MARCU ULPIU TRAIAN STĂNOIU  ROMAN  DE  IRINA G.  LECCA  BUCUREȘTI  EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ S.  A. ,  TIP.  SFETEA  Ultimele noutăți literare  P.  Cerna — Poezii (opera completă) ” 8 Lei  F.  Nietzche — Așa grăita-a Zarathrustra (opera completă) ” 10 lei  I.Al.  Brătescu–Voinești — Sorana(Ediția II) ” 6 lei  G.  Coșbuc — Ziarul unui pierde-vată ” 6 lei  EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ S.  A.  MARCU ULPIU TRAIAN STĂNOIU  ROMAN  DE  IRINA G.  LECCA  BUCUREȘTI  EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ S.  A.  Aceleia care a rămas credincioasă, când alții șovăiau; Aceleia care tot credea, când alții se-ndoiau; Aceleia care a stat drept, când alții se plecau; Aceleia care a apărat flacăra, pe care unii încercau s-o stingă  Reginei Noastre  Închin această carte, modest omagiu pornit din mijlocul poporului său plin de iubire și recunoștință.  Irina G LECCA  Ianuarie 1919.  Tarcău, jud.  Neamț.  MARCU-ULPIU-TRAIAN. . . STĂNOIU  Când și-a văzut numele pe lista absolvenților, Traian Stănoiu a simțiît o așa ușurare, ceva așa dulce și întăritor, încât a uitat toate necazurile trecute, toate umilirile și tot ce suferise.  O vreme cu ochii asupra hârtiii lipită pe ușa liceului, se lasă dat într-o parte, îmbrâncit; pe urmă, cu privirile pierdute în zare, zâmbește inundat de-o recunoștință generală, pentru întregul cuprins- cer și pământ — ce-l înconjoară și cari par a-i surâde ocrotitoare și îmbărbătătoare.  A isprăvit liceul!  A trecut — în sfârșit — o treaptă din mulțimea de trepte ce-i sunt date să urce, până să ajungă acolo unde-l îndeamnă visul lui scump. . .  Că sunt încă atâtea trepte, că suirea lor va fi tot mai anevoioasă, că pe ele va da de îmbulzeală, de ghionturi mai ceva decât aceste de pe scara asta de liceu, că va da de lovituri, într-o luptă hotarîtă de a se răpune care pe care, Traian Stănoiu, nu numai că o ghicește el bine, dar vede limpede, par-că ar și simți frecarea coatelor în viitoarea vâltoare. . .  Se vede chiar uneori la greu, la strâmtoare, poticnind, dară ridicându-se, ca să meargă mai departe, până ce, cu ochii închipuirii, se vede ajuns la țel, victorios, nerăpus, susținut numai de puterea, credinței Iui! . . .  Credința lui! . . .  Ceva nelămurit, ce nu încape în cuvinte — și care pentru el ar fi să se traducă pritnr-o uriașă îmbrățișare mângâioasă, îndrumătoare și plină de îndemn — spre mare, spre frumos, spre înălțător în vieață. . .  Încetișor, visând mereu, coboară scările liceului, trece în stradă, înșiră uliță după uliță, ajunge la casa unde stă.  În ușa bucătării o slugă îl ia în primire: boerii sunt la masă și nu-i apă proaspătă.  Fuga s-aducă, dacă nu-i dor de pomelnicul boerului!  Stănoiu înhață cofele, aleargă la fântână, se-ntoarce într-un suflet.  Pe urmă s-așează pe lavița din colțul bucătăriii unde-i este culcușul, deschide lădița de lemn de la căpătâiul laviței, și desmierdând din ochi cărțișoarele dragi dintr-o despărțitură a lăzii, cântărește cu privirea făina din cealaltă despărțitură, întrebându-se pe cât are să-i mai ajungă, dacă ai lui de-acasă zăbovesc să vie. . .  O chemare îndoită de sonerie, îi taie socotelile.  Una din slugi îi strigă:  — Domnul Stănoiu — traistă-n băț, să poftească la plăcintele calde ale boerului! "  și râd urât amândoo femeile.  O întărtare turbată le împinge mereu la răutăți, la pâri, împotriva băetanului frumos, dar mândru, care nu face haz de vorbele lor, care nu ea în seamă provocările lor și care în loc să s-amestece în taifasurile și șăgle bucătăriii, se furișază prin locuri îndosite, prin pod cu câte hârțoage toate în mână. . .  El liniștit, par-că n-auzise obrăznicia și râsul batjocorâtor, iese iute, trece sălița îngustă, se oprește însă o minută, îngrijorat, în fața ușii din fund, apoi atinge cam cu sfială clampa, cu binișorul împinge canatul.  Boerii Antimescu sunt încă la masă, unul în fața altuia.  Vârstnici, groși, burtoși amândoi — el roș, mustăcios, cu accese de furie — ea apatică, părând o masă de carne ce se urnește pe rotițe, dară suflet bun, singura ocrotire a lui Traian în casa asta unde, de la boier, la prietenii lui și pîn- la slugi, în el își descarcă toti fulgerile furtunilor lor lăuntrice și toate bătăile de joc.  De data asta, ca de câte ori era chemat în casă, știa Traian, că nu-i chemat la bine — că iar în răcnetele stăpânului va părăsi odaia.  Rămâne, ca de obicei, tăcut, resemnat, lângă ușă.  Azi însă i se pare că simte ca o putere ce-i stă într-ajutor — un sprijin din suflet pornit, — că nimic n-ar putea să-i spulbere seninătatea întăritoare ce coborâse mai dinioară, la școală în el. . .  De aceea nu-l mai lovește neîndemâna din alte dăți, când mai dă și peste care-va străin cu boerii.  Fără să se uite la dânsul, Antimescu poruncește răstit, cu gura plină:  — Ai absolvit?  — Da, cucoane.  — Al câtelea?  — Al câtelea? . . . ” .  A sfeclit-o, băetul: cum de-uitase el să vadă „al câtelea” e promovat?  Celalt tot ridicând glasul:  — Taci, hai?  Taci?  Crezi că nu știu?  Crezi că nu știu că ești dintre cei din coadă?  Leneșule- Soi de hoț!  Grosul are să-ți fie sfârșitul! ”  și ascuțind glasul: Ce-ai făcut dumneata anișorul întreg, în loc să te ții de carte? ”  și cutremurat către domnul străin: — S-ajung eu să mă căciulesc secăturilor celora de profesori ai lui, ca să-l scoată! ”  — Trebuiai să-l lași să-i cânte copiii de școala primară:  Frunză verde, portocală,  ți-a crescut musteață-n școală, râde satisfăcut celalt.  Antinescu, în culmea indignării, ștergându-și apăsat mustățile cu șervetul mototol în pumn, către Traian, care privește tăcut în jos:  — „Crezi că nu știu de ce te-ai ținut, în loc să te ții de carte? ”  și iar către celălalt și către nevastă-sa:  — „Dumnealui face pe socialistul, mă rog!  