PARTEA ÂNTâiu  UNDE DUCE UNELE AMORURi  I.  Scarlat era de vr-o doo-zeci și cinci de ani, vârstă când spiritul începe se cugete, inima să iubiască, sufLetul să se îmbete de plăcerile viăței.  Dear el nu întâlnise pe cine să iubiască, nu dobîndise încă gustul plăcerilor viăței; toată ocupațiunea lui era a citi, a cugeta.  El era frumos ; însă d-o frumusețe transparinte.  Talia de miziloc ; părul des și foarte negru, în căt l-ar fi luat cineva drept un spaniol ; fruntea lată și inteligintă; nările deschise, aerul sincer și liniștit .  Obrazul său avea ce-va care areta măndriă, gândire și nevinovățiă.  Profilul , ale căruia linii erau rătunde, fără a înceta de a fi bărbătesci, aveau dulceața femeiască.  Noi, amicii, îl numeam Christos cel brun și actrițele de la operă îi zicea il bruneto!  Manierile seale erau reservate, cam reci, delicate, puțin deschise.  Nu mergea prin saloane, de căt la vr-o rudă seau la vr-un amic de aproape, unde nu era nici lume multă, nici etichetă mare.  Era timid ca o fată de 15 ani, și simțitor ca floarea ce se zice simțitoare.  Avea pasiune pentru musică.  Cânta ca unul din cei mai buni baritoni.  Avea aplecare către tot ce este frumos .  Deacă ar fi studiat sculptura, cum zice Lamartine, ar fi eșit din dalta lui o Venusă ca acea a lui Praxiteale; deaca ar fi luat un penel în mână, ar fi dat unei pânze nesimțitoare sufletul se ; deacă ar fi fost născut într-o țeară de acelea unde cineva are un câmp deschis pentru luptele politice, ar fi devenit oratore ca Cicerone, politic ca Cavur; deacă ar fi scris poesii, ar fi imitat , în versuri sonore, cânticul pasărilor , freamătul frunzelor , murmurul păraelor și melodia sferelor .  Simția tot ; dear nu voia să facă nimic .  El era din acei poeți cari nu voesc să scrie sonete pentru curtisane fără inimă și se arunce operile lor mulțimei nesimțitoare, care rîde de dureri și nu înțelege simțimantele cele mari; care crucifică pe Christ și bate-n palme cănd vulturul roade plămânii lui Promete .  Acești poeți cred că sunt cei mai buni, căci ei simt , iubesc și mor , precum o floare simte, trăește și moare pe vârful unui munte, unde nu o ajunge de cât sufllarea zefirului, cântecul paserilor și razele soarelui.  Ei vin pe pământ cu Dumneze în inimă și tot cu el în inimă își iau sborul către stele, fără ca se fi cules lauri pe pământ .  Când am făcut cunoștința sea, eram într-o serată la una din rudele seale.  El ședea trist într- un colț al canapelei, singur și tăcut .  Privea, asculta, cugeta.  De câte ori e mai bine a tăcea și a privi în asemenea adunări.  Esci sicur că nu vei da ocasiune femeilor a se sbărli că nu le faci micele lor capricii, căci ele sunt capricioase, seau cum zice Virgil:  Varium et mutabile semper femina.  Scarlat era fiul unui mic proprietar din districtul Ilfov .  Părinții sei ședeau mai mult la țeară, fiind-că starea lor era prea mică ca să le ajungă a trăi în Bucuresci.  Pentru el însă îngrijise să-i dea toate miziloacele spre a-și face educațiunea putincioasă în țeara noastră.  Făcuse clasele gimnasiale și pe urmă trecuse la facultatea de litere; căci, cu toate stărunțele ce încercase pe lângă amicii familiei seale, spre ai miziloci mergerea în streinătate pentru complectarea studiului, nu fusese cu putință.  El era prea măndru a se târâ la cei mari de la putere și a se ruga de cei bogați cari, în schimbul unui ban , îți cer adesea o mișeliă.  Deară ceea ce nu făcuse în stăinătate, împlinea prin multa cetire în Bucuresci.  De câte ori mă duceam la dânsul , îl găseam citind seau vr-o carte asupra oamenilor mari, seau vr-o broșură de poesii ale lui Metastasio și Lamartine.  Avea nisce frumoase vise pentru țeara sea.  Voia liberarea ei cu desăvîrșire și unirea tutulor românilor într-un singur stat .  Lucra pentru aceasta cât putea, dupe mizilocele și vârsta sea.  Adăpat cu ideiele oamenilor de la 1848, era revoluționar necontenit , adică progresist vecinic ; căci, după cum zicea el , ce este revoluțiunea de cât un progres care rupe, necontenit , burienile cele rele și scoate din pământ rădăcinile lor ca, într-o zi, tot câmpul acesta, care se numește umanitate, se rămâiă semănat numai cu flori demne de Dumnețze !  Nu ambiționa nimic , nici posturi mari, nici gloria de a-și vedea numele tipărit pe o carte, nici de a se amesteca cu turma de curtesani ce înconjoară și tămăiă pe prinți cât sunt pe tron , și pe urmă se întorc către nouii veniți; ambiționa însă o gloriă santă, mare, pe care tot românul trebue s-o ambiționese: a-și vedea țeara lui mare, și între numele care au luptat pentru acea mărire se figureze și al se .  „Savez-vous quel treasor eût satisfait mon coeur?  „La gloire; mais la gloire est rebelle au malheur.  Ca Gilbert simțea, și ca și dânsul a murit .  Mai mult încă: lui Gilbert a rămas ce-va din sufletul său în poesiile seale.  Lui Scartat nu-i-a rămas nici o pagină pe care să-i fiă scris numele, nici măcar o piatră care să areate unde odihnește! !  Aproape un an am petrecut cu dânsul ca doui frați.  El nu se ducea nicăieri fără mine și e fără dânsul .  Mâncam împreună, ne plimbam împreună, citeam împreună.  Deacă nu ne vedeam o oră, începeam ca să nu ni se fi întâmplat ce-va.  Ajunsesem Pilat și Orest.  Intr-o zi dispăru, și nu l-am mai văzut de cât peste un an .  Era în o seară de carnaval , a anului 1865; ședeam în camera mea, dinaintea focului, așteptând să vie ora balului mascatu și privind la flăcări cumu trec de iute, ca și amorul unei femei.  Mai mă furase somnul în fotoliu, când o bătaiă în ușă mă deșteptă.  cineva intră.  Era Scarlat!  Ce schimbare mare, Dumnezeule!  In locul acelui Scarlat bun , dulce, timid , cu o paloare transparintă și aprinsă, acum aveam dinaintea mea pe un altul cu o figură posomorîtă, de o paloare rece.  Această paloare era abia însuflețită prin roșiala albăstrie ce se plimba împrejurul ochilor săi și care anunța o durere, o preocupațiune.  Îmi dete bună seara și șezu.  — Dear ce te-ai făcut de atâta timp , amicul me ?  îl întrebaiu eu.  N-ai fost aici?  — Te rog , să nu mă mai întrebi nimic în privința aceasta, deacă mă iubesci.  Am trebuință de serviciul tău.  și voi să se scoale.  — Ce-fel ?  deaca m-ai uitat ta aproape un an de zile, crezi că eu nu te mai iubesc ! Spune și vei vedea deacă țiu încă la tine!  — Iubesc o femeiă.  — Eram sicur că numai pentru o femeiă m-ai părăsit !  Ei bine!  și ce voesci să fac ?  — Mi se pare că această femeiă mă înșeală!  — Cine este ea?  — Princesa.  — și ce probe ai?  — De câte-va zile este cu mine prea bună; dear tot de o dată prea distractă.  — Aceașta într-adevăr este cea mai bună probă.  — De câte-va zile, cum se înserează, îmi spune că este indispusă și-mi cere-să mă retrag .  A seară m-a gonit de la opt ore.  Am păzit până dimineața în jurul palatului său, dear n-am vezut pe nimeni.  Cu toate acestea inima-mi spune că este ce-va, și tu știi că inima nu se înșală nici o dată.  — Este adevărat !  — Cum m-am sculat azi dimineață, m-am dus la o cărturăreasă din strada Popa-Tatu.  Ea-mi a spus că Princesa mă trădează cu un om blond .  — Este vina ta că nu esci și tu blond .  — Nu glumi, amice.  — Cum dracu să nu glumesc , când te vez pe tine, un bărbat , un om fără superstiții, că ai început să crezi ca babele în cărți!  — Am început , cu toate acestea, de câte-va zile, să fiu superstițios !  Azi, când m-am sculat de la masă și voiam să-mi puiu paltonul , un buton cu numele ei, ce-l purtam la mâneca cămășii, s-a rupt și nu l-am mai găsit !  — Ei!  și ce probează aceasta?  — Probează că am perdut-o pentru totdeauna, seau am s-o perz !  Zicând aceste cuvinte, începu să tremure.  — Vorbisem , adause el , să mergem împreună în această seară la balul mascat de la operă, și eată ce-mi scrie:  „Scumpul meu !  „Astă seară nu pociu să merg la bal , fiindcă sunt indispusă; nici nu pot să te priimesc .  Ca să-mi probezi că mă iubesci, nu te duce nici tu.  știi că sunt geloasă, fiind că te iubesc foarte mult !  „Adio, sufletul me , viața mea!  Margareta  — Altă dată, urmă el , era foarte indispusă, de multe ori bolnavă rău, și cu toate acestea, atunci îi făcea mai mare plăcere când veghiam toată noaptea lângă patul ei!  Nu este aceasta dear o probă că mă tradă?  — Negreșit ; dear ce este de făcut ?  — Ce crezi tu?  — Eu crez ca să merg la dânsa să vedem deaca este acasă.  — Dear nu ne ve priimi.  și deaca va fi la bal , trebue să fi închis poarta, prin urmare nu vom putea intra.  — Nu are vr-o portiță dosnică?  — Ba da; însă și aceia este închisă, și este închisă pentru tot -dea-una, afară când voesce să bage pe cineva în palat , fără a fi văzut de slugi.  — Dear zidul este înalt ?  — De duoi stânjini.  — Vom sări zidul , atunci!  — Se mergem dear !  II.  Era una din cele mai frumoase nopți de iarnă, de care se găsesc foarte multe în țeara noastră.  Luna plutea în seninul albastru al firmanentului ca o barcă de aur în mizilocul valurilor albastre ale mării.  Stelele sclipeau și aruncau scânteie de lumini ce se amestecau cu nisce mici fulgi de zăpadă cari sbărniau în aer , produși de tăria gerului.  Era un ger care îngheța lemnele și pietrele, cum zice poporal în limbagiul său poetic .  Această noapte semăna mai mult cu un om alb de bătrînețe, dear plin de viață și de vigoare, care sfidează junețea cea ofilită de astă-zi.  Câte vise frumoase, câte speranțe dulci nu nasce asemenea nopți, și câte nu face să se piarză!  Eri tot această noapte a luminat un amor născut , și astă noapte l-a văzut stingându-se!  Câte mâini strânse cu tandreță noaptea trecută, câte jurăminte încredințate umbrelor amice, câte eternități jurate între doo sărutări, și câte lacrimi astă noapte, câte suspine purtate de zefiri!  Ce s-a făcut aceste vise?  Ce s-a făcut amorul chiar ?  Ce a mai remas din toate acestea?  Uitarea!  și pentru că erau să se uite așa de curând , să moară așa de iute, pentru ce s-au mai născut ele?  Pentru ce?  Pentru ce?  Cuvânt crud și teribil , aflat de filosofia invidioasă la bucuriele sufletului, și care ni se aruncă c-un hohot de rîs în mizillocul nebunielor noastre cele mai scumpe și mai bine-făcătoare  Pentru ce?  Pentru ca se ne areate că trebue să profităm de momentele ce mai avem .  De acea și populațiunea Bucurescilor profita această noapte și de momentele ce mai avea, și de timpul frumos .  Unii mergeau la bal , alții se plimbau în sănii și alții se duceau să facă curte pe la ferestrele femeielor ce iubesc .  Musica barbară și agasatoare de la Stele și Vicleime, ce se amesteca cu musica cea falșă a orgelor discordate, făcea pe unii să fugă și pe alții să se oprească.  Diferite glume se aruncau de trecători măscilor ce mergeau la balul de la Operă.  Toți rîdeau, toți se înveseleau de acea noapte frumoasă, de acea noapte de carnaval ! Numai Scarlat nu vedea nimic , nu asculta nimic , nu se gîndea la nimic de câtu la Princesa.  Se ruga lui Dumneze ca presimțimântele seale să nu fie adăvărate.  Când ajunserăm la poarta Princesei, era 11 ore.  Poarta era închisă.  Sunarăm , dèr nimini.  Palatul da în trei ulițe.  Căutarăm ulița cea mai dosnică și cercetarăm deaca era un loc mai lesnicios de sărit .  Îl găsirăm .  La un loc zidul era cam dărâmat , și alături cu sine era sădit un plop de doo ori mai înalt de cât zidul .  Pândirăm când numai trecea nimeni p-acolo și sărirăm în grădină.  Merserăm mai întâiu la fereastra de la camera feciorului, care era jos .  Scarlat bătu; nu-i respunse nimeni.  — Nu este acasă, zise el .  Apoi se duse la ușa scărei din dos ; ea era închisă.  Din fericire Scarlat avea cheia acestei scări pe care-i o dedese Princesa pe la începutul amorului lor .  Deschise, se urcă încet pe scară și se opri la ușa de la camera femeei din casă.  Aci intră fără a mai bate.  Femeia dete un țipăt !  Dear văzând pe Scarlat, frica ce-și făcuse ca de un hoț , se schimbă în acea că nu scia ce să respunză, căci stăpână-sea, se vede, nu se așteptase la aceasta și nu o preparase.  Deveni confuză.  — Unde este stăpână-ta?  întrebă Scarlat.  — S-a dus . . .  s-a dus, îngână ea, fără a sci să spue unde s-a dus . . .  S-a dus la Doamna N .  — Ce fel ?  dear era bolnavă?  — Da; însă-i-a mai trecut puțin și a eșit să se răcorească, fiind-că avea călduri.  — Minți, Lino!  Stăpână-ta s-a dus la bal mascat !  Spune, adevărat este?  — Nu, D-le Scarlat; zău, e știu că s-a dus la Doamna N ; deaca s-o fi dus la bal , poate s-o fi dus d-acolo.  — Lasă s-o întreb e , într-un limbagiu mai aurit , ziseiu lui Scarlat.  Spune adevărul , dragă Lino, adăogaiu, puindu-i în mână doui napoleoni.  Stăpână-ta nu va sci; și chiar de va afla, te iau e fată în casă la mine.  — ze , Domnule, nu știu de cât cea ce v-am spus , respunse ea, fără a voi se primească banii.  — Atunci te voiu face să vorbesci de frică, urmaiu, restindu-mă la dânsa și puind pe masă un revolver ce purtam .  — Spuiu, Domnule, strigă ea speriată!  — Ei bine, s-a dus la bal ?  — Da!  — Cu cine?  — Cu D-na N .  — Numai cu dânsa, nu și cu un bărbat ?  — Nu, D-le, numai cu dânsa.  — Ce costum poartă?  — Un domino alb cu stele de aur pe dânsul ; mănuși albe, pantofi albi, mască de catifea neagră; un mare buchet de camelii în mână, un evantail chinezesc și o funtă de panglică rosă în partea stângă a capușonului.  — Deaca vei fi mințit , vai de tine!  zise Scarlat femeei, și plecarăm .  Ne oprirăm la o garderobă de costume pentru bal .  Scarlat își lo un domino negru și o mască, își puse o altă pereche de mănuși, căci pe cea-l-altă o văzuse Princesa în ziua trecută, și nu voia să aibe nici bănuială măcar .  După ce se găti, pornirăm la bal .  Abia intrarăm și un domino îmi dete o floare și-mi lo brațul , fără a lăsa mâna unui june.  Masca era o damă dintr-un orașiu de provinciă, care venise în capitală numai pentru simpla plăcere a da o floare și a supăra în bal .  Acesta era un capriciu al ei.  Junele era fratele său.  — Fă-mi, amice, o poesiă, îmi zise masca.  — Poate se descrie cineva florile ascunse sub zăpadă, luna sub nori?  Nu!  atunci vezi bine că nu te pociu cănta nici pe tine sub această urîcioasă mască care, sunt sicur , ascunde o frumusețiă.  Scoate masca și vei vedea deaca știu să dau Venerii tămîia poesiei.  — Dear tu mă cunosci foarte bine, adause ea, cu vocea schimbată.  — Atât mai bine, deaca te cunosc ! Atunci aide sus în foaieră și scoate-ți masca.  — Dear cunoasce-mă cine sunt astfel , deaca poți.  Apoi începu să-mi spue o sumă din lucrurile mele cele mai intime.  Pe când o ascultam , tot -d-o-dată priveghiam și pe Scarlat.  El mai ântâiu se plimbă prin sală, lo în rând băngile de jur împrejur , se duse la lojele cele mari din avanscenă, lo benuarele în rând , apoi se apropie de mine și-mi zise încet :  — Nimic !  — șezi tu aci, îi ziseiu, ca să mă duc să văz e în foaier .  El șezu numai de cât pe o bancă, căci nu se mai putea ține pe picioare.  Emoțiunea ce încercase în acea seară îi sfărâmase puterile.  Străbătuiu foaierul în toate părțile seale; avui chiar indiscrețiunea să mă uit pe sub perdele, pe unde se ascund amanții ca să fie apărați de privirile trecătorilor și chiar să-și fure câte un sărutat , din care câte odată nasce o coroană de adulteriu; dear și aci nimic !  Ceruiu scuze măscei mele să o părăsesc doo momente și alergaiu să fac tur logielor de rangul al duoilea.  Aci era; în logia No.  39.  Alergaiu în sală, luaiu pe Scarlat, care abia putu să urce scara; luaiu masca și ceruiu logiarului să ne deschiză logia No.  38, care era goală.  Ne așezarăm , e și cu masca mea, în faciă.  Scarlat se puse în fund , așa că nu se putea vedea.  Princesa era cu un ofițer de poliție, un fel de valet care se vede pe cărțile de joc , cu barbișon blond și cu părul lins .  Cunosceam pe acel ofițer .  Era tot ce poate fi mai vițios , mai ignorant și mai stupid .  Singura calitate ce avea, era că făcea curte la toate femeiele, fiă tinere seau bătrâne.  — Cu cine este?  mă întreabă Scarlat.  — Cu un ofițer de polițiă.  — Bine a progresat !  Poate cu timp va ajunge și la ipistat !  — De ce nu, daca a început cu. . . . . . .  Scarlat mă întrerupse, puindu-mi mâna la gură.  — Taci, pentru Dumneze , zise el .  Ori ce știi rău despre această femeiă, te rog nu-mi spune; căci, în loc a-mi face bine, îmi faci rău.  — Îți va aduce disprețul , și el este moartea amorului.  — Când cineva iubesce, nu poate se desprețuiască.  Iubesc încă pe această femeiă.  In inima omului sunt doo pasiuni mari, ura și amorul .  In mine a început lupta între ele, dear până acum învingător este amorul .  Se ferească Dumneze se învingă cei-l altă; căci atunci sunt capabil . . . . . .  