oferise un servitor cu carefăcu atunc cunoscință, vădu un om spânzurat de balconul casei acelei d6mne; despre care făcu cunoscut șefului să șî nu trecuse o jumătate oră, când întrega a poliție era acolo, ossebit de curioși, carii se găsesc în ori ce temp si' n ori ce loc.  Peste o altă jumătate oră d-nu Prefect și d-nu Procuror, în-chee un proces verbal la facia locului, ordonând să se deslege spenqluratul căci ar fi fost mai mult ca un scandal de a-1 lăssa penă a doua-di.  Der cit de mare fu mânia acestor domni, când în loc de un om spânzurat, cădu jos un manechin!  - Pe domna Lorescu, trebue să mărturisim,o mustra cugetul grosav, ș-o înnecau lacrimile, căci era sigură că Vildtescu nebun de disperare și de amor s-â spendurat! . . .  urmând acestor reflecțiuni și câte-va accese de isterico!  Vilotescu după ce iscăli ca martor procesul verbale, într-o băcănie de vis-a-vis, căci assistase forte serios la acostă formalitate, se sui sus la tyrana inimei selle, care cum -l vădu dete un țipet și-i sări de git, împovorându-1 deimputațiuni pentru durerea ce-i-a causat.  — Voem se văd decă ai anima. . . -i  respunse acesta depuind o serutare pe fruntea ei.  — Monstrule!  cât m-ai speriat! . , .  — Nu-i nimic amica mea, sper că ești liniștită acum, că mă vedi trăind enco.  și ea-l assigură în fine de amorul ci. . . .  care fu susținut cu căldură de amenduoi, chiar din acea seră. . . .  Iată ce fel deom era amicul nostru Vilotescu.  Cu cât trăsura, în care erau cei trei juni se apropie de locuința lui Arborescucu atît inima lui Dolcîescu bătea mai mult, și o emoțiurre vădută-l coprinse, atunci când urca celle dîn tăi trepte ale acestei case, care mai târdiu erau să devie thetrul unor înssemnate întîmplări.  Arborescu primi pe junii să visitatori cu bună-tatea-i cunoscută.  Acest bătrînul era în etate de 55 pină la 60 de ani; avea ună din acelle expresiuni frumose, ce se observă la bătrînii d-un temperament senătos, vesseli și buni.  El era unul din acei adevărați boeri, carii la ocasiuni au știut să-și susție demnitatea patriei lor.  In tempii s occupase funcțiunile celle mai înnalte ale țerrei, pe care a servit-o cu devotament și nu s-a retras de cât atunci când intrigile și mârșăviele curtisanilorti-l desgustară, și-l au făcut să lasse, cu destul regret, interesele patriei, pentru a îngriji de educațiunea copiilor săi.  De nu era un învățat, totuși avea cunoștinți întinse, în rapport cu cultura de pe atunci, el a fost unul dîn cei ce a făcut mult pentru progrosul științei și a artelor și toți acei ce prețuise meritile selle, vorbiu cu venerațiune de bătrânul boer.  De și bun, drept și onest, avea însă mania de erarchie și pentru dănsu un nobil de senge să cel puțin un decorat, era un, cad de admirațiuneși stimă fără scrupul.  ținea la nobleța numelui să, și nar 'fi cruțat nimica pentru, a-l mai înnobila.  Der viitoru ertă așsemenea slăbiciuni pentru acei ce au făcut bine, căci nu erau de cât spiritul unei epoci infectată de acestă epidemie care rode animi penă în diillele nostre,. .  și de care sperăm că peste câte-va generațiuni, nu se va mai vorbi de cât ca de un basm, ce va servi de metodă doicilor ca să adormă pe copii.  El iubea cu frăgesime pe unica sa fiică, (fiul să mai mare, murise), și nu trăia de cât pentru fericirea ce credea că-i va assîgura, printr-o căssătorie demnă de numele și averea sa.  Trecuse deja cât -va temp de când junii se aflau la Arborescu, vorbind de evenimentele dillei, când o ușă laterală se deschise cu sgomot și se ivi pe prag o,ființă blondă, care intra cu aerul naiv al copiilor ce aduc o noutate și remân confusiați la vederea străinilor ce nu s-aștepta să 'i găssescă acolo.  — Vino Mărie, disse Arborescu frumosei copile care roșie de emoțiune, ballanța un moment între idea d-a intra se a se retrage.  