Dumnealui vede nedreptăți sociale! ”  De data asta, Traian ridică spre el mirat și întrebător căutătura sfioasă.  — „Ce?  Te faci a nu pricepe? ”  și scoțând din buzunar, pripit și nervos, niște file de hârtie cu emfatică bătaie de joc, cetește Antimescu:  Erau odată vremuri, cum nu mai sunt acuma.  Când oamenii pentru Bine, în dragoste trăiau.  Că nu știau ce-i răul, invidia, mărirea.  Când toți erau unul și unul erau tofi.  — „Asta, mă rog, e ocupația dumisale”.  Străinul clatină capul amuțit de consternare, ațintind băietul.  Antimescu întoarce fila și cu aceeaș emfază ironică:  — Ascultați alta:  „Bate cuiele în ghete, biciul om nenorocit.  Se grăbește cât ce poate: Mucul este pe sfârșit.  Tremur mânele-i slăbite.  E bătrăn-bătrân de tot. . .  Si ce viscol e afară și în sobă nici un ciot!  — „Bravo, bre”, strigă cu haz celălalt domn.  „Aveam un poet între noi și nu bănuiam! ”  — „Astea-s încă de la Străjări. . . ” îngână Traian, cu sângele în obraz: — i le citisem și duduii Eliza. . . ”  Antimescu îi taie vorba, cu un pumn în masă:  — „Spui minciuni!  Că în timpul cela nu-ți arataseși arama!  și să nu îndrăznești să-ți ridici glasul înaintea mea, că-ți fac un vânt de-ajungi pe sus în satul lui tată-tău!  Îi mai dă nasul să pomenească de numele duduii Elizei!  Noi, în amintirea ei, îl lom, ne străduim să-i facem un viitor. . .  Traian n-ascultă mai departe. . .  îi vine să râdă în hohote!  Ci-că vor „să-i facă un viitor. . . ”  Crede nebunul acesta, că el nu știe să judece?  Că nu-l judecă așa cum merită?  Mai întâi, că nu l-a rugat nimeni, ci el singur i-a trimes răspuns la vre-o lună despre moartea cumplită a celor din Străjări, să vie la ei în oraș, că, în amintirea duduiei îl vor ajuta, mai departe, la învățătură. . .  și dacă s-a potrivit și a venit— nici lor nu le-a fost pe degeaba, dacă i-au îngăduit să doarmă pe lavița din bucătărie. . .  Că, numai la atâta s-a redus, cu vremea, ajutorul lor!  Doar nici nu-l hrănesc, nici nu-l îmbracă ei!  Ii vine lui Traian să-i arunce în față toate jignirile îndurate, pentru culcușul în tovărășia slugilor cu apucături desmățate!  Să-i aducă aminte argâțitul nemilos, nopțile de veghie, ca să servească musafirii în sindrofie, bătăile în cari îl trezea, când ațipea în zorii zilei cu fruntea lipită dc marginea mesei. . .  Dar să-i. . . aduca  aminte când, învins de osteneală, a adormit în bancă, la școală, și băieții și profesorul, ca să-i joace o șotie, au ieșit din clasă fără să-l trezească. . .  Să-i aducă aminte că era să se întâmple moarte de om, când a sosit el acasă, dacă mai zăbovea câteva minute, cucoana să s-arate. . .  Uite, toate lucrurile astea, atâția ani de zile îndurate, îngrămădite, colo în suflet, se trezesc, i se arată de la sine în mintea lui, fără ca el să caute a le răscoli.  și năvalnice, răsvrătite stau gata să se reverse în vorbe, ca un pârâiaș nebăgat în seamă, prefăcut într-o clipă de furtună, în puhoiul ce nu mai știe de zăgazuri. . .  Un pumn strașnic în masă, de-a zăngănit tot ce era deasupra, îi taie visările.  Antimescu, roșu ca racul, zbiară:  — „Ai auzit, măgarule? ”  Traian n-auzise. . .  Desnădăjduit, întoarce privirile spre cucoana Zoița.  Tocmai o vede ridicându-se greoaie, și mergând spre bărbată-său:  — „De ce furia asta, creștinul lui Dumnezeu?  Ești roș-vânăt. . .  Vrei să te lovească damblaua? ”  Erau aceleași vorbe cu cari, de obicei, cucoana îl aducea la realitate, la care uneori glasul de hipnotizată adăogâ: '  — „Ai să mă faci să vorbesc mai mult decât trebuie! . . . ”  și furiile boierului se potoliau ca prin minune. . .  De data asta însă, ca într-o destindere nervoasă, dânsul începe a se jăli desnădăjduit:  — „Are să mă lovească toate damblalele!  Are să mă lovească, dacă mai ții pe șolticul ista aici. . .  De dragul Elizii ai să mă omori pe mine și ai să mă ai pe suflet. . .  Nu-ți pasă, că mă omoară cu zile, că mă ucide, pungașul ista!  Răul ista!  Dușmanul”  Străinul caută să-l mai liniștească:  — „Nu trebuie să-ți exagerezi. . .  Cucoana Zeița adaogă însă:  — „La el e ideie fixă! . . . ”  Antimescu tot jălindu-se:  — „Ideie fixă? . . . ”  și arătându-l pe Traian cu dreapta întinsă și tremurătoare:  — „Da- uitați-vă cu ce ochi mă măsoară! . . .  Uitați-vă ce priviri de fiară încătușată. . . ”  Atuncea Traian o și tulește pe ușă.  Aude în urmă un răcnet ce ar fi vrut să-l oprească, dar el nu-l mai bagă în seamă. . .  Ci a intrat în bucătărie, a deschis lada, a răsturnat într-o trăistuță cărțile toate, a străbătut ograda, a luat-o în susul drumului, fără o privire în urmă, fără cea mai mică strânsoare de inimă pentru acoperișul sub care își încheiase câțiva ani din viață.  Tot un suflet a ținut-o până ce a trecut robatca.  Aproape fuge.  Cu o singură ideie în capul altfel gol de orice judecată: să nu-l ajungă din urmă careva de la Antimescu și să-l întoarcă din cale.  Când a văzut că nu-i nici o primejdie de asta, s-a așezat sub un copac din marginea șoselei, și-a scos șapca de uniformă și ștergându-și fruntea înădușită, răsuflă ușurat:  S-a mântuit!  În casa ceia n-are să mai intre!  De-ar vrea el, și n-ar mai putea intra!  Ce-ar mai avea de căutat acolo?  Nu a zis chiar nenorocitul cela, că prezența lui îl ucide?  și Traian simte o mare ușurare, că fără voia lui, au ajuns lucrurile la atâta.  De câte ori nu-i mai venise lui, în desnădejdile cele mari, să-și arunce cărțile în traistă — cum le-a aruncat mai odinioară — și să o tulească noaptea acasă, în sat la Străjări, și să rămâie, colo, înțelepțește, la coarnele plugului, între ai lui, nebănuitori de câte îndură el. . .  