nu sunt capabil de nimic în contra ei!  Spusesem mascei mele că era cestiunea aci de trădare și o rugasem să stea cu mine până voiu pleca.  Ea rămase: Lornia, privea, asculta și câte o dată, când vedea că nu vorbesc cu Scarlat, îmi adresa câte un cuvânt , doo, cu totul străine de noi.  Imi arăta câte o mască bine îmbrăcată, câte un nătărău de bărbat care ședea în câte un colț , pe când amantul spunea vorbe frumoase femeiei seale la colțul celei-l-alte estremități a sălei.  Indată însă furăm întrerupți de sgomotul unei sărutări ce eșa din logia No.  39.  Apoi sărutării urmă această convorbire, care de sicur era începută mai nainte și se întrerupsese.  — și esci sicură, zicea oficierul , că el nu sciă nimic ?  — Foarte sicură;-i am scris o scrisoare să nu vie la bal , fiind-că e nu viu din causă de indisposițiune, și el a crezut și n-a venit .  Privesce în sală și vezi că nu este!  — De ce nu-l congediesi atunci?  —-Mi e milă de el .  Nu voesc să-i dau de-o dată lovitura.  Mai bine să-l prepar .  — Dear cum ai să-l prepari, până nu-i vei spune ceva, până nu se va face o schimbare în Dumneata faciă cu dânsul ?  ș-apoi este mai rău a tortura pe un om mai multe zile de cât a-i da d-o-dată lovitura.  O lovitură omoară seau scapă.  Tortura nu scapă nici o dată.  Deaca zici că ai milă de dânsul , spune-i mâine că nu-l mai poți primi, că nu-l mai iubești, și atunci totul se va sfîrși, afară deaca nu-l mai iubești!  — Ingrate!  dear nu-ți am probat că te iubesc numai pe tine?  N-am venit numai pentru tine la bal ?  Tu știi că nu-l mai iubesc de mult pe dânsul ! Ba cred chiar că nu l-am iubit nici o dată, cercetându-mi inima.  — Jură-mi că nu-l mai iubesci.  — Iți jur .  — Pe ce?  — Pe copilul me , la care țiu foarte mult .  Scarlat tresări.  Nu-i vedem facia prin mască; dear trebia să fie foarte palid .  Văzuiu că-și pune mâinile la inimă, pare că ar fi voit s-o oprească să nu sboare.  — Ingrata!  infama!  miserabila!  strigă el , tremurând !  Tot acelaș jurămât care mi l-a făcut și mie!  Apoi machinalmente mâinele seale se deslipiră de lângă inimă și se pomeniră la pozunarul me , în care se afla revolverul .  — Ce vrei să faci?  îl întrebaiu!  — S-o omor ! să-i omor ! Aceasta nu mai este femeiă, este un demon .  — Mai adineaori ziceai că nu esci capabil să-i faci vre un rău.  — Adineaori n-o credeam încă atât de culpabilă, atât de mizerabilă!  — Acum , când esci convins , desprețuesce-o și las-o să se târască în disprețul tău.  și deaca vrei să-ți răsbuni mai bine, aidem acasă și mâine, cum nu sciă că ai fost aici și ai văzut-o, îi vei trimite o scrisoare prin care îi vei spune că un alt amor -ți a ocupat inima și numai poți să te duci la dânsa.  Acesta este mizilocul cel mai bun spre a lovi amorul propriu al acestor femei.  Ele părăsesc surîzând , fără a le păsa câtu-și de puțin că poate sfărâma o inimă; dear sunt tigrese când se văz părăsite.  — Bine!  bine!  strigă Scarlat, văzând că renasce o mică scănteiă de speranță în sufletul său.  Dear ia-mă de aici că mă înec !  Dedei brațul măscei, o dusei în sală, o dedei fratelui-se și mă întorseiu să iau pe Scarlat.  Plecarăm ; dear când era să coborîm scara, el -mi zise să mai așteptăm până va pleca și ea.  Ne întoarserăm în foaier .  Peste o jumătate de oră ei treceau pe lângă noi și coborau scara.  De o dată văzuiu pe Scarlat ca un fulger alergând , tăindu-le drumul , puindu-se în dreptul lor și smulgând cu o mână masca princesei și cu cea laltă pe a sea.  — Jos masca, îi zise el , ca să vează lumea că subt ea este o gură ce minte!  Princesa remase încremenită.  Apoi d-odată tot sângele i se urcă în cap și era să cază, deaca nu punea măinele privitorii să o ție.  Această scenă fuse făcută cu atâta iuțeală, că, până să se bage de seamă, se și terminase.  Pe când Doamna N , care tocmai sosise cu feciorul său și al Princesei, o ducea la trăsură, oficerul veni lîngă Scarlat și-i zise:  — Domnule, îmi vei da cuvânt de această faptă.  — Cu toate că aceasta nu te privesce pe D-ta câtu-și de puțin , răspunse Scarlat; dear de vreme ce voești, sunt gata tot -dea-una.  eată carta mea.  In urma acestei scene, se perduse toată speranța.  Trebuia să se arunce un văl peste acest amor ; căci el murise în inima Princesei, deaca va fi trăit vr-o dată.  III.  După scena de la bal ne întorserăm acasă la Scarlat.  El era într-o posițiune de plîns .  Nu-mi venea să-l părăsesc în starea în care se afla.  Rămăseiu, dear , hotărît să stau toată noaptea cu dânsul .  E tristă, e dureroasă ântâia noapte ce petrece un om după o desfacere de femeia ce iubea, ori cât de puțin , mai cu seamă când lângă dânsul veghiază încredințarea că acea ce l-a părăsit petrece această noapte în brațele altuia, fără părere de rău, fără aducere aminte, fără remușcare.  Toate suvenirile cele mai dulci, cele mai plăcute îți trec pe dinainte, îți întind braciele, te chiamă.  Toți câți au iubit sincer și s-au despărțit , păstrez aduceri aminte ale unor asemenea nopți, și numai ei înțeleg durerea ce încearcă cineva.  Aeasră te-ai dus la theatru seau la o adunare.  Era acolo cineva care se făcea că nu te privesce, că nu te cunoasce, și cu toate acestea-ți zicea o miă de lucruri pe furiș .  O mână care să juca cu o dantelă; o mănușă scoasă într-un minut oare care; o găteală, o apărătoare, o lornetă care se plimba peste toată lumea și care nu vedea de cât pe unul ; aceste flori, această culoare de rochiă, care toate au un înțeles particular pentru duoi ochi cu luare aminte, perduzi în sală, pentru o inimă care bate în umbră.  Toate acestea care vor să zică: — Am primit scrisoarea ta!  Cuget în tine!  oamenii aceștia-mi sunt nesuferiți.  Te iubesc ! Diseară!  Mâine!  Apoi dama se scoală din logiă seau dupe fotel , își pune șalul și peacă.  Tu eși după dânsa, fără a căuta deaca s-a terminat serata seau sprectacolul , o urmăresci ca o umbră în întuneric și te plimbi în jurul casei seale până când o rază de lumină, apărând printre cortinele unei ferestre, dă un semnal așteptat .  Intri. . . . . . . . . femeia  te primesce cu brațele deschise și fericirea cade din cer asupra capetelor voastre.  Astă seară numai este nimic din toate acestea!  La theatru numai este nici o damă.  Numai ai pe cine urma.  Lumina nu se mai vede.  Dama nu te mai primesce în brațele seale!  Fericirea s-a întos la Dumneze de unde venise!  Acum nimicul în toate, golul în toate.  Scarlat, cum sosi acasă, căzu pe un fotoliu ca un corp mort , cum zice Dante.  Își puse facia în mâini și începu se plîngă; dear n-avea nici ură, nici înâniă în lacremile seale.  Pusei mâna pe fruntea sea; era ferbinte.  Ii cercetaiu pulsul ; bătea cu furia.  Avea friguri.  Ordonaiu feciorului să aprinză focul ; apoi îl priviiu.  Nu zicea nici o vorbă.  Se gîndea.  Nici e nu cutezam să-l întreb nimic .  Cu toate acestea privirile seale rătăcite spuneau mai mult de cât toate cuvintele.  Voi să se scole de o dată după fotel , pare că-i ar fi venit o ideiă fără veste, dear slăbiciunea îl pironise pe el .  — Culcă-te, amical me , îmi zise el , privindu-mă lung .  E voiu sta pe acest fotoliu până la zio.  N-am nici de cum somn .  ș-apoi mai sunt încă trei ore până să se lumineze de zio.  — Nu-mi e somn nici mie, îi ziseiu.  Când sunt supărat , nu dorm nici o dată.  Tu ar trebui să te culci puțin ; căci, alt-fel , obosiala și acele cugetări pe tot momentul , te vor omorî.  — Atât mai bine.  Sunt tuș să mă omor singur ; voiu căuta miziloace prin care să mor cu încetul .  — Esci nebun ! Nu moare cineva de amorul unei femei, și mai cu seamă când acea femeiă nu merită amoral său.  Curagiu!  Trebue să te vindeci de el , trebue să-l uiți cu ori ce preț .  — Daca aș putea să uit că trebue să gândesc , aș uita și acest amor .  — Vei uita, căutând distracțiunea.  Vom trăi cum am trăit înainte, într-o lume a noastră proprie; vom petrece; vom avea amante chiar , însă fără amor serios ; și când vei fi sătul de această vieață, deaca vei găsi vre-o fată cu calități distinse care să te iubească și să-ți fie soțiă, o vei lua-o în căsătoriă, zicând : — M-am regulat , am devenit bărbat .  — Vise, amicul me ; parigorii de om bolnav .  — Mai bine e a trăi cineva cu asemenea vise, de cât cu realități ca Princesa!  