Frumosă blondă, înnaintă saluând cu grație și merse drept la părintele să, care depuse o serutare fierbinte pe fruntea fiieci puind-o se ședă lângă el.  Cât pentru Dolciescu, n-am fi în stare să descrim nici o dată diferitele emoțiuni ce cârcă pe rînd în câte-va secunde; el ședea lengă o masă și deschidînd o carte se prefăcu că citește, cu tote că o ținea d-andosele.  Inacest moment, o grosnică horcăitură, făcu să tresară pe junii visitatori ai lui Arborescu și pe juna copilă se soridă.  — Nu e nimic, disse bătrinul innaintând spre locuiu de unde se aurise acel sgomot.  e nepotume, care a adormit vorbind cu mine de treburi, și acesta e șemnalul deșteptârei. . .  — Dracu să mă iea, dâcă n-am credut că cade tavanul exclamă Viîotescu, nu-mi-am închipuit nici o dată ca organul unui om să producă așa sunet! . . .  Apoi adresându-se lui Faustian care se întindea în fotoliul să, ce era pus într-un colț : — hopa cocuță.  copăcel. . .  ce mititel băet! . . .  mă prind pe batista care-mi-a furat-o, că ai visat vr-un no fel de bucate.  Faustian se sculă pentru a saluta.  El era un om d-o talie mare, cu păru drept și aspru, un respectabil nas, călut în disgrație, de o culore pătlăginie, era aședat cu majestate intre duoi ochii ca de oye înecată, figurâ roșie și ras peste tot.  Dolciescu, profită de ocasiune, cândă cei-l-alți se occupau de Faustian, și ridicând ochii cu o expresiune pasionată, întîlni privirea Măriei cercetătore si plină de interes, care se plecă numai de cât, roșind confusă de efectul ce exersa assupră-i căutătura acestui june, plină de o tandreță, a căria efecte pote că începuse a le simți.  Incurag et prin acostă mică scenă, lui Dolciescu puțin câte puțin,Tpresența de spirit îi veni și lo parte la convorbirea, care urmă, cu o bună disposițiune, în care avusese ocasiunea de a surprinde în câte-va rînduri, căutătura gânditâre a junei copile, fixată assupra-i; și când cred momentul favorabile să retrase iar la locul să și de aici începură o mulțime de mici mișcări, ca să atragă atențiunea Măriei care se prefăcea că nu bagă de semă, și vr-o câte-va ochede assasine, urmate de suspine de felul celor înnăbușite, ce âmfiau pieptul junelui nostru înnamorat, trimise la adresa încântătorei adorate, care era occupată ași mototoli batista fină în manele-i de copil.  In fine Maria, împinsă de acel sentiment ce fără voie-i occupa spiritul,-i aruncă, o ochiadă înflorită de un surîs, cu o manieră așa de dulce și innocentă' că Dolciescu făcu o mișcare împreunânduși mânele, și decă n-ar fi întîmpinat căuțătura lui Vareniu, cei aducea aminte de locul în care era, căci acesta observase tot, de sigur că ar fi cădut la piciorele Măriei, și-i-ar fi spus în gura mare, cea ce exprimau în acel moment ochii sei. . . .  Nimeni nu observase acestea, căci Arboresce eră occupat să asculte pe Vilotescu, ce-i preșetita, în acel moment Craca sa națională recomandându-i-o ca pe cea mai fidel companionă, explicându-i credetul și atitudinea ce-i garantăsă când e însocit de ea.  Der din nefericire, nici unul din ei nu văduse că era într-un colț cineva care, spionasse penă la cea de pe urmă din mișcările lor, mușcân-du-și bubele penă la senge de necad.  Acest om era Faustian, a-i căruia ochi fulgera.  Mai târdiu-l vom cunoște bine.  Maria așteptă momentul, când credu că se pote retrage, și cerenduși permisiune salută și trecu în camera ei.  In acest moment se anunciă: Baronul Franț von Tratelberg, pe care Arborescu-l primi cu totă onârea cuvenită titlului să.  Abia Maria închise ușa, pe care mai mult o târî după sine, și cădu pe un scaun, puindu-și manele la piept, ca și cum ar fi voit să comprime bătăile inimei să.  