Dară tot atuncea i se părea că, de jos, din ceața umilinței, a horopsirei, a părăsirei, un murmur de dureroasă împotrivire se înnalță:  „Da- noi?  Hotărîrea ta de a ieși deasupra nevoii, ca pe urmă să ne ajuți și noo? . . .  Dară ai tăi din Albac și tatăl tău mort în temnița ungurească, și mamă-ta încremenită în durerea acelei lovituri de la care nimenea n-o mai poate distrage? . . .  Dară fuga ta, copilaș mic, cerând adăpost și ocrotire dincoace de munți, unde te-au adus ciobanii cărora bunicu-tău te încredințase? . . .  De toate astea uitat-ai? ”  I se părea atunci lui Traian, că cele ce îndură sunt nimicuri, mărite de închipuirea lui de copil, că trebuie să-și înfrângă simțirea prea exagerată, poate și să se pătrundă de vorba ce-i răsunase altădată la ureche și pe care el o lo, pe atunci, așă în ușor:  — „Trebuie să ne îndeplinim viața, nu numai s-o trăim.  Cu vremea, convingerea în îndeplinirea vieții, cu tot ce-i nobil într-însa, s-a înfipt atâta de adânc în mintea și inima lui, încât i se pare uneori, că ar fi una cu firul din care-i făcută însăși țesătura vieții și n-ar putea să renunțe la dânsa, fără să renunțe la propria-i existentă. . .  și de câte ori o noo umilință, o noo nedreptate îi da o tresărire de revoltă, se vedea pășind la rândul lui pe căi grele, întortochiate, prăpăstioase, din care ieșeau suspine, chemări, iară el aplecându-se, apucând mâini ce i se întind, ajutând să se ridice ființe slabe, fără ocrotire, lăsate în voia întâmplărilor, ori uitate de lume. . .  De-acuma? . . .  Traian vrea să vadă înaintea lui. . .  De-acuma? . . .  Se tulbură ușor: i se pare ca o perdea pe creier, dincolo de care nu poate întrezări nimic. . .  I se strânge inima: La drept vorbind, ce are să facă el de acuma? . . .  și cum are s-ajungă la înfăptuirea visului scump?  Că el vrea să meargă mai departe, s-ajungă sus — cât mai sus; s-ajungă drept la izvorul Binelui și al Răului, al Dreptății și al Nedreptății, și de acolo să încerce a zăgăzui Răul, dând curs mai larg, mai puternic Binelui. . .  ș-acuma?  O, știe el bine că o vorbă bună, un sfat înțelept, o pildă frumoasă se pot da și de la coarnele plugului. . .  Dar el ar fi vrut să aducă foloase mai mari; ceva mai consistent decât pilda resemnării la cei de jos — dară lăsând pe cei de sus să continue a se bălăci în egoismul lor, de multe ori, inconștient.  Pornind mai departe la drum, își aduce aminte, cu un zâmbet îngăduitor, de anii îndepărtați ai copilăriei lui, când ducea viața la fel cu boierii de la curtea din Străjări: pe atunci, pentru el bogăția era Marele, era Frumosul, era Strălucirea, cari de la sine atrag mulțămirea celui ce o are și măgulirile celor ce o înconjoară.  Ea impune prin fastul ei măreț; e strălucitoare și misterioasă, prin marea depărtare între ea și pleava pământului — Sărăcia — tristă, sfiioasă, zdrențuită, mereu flămândă și neîngrijită. . .  Pe încetul însă, altfel i s-au deslușit lucrurile, până ce a ajuns o contra-balanțare în inima lui între cei de care-l lega sângele și cei de la curtea din Străjări, de care-l lega recunoștința.  Acuma el e încredințat că pentru ca mulțămirea să nu ajungă din apă stătătoare în drumul câtorva, o baltă de molime, e nevoie să se reguleze cursul apelor ce o formează în așă fel, ca, trecând prin ca s-o purifice, ducând-o mai departe, împrăștiind-o cât mai mult.  Cari sunt apele ce o formează?  Bunătatea și Dreptatea.  și mijlocul de a ajunge la țel?  Mai multă vlagă — ce e drept— la cei de jos, dară mai întâi de toate mai mult simț al datoriei, la cei de sus. . .  Cuprins de grijă, Traian se întreabă cum ar putea s-ajungă până colo, sus, de unde să poată vorbi în toată voia — ca semen către semen — fără ca distanța socială să fie un zăgaz?  . . . Trebuie să învețe. . .  Ar vrea să se ducă la București. . .  s-ar înscrie la litere și filosofie. . .  Dar trebuiesc bani. . .  De unde? . . .  Bunicului, la Abrud, îi va cere ceva. . .  Cât? . . .  Frământat de grijă, se uită în sus, la cerul albastru; se uită în jurul lui, la verdele ierbii, la frunzișul încremenit în nemișcare, sub razele fierbinți ale amiezii.  Ciripeli moi și leneși se auziau rar în crâng.  Pe un dâmb pășteau mielușei.  In depărtare, dealurile din Străjări abia se zăriau prin ceața alburie.  Intr-o adorare mută, Traian rămâne locului, scăldându-și privirile în acel belșug de raze, de verde, de strălucire și pace.  O, misterul neclintit al Firei, împlinindu-și menirea mereu-mereu, la ceas fix, fără zăbavă, sigur, de nimeni ținut în loc, de nimeni zădărnicit.  și noi? . . .  Un ciob omenesc de-ți aține calea, o bucată de metal zimțuit, ce nu o ai în pungă, sunt gata să te frângă în doo, să te nimicească, cu oricâtă putere de muncă ai avea în tine și cu oricâtă superioritate morală. . .  Traian, aprins, scutură hotărît din cap.  Aproape glăsuește:  Dar asta nu se poate!  Trebuie s-o ducă la capăt!  Nu se poate ca tot dorul de bine să se potolească cu o ridicătură de umeri și un oftat de resemnare O, asta nu se poate!  Pe la vecernie, un gol i se face la inimă.  Iși aduce aminte, că de dimineață n-a mai mâncat nimic.  La o fântână bea apă să-și mai potolească foamea.  Intr-amurg intră în satul lui.  Traian stă locului, ca în toți anii, când vine -la vremea asta acasă.  Desmiardă întreg cuprinsul, ca într-o salutare, cu privirea înduioșată și caldă.  Sătucul lui drag!  Câte amintiri îl leagă de locușorul acesta așezat între munți, ca într-un fund de strachină!  Ce basme înfricoșătoare i se spuneau în copilărie despre străjării aceștia, adăpost, ci-că, în vremuri, de haiduci.  