Să zice că în citit găsesce cineva uitarea ori cărei suferințe, vorbind cu oamenii cei mari, studiind societatea.  Citesce, scrie chiar , poate că-ți va veni inspirațiunea.  — Inspirațiunea!  Ea nu visitează nici odată sufletul unde încă mișcă durerea.  Așteaptă ca durerea să treacă la starea de aducere aminte.  La mine uitarea nici n-a început până acum . . . . . Dear ce se mai vorbim de aceasta, adause el , sculându-se cu forță dupe fotel , pare că ar fi voit să uite pentru un moment , și plimbăndu-se prin casă cu măinele în bozunare.  Apoi se opri lingă scriitor ; șezu pe un scaun , își reazămă capul pe mâna dreaptă și, negreșit , în acel minut toate aducerile aminte trecură cu sgomot prin spiritul se .  Deschise scriitorul și scoase un pachet de chârtii.  Erau scrisorile Princesei și un portret copiat de el după o fotografia.  Lo scrisorile, le citi și voi să le arză; dear le lăsă.  Voi să pue un termen la trecut , să rupă portretul , dear i se păru că acest portret îi zicea: — E nu-ți am făcut nimic !” și după ce l-a privit un cart de oră, l-a îmbrățișat cum ar fi îmbrățișat însuși pe Princesa.  Văzând însă că acesta, în loc să-i facă bine, îi făcea mai rău, le aruncă ear pe scriitor și, voind să schimbe convorbirea, voind să-și prefacă figura, zise cu unu rîsă nervos :  — Mă vei fi crezut mort în timp d-un an , cât nu ne-am văzut ?  — Mărturisesc că eram foarte îngrijat .  Am întrebat din amicii nostrii și nici unul n-a știut se-mi spue.  Tu ai fost așa de discret !  — Da. . . .  pentr-o ingrată!  Cănd cuget ce am făcut pentru dânsa, nu mă pot opri de a nu rîde.  zicând aceste vorbe, clențenea din dinți, ca un om apucat de friguri.  — Dear , pentru Dumneze , schimbă vorba, adause el sculându-se ear dupe scaun și plimbându-se prin casă.  Pare că suntem jurați astă noapte să nu ne ocupăm de cât numai de dânsa! . . .  Ori ce subiet de convorbire deschidem , se termină tot cu ea! . . . . . . Unde  ai fost astă-zi?  Ai mai văzut pe Doamna S ?  Masca de astă seară îți este rudă seau amantă?  — Nici una, nici alta, o amică.  — Este frumoasă?  — Prea frumoasă?  — Du-mă mâine la dânsa.  — Bine; dear promite-mi că nu te vei mai gândi la Princesa.  — Iți promit . . . . . . Este  un moment de când demnitatea s-a desceptat în sufletul me , de unde a început să depărteze toate lașitățile amorului.  Apoi se trânti pe o canapea.  Peste zece momente adormi.  Avea un somn agitat , nervos , însă dormia.  E n-am putut să închiz ochii până la zio.  Cugetam la acest amor .  El îmi arătă îndestul că deaca o legătură nu este născută din simpatie, din potrivirea caractarelor , din respectul reciproc , se sfărâmă îndată, și cu ea și o esistență, afară deacă amândoi nu vor fi fără inimă.  Femeile strig contra bărbaților că sunt inconstanți, fără inimă, cruzi.  Bărbații strig contra femeielor că sunt cochete, perfide, înșelătoate.  Nici ele, nici ei n-au dreptate.  Sunt în ambele părți și buni și răi.  Numai alegerea se face greșită.  Deacă Scarlat ar fi găsit o femeiă, seau, ca să mă esprim mai bine, o fată cu un caracter blând , liniștit , ca al se , fericirea ar fi înflorit în casa lor .  Deacă Princesa ar fi găsit un om care s-o domineze, nu prin puterea brutală, dear prin demnitate, printr-un amor ne manifestat până în acel punt care face pe femeiă să fiă sicură de omul care o iubesce, să fiă sicură de eternitatea amorului său, ea, Princesa, ar fi fost o femeiă respectată și onestă.  Dear amoral e inconsecuent cu el singur .  El pune ochelari când e vorba de a prepune și-și pune legătură le ochi când e vorba de a vedea.  Caracterul lui Scarlat era blând , încrezător , pasionat .  Al princesei era iute, aspru, măndru, predominător , violent , nervos .  Numai tinerețea și frumusețea lui Scarlat o trăsese către dânsul .  Ea nu înțelesese în viața sea ce este amorul adevărat ; dear vorbia de el cu multă aprindere.  Era din acele femei care intră fără luptă în întăiul amor , ca cum ar fi un lucru convenit mai dinainte; apoi într-un al doilea și al treilea; din acele femei care, crezându-se neatacabile după posițiunea lor de dame mari, sfidează opiniunea, spăimăntează prin scandalele lor și se ornează cu greșealele lor ca cu nisce flori cari trăesc pentru acest amor , și al căror amor surîzând ucide pe cel ce te iubesce sincer .  Princesa era fata unui mic proprietar dintr-un district de la munte.  Mai întâiu, în vârstă de 18 ani, se mărită cu un advocat din capitală.  Caracterul avocatului fiind cu totul contrariu de al său, din cete dintâiu zile începu certurile între dânșii, astfel că, dupe doui trei ani, bietul bărbat se atacă și muri, dupe ce lăsă în urmă doui copii și onoarea sea veștejită, căci femeia sea avusese estrema plăcera a face prieteșug intim cu un tânăr ce se înturnase de curând din streinătate.  După moartea bărbatului, văzând -se liberă, ea crezu că poate se lase și pe acel tânăr , lăsându-i însă suvenir un copil bastard , pe care ea l-a aruncat , dear pe care el l-a luat ca pe unul ce făcea parte din sângele se .  In timp de trei ani de văduviă, ea a făcut o mare esperiență în lume.  A încercat atâta până a finit la Principele D și l-a luat de bărbat .  Principele era bătrân ; nu-l iubea, dupe cum n-a iubit pe nimeni; însă ea l-a luat numai pentru că avea perspectiva de a se face ministru, și ambițiunea sea cea mare era să vează la ușiă oameni în uniformă.  Deacă i s-a împlinit această ambițiune, nu voim să cercetăm ; tot ce știm este, că ea era de o cam dată mulțumită că avea trăsură cu marca princiară, se numea princesă și avea lachei ce străluciau la soare, făcând să casce gura pe gugumani privindu-i.  Era într-adevăr frumoasă; însă nu de o frumusețe castă, ci de acele frumuseți simțuale, care se zise că are atâta imperiu asupra oamenilor ! Avea un caracter curios , variabil .  Vorbea despre toate fără să scie nimic ; vorbea despre emoțiunile inimei, fără să le simță; avea toate fisionomiele, fără să aibă vre una; era batjocoritoare, neconsecuentă.  Azi vorbea de rău pe o femeiă, spunea că este intrigantă, rău crescută și a doua zi o vedeai cu dânsa în trăsura.  Azi arăta că iubesce pe unul și a doua zi își da ochii peste cap la privirile altuia.  Erea Doamnă mândră a omului care o iubea și cochetă târătoare către toți acei cari nu s-ar fi târât la picioarele seale, seau i-ar fi pus cu orgoliul piciorul pe frunte.  Nu-i a trecut nici o dată prin minte dorința de a avea virtuți casnice.  Aceste petre scumpe, cari sunt numai pentru virgine și pentru femei cu inimă, pentru ea erau ascunse în fundul mării; aceste tesaure nu sunt nici o dată ale acelora cari stau pe supra-facia valurilor , ale cărora ei sunt jucării!  Sunt unele profundități solitarii și mișterioase pe care nu le vor pătrunde nici o dată vederile cele scurte seau debile.  Se făcea că resistă tot deauna, și tot deauna cădea mai lesne decât toate femeiele.  Protesta oare cari principii bune, dear nu avea de cât nisce aspecte bizare, nisce principii cinice, nisce cugetări cutezătoare, cari ar fi revoltat pe ori care om cu sufletul înalt .  Voia să treacă de un Don-Juan femeesc ; areta că desprețuesce succesele facili, că lupta îi priesce, că pedicile o încântă, că se pasionează pentru imposibil ; dear nu era de cât o Margaretă de Burgonia, cu deosebire că acea regină a Francei, dupe ce petrecea în Turnul de Nesle cu amanții sei de o noapte, îi aruca în Sena, îi omora fisicesce, pe când eroina noastră, pe cei slabi îi omora moralmente, îi arunca pe strade palizi și desfigurați ca niște umbre eșite din mormânt .  Precum Augurii nu puteau să se uite unii la alții, fără a rîde, astfel ea nu putea să se uite la acela care a căzut odată în giarele ei.  Ea era de principiu că amorul nu este cea mai mare pasiune de cât toate, ci că de mai multe ori predomină voința.  Amoral adevărat și profund aduce abnegare, delicateță, bunătate.  Voința aduce înăsprire, bruscheță și de multe ori violență.  Când o femeiă cade printr-un amor adevărat , cade cu un fel de îmbătare castă și pudică.  In oarba sea târâre, ea are conștiința păcătuirii seale, numai dupe ce a făcut-o.  Are o remușcare, o voluptate arzătoare și amară.  In cele din urmă, are nisce resimțimânte ca cea mai nobilă femeiă din lume, căci un amor sincer ridică adesea inimile cele mai perdute până la înălțimea inimelor celor mai curate.  