Ea era un tip rar, mai unic, frumusețeai ar fi putut să servescă ca model maistrilor, nobilul să suflet de o candidă mândrie ș-o inocință sfântă de un esemplu și-n fine totul într-ensa, te făcea s-o admiri și s-o iubești.  Ea avea niște frumoși ochi mari, d-un aburiu ca cerul, care radie în orbitele lor, umbriți-de niște gene castanli, lungi fresate, d-asupra cărora se arcue niște sprîncene supțiri, care păre penelate de mâna perfecțiunei; părul abundent blond, și fori mele figurei din cele mai regulate; pelița obradului să fină, era de o albeță puțin rosâtă, și așa de transparentă, că s-ar fi putut numera temple-i numerbse vinișore, mișcate câte o dată de mici pulsațiuni a le arterieler aședate mai în profunditate.  Acestă frumosă creatură, avea tote calitățile bune a le unui copil bine crescut; de un caracter voiosi și francă, era incapabilă de cea mai mică dessimulațiune; însă câte o dată fixitatea căutăturei selle, niște păliri periodice, trăda un suflet ardător, o animă tânără și essaltată și niște patimi furiose, care adesea luau finit, printr-o dulce melancolie, ce se observă la junele fete de un așa temperament.  Cu un cuvânt era frumosă!  Maria se sculă și scâse dintr-o mică mobilă un potret.  — Tu mă iubești, disse ea cu esaltare, contâmplând cu nessațiu imagina lui Dolciescu, der fii sigur, că nici e nu sum ingrată. . .  și e, te iubesc.  Ea aduse potretul Ia gură, și de puse pe el un scrutat.  Der îndată, ca șt cum s-ar fi rușinat -de patim a ce o domina-l pusse la loc și se depărtă cu iuțelă, roșie penă în albul ochilor de copilărea ce a comis.  VII  BILETUL LUI DOLCIESCU SI INDIVIDUALITATEA LUI FAUSTIAN  Vr-o câte-va dille după acesta, Dolciescu, cu un billet în mână, se preâmbla prin casă, în prada unei bucurii nebune, ce contracta forte mult cu sereositatea ne tulburată a lui Varenîu, resturnat cu negligent pe o canapea, și părînd că așteptă să se mai domolăscă întusiamu amicului să, ca să-i potă vorbi mai serios.  Ce să-ntămplase?  Duoă să trei dille după visita dată de juni lui Arborescu, Vareniu se pomeni de dimineță c-un fost servitor al să, care se părea că venise să-l vadă, pe cându după aerulă să încurcat, se putea înțelege că alt -ceva era causa visitei selle.  Vareniu pricepu și-l sili să vorbdscă liber.  Atunci Nicolae, (astfel să numea acel servitor ), după un preambul, în care avu ocasiune să și spue memoriele vieței sealle, de la data de când părăssise serviciul lui Vareniu, pentru cas de însurătoare; și după ce printr-o fină trăsură de spirit, în felul să, și o modestie de servitor discret, mulțumi vechiului să stăpân pentru binele ce văduse de la el și amicii săi; intră în fondul cestiunei pentru care venise, dând să să înțeleagă că e un om deștept, simțitor și recunoscător, cătră aceia ce-i făcuse bine.  El spusă că din nenorocirea lui să afla în serviciul lui Faustian și că nevastă-sa e prea fericită că servesce pe cuconița Maria fiica lui Arborescu; și aici drept apropos de cuconița, dupe ce-i făcu o laudă înfricoșeată, fini prin a strănuta și tuși, dear așa de nenatural, că Vareniu înțelese că și restul istoriei ce să ascundea după aceste iritațiuni nasali și pulmonari, prive tot pe Maria, carea inocentă și fără experiență cum era, nu să putuse stăpâni d-a nu face confidențe servitorei, fiind surprinsă în vr-o copilărie, ce trăda amorul să, pentru amicul nostru Dolciescu.  și chiar așa a și fost, căci nu după multe minute să certificară bănuelele lui Vareniu: Nicolae spuse în fine că cuconița Maria să topea de amor după cuconașu Allexandru, că Ioana nevastă-sa, bănuise aceasta mai întăiu, că în urmă găssise într-o mobilă a cuconiței, chipul cuconașului, că într-o di o surprinsese plîngîndu, altă dată suspinând, și că vădînd-o că să topesce pe picioare din di în di, a stăruit se-i dăscopere causa și în celle din urmă Maria ne mai putănd înnăbuși ardoarea animei sealle, spusese Ioanei tot și Ioana lui Nicolae și că Nicolae venea acum să ceară consilii lui Vareniu, de conduita ce trebuea s-o păstrese vis-a-vis de un secret, care nu era al să, dear care l rodea la inimă.  