La cotitura drumului, unde suișul e drept și deoparte râpa în fundul căreia apa e aproape neagră, iar de cealaltă parte e desișul de brad, acolo se întâmplase toate năzdrăvăniile de cari bătrânii vorbesc ca de lucruri apucate de bătrâni din neamul lor.  Traian însă, privind, în bătaia soarelui în asfințit, curtea boierească de pe vâlcea, bordeiele strânse împrejur, ca puii în jurul cloștei, și văzând, în gând și celelalte ulicioare croite în scobiturile dealurilor, școala, primăria, biserica, zâmbește închipuirei bogate a făuritorilor basmelor strașnice în care adormise și el cu capul în poala mamei Zamfira.  Soarele și-a strâns toate razele. . .  E seară. . .  Cucul mai cântă în amurgul senin și odihnitor.  Tălăngile vitelor ce se întorc de la suhat, glasuri omenești, mugete, râs voios de copil, lătrături de câini, behăit tremurat de mielușei, focurile ce se aprind prin ogrăzi, pe sub ceaune, fumuri albăstrui ridicându-se în coloane mișcătoare ce se înalță tot mai mult, tot mai mult, până se contopește cu nedeslușitul de sus — tot freamătul acesta de viată, umilă, pitită aci, sârguitoare în simplicitatea ei primitivă, neștiutoare de alt traiu, de luxul trândav, neschilodită de vanitățile otrăvitoare ale târgului, ci frântură din Fire, trăind în tovărășia sublimei ei creatoare de cum vine pe lume, până ce dispare iarăși în ea, toate acestea îi dau lui Traian ca o nevoie de reculegere în rugăciune estetică.  Iși împreunează mâinele, ridică la cer căutătura.  Dară din toată năvala de simțimânte ce fierb în inima lui înfocată, un singur cuvânt șoptește:  — Doamne!  Intră în sat.  Dă de cunoscuți.  La tot pasul e strigat pe nume.  Dacă vre-unul își cată de drum fără să se oprească, altul din urmă îi strigă:  — „Uite-l pe Trăian, mă! ”  și celălalt se întoarce într-o fugă:  — „Tu ești Trăiane?  Că bine-ai venit, mă! ”  și-l înconjoară, și se uită cu nespus drag la băietul crescut sub ochii lor — și care, cu tot portul lui de târgovăț— le este, o simt ei bine, așa de apropiat cu sufletul.  și cine, în Străjări, nu-i cunoaște povestea vieții?  Sunt treisprezece ani de când a venit.  era micuț de tot.  Până s-ajungă pe mâni străine, a fost purtat din brațe în brațe, de toți ai căsuței părintești din Albac, începând cu bunicu-său, taica-moșu, ciubărarul, moțul cela voinic, drept ca un stejar, — cu toate pletele încărunțite și care te înfioară până în măduva oaselor, când îți cântă Marșul lui Iancu.  Acolo, în Albac, Traian își deprinsese pașii la alergat într-o curte mare, plină de păsări, de purcei albi și rotunzi ca și donițele bătrânului ciubărar.  și cu toate că n-ajunsese, în cei cinci anișori de viată, cât a trăit acolo, să cunoască amândoo capetele ale ulicioarei unde li era gospodăria, totuși închipuirea lui începuse a lucra, a se avânta peste munți și ape, a ghici îndepărtarea orizontului până dincolo de turnul cu cruce sclipitoare, a bisericii. . .  In inima lui începuseră tresăriri de nădejdi și frământări de revoltă, mișcate de glasul bunicului, în zile de sărbătoare, în iernele de veghe la gura sobei, ori vara, la umbra nucului stufos de lângă cerdac. . .  Așa aflase el de zile mari și dureroase ale neamului, de o sfântă cauză națională și de martiri spânzurați, trecuți prin țapă, frânți cu roata, pentru această cauză sfântă. . .  De-l întreba, pe atunci, careva, pe Traian, ce are să se facă, când va fi mare, copilul se înălța în vârful picioarelor, și oțeri și apăsat:  — „Eu?  Avram Ianc- am să mă fac! ”  și cine știe dacă, vorba asta a lui, scăpată în auzul ungurilor n-a fost toată pricina nenorocirii ce s-a abătut deodată, pe neașteptate, asupra casei lor?  De multe ori, chinuit de îngrijorare cumplită, se întreabă Traian lucrul acesta. . .  Că într-o dimineață se trezește copilul în zarvă, în țipete, în larmă mare.  și căsuța lor, de care crezuse până atunci, că e un fel de citadelă, în care nu se poate pătrunde după bunul plac al oricui, e cutreerată, cercetată, răscolită fără cruțare în toate ungherile de fișpanul și de oamenii sub ordinele lui.  și l-a văzut pe tată-său, — voinicul cela nant și subțirel — legat burduf, luat pe sus, asvârlit în fundul unei căruțe. . .  A văzut-o pe mamă-sa alergând cât o țineau puterile în urma căruței și răcnind și făcând semne celor dinăuntru să se oprească doar o țîrucă, și frângându-și mâinile de desnădejde și împreunându-și-le ca în rugăciune. . . Dară zadarnic, căci oamenii din căruță își cătară înainte de drum, fără cea mai mică tresărire. . .  și numai după ce porțile judecătoriei s-au închis în urma bietului- nenorocit și nevastă-sa, ca într-o nebunie de desnădejde, în fața porților mute ca lespezile de pe un mormânt, a început a bate cu pumnii în ele, a sgâlțîit clampa grea, ci-că numai atunci s-a arătat un jandarm, ca să-i strige să plece de acolo!  Innebunită, cum era, se bocea către el, către lumea adunată acolo, jurând că dânsul, Stroie al ei, n-are nici o vină!  Se jura pe capul copilului ei, că el n-are nici o vină, ca să i-l ridice, asa, pe sus, și să i-l arunce în temniță. . .  Ci-că vre-o câțiva miloși s-au apropiat de jandarm, întrebându-l, dacă se știe, de bună seamă, că omul cela e vinovat. . .  — „Că uite — spune o nevastă cu un copil în brațe — pe fecioru-său jură. . .  Jandarmul o curmă deodată cumplit:  — „Fecioru-său?  Din pântece o să li stârpim năpârca!  Să piară odată sămânța blăstămată!  La amenințarea grozavă, plânsul nenorocitei a încetat deodată. . .  într-o fugă s-a întors acasă. . .  Dând cu ochii de copil, a prins a geme, ca rănită de moarte. . .  Bătrânul abia de-o putea păzi să nu-și puie capăt zilelor. . .  