Când o femeiă cade însă prin voință, de plăcere, de cochetărie, în fine, raționând , se afundă în gunoiul corupțiunii și din gunoiu în gunoiu ajunge de se înomolesce ast fel în cât nu se mai poate rîdica, nici spăla.  Ast -fel ajunsese Princesa.  Odată căzută, s-a rostogolit din rău în mai rău în cât i-a fost cu neputință a se mai rîdica.  Principile o iubea, și de aceia îl predomina ca pe un copil , ceia ce o încuragia și mai mult în romanele seale cele dese.  Spunea la toată lumea că l-a luat numai pentru rangul se , dear că nu-l iubește cât -și de puțin .  Câți oameni veneau să visiteză pe Principe, ea tutulor le făcea curte, le da avansuri, dear nu știu cum se întâmpla că nici unul nu băga de seamă aceste avanse; se vede că toți țineau la Principe și nu voiau să-l înșele.  Atunci începu să-și recruteze amanții din cei necunoscuți cu bărbatul se .  Int-o zi un june ca de 21 ani veni din provinciă, cu o scrisoare de la un unchiu al său către principe, ca să-i înlesnească o bursă se-și poată urma studiul .  Intâmplarea aduse ca scrisoarea se i să dea ei de băiat .  Ea, văzăndul frumos , descept , îi promise că îndată se va face tot ; dear până atunci îl invită să se mute la dânșii, oferindu-i una din cele mai bune camere, masă și cele necesarii.  Băiatul , cum era strein și fără miziloace, priimi oferirea, fără a se gândi câtuși de puțin la intențiunile protectoarei seale.  Peste câteva zile băiatul , refusâd se înșele pe Principele, care consimțise cu plăcere la priimirea sea în casă, fu isgonit și i se refusă chiar de a interveni pentru acea bursă.  Ca scusă, ea spuse bărbatului se că băiatul i-a făcut curte, a atentat la onoarea ei!  Altă zi, având un lache frumos , descept , făcut bine, se prosternă lui fără rușine, și a doua zi îi dete drumul .  Când acela voi să mai vie la dânsa, puse slugile de-l bătură și-l deteră afară din curte ca pe un om care a avut curagiul să se întroducă în buduarul Princesei ca se fure.  Cu un ast -fel de caracter ne-am mirat , dear , foarte mult , cum amorul său a ținut atât de mult pentru Scarlat, când ea era învățată a face dintr-o noapte de vară o noapte de carnaval !  Aci vedeai că avea un oficer cu șapca albă, aci altul cu gulerul roșiu, aci un profesore, aci un lion .  Schimba, ca Venera antică, când pe Marte cu Apolon , când pe Mercur cu Vulcan .  Sărmanul Principe!  Ajunsese de lua, în toate serile, fără scirea lui negreșit , ceaiu cari-l făcea să nu simță toată noaptea.  Bătrânețile, această băutură, cicălitura ei toată ziua, leșinurile ce-i areta că are și care lui îi aducea palpitațiuni și atac de nerve, toate acestea contribuiră ca ea se remâe văduvă pentru a doua oară.  Cu asemenea caractere deosebite nu putea, dear , să esiste mult timp această relațiune între Scarlat și ea.  Scarlat, de și mai mic cu zece ani de cât Princesa, o iubea pentru că era primul amor .  Princesa îl iubea de obiceiu.  Indată ce obiceiul ș-a făcut și el vacul , ca toate lucrurile pământesci, amorul ș-a luat sborul .  IV.  Scarlat peste o oră se sculă.  Văzând -mă deștept , îmi mulțumi de interesul ce-i port .  — După acest somn , îmi zise el , mă simț mai liniștit .  Deacă voești, după dejun , vom merge la țeară la familiă.  Am trebuință de aer și de distracțiune.  Vom ședea mai multe zile acolo.  Mumă-mea, mai cu seamă, va fi încântată.  Afară deaca tu nu ai trebuință în Bucuresci!  — E voiu face tot ce voesci. -Mi voiu cere congediu pentru câte-va zile și voiu merge cu plăcere.  — și apoi chiar deacă vei avea trebuinț , sunt trei ore de acolo până aici.  Când voesci n-ai de cât să te repezi să-ți faci treaba și să te întorci lângă noi.  După dejun închiriarăm o trăsură de birje și plecarăm .  Când mumă-sea îl văzu în starea în în care era, îi veni rău.  Il îmbrăcișa, îl strânse cu frenesiă pe sîn , îl sărută de o sută de ori pe amânduoi obrajii și plânse.  Il certă, plângând și surîzând tot -de-o-dată, că nu i-a scris de atâta timp .  Îl întrebă deaca n-a fost bolnav de este așa de slab .  El îi răspunse că a fost tot -dea-una bine.  Se prefăcu că este vesel , că rîde; îi promise că va repara crima ce a făcut până aci, prin șederea mai multor zile la țeară, și mă lo pe mine de martor al promisiunilor seale.  Toată ziua o petrecurăm alergând pe câmpuri, vănând , plimbându-ne prin sat și vorbind de viața ce am petrecut împreună un an și mai bine.  Seara sosirăm obosiți și ne puserăm la masă.  Părinții lui Scarlatu erau niște oameni foarte cum se cade.  Tatăl său era un bărbat respectabil , plin de vivacitate, de bunătate și îndatoritor .  Muma-sea era blândă, religioasă, bună pentru țărani, ast -fel că toți vorbeau de dânsa cu idolatriă.  Avea un singur copil , pe Scarlat și toată fericirea, toată speranța lor era pusă într- ânsul .  Il iubeau așa de mult , în cât îl perdeau din ochi uitându-se la dânsul .  După masă Slarlat dispăru.  Așteptaiu o oră și mai bine și el nu se mai văzu.  Intrebaiu și nimeni nu scia sâ-mi spue ce s-a făcut .  Căutaiu birjarul , plecase.  Pe loc îmi veni ideia că a plecat la Bucuresci singur , fără a voi să-mi spue de frică ca se nu-l opresc .  Mă temuiu un moment ca să nu facă vr-o nebuniă, cu toată liniștea ce aretase; de acea mă duseiu în sat , închiriaiu un cal și plecaiu, lăsând răspuns părinților că ne-am dus la un arendaș amic al familiei, cale de o oră și jumătate.  Sosind în Bucuresci, mă duseiu acasă la dânsul .  Nu era.  Trecuiu pe lângă palatul Princesei, mă uitaiu prin întunerec să vedem deaca nu era pe lângă zid , și nu-l văzuiu nici aci.  Din întâmlare îmi aruncaiu ochii la fereastra unui birt ce este faciă de acel palat și mi se păru că zăresc pe cineva care semăna cu dânsul și care se uita ne-contenit la poarta Princesei.  Intraiu înăuntru.  Era el , cu o sticlă de vin dinainte, pe care o golise.  Era jumătate beat .  Cum mă văzu, se posomorî.  Se aștepta se vede să-i fac vr-o observațiune.  E însă nu-i ziseiu nimic .  Mă apropiaiu de masă și-i cerui să-mi toarne și mie un pahar cu vin !  — Se mai aducă, zise el , schimbând posomoreala în veseliă!  Se mai aducă, căci în vin uită cineva toate necazurile.  ș-apoi e mai bună beția de vin de cât de amor .  Ei garçon!  vin ! . . . . .  Dear cum m-ai găsit aici?  mă întrebă el .  Ii spuseiu cum.  — Dear ce faci, pentru D-ze ?  îi ziseiu, văzând că bea necontenit .  E nu voiu să beau de cat un singur pahar , restul îți va ajunge, mai cu seamă că ai băut destul .  — Destul ! zise el , deșertând încă un pahar și turnând altul .  Destul ! Nu!  Astă seară voiu bea cât voiu putea.  Voiu să uit . . . . . .  înțelegi?  voiu se uit . . . L- am văzut intrând înăuntru, miserabilul .  A doua sticlă se aduse, și o destupă și pe acea.  — Trebue să iasă, adause el , cletinându-se pe scaun .  Am să-l pălmuesc ca să se bată.  — Ce fel ?  Dear te-a provocat el !  — Da, însă n-a trimes nici un martor .  Se vede că-i este frică seau că Princesa l-a oprit a se bate ca să nu se facă scandalul mai mare.  — și deaca îl vei provoca, te vei bate, și chiar deaca îl vei omorî, ce câștigi?  Ea va fi mai furioasă atunci.  — Ai dreptate, adause el , deșertând un alt pahar cu vin .  Ce e de făcut atunci?  — Aide să te present la masca de-aseară.  — In posițiunea aceasta nu voiu merge nici o dată.  Mâine. . . .  Acum trebue să beau!  Umplu ear paharu și începu să cânte pe o ariă din Traviata următoarele versuri, împrovisate de dânsul în acel moment :  „Vinul e o băutură  „C-o elastică liquoare,  „Unora le dă căldură,  „Altora le dă răcoare:  „Un pahar te-a răcorit ;  „zece însă te-a-ncălzit !  — Apropos, urmă el , după ce termină cânticul , ce zicea mumă-mea și tată-me de plecarea mea?  — Nu le-am spus .  Le-am lăsat numai vorbă că ne-am dus împreună la arendașul de la moșia  — Scump amic ! . . . . .  Vin-o să te sărut .  Când voi să se scoale se mă sărute, nu putu, căci căzu pe scaun și după scaun era să cază jos deacă nu-l ținem e .  Era beat mort .  Viciul începuse să bată la poarta sufletului său!  Trimisei după o birje, îl pusei într-ânsa și-l dusei acasă.  Nu mai scia nimic .  O!  când ar sci aceste femei ce crimă făc ar fugi tot -dea-una de ast -fel de caractere.  V.  Precum sunt nenorociri așa de repezi în cât nu se pot vedea în toate amănuntele lor , tot asemenea sunt inimi atât de profunde în cât nu se pot măsura suferințele ce încearcă și care le sfășia.  