Junele, după o mică cugetare,i recomandă discrețiune, rugându-l să vie a duoa-di.  Cătră seară, Vareniu să duse la Dolcescu și l găssi sigilând un un mic biletu, a căruia adressă de și invisibilă, să putea însă ceti prea bine, după îngrijirea cu carea era strîns și profumat.  La questiunea ce-i făcu acesta, el respunse cu resoluțiune:  — Am scris un bilet Mariei! . .  și la un gest de impaciență a lui Vareniu, — Ce vrei amice,-i dise el, decă a-și mai ține înco o di, ași înnebuni se ași deveni un idiot. . .  La ce-mi e bună viața astfel, când e n-am un moment repaos. . .  Am trăit destul cu illusiunea, cred că a venit și rîndul realităței: amorul Măriei, se de nu să mor! . .  — și cum va ajunge acest billet la dânsa?  — Aurul, să știe de când lumea că este curierul cel mai sigur. . .  și arătându-i o pungă rotundioră: acest metal care luce, desprețuit de filosofi și înamorați, va seduce cupiditatea unuia din servitorii lui Arborescu, care nu va fi nici filosof nici inamorat pentru a refusa banii și a da un bilet. . .  Ideea asta, adăogă el, în chip de parintejă, 'mi a venit astă-di, vădănd dessemnat un Mercur c-o pungă-n mână, pe vignetta unei polițe rupte ce am găsit-o în drum. . .  Vareniu l făc să înțealegă că era periculos să să expună la discrețiunea unui servitor ne cercat și fini prin a-i cere acel billet, pe care Dolciescu i-l dete cu bucurie, aflând neașteptata istorie a lui Nicolae.  A duoa-di Ioana, socia lui Nicolae, punea într-un coșuleț de lucru a-l Măriei, preciosa hârtie și așteptă cu bătae de inimă, efectulu ce trebuea să facă, căci acestă bună femee, avea pentru Maria o simpatie plină de devotament.  In acea di, s-a observat că Maria era distrată, palidă și tristă o mică tremurare nervosă mișca din când în când frumosele sele buze, evitase d-a întâlni pe cineva totă dioa, ochii-i erau umedi de lacrămi și în fine totul din înfățișerea Măriei, avea un ce străin de obiceiurile ei.  După prânz Faustian intră la dânsa; o găssi ședend lengă o măsuță, cu capul resemat pe mână, privirea-i era abătută și lucru-i căduse jos.  El rămase un moment pe pragulă ușei, uimit d-acestă frumuseță angelică și un fulger d-o patimă brutală luci în ochii lui.  Într-un moment -și formă o resoluțiune și înaintă cătră Maria, legănîndu-se pe șolduri și afectând un aer de cochetărie, care contrasta foarte mult cu forma individualităței sealle.  — Haide ' și dise el, punîndu-se pe un scaun aproape de Maria, cu surîsul coțcarului care vrea să tragă-n cursă pe provincial ; să căutăm a profita de ocasiuni: Maria i în una din acele disposițiuni care adessea mă făc să cred, d-un temp în coace, c-a început să simptă de gâdiliturile amorului. . .  și așa trebue să și fie, căci la dreptul vorbind ea are 16 anni. . .  și trebue să-i dea cineva dreptate, căci nu e de cât legea naturei. . .  haide, dragă Leonel, puțină fineță și ea va fi a ta; ah!  ce fericire a o strânge în bracie! . . .  și Faustian surîdendu-și de conquista, ce avea de gând să facă, care semăna forte mult cu proverbul arvunei, pentru epurile din pădure,-și dregea glasul, căutând expressiuni alese, ca să-și începă atacul, după cum dicea el.  El -i făcu d-o camdată, câte-va ceștiuni simple.  Maria-i răspundea din când în când, puțin cam iritată, fiind întreruptă din reveriele selle și Faustian care nu să descuragia de loc de aerul ei distrat, începu prin mici complimente, penă ajunse la o declarațiune de amor formală, pe care Mana nu-i i-ar fi dat temp s-o facă, decă gâridurile selle nu erau cu totul abătute de la viața reală și ar fi fost atentă la cea cei spunea verișorul să.  