Pe urmă, într-o noapte, Traian s-a pomenit trezit din somn, îmbrăcat prin întuneric, înfășurat în pocladă lățoasă, tot șoptindu-i-se să nu zică o vorbă, ca nu cumva să prindă de veste Ungurul. . .  și a fost luat în brațe de bunic și au ieșit toți trei prin fundul livedei, pășind cu grijă, tot ascultând, tot tupilându-se, sărind pârleaz după pârleaz, trecând un pârâiaș, pe urmă altul. . .  ajungând, în sfârșit, în zorii zilei, la o margină de drum, unde-i așteptă o căruță cu cort, în care s-au vârît, făcându-i culcuș lui și șoptindu-i să tacă chitic. . .  S-a astupat gura cortului cu ciubere noo, și carul a pornit încet în pasul boilor. . .  Cât a durat drumul cela, Traian n-a știut niciodată.  Că, ascuns, colo, în fund, cu tot fiorul de groază ce-i da fuga furișă, și din care pricepea, că el e în primejuit — a ațipit iute, încredințat că, ai lui sunt dincolo de ascunzătoare și trezindu-se deodată într-o pădure, la o stână, singur-singurel între străini. . .  Biata lui inimă strângându-se deodată în durere și frică! . . .  Desnădăjduit a prins a chemă. . .  In jurul lui au răsărit o mulțime de oameni cu plete lungi și unsuroase, și cari aplecându-se asupră-i, cătau să-l mângâie, să-l liniștească, spuindu-i că taica-moșu și maica are să vie mai târziu, cu taica.  Până atunci, pe dânsul l-au încredințat lor, ca să-l treacă de ceea parte a munților, la rumânii din țară, neamuri de-a taicăi. . .  De multe ori își aduce aminte, Traian, cu duioșie, cât au fost de buni cu dânsul țuțuienii ceia cu chimire late de piele și cu plete unsuroase. . .  Cum îi scorniau jocuri, cum îi cântau din fluier, cum îl chemau să le aprindă iasca cu amnarul și cremenea, ori cum îi ciopleau bici din crengi mlădioase de răchită, sau îi făceau șuerătoare din lemn scobit, de soc. . .  N-a uitat el, niciodată, hazurile celea cu ochii în lacrimi, sau râsul ce se-nnecă în oftat și somnul întăritor de peste noapte, ca, a doua zi s-o ia de la început la luptă, între nevoia de voioșie a vârstei lui fragede și jalea din suflet, prea mare, pentru el. . .  Pe încetul însă, a plâns mai rar, copilul, până n-a mai plâns. . .  Dară n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu, ani în șir de-atunci, de cum a intrat în căsuța din Străjări, a lui Toader Surdu, să nu-și zică:  — „Când oiu fi Avram Iancu! . . . ”  și de câte ori veniau ai lui din Albac să-l vadă, în clipa despărțirii, când nodul din gât îi tăia glasul, de colo, din adâncul ființei lui, un îndemn îl sfredelea la inimă:  —„Fă-te mai iute mare!  Fă-te odată.  Avram Ianc-! ”  Intr-o zi,—era acuma la curtea din Străjări— bunicul îi dă de știre că tată-său a murit în închisoare. . . De  atunci n-a mai văzut pe maică-sa, încremenită în durerea acelei lovituri. . .  Cei din Străjări, când îl privesc, acuma băiet mare, li se pare că, îl văd ca acum treisprezece ani: mic, cu botforași în picioare, cu mintenaș albastru și cu o căciulă turcănească de sub care ieșia, inele-inele, părul castaniu.  Ochii mari, negri: obrajii rotunjori, pârliți și rumeni; o guriță roșie, vorbăreață, chiar când tăcea. . .  și cei din Străjări că la curte și acuma-i atârnat în salon portretul zugrăvit ce-l înfățișează pe Traian așa. . .  și la toți le pare doar rău, că n-a fost mai cu noroc ziua ceia, când a intrat băietul pe porțile curții. . .  Fusese într-o zi friguroasă de primăvară.  Copilul nu-și lepădase minteanu, căciula, portul lui de peste iarnă.  In după amiaza ceia ieșise până în portiță, pândind ceva în susul drumului.  și când a zărit copiii de la școală la șir, doi-câte-doi, cu ghiozdanele atârnate de gât, mai întâi, cuprins de bucurie și nerăbdare, a prins a bate din mâni și picioare, râzându-și singur; iar când să ajungă ei aproape, el a mai făcut încă vre-o doi pași până în marginea podețului și joaca ce ține de-o săptămână, începu iară:  șiragul de copii i se oprește în față și-i strigă:  — „Trăiane, cum te chiamă? ”  Iară el, cadențând serios:  — „Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu. . . ” .  șiragul strigă-n cor:  — „Gălușca, broscoiu. . . ”  El, repezindu-se cu amândoo mâinele, să-i prindă:  — „Nu mă chiamă așa, mă, că vă iau nasu! ”  șiragul se împrăștie care încotro, ca să se adune tot atuncea:  — „Trăiane, cum te chiamă? ”  și joaca urmând ca mai dinioară. . .  In după amiaza ceia de început de primăvară, din fundul parcului de la curte, o fetiță îmbrăcată în haine albe, groase, de iarnă, cu bonetă de lână albă pe cap și cu mănuși în mână, stă de o vreme cu fruntea alipită de gard, urmărind jocul copiilor din drum.  Să tot aibă cinci ani.  E bălaie, e străvezie de albă și pe chipul slăbit, toată viața pare concentrată în ochii mari albaștri cu gene lungi, aurii.  Careva din curte o strigă:  — „Coca! ”  Fetița nu răspunde.  Nu se îndură să se îndepărteze și să piardă ceva din jocul copiilor.  Atuncea, pe aleie, s-arată o femeie tânără încă, mai mult înaltă, cam slabă.  E într-o haină de catifea cenușie, ce se lipește de corpul ei subțirel, cu mișcări încete.  S-apropie de fetiță, s-apleacă desmierdătoare:  — „De ce nu răspunde Coca, nanei, când o cheamă? ”  Copila, fără să se întoarcă, întinde numai mâna spre dânsa, o apucă de haină, o atrage la ea:  — „Uite, nană, uite! . . . ”  și femeia tânără, se îndoaie cu bună voință, și zâmbind pune obrazul alăturea de-al copilei, să vadă ce strășnicie s-o fi petrecând dincolo de gard. . .  Iar când țărănașii se risipiră de la joacă, de a rămas numai Traian pe podeț, privind în urma lor, fetița blondă a întors, tăcută, ochii mari, albaștri, spre nana, care o sărută, zicând:  — „Vezi tu?  Așa trebuie să se joce copiii! ”  — „Da, — îngână fetița cu jale în glas, — dar ei au cu cine se jucă. . . ” .  