Așa fuse cu Scarlat!  Lovitura fuse așa de mare, așa de adâncă in această inimă slabă și simțitoare, în cât o sfărâmă.  Din seara de la restaurant , viciul luase dimensiuni mari.  Nu-l mai vedea cineva nicăeri de cât la restaurant ; nu-l întâlnea de cât mergând acolo diminăța și înturnăndu-se pe la doo oare după mezul nopții.  Cănd aveam să-l caut , tot -dea-una îl găseam numai acolo.  Din când în când , numai atunci când Princesa se ducea la vr-o rudă seau la vr-o amică, Scarlat, știind mai de vreme de la slugi, se ducea acasă, se strevestea într-un costum țărănesc seau de cerșetor , și ast -fel îi ținea drumul și o urmărea fără să fie văzut .  Când voia să fie văzut , nu se strevestea.  Scia tot ce se petrecea în casa ei, tot ce să făcea, unde se ducea dânsa, de multe ori până și ce vorbea și cu cine vorbea.  Organisase o polițiă secretă care se poate face cu bani mulți, dear pe care el o făcuse cu puțin și cu bunătatea sea.  De la despărțirea sea de Princesa, Scarlat nu mai trăia pentru societate; își formase o lume a lui care se compunea din vre-o câte va butilci cu vin și câte-va țigări de tutun .  Pe când Scarlat mergea cu pași uriași spre pierderea sea, adică spre spital , ce făcea această Mesalinà modernă?  Avea ea oare milă de el ?  Suferea puțin măcar ?  Avea puțină remușcare?  Nu.  Fiarele sălbatice au milă?  au remușcare?  Aflase starea amantului său, pe care la început arătase că-l iubesce atât de mult , dear își făcea o plăcere din această suferință, din această tortură.  „Domnea ca tigrul prada rănită,  „Domnea ca șoimul stănca-negrită,  „și de cât chinuri alt nu voia. ”  Când îl vedea trecând pe sub ferestrile seale, ea se ascundea dupe cortine, privea până trecea și începea să rîză cu hobot .  Când îl întâlnea pe stradă, privea în altă parte până trecea, și apoi se uita după el până îl perdea din ochi ca se vează ce face.  El , care de atâtea ori îmi zisese că ar voi să aibă doo trei viciuri de cât un ridicol , devenise ridicol .  Nu se sfia a spune starea sea tutulor , fără a spune însă și persoana.  Pe mine nu vrea să mă vează de cât foarte rar , din causă că îi făceam observațiuni, îl sfătuiam pentru scăparea sea.  Acu n nu-l văzusem de vr-o doo trei luni.  Credeam că a plecat la familiă.  Intr-o seară îl văzui intrând la mine, plin de praf , ne ras , cu barba mare și cu hainele pătate!  Se schimbase atât de mult !  Figura îi era slabă în cât nu se mai vedea de cât oasele fălcilor , roșite puțin de vânt și de soare; ochii turburi de vin și de plînsoare; fruntea încrețită și capul se , care până aci n-avea nici un fir de păr alb , acum era alb pe jumătate.  — Dear de unde dracu vii?  îl întrebaiu e .  Nu te-am văzut de nu se ține minte!  — Am fost la țeară.  — La familiă?  — Nu.  — Dear unde?  — La moșia Princesei.  — Cu ea?  — Nu.  Ea s-a dus cu oficierul și e singur .  — și ce ai făcut acolo?  — Am șezut doo luni străvestit în haine țerănesci, la un țeran căruia îi recomandasem tăcere.  — și ea nu scia aceasta?  — La început nu scia, dear mai pe urmă a aflat .  — și ce a făcut ?  — Nimic ! A tăcut și s-a făcut că nu sciă, până într-o zi când , plecând oficerul la Bucuresci,-i-am scris , cerându-i voia să mă primească se ne esplicăm .  — și a priimit ?  — Nu.  Atunci ura a intrat în sufletul me .  Aveam un pistol cu doo țeve.  Le-am umplut pe amândoo, destinate una pentru ea și alta pentru mine.  șease zile am umblat ca nebun cu pistolul în pozunar , otărît ca, ori unde voiu întălni-o, s-o omor ; dear cum îmi eșea înainte, o emoțiune mă coprindea, inima îmi batea, mâna îmi tremura și nu puteam nici măcar se trag cocoșul ! Ce mizerabil caracter am !  Puțină voință mai mult , puțin curagiu încă și a-ș fi scăpat lumea de o Circeiă, ear e de suferință.  — Ce nebun esci! . . .  și cum a remas ?  Te-ai întors singur înainte seau dupe ce a plecat dânsa?  — Ea a plecat eri dimineață, și e dupe prânz ?  și astă seară am fost aici.  — și ce esci hotărît să faci?  — I-am scris astăzi și-i-am zisă că, daca în termen de doo-zeci și patru de ore nu-mi va da o întâlnire să ne esplicăm , voiu usa de pistolul me .  — Ascultă, îi zisei.  E crez că n-ai cuvânt să urmezi ast -fel .  Mi se pare că ai căzut in esagerațiunea simțământului opus cu acela care îl simți.  Erai sicur , când ai plecat la țeară, că iubesci încă pe Princesa, mai mult de cât tot -dea-una, și ai crezut că poate să vă împăcați.  Acum esci sicur că n-o mai iubesci și că o să poci să esecuți planul D-tale?  E nu crez , și de aceea nu-ți fac nici un obstacol .  Când a-ș fi sicur , a-ș face o hârtie la polițiă să te trimeață la Mărcuța.  Nu face cineva c crimă ca aceasta, fără a fi cu creerii clătinați din loc .  —Vezi, de aceia nu viu e la tine, zise el , sculându-se supărat dupe canapea.  Imi pare rău că-ți am mai spus .  Trebuia să fac și să tac .  — Când cineva are un amic , trebue să-l consulte.  De aceea sunt amicii.  Ei trebue să zică ca philosoful grec : Bate-mă, dear ascultă-mă.  Tu iubesci încă pe această femeiă.  Ea, esci sicur că nu te mai iubesce.  Ce e de făcut ?  Să plângi?  Aceasta este lucru vulgar .  S-o întorci în elegiă și să te faci martir ?  Aceasta ar fi afară din natura omenească, foarte necomptabilă cu vârsta ta, cu inteligența și cu neatârnarea spiritului neapărat unui suflet de poet .  El se trânti earăși pe canapea și se făcu că ascultă fără a zice un singur cuvânt .  — Ce-ți rămâne să faci?  urmai e .  S-o vorbesci de rău?  Ar fi fapta unui om fără creștere.  Nu trebue să vorbim de rău pe o femeiă, care am iubit-o, ori de ce clasă ar fi ea, chiar deacă ne-a trădat , mai cu seamă când am primit de la acea femeiă oare când semne de amor și când am petrecut cu dânsa mai multe momente fericite.  S-o uităm , eată singurul lucru ce ne mai rămâne de făcut , dupe cum-ți am mai spus .  — O!  Ar fi anevoiă, zise el , oftând !  Ar fi peste puterile mele!  — Atunci suferă și taci.  Lasă timpului să aducă desnodământul acestui roman .  Aceia ce ți s-a întâmplat ție, s-a întâmplat și la alții, și ei nici n-au căutat să asasine pe fostele lor amante, căci atunci am fi văzut pe fie care zi cu sutele asasinate, nici n-au murit de durerea acestei delăsări, căci atunci nu-i-ar fi mai încăput cimitirile.  — Da; însă caracterul me se deosibesce de al mulțimei.  Acesta este întâiul me amor .  Voiu să fie și cel din urmă.  — Cine te opresce să nu fiă.  Poți s-o iubesci toată viața.  — S-o iubesc , în brațele altuia?  — Acela se numesce amor , care merge până la abnegațiune.  — Dear amorul propriu?  Ce zici despre el ?  — Amorul propriu, sfăramă-l , îneacă-l .  — Da!  însă el are, ca Hydra din Lerna, o sută de capete: îi sfărâmi unul , rămâne noo-zeci și noo; îi sfărâmi zece, rămân noo-zeci.  Chiar noo-zeci și noo sfărămându-i, ceea ce este foarte gre , tot rămâne unul , și acela e destul .  — Atunci ce este, dear , de făcut ?  — E țiu la ideia mea.  Deaca în termenul otărît nu-mi va priimi propunerea, voiu face ce-mi va dicta capul .  O voiu omorî, și cu ea și pe mine.  Văzuiu că-i intrase această ideiă în cap și numai putea să-i iasă, cu tot sfatul ce-i dedesem .  Numai era nimic de făcut .  Negreșit că pe lingă viciul beției, care intrase în sufletul său, acum începuse să bată la poarta creerilor săi și acel al nebuniei.  Plecă de la mine cam supărat .  VI.  Acea ce scriu aici este o istorie adevărată.  N-am căutat nici odată se inventez în nuvelele mele, mai cu seamă acum în istoria lui Scarlat.  Copies numai.  și daca copia nu e destul de esactă, lipsesc multe lucruri, vina nu este a mea, ci a împrejurărilor .  Toți amicii noștrii, cari cunosceau pe Scarlat, își vor aduce aminte de cea ce scrim noi; căci, toți l-au văzut pe la început curat , nepătat de nici un viciu și plin de demnitate; și eară, mai pe urmă, până în momentul când a intrat în mormânt , l-a văzut împleticindu-se pe ulițile Bucurescilor , cântând prin cafenele și dormind pe biliarduri.  Din seara descrisă mai sus , el n-a mai venit la mine.  Cu toate acestea, pusesem pe feciorul me să-l urmărească și, la caz de a voi să se sinucidă, să-i ia pistolul din mână.  Trecuse mai multe săptămâni și nu se întâmplase nici un accident .  