Acesta Faustiani era nepot al lui Arborescu și prin urmare văr al Măriei locuia în casa acestora, unde luase locuia fiului celui mai mare a lui Arborescu, mort în resbelul Crimeei.  Incă de mic să observase-n trânsul disposițiuni urîte ca bărbat avea o natură întunecată rea și vindicativă.  Partea romantică a vieței sealle,era un lung șir de desfrinări și aventuri lașe, făcute la umbra unei vieți ipocrite.  — Multe femei avă să plîngă, nenorociri de pe urma sa, căci cu ajutorul aurului a putut seduce se silui mulțime de ființe, asvîrlite de sortă în ghiarele lui, cărora-n urmă le da cu piciorul.  Der tot ce-i mai interesant a să ști de densul, este opiniunea minunată ce avea de figura sa.  Ce ai dice, iubite lector, când -ți-ași spune, că omul al căruia portretă,-l -am făcut în capiolul precedent, să credea frumos, că sta ore în tregi înnaintea unei oglindi ca să-și scotă fir cu fir părul alb, ce începuse să-i înflorescă pe ici pe colă; și-și storcea cu o răbdare vrednică de un om de calcule, coșii de pe nasul să respectabil și de respectat, căci luase proporțiuni gigantice de la o vreme, de când beția era o intimă ptrecere a sa?  Uite, acest om nutrea de mult pentru Maria o passiune, ce spera să-i facă locu in inima ei și pândea ocasiunea când să depune la piciorele aceștei copile, omagiele a acea ce el numea amor.  Der să lăssăm acestea, și s vedem cuventul care, făcea pe Maria să privăscă cu marii săi ochi sperieți pe Faustian, care profitând de tăcerea Maria să privesca cu marii săi ochi sperieți pe Faustin, care profitând de tăcerea Mariei ce nu-l asculta, 'și declama passiunile selle, c-o manieră ce nu s-ar fi putut imita de cel mai bun actor buf; și ne văded nici o mișcare din partea aceștia, conchise că proverbul ''tăcerea e un răspuns '' e un lucru forte adevăratu și de acea și înălță de o dată vocea, propuindu-si a da ultima lovitură, ca să rupă înduoyala, ce credea că pote a mai rămas, în suflet Mariei, amețită de declarațiunea sa.  Ea să deșteptă tressărind și avu ocasiunea să vadă împietrită de spaimă și surprisă, una din scenele celle mai de rîs, ce n-are cine-vâ jocasiunea să le vadă de duoă ori în viață și pentru care Vilotescu-și-ar fi dat un an din viață, numai să fie spectator.  Ea 'l vădu cădînd la piciorele selle și-l audi vorbind un limbagiu, de care nu-și ar fi putut da sema, căci să părea un urlet de bestie sălbatică. . .  Der Faustian care în delirul vorbelor sealle nu putuse să observe efectul desgustător ce făcea assupra Mariei nevădend nici un gest se vorbă de desaprobare și dise „tăcerea e un răspuns ” și cercă să--și petrecă mâna pe după talia Măriei, pe când gura sa, care căută pe a ei, pronuncia miorlăind :  — Mario te iubesc! . . .  Dear Maria făcând un efort suprem asupră-și, săltă cu iuțăla unei păsărele speriate în cuibul să dând un țipet și Faustin care să lăssase spre ea, cu încrederea unui aman t fericit, din totă greutatea corpului,-și pierdu equilibrul și cădu peste scaunul în care ședuse ea, de pe care să rostogoli penă sub massă, unde rămase câte-va momente, amețit de violința cădăturei.  Când să sculă, era venăt de mânie, figura-i era sângerată de o hemmorrhagie nasală, ostupiditate bestiară, răspândită-n expresiunele selle, făcea și mai gravă posițiunea sa ridicolă: și când Maria indignată, aruncă o căutătură imputătore assupră-i vădu tocmai atunci, că cea ce numea ”micul să verișor ” în copilărie, nu era de cît un monstru urît și supărător.  