Nana a rămas o minută surprinsă:  — „Da- Coca n-are? !  O odaie de jucării. . .  Copila, cu aceeaș jale:  — „. . . Ele  nu-mi vorbesc. . . ”  Nana — duduia Eliza — mătușa Cocăi și nașa ei, știuse așa de bine să pătrundă în suflețelui copilului acestuia, — singura ei slăbiciune pe pământ, — că, și de data asta, din glasul fetiței, din ultimele ei cuvinte, a înțeles, mai bine zis a întrevăzut, tot răul ce se poate atrage pentru firea și sănătatea copilului acesta, din viața asta monotonă, în tovărășie contino cu oameni mari, în îmbuibări cu sfaturi moralizatoare, în sfârșit, într-o atmosferă prea purificată pentru desvoltarea mai în libertate a unui suflet de copil. . .  La drept vorbind, ea n-a văzut, încă, la fetița asta, o haină pătată din nebăgare de seamă, un șorțuleț rupt, o zgârietură și nici un neastâmpăr, nici o zburdălnicie, — dovezi de sănătate, dovezi de întărire în viață — cum vede la alți copii, cum știe c-a fost și ea la vârsta asta. . .  Contactul de toată clipa cu capete înțelepte și nici o atingere cu o minte la fel cu a ei, va fi dând copilei aerul cela dus, nepotrivit cu vârsta ce are. . .  și într-o minută, duduia Eliza a luat o hotărîre eroică:  — „Uite — șoptește dânsa, arătând cu degetul, prin crăpătura gardului, pe Traian, care, nebănuitor de ce se plănuia pe socoteala lui, cu mâinile în buzunarele minteanului, cu năsucu în vânt, șuiera cu foc Marșul lui Iancu :  — „Uite, cu băiețașul cela, ai vrea tu să te joci? ”  Neîncrezătoare în atâta fericire, copila se întoarce la dânsa, cu mâinile împreunate:  — „O, nana, îmi dai voie? ! . . . ”  Ceva dulce și dureros îl iea de la inimă pe Traian, de câte ori amintirile îl poartă spre timpurile celea. . . Intâii  lui pași în casa, a cărei turnulețe le zărise, doar, până atuncea, înălțându-se tăcute și grave printre brazii întunecoși ai parcului. . . Odaia  mare, cu perdele de catifea vișinie, ce se lăsau în falduri grele pe podeaua ce strălucea, pe unde nu era covor, ca o apă lină, în care lucrurile se răsfrângeau, de-ai fi zis că, dedesubt e o altă odaie, de-a-ndoasele, numai. . .  și peste tot miros amestecat de țigară, de parfumuri; iară, în prag, el, de mâna feciorului.  Ce haz o fi avut în odaia ceia luxoasă, numai catifea și covoare scumpe, apariția țărănașului de-o șchiopă, cu botforașii neșterși, cu minteanul albăstriu și cu căciula țuguiată, de sub care părul zbârlit ieșea inele-inelel. . .  Fetița cum îl zărește dintr-o săritură e lângă el:  — Ai venit? !  Nana, a venit băietu!  Ai să te joci cu mine?  Grand' maman, Miss , a venit! . . .  Il ia de mână, îl atrage în odaie. . .  I se pare dintr-un întâi lui Traian, că-i puzderie de lume acolo — și mai să se zăpăcească de atâtea ochi îndreptați asupra lui. . .  Cocuța însă îl îndeamnă:  — Hai, intră mai înăuntru!  Te temi?  Traian să se teamă? !  Toată mica lui mândrie, tot amorul-propriu de viitor Avram Ianc' sunt puse la încercare cu un singur cuvânt!  Dacă acuma își pierde el cumpătul, fără de nici o pricină, ce are să fie mai târziu, în fața ungurului? ?  Lasă pe sufragiu de mână, își scoate căciula— cum îl învățase la plecare mama Zamfira — și strângându-și-o sub brațul stâng, pășește hotărât până-n dreptul unui boer care stă picior peste picior într-un jâlt și-l ațintește cu ochii râzători pe sub sprincene cărunțite.  Văzând că i se oprește drept înainte, boierul s-apleacă spre dânsul, îi întinde mâna serios:  — „A, bine-ai venit camarade!  și cum Traian își -lasă mâna în mâna boierească, fără să pară tulburat, boierul i-o scutură și cu interes:  — Ei, da-nevasta, copiii, ce-ți fac?  — Incă n-am!  — răspunde băietul cu glasul domol, zâmbind din colțul gurei — spre hazul tăcut al tuturor.  — Da- nu ne-ai zis cum te chiamă?  — îi strigă alt boier, trăgându-și scaunul mai aproape de el.  Traian, cu glasul ce-și deprinsese din joaca lui cu băieții:  — Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu. . .  Boerul:  — Gălușca, broscoiu. . .  Copilul rămâne o clipă nedumerit.  Dară tot atuncea, zâmbind, își pune bărbiuța în piept, își duce mâna la gură, suflă printre degete:  — Nu mă chiamă așa mă, că-ți ieau nasu-!  Un hohot general pornește:  — Oh, le vaurien!  . . .  Coca mai ales, râde, cum n-o mai văzuse nimenea râzând — cum n-o crezuse nimeni în stare să poată râde: se tăvălea pe covor strigând mătușă-sa:  — Vai, Nana, ce haz are!  Nana îi alintă obrajii, pe când o cucoană bătrână, cu ochelari, și cu bărbie ascuțită, mormăie ceva — la care un domn răspunde:  — Lasă, mă rog!  Dacă unul de-ai noștri ar fi așa isteț, ce vise strașnice de viitor nu i s-ar țese pe seamă!  Dacă unul de ăștialalți e isteț, numai ocnele i le prevestim!  — și către copil:  — Ia spune, mă Traiane, ce te faci tu, când ești mare?  Băietul se-ndreaptă, par-că vrea cât-decât să se-nalțe; îngroașă glasul, ca să-l facă mai bărbătos:  — Eu?  Avram-Ianc-!  Dezamăgire la toți:  — Ce?  Crâșmar?  Ca Avram de la noi?  De data asta Traian nu-i pricepe.  Li zâmbește întrebător. . .  Duduia Eliza, mai ales pare mâhnită de ce a zis el și îi spune netezindu-i obrajii:  — E bună și negustoria.  Da- tu pari deștept— trebuie să înveți carte. . .  El oțărit și cu foc:  — Am să-nvăț carte și pe urmă merg peste ungur, ca Avram Ianc-!  Erau încurcați de-a bine! . . .  Nu pricepeau nimic din încâlceala de cuvinte a copilului — se privesc cu toții, — strâmbând a râs gura, ridicând, nedumeriți, din umere și sprincene. . .  In minuta ceia se deschide o ușă lăturalnică, și un moșneguț slab s-arată, cu fălcile subte, cocoșat și mic ca un copil de zece ani.  — „Moș Alecu! ”  îi sare Coca în cale: „Vină de-l vezi pe Traian!  Uite-l! ”  Moșneagul, cu pas tremurat și mărunt, se lasă-n voia fetiții, grăbindu-se s-o urmeze și chicotind a râs la gândul tovarășului de joacă a copilei de boier.  — „Auzi, Coane Alecule, strigă un domn, sculându-se să-i facă loc bătrânului: — junele ista, în -loc să viseze pușcă și raniță, el visează clondirul cu rachiu, pentru când o fi mare! . . .  — „Cum?  Cum?  Cum?  — sare fript moșneagul.  — „Intreabă numai, ce se face când e mare și ai să vezi! . . . ”  Moșneagul către Traian:  — „Zi!  Zi!  Zi! ”  Traian repetă:  — „Avram Ianc-! ”  Minune!  In loc ca să-l vadă scos din fire pe bătrânul maniac, ținta tuturor glumelor, pe chipul lui ei văd atâta iradiere de extaz, și brațele lui slabe, osoase, ce-i ajung de genunchi, cuprind într-o tremurare de așa mare emoție, pe puiul de țăran, și glasul hărțăgos iea o mlădiere așa de blândă, când murmură:  — „Voinicul moșului, voinic. . . ,  că cei de față se văd nevoiți să se privească iarăși, zâmbind a râs, ridicând nedumeriți din umeri și sprincene.  Așa s-a desfășurat acest început de vieață noo.  Pe nesimțite, tovărășia de joacă s-a prefăcu în tovărășie de toată clipa, după o boală a fetiței, în care nu voia să îmbuce nimic fără Traian.  Il chemau atuncea de la prânz, și-l trimiteau acasă numai la culcare.  Când s-a însdrăvenit copila, hatîrul se prefăcuse în obiceiu, cu toate gemetele înnăbușite ale lui Miss-Guvernanta, care nici nu mai îndrăsnea să se oprească cu gândul asupra dezastrului moral ce poate fi pentru Coca, tovărășia țărănașului sălbatic.  De altfel, efectele începură îndată a se resimti: Nu mai e jucărie întreagă, din tot bazarul de jucării al fetiței.  și anarhia începe a-și pregăti terenul:  De câte ori i-a hotărît fetiței, că n-are voie să iasă pe poarta din fundul parcului!  Cu toate astea, când Miss s-așteaptă mai puțin, parcul e pustiu, portița din fund în lături și glasul Cocăi răsună în ogrăgioara bordeiului lui Toader Surdu!  Iar la mustrările aspre, mereu pricină noo:  — „Trebuie să văd cuibul din răchită. . . ”  — „știi, Miss, unde s-ascunde vaca domnului?  Sub frunza de păpușoi!  Acu- mi-a arătat Traian. . . ”  — „Ne-a dat lița Zamfira mălai scos acuma din cuptor. . . ” .  Dacă, ieșită din răbdări, a căutat biata Miss să se roage de boieri, să mai puie ceva frâu veleităților de libertate a Cocăi, Conu Alecu a ridicat din umeri, a clătinat capul cu o comică seriozitate:  — „. . . Dacă  trebuia să vadă, fata, cuibul, din răchită. . . ”  Sau  — „. . . Cum  să nu ște, omul, că vaca-domnului s-ascunde sub frunza de păpușoi? ! . . . ”  Cât despre boierul Grigore Atanasiu — tatăl duduei Elizi și a mamei Cocăi — și cât despre duduia Eliza, amândoi fac haz pe fată de năzbâtiile copilei:  — „Mănâncă acuma cu poftă?  Doarme bine?  Ce mai vrei, Miss?  Sănătatea întâi! ”  La care Corni Alecu adăoga:  — Mens sana in corpore sano.  Văzând că lucrurile au ajuns la atâta, ce i-a mai rămas lui Miss de făcut?  Să tacă și să rabde, până vor veni iară părinții Cocăi în vizită la boerii din Străjări și atunci să se înțe-leagă cu ei!  Că dânsa nu vrea să ia leafă de geaba, înșelând așteptările părinților!  Dacă li se pare că, pentru a trezi ceva vioiciune în copilă, e nevoie de mai multă libertate în contact cu copiii de vârsta ei, atunci s-o iea părinții cu dânșii la București, și să-i aleagă, acolo, tovarăși de condiția ei! . . .  Căci, orice s-ar zice, nu e primejdie nai mare pentru disciplină în educație, decât contactul cu un element rău!  și Traian e un element rău, care, din nenorocire, își găsește teren prielnic într-o slăbiciune de neiertat, a boerilor de la curte!  Nu mai departe decât când Miss îl sfătuia, la masă, că nu se întinde cuțitul cu ascuțișul, când vrei să-l treci cuiva, ca să nu se taie persoana căreia se întinde, iară el, atintind-o întrebător și cu interes:  — „Dacă-l întind cu mânerul, atuncea trebuie să-l apuc eu de ascuțiș. . .  și dacă apuc eu de ascuțiș, atuncea să mă tai, eu? ”  Ce gust nebun de râs a cetit Miss, în minuta aceea, pe chipul celor de la masă, în frunte cu duduia Eliza!  Ah, duduia Eliza!  Gând Grigore Atanasiu — tatăl ei, stăpânul Străjărilor — a întrebat-o ce gând are cu copilul ista, ea a răspuns, ca vrea să se ocupe cu dinadins de creșterea lui. . .  și dacă boierul i-a zis:  — „Nu crezi tu că, sarcina e grea și rezultatul nesigur? . . . ”  Cu ce siguranță de om lovit de o ideie fixă, a răspuns:  — „Tot cu teama de neisbândă, ar fi să nu mai încerce omul niciodată, nimica, spre bine.  Dar dacă reușesc?  și te gândești tu, papă, ce înseamnă să desăvârșești un suflet? ! ”  Miss a ridicat, într-ascuns din umeri: „Uite, mă rog, unde zace calități sufletești, ce așteaptă doar, a fi cultivate! ”  Insă, iată, că, pe încetul și în Miss se făcea o schimbare.  Traian prindea a pricepe graiul lui Miss, ba, într-o bună zi s-a pomenit că el se căsnește să-i răspundă în englezește.  A fost, atunci, întâiul lui pas, în inima ei.  Prin urmare, nu e cu totul refractar unei civilizații, micul opincar! . . .  și cu cât frazele lui în limba străină deveniau mai limpezi, cu atât norul din inima lui Miss se subția.  Cucerirea desăvârșită însă, a fost în ajunul Crăciunului, atuncia când, în sunetul clopoțelului, ușile salonului s-au deschis în larg și pomul sclipitor a răsărit în toată minunăția lui. . .  O, luminițele atârnate în crengile înzăpezite, și toată strălucirea ceea, și de colo, din vârful bradului, îngerul bucălai, zâmbind tuturor, cu aripele desfăcute!  Traian a crezut ori că e transportat în Rai, ori că o frântură de Raiu s-a lăsat pe pământ, cuprins de un simțimânt de supraomenesc, în loc să strige de bucurie, bătând în palme, ca fetița, a căzut în genunchi, a împreunat mâinile, a prins a spune Tatăl Nostru.  