Trecu apoi o lună, doo, trei și feciorul îmi raporta numai că merge necontenit la restaurantul din facia palatului princesei și la câte-va cafenele.  Nu-și mai vedea de funcțiunea sea, negligență care-i a cauzat și destituirea.  Sfârșise paralele cu desăvârșire, se împrumutase la mai mulți cunoscuți și amici și, fiind că nu le plătise, nu-i mai da nimeni.  Părinții nici ei nu mai aveau.  Ajunsese dear într-o lipsă complectă.  Iși vându mai întâiu mica bibliotică ce mai avea; dear ce era aceia la nesățiosul se viciu?  Iși vându așternutul , mobilile, până și puținele haine ce mai avea.  Apoi sfărșind și acești bani, începu să ceară la unul și altul din amici câte un sfant , doui ca să nu lipsească de la birt .  și acestea se sfîrșiră.  Văzând că nu mai este nici un miziloc , începu să meargă pe la amici și cunoscuți, să le ia haine și alte obiecte de preț și se le vănză ca să-și poată potoli setea ce-l ardea.  Venise toamna.  Era o seară din cele de pe urmă ale lunei lui Octombre.  Un vânt sufla cu putere.  O ploaiă mărunțică, amestecată cu zăpadă, îți băga frigul până în oase.  Mă dusesem la theatru, fiind -că se juca o piesă noo, Dalila, fără a spune feciorului unde mă duc .  Când mă întorsei acasă, feciorul îmi spune că m-a căutat de doo ore ca să-mi areate că nisce băeți de la birt întindea de d-nul Scarlat pentru că n-ar fi plătit ce mâncase și ce băuse, și că chiar , în nesupunerea sea, îl loviseră,  Mă pusei într-o trăsură și alergai numai de cât acolo.  Il găsii dinaintea birtului, trântit în noroiu și numai în cămașă și vestă, căci surtucul i-l luase la birt .  Numai simțea; înghețase.  Il pusei în trăsură și îl dusei acasă la mine,—căci nici casă nu mai avea; îl dedese afară pentru neplata chiriei și dormea pe la unul și pe la altul .  Chiămai numai de cât un medic care îi dete pentru un moment ajutorul trebuitor ; îmi spuse însă că numai este speranță de scăpare.  Suferințele și băuturile îi atacase plămânii.  — Era să moară în curînd , adause doctorul , dear această seară ia grăbit moartea.  Nu mai are de cât vr-o șease zile.  Scrisei părinților , dear nu voiu să le scriu că e rău tare, ca să nu le fac și lor vre un rău mai mare.  Adoua-zi, când se deșteptă, era galben ca moartea; se uită împrejur și apoi la mine.  — Dear cum se întâmplă să fiu la tine?  mă întrebă el mirat .  Ii spusei cum , și el începu să plîrgă.  — Mă erți că m-am purtat așa rău cu tine?  zise el .  Tu-mi ai fost cel mai bun amic ; ai fost fratele me ; ai făcut tot pentru mine, și cum te-am răsplătit ?  Cu ingratitudine.  Cel puțin , cu piciorul pe marginea groapei ce-mi este deschisă, îmi pare bine că mor pe braciele tale și nu pe ale acelei care am iubit-o atât și care-mi a causat moartea.  O ertă. . . . . .  s-o erte și Dumneze . . . . . .  Apoi se sculă și ceru să-i aducă o birjă.  — Unde vrei să te duci?  îl întrebaiu e .  — Mă duc la un amic cu care am mare trebuință.  — Dear cum vrei să te duci în această posițiune?  Nu vezi ce slab esci?  Lasă să te mai întremezi.  — Să mă mai întremez ?  In mormânt poate!  Mă simț e ; nu-mi pare însă rău: scap fără să mă fi omorît singur .  Văzând că voesce să plece cu ori ce preț , îi dedei o jachetă dintr-ale mele și trimisei să-i aducă o birje.  Nu putu însă să se stăpânească fără a se abate pe la Princesa, căci auzii zicând birjarului se treacă prin strada unde locuia dânsa.  Cinci zile în urmă, primii un plic mare.  Era de la el .  Îl desfăcuiu și găsii într-ânsul un altul mai mic pe care scria „să-l deschizi peste trei zile”, și o scrisoare care zicea „vin-ola Spitalul Brâncovenesc .  Sunt pe moarte.  Adu-mi tot de-o-dată și poesiele tale. ”  Alergai.  Cum mă văzu, îl podidiră lacremile.  — Mor , îmi zise el , și tot tu și numai tu lângă mine!  Pentru ce mai are cineva în lume amici, amante, familiă, deaca e condemnat a muri pe brațele unuia, și acela care e cel mai de departe?  Am scris acasă, adause el , și văz că n-a venit până acum nimeni.  Se vede că lipsesc .  Căutaiu să-l consol că nu este nimic , cu toate că ochii îi erau în fundul capului și pământul îi eșise în obraz , cum zise poporul .  — Lasă, zise el , nu mă mai consola.  Mai bine citește-mi poesia ta Suferința, căci ea se potrivesce tocmai cu cea ce simț e .  -I-o cetii.  Când asculta, nu plângea dear facia i se posomora.  Apoi ceru cartea și o reciti singur .  eată acea poesiă:  SUFERINȚA  Cine esci tu și pentru ce amoral tău  Face atâta re .  G.  Sand.  Ce?  nu-ți ajunge ce-am suferit ,  Vrei suferința etern se-mi fiă;  Se n-am zi, oră de veseliă  și se vărs lacremi necontenit ?  Când vânătorul lațul ș-a-ntins  Din sbor se lasă o păsărică  și, pe când cântă fără de frică,  El trage lațul și ea s-a prins .  Așa o dată vesel și e  Cântam în pace, în fericire,  N-avem dorințe, n-aveam gîndire,  Iubeam părinții și Dumneze .  De când amoru-ți însă m-a-nvins ,  Trăesc ca mierla în coliviă,  În închisoarea ce-ți place ție  și a mea pace de tot s-a stins .  și tu d-aceasta te îngâmfezi!  Domnesci ca tigrul prada rănită,  Ca șoimul ager stânca-negrită  și de cât chinuri nu vrei se vezi!  Ce-am făcut oare?  Ce-ți am greșit  Se fii scurtarea zilelor mele;  Se străbat câmpuri, munți și vâlcele?  Pentru ce oare?  Căci te-am iubit ?  Deacă e crimă al me amor ,  Atunci acusă dumnezeirea  Că-mi a dat ochii,-mi a dat simțirea  și ție chipul încântător !  Tu pentru mine esci Dumneze . . . .  Templu în suflet am zidit ție,  și imne sacre de poesiă  Îți scot adesea din pieptul me .  Totul în tine am concentrat :  Pace, speranță și fericire;  și al me suflet plin de iubire  Numai d-amoru-ți s-a inspirat .  Vrei se uită oare ală me amor ?  Flămândul uită se ceară hrană?  Copilul uită se zică mamă,  și esilatul al țerei dor ?  Deacă tu însă mă osândesci  Se duc nopți negre de întristare,  zile noroase fără de soare  și suferința îmi otărăsci,  Voiu primi totul mulțumitor :  Chinuri eterne, adânci suspine,  Mormântul rece, totul ce vine  De la acea ce e ador .  Căci tot e dulce și ângeresc  De la icoana viselor mele;  și chiar la moarte ochii-mi prin stele  Vor vedea chipu-ți Dumnezeesc !  Fluturul d-aur , strălucitor ,  In mâini copile văzând că moare  Tot mai aruncă ochii pe floare,  și se sfîrșesce mulțumitor .  Pân- al me suflet va esista  și-n piept ca unda încă va bate;  Până ce ochi-mi lacrămi vor scoate,  E , dulce ânger , nu te-oiu uita!  Familia veni dupe ce-l îngropase, fiind că într-adevăr lipsise la Galați, la o rudă a sea.  Ea nu găsi de cât un mormânt pe care depuse singură câte-va flori udate de lacremi.  Peste trei zile, când desfăcuiu plicul ce-mi trimisese, găsiu această scrisoare, însocită de următorul manuscript întitulat : O fatalitate!  VII.  Spitalul Brăncovenesc , 1865, Noembre 15.  Deacă am plecat zilele trecute de la tine, am făcut -o că sciam starea în care mă aflam și nu voiam să-ți făcu o greutate.  Iți mulțumesc de cât ai făcut pentru mine, căci ar făcut mai mult de cât toți din lumea acesta.  Tu ai fost mai mult de cât amicul me ; ai fost fratele meu.  Nu am avut pe altul care să mă iubească mai mult ; aceasta o știu, mai cu seamă astă-zi.  O!  Deac-aș fi ascultat adesea cuvintele tale, cari atunci mi se păreau severe, dear cari astă-zi le înțeleg că veneau dintr-o inimă sinceră, de câte amărăciuni n-ași fi scăpat !  Poate chiar de acest ânger care se numește moartea și care pentru unii e cel mai teribile, însă pentru mine cel mai frumos .  ție dear , și numai ție, am crezut că trebue să-ți încredințez acest manuscript , un mic jurnal al zilelor mele celor mai frumoase și celor mai triste; ție care cunosci o parte din viața mea.  Aveam atâta nevoia de alinare la toate suferințele, în cât acel sgomot al lovirii suvenirilor trecute, care încetase în sufletul me , s-a deșteptat .  Atunci îmi veni în minte, în urma reflecțiunilor bizare ce sburau în jurul me , în această sală imensă și infectată de aerul cel stricat al bolnavilor , îmi veni în minte că omul își alină și își mistue întristările încredințândule altuia.  Am crezut că această confesiune mută îmi va da repausul .  Am cugetat asemenea că voiu afla un fel de bucuriă, revenind pentu cea din urmă dată asupra trecutului, culegând încă câte-va flori precioase dintr-ânsul , de și uscate, și aruncând restul în vântul uitării.  Am scris , și nu m-am înșelat nici de cum, amicul me .  