Faustian cu batista la nas, îngână câte-va cuvinte de disperare; îns Maria, cu acea atitudine împosântă, care șede așa de bine ființelor innocente și care tot d-o dată le este și o armă defensivă, amenința cu clopoțelul în mână, dea pune toată casa-n picioare, deacă s-ar mai opune d-a eși seu deacă ar cutesa să înnaintese un pas. . .  și când buna Ioană, care ascultase cu neastîmpăr din camera sa, toată astă scenă, credu, că sossise tempul d-a veni în adjutorul tremurândei sealle stăpâne, să ivi pe pragul ușei, Faustian să precipită pe cea opusă, silindu-se să-și năbușească mânia și jurând o resbunare demnă de afrontul ce-i-se făcu.  Această întîmplare făcu un efect straniu assupra Mariei: pentru prima oară' și dete seamă de impresiunele inimei sealle și vădu cu un fel de spaimă, că sentimentul care născuse-n ea, sub forma unui dor, plin de o langoare contino, săltă în pieptul său virginal, luând un avînt frenetic.  Maria iubea pe Dolciescu; numai acum -și-ar fi putut da sema de fenomenele neexplicabile ce adese-ori provocase presenta se suvenirea acestui june; și înțelese că acestă atracțiune irresistibilă, nu putea fi de cât cea ce Dolciescu prin biletul să, numea amor.  și când -și aduse aminte că biletul era la densa, lipit strins pe inima ei; căci trebue să spunem, că Maria neputend învinge d-o camdată, cea ce numea curiositatea-l cetise.  Spăimântată de cea ce a făcut, voise să-l extermine și fiind că audi un sgomot în apropiere, 'l ascunse iute în locul ce găsi din întâmplare, și locul găsit din întemplare era senul să. . .  și ca să urmăm, aducîndu-și aminte de billet, ea' l reciti de mai multe ori cu lăcomie, murmurândi la câte-o pausă: „Oh, te iubesc! ” . . .  Noaptea se văd lumină pînă târdiu în camera Mariei.  Abia se luminase de dio, Ioana căutându în coțiulețul știut, găssi un bilet, ce nu putea fi de cât respunsul copilei, care printr-o mutuală înțelege, îl pusese chiar în locul unde găsise ce cella-l-alt.  Maria petrecu o mare parte din nopte, între speranță și frică, bucurie și lăcrimi și-n urmă apăssată de obosălă, adormi.  Când se deșteptă spiritul să agitat de emoțiunele dillei trecute, se limpedise ore cum, și orgoliulă să de femee, care coprinde sufletele cele mai pure, o făcea să se acuse că a făcut ră d-a se grăbi. . . .  se acusade culpabilă și se repezi spre locul unde pusese acel billet ; der el dispăruse de mult in largul busunăr al șorțului Ionei, și Măriei, negăsindul la loc,-i veni o amețeală și leșină.  Hărtia ce Dolcieșcu ținea în mână, dupe cum am vădut la începutul acestui capitol, era răspunsul Măriei și eccă coprinderea sa:  „Sum într-o disposîție de spirit care nu-mli permite să cuget assupra păssului ce fac. . .  Pote e ră. . .  Der D-de aibă pietate de mine!  Inima mea-i-a d-tele.  Maria  Iiubite lector fost-ai vr-o-dată inamorat ?  E am uitat ; der 'mi-aduc ammte-de un amic care când a primit 'celle din tăiu semne de amor de la o modistă căria-i făcea curte de bucurie, a îmbrățișet cu atîta căldură-pe unul din intimii săi, că-l -au lăssat frigurile pe bietul crestin ș-apoi enco nisce friguri, de care nu-l -au putut scăpa medicii cei mai buni în temp d-un an. . .  Mii ride, căci faci o crimă de lese Romancier aici nu e de cât o problemă seriosă de deslegat :  Decă amorul unei modiste, a putut să dea atita căldură, încât comunicată, să facă effectul unui;- remediu de friguri; apoi gândește, cât de măre trebue să fi fost reacțiunea făcută asupra lui Dolciescu, judecând după imagînațiunea-i înflăcărată, când o ființă angelică ca Maria, 'i încredința inima sa?  Dolciescu era fericit!  VIII  UA ISTORIE CU PROLOG DUOE ACTE S-UN TABLOU  — Bună dioa, D-le Baron.  De când nu te-am mai vădut!  Cum merge starea sănătăței personei d-telle?  Dicea Dolciescu, care ședea de vorbă cu 'Vareniu, unui personagiu scurt și ceva cam gros, ce intra într-acel moment la densul, cu un aer d-o curtenire plină de flegmă.  — Ih habe di ehre, tomni me.  Respunse el după ce mai întâi, își fixase locuiu unde ar fi putut să ședă mai comod ; și numai de cât să și puse într-un fotoliu mare, cu pântecele înainte, cu piciârele semi întinse și cu gâtul proțăpit într-un guleră care ascundendu-i fălcile, să răsfrîngea ca niște aripi în paralel cu nasul.  El era, după cum am dis, scurt și gros, ochii săi mici de o culloare spălăcită, erau necontenit în joc ; un nas turtit și rădicat la vîrf, cu niște nări formidabile, pătate de tabaci; o gură mare, dinți negri și o bărbie ce făcea un unghiu drept cu părțile zygomatice, complectau fisionomia baronului Frantz von Tratelberg, care obișnuea să se radă peste tot în toate dilele.  Acest baron, se pripășise de vr-un an prin Iașșy, și se-nvârtea în cercul societăței ce se numește la noi aristocrațiă; se dicea că e un om de petrecere, căci fie cine putea să petreacă prea bine în comptul său; era blând și se părea că nu ține la mânie, după aparență, qualitate prețuită foarte multu de lyoni, între carii găsei totu-d-auna pe D.  Baron, angagiat la vr-o partidă de cărți, unde rar se-ntâmpla se piardă.  Baronul făcu cunoscut junilor, în limba germană, că era invitat în acea di de Faustian prin-tr-o scrisore și că nu putuse să trecă pe lengă locuința lui Dolciescu fără ca să-l visitese; căci, să inira D-nu Baron, că nu l mai întâlnește pe nicăieri, și credea că pote e malad ; der acum fiind assigurat de starea sănătăței personei sele,-și ce-rea permisiunea să plece.  și făr a mai aștepta respuns, se sculă,-și lo bastonul și păllăria și după mai multe reverințe și scuse de derangiament, lo calea spre ușă.  Der tocmai când sti essă; se lovi pe pragul ușei, piept în piept cu Vilotescu și fiind că acesta intra cu cunoscuta--i negligență călcă pe D Baron pe picior deru așa de tare, că începu se urle și junele în loc să-și ceră scuse,-l lo de gât.  — Unde pleci șfabule? -l întrebă el.  — Aiaiaia! . . .  Zum tomnule Faustiăn; aiaiaia! . . .  — știi tu nemțule că am să te gâtui?  Pe cine căutai tu, la mine aseră?  știi ce va se dică Cracă națională?  și strângea mere pe baron de gât encât i-se roșise și ochii.  — Tomnule Filotesco îngâna nemțul desclimpănit aruncand nă căutătură rugătdre lui Doiciescu și Vareniu, carii privd cu mirare acestă scenă; tomiloi fost puțin telicat cu person-a me; Tomnule Filotescu, lasa-mi. . .  — Respunde nemțule, ce căutai la mine aseră?  și cine dracu te-mpingea, să stăruești, pe lângă Lorescu și blăstemații cei-l-alți, ca se intre cu forța in cameră, a căria ușă mă vedei că o apăr cu hotărîre?  Ce credui că n-am înțeles planul tă ?  Credei că decă nu-ți-am rupt spinarea dăună-di la Copo, o se ți-se trecă și asta? . . .  Respunde D-le Baron Cartofi, se de unde nu, te sugrum!  — Vilotescu strânse bine de gât pe Frantz, și-l lăsă numai după intervenirea lui Dolciescu; și fiind că Baronul se grăbia, fu lăssată să plece, după ce mai întâi-și dete promisiunea că finindu-și afacerea pentru care dicea că l cheamă Faustianu, să va întoarce înapoi la Dolciescu.  — Nu știți vot ce blăstămată carne-i pe aceaestă naivitate flegmatică!  respundea Vilotescu, celor duoi amici/la objecțiunele ce-i-se făcuse, după ce plecă Frantz.  Profită de ideia ce aveam de deansu, că-i un guguman, și-mi face necontenit la farse, care tind a vîrî discordie între mine și fratele Lorescu, care la dreptul vorbind e un bărbat cum se cade; și astea toate pentru că am avut ocasiunea se vâd pe baron, jucând un câne, ce se luase drept o momiță ) de niște cărăuși.  — Ei, dear am să-l fac să joace verbunca!  Toate cuvintele lui Viîotescu, ave trebuință,de explicațiuni, pe care el le dete fără se fie rugat mult :