A fost o înduioșare generală.  și Miss, cea dintâi, s-a aplecat să-l ridice, desmierdându-l, pentru întâia dată.  Din grămada slugilor adunate la ușă, Badea Toader și lita Zamfira, cu ochii jilăviți la el, șopteau:  — „Ia o minte de copchil”  Dară tot în seara aceea, Traian a săvârșit cea mai mare infracțiune la regulele de bună cuviință: el avea mare slăbiciune pentru Conu Alecu.  Ceasuri întregi ar fi stat neurnit, numai să-i asculte poveștile vitejești ale omenirii.  și de multe ori, un fel de nerăbdare, de ciudă-l cuprindea, când sa-vânta, careva, să necăjească mâniile moșnegutului slab și nervos.  Lui Conu Alecu nu-i erau dragi jidanii.  In fața lui se ridicau în slavă însușirile evreului.  Ci-că, odată, în tinerețea lui, Conu Alecu s-ar fi întrecut cu vinul, și de atunci și-a înstrăinat pe aleasa inimii, că doar și el a iubit. . .  Conu Alecu, de-atunci, să nu mai vadă vinul, nici poama ce i-a dat naștere, nici oțetul, în care piere.  Ei bine, la mesele de la curte, se găseau musafiri cari-l pândeau când mânca mai cu poftă, ca să laude sosul bun de vin al acelei mâncări, aluatul frământat în vin al cutărui dulce, petrecându-se când bătrânul împingea cu oroare farfuria din care se întinase.  Atunci lui Traian i se încleștau fălcile de ciudă, și-i venea să sară în capul celor ce-l necăjeau pe moșneagul lui drag.  In seara ceea de Crăciun, Conu Alecu stă într-un jilț, iar la picioarele lui, Traian răsfoia cartea cu poze, ce primise de la dânsul, și-i cerea lămuriri.  — „Aici, — spune Conu Alecu, arătând cu degetul -lui slab și uscat pe Cornelia, între cei doi fii ai săi — aici e Cornelia, mama Grachilor. . . ”  — „Zău, nu te supără, moșule — îi strigă un nepot, un tânăr de vre-o optsprezece ani — dar nu înțeleg de ce să-l faci să creadă toate minciunile astea? . . . ”  — „Minciuni? !  — strigă Conu Alecu, atins la inimă: — minciuni? ! . . . ”  Musafirii, bucuroși de o mică încăerare, se strâng în jurul lor.  — „Negreșit — susține tânărul — „miciuni menite să mai spele păcatele acelor vremuri de imoralitate și crimă. . . ” .  — „Toate veacurile se aseamănă prin răutatea oamenilor — a zis Voltaire! ”  Voltaire, era autorul lui favorit.  Multe lucrări i le știa aproape pe derost, și citea din el, de câte ori vroia să înfunde pe careva.  Tânărul strâmbă cu sila gura:  — „Ce-mi vorbești, mata, moșule, de Voltaire!  Cine-l mai pomenește azi?  și știi că, în Germania, s-a interzis să se mai scrie că Voltaire a fost atras de Frederic cel Mare, la curtea lui?  S-a făcut de râs, cu Voltaire! ”  Conu Alecu a încremenit:. . . Auzi  dumneata? !  Adică, pe ce lume trăim noi, și unde o să ajungem, dacă o generație are să dărâme, mereu, tot ce a ridicat generația trecută? ! . . .  Traian îl privește, îl simte cumplit de mâhnit: îl ia ceva de la inimă, un amestec de revoltă față de cel tânăr și nespus drag și milă de bietul Conu Alecu.  Se ridică puțin, îi suflă ceva la ureche, la care, Conu Alecu, dă afirmativ din cap, fără să fi auzit ce-i se spusese, adâncit cum era în gândurile lui amare. . .  Atunci, înainte să prindă careva de veste, Traian e în picioare, și cât ai clipi, stupește pe tânărul nepot drept în față.  A fost o minută de tăcere, după care un holiot cu lacrimi, și la urmă de tot, Traian, dojenit.  cerând iertare insultatului.  In toamnă, după dorința taicăi-moșului, l-au dat pe Traian la școala din sat.  Când era vreme frumoasă, Coca se ținea de el, mai mult de joacă, și poate unde se vedea obiectul cinstei tuturor de la mic la mare, în drumul ei prin sat și după aceea, în școală.  Când s-a văzut întâi copila în clasa colboasă, cu bănci urâte, cu un cuier plin cu sumăieșe rupte, când a văzut picioarele celea goale, ori cu opincuțe ferfenițite în josul băncii- și chipurile neîngrijite, și capetele nepieptănate, a apucat nervos pe Traian de mână și a deschis gura să-i șoptească:  — „Du-mă acasă! ”  Dar văzând cum dânsul, ca într-o reculegere de biserică, așteptă să i se arate locul în bancă, n-a mai îndrăsnit fetița să zică nimic.  Cu vremea, mica aristocrată părea a nu mai vedea urâtul sărăciii.  Un fel de ocrotire părea a se fi trezit într-însa pentru mulțimea măruntă ca și dânsa, dar care cunoaște necazuri nebănuite de ea, fără să cunoască nici una din plăcerile ei.  Când a sfârșit Traian cele cinci clase din sat, s-ar fi zis că, o contopire se săvârșise între sufletul Cocăi și suflețelele celea obscure, în cari, totuși, atâtea însușiri aflase.  După școala din Străjări, au urmat pentru Traian patru ani de școală de oraș, patru ani de gazdă la Antimescu, cu mesele luate împreună, cu odaia lui de culcare, cu îngrijiri și sfaturi glăsuite părintește, dar toate mulțumită dărniciei duduii Elizii, care plătea gazda lui, deși întreținea Antimescu întreaga gospodărie din banii aceia.  Așa ajunsese Traian până la paisprezece ani, încrezător în el și în oameni, cu o căldură generală pentru toată omenirea, iar din iubirea aceasta generală, desprinzându-se o adâncă duioșie recunoscătoare pentru cei cari l-au înconjurat cu dragostea lor mărinimoasă.  Dar, într-o zi, se răspândește o veste cumplită: Grigore Atanasiu și fiică-sa Eliza, uciși de automobil!  Toată fericirea lui Traian zdrobită într-o clipă!  Traian a alergat la Străjări, alături de Conu Alecu, de Coca, de părinții Cocăi, de Miss, cu aceeaș adâncă durere, plângând zile și nopți-  Pe urmă, cei rămași, au părăsit Străjării, plecând cu toții la București, de unde, -la început, a mai primit Traian câte o scrisorică de la Coca.  După aceea tăcere, nici o veste, el, singurel, cutreierând aleiele tăcute, ce luau, din ce în ce mai mult, învăluitoarea liniște a unui cimitir. . .  