Această mărturisire a amorului me cel mai sânt și cel dintâiu, m-a ușurat ; fantasmele, de care se spăimânta imaginațiunea mea, s-au făcut nevăzute.  Dând o aruncătură de ochiu asupra timpului care nu mai este, făcând cont lacremilor mele, calculând cu răcială căușele lor , o alinare tristă și melancolică a luat locul durerei.  Acum pociu să mor liniscit și fără părere de rău.  Adio, amicul me , fratele me ! Când timpul îți va permite se citesci acest manuscript , adu-ți aminte de acela care nu mai este.  SCARLAT  PARTEA A DOUA  O FATALITATE  I.  Este un destin care ne conduce nu unde voim noi, ci unde voesce el .  In zadar dorim să-i ocolim calea, în zadar căutăm să ne opunem voinței seale, căci nu putem : voința sea este o lege pe care a făcutu-o și a subscrisu-o Dumneze cu mâna sea.  Acesta este un adevăr pe care astă-zi îl înțeleg mai mult de cât ori când .  Eram de 17 ani, când acest destin m-a luat din braciele familiei, din sînul fericirei câmpenesci, din mizilocul florilor în care crescusem și de subt arborii sub care mă umbrisem ; m-a luat din mizilocul liniștei și m-a aruncat în această babilonia care se numesce Bucuresci.  Bucureștii au zis unii că este micul Paris.  Ast -fel fiind , el este un infern , un cuib al corupțiunii și al perzărei.  Cea ce dear zise Paul Feval despre Paris, eă voiu zice despre Bucuresci: Câte tinereți vestejite în el în câte-va luni, câte reputațiuni pătate, câte vise perdute.  O!  tineri din provinciă, voi pe care hasardul nu v-a adus în sînulu se , în atmosfera sea năbușită, deacă trebue frumoaselor vostre imaginațiuni zile de credință și de liniște, de vise d-amor perdute în cer ; deacă vi se pare că este un lucru dulce de a vă da sufletul unei vieți iubite pentru a o urma și a o adora, nu veniți în Bucuresci, fugiți de dânsul .  Fugiți, deacă un sunet armonios din cântarea cea eternă a ângerilor a răsunat în inimile voastre!  Nu aruncați mulțimei secretul acelor deliciuri împungătoare în care sufletul plânge toate bunurile ce visează și pe care le sciă că sunt numai în cer .  Aci nu veți avea de cât decepțiuni.  Amicul care vă va întinde mâna, vă va vorbi de rău.  Confidentul vostru va fi un spion .  Femeia care vă va surîde, care vă va jura că vă iubesce, va fi o Veneră a lui Pasiphae, a lui Myraha și a Phedrei; va fi Venera ardinte și curtisană, pentru care se celebrau afroditele furioase de la Corinth și de la Paphos; va fi Venera Aphacită care-și va vârî suflarea sea înflăcărată și arzătoare în pieptul vostru fraget și curat ; va fi Venera care vă va arunca în coastă acea săgeata înveninată și arsă în focul cochetăriei și al sensualismului ce întărită, ațâță, rătăcesce și prăvălesce în amoruri smintite, precum tăunul , puindu-se pe nările nobilului armăsar , îl face îndată nesupus , neîmblânzit , furios ; îl împinge, renchezând cu strigări sălbatice și duresoase, peste crânguri, peste râpi și peste torente, până când cade sfâșiat , sdrobit , plin de sânge și tină, și, în luptă, își dă suflarea subt insecta care-l mușcă, îl arde și-l ucide.  Fugiți de Bucuresci, deacă voiți se vedeți sburându-vă ilusiuile în primăveara juneței voastre, ca frunzele pălite de toamna.  Aci nu veți putea trăi: deacă vă ve-ți lipi pe lângă cineva cu sinceritate, veți fi calomniați; deacă veți avea inimă, veți fi tratați de imbecili.  Deacă în sufletul vostru aveți o scănteia de amor propriu, de demnitate, de sinceritate, de aspirațiuni frumoase, fugiți de Bucuresci de nu voiți să le perdeți pe toate!  Fugiți de Bucuresci, de nu voiți se perdeți mai mult de cât speranța, se perdeți castitatea intiligenței voastre.  Bucureștiul este cazailul în care se fierbe toate pasiunile.  Fugiți de el , deacă nu voiți ca mirosul cel infect al fumului se se vă îmbete, să vă înece, să vă asficsiese.  Deacă nu puteți să vă târâți, se lingușiți, se înșelați, se faceți intrige, se speculați cu credulitatea publică, se faceți fanfaronad , se vă însînuați, fugiți de Bucuresci, căci ve-ți muri în miseriă și obscuritate.  Miseria, acest viciu care omoară corpul !  Obscuritatea, acest viciu care omoară spiritul !  Inimi nobile, naturi blânde și generoase, cari ați împrumutat de la ângeri toate bunurile unuiu suflet mare și sânt , fugiți de Bucuresci, deacă voiți se trăiți și se fiți fericiți.  Când am sosit în Bucuresci nu aveam nici o cunoscință.  Dupe ce am intrat în colegiu, am făcut mai multe cu scolari de vârta mea; am legat chiar căte-va amicii.  Dear cum eram sfios de caracter și de atitudine, neavând nimic din acea încredere în mine ce făcea pe unii din camarazii mei de colegiu a se încerca la întâlniri și familiarități aventuroase, nu mă gîndeam nici să văz , nici să fiu văzut .  Cu mult mai puțin mă gîndeam să iubesc aci pe cineva, mai cu seamă că cugetam la o fată, la un ânger , la o amică din copilăria cu care-mi trecusem toate zilele cele mai frumoase în viața unui copil .  Pe dânsa, dupe mumă-mea, o iubeam mai mult ; dear o iubeam cum aș fi iubit o soră, o amică.  Se vede că nu se aprinsese încă în sufletul me acea flacără care arde în inimile de 17 ani.  Imi făcusem o deprindere din intimitatea Eleonorei.  Alergam pe câmp singuri, prindeam fluturi, culegiam flori, ședeam împreună la umbra vre unuiu stejar bătrân , când ea resemată cu capul de umărul me , când e de al se .  Părinții săi mă vedea ca pe copilul lor .  Ei ședeau tot în acelaș sat , fiind -că sătul era pus pe doo petice de moșia, jumătate a noastră și jumătate a lor .  Părinții noștrii erau cei mai legați oameni din lume; nu era între ei nici o neînțelegere, nu fusese nicoa o ceartă de acelea de care se găsește mai tot -dea-una între doui proprietari vecini.  Aveau chiar intențiuni pentru noi amândoui; căci, la plecare, când -mi am luat adio de la ei, tatăl Eleonorii-mi a zis :  — Dute în Bucuresci și înveață bine.  Ești de 17 ani.  Eleonora este de 12.  Peste 6 ani, când vei termina colegiul , am o socoteală cu Dumneata.  Voiu aduce și pe Eleonora anul acesta în Pension la Bucuresci, de și a mai făcut 5 ani în Pensionul din Ploesci.  Apoi dupe ce-i am promis că mă voiu sili cât se poate de mult , m-a îmbrățișat și m-a sărutat .  Eleonora plângea.  Plîngeam și e fără să știu pentru ce.  Se vede că inimile noastre presimțeau că nu au să se mai întălnească.  șease ani în Bucuresci i-am petrecut la colegiu și în casă cu câte-va cărți ce-mi împrumutase din camarazii mei de coleg .  Patru ani mă duceam în fiă-care veară de petreceam la țeară la familiă cele doo luni ale vacanței.  Cei doui ani din urmă însă n-am mai putut să merg , fiind-că, neputând trăi numai cu mica sumă ce-mi trimitea de acasă, mă amploiasem la un Minister , dupe obiceiul țerei.  Nu mă duceam în nici o casă; nu cunosciam nici o familia.  Când mi se ura cu lecțiunile și cu cititul , plecam pe jos la Băneasa, la Fierastrău seau la Filaret , mă așezam subt vre un arbore, citeam , respiram aerul cel curat și câte-o dată adormeam .  Aceasta îmi aducea aminte de țeară, de familia, de Eleonora.  Deaca mi se făcea foame, mă duceam prin prejur , luam ceva și mâneam pe earbă verde.  Ce fericit eram atunci!  Dupe ce se însera și era lună, mă duceam la moară la Floreasca, priveam mai întâiu la acel tablo câmpenesc , cum țerancele duceau vitele la apă; ascultam scârțâitul puțurilor , sbierătul vițeilor și mugetul vacilor ; apoi mă duceam și mă așezam pe marginea eleșteului.  Aci contemplam apa și acel firmament ce atrage cugetările sufletului, ast -fel dupe cum atrage abisului pe cel ce se apleacă într-ânsul , ca și cum ar vrea să-i spue nisce secrete.  Adormit în această mare de cugetări, de unde nu căutăm nici un țărm , mă pomeneam acasă obosit , dear cu sufletul plin de mulțumire.  Mă culcam , și, adoua-zi, deșteptându-mă și terminându-mi toate ocupațiunile, reîncepeam din no această plăcută și fericită viață!  Dear fericirea nu ține mult , precum seninătatea unui cer nu ține mult ! Nisce nori s-au ridicat pe cerul sufletului me .  Precum paserile răpitoare fîlfîe în aer așteptând se-și vează prada și, îndată ce o vede, se repede asupra ei așa amorul pândea o pradă; m-a găsit pe mine.  Un camarad de colegiu, unul din cei mai buni amici ai mei.  Alesandru S. . . . . . . . .  se afla bolnav de câte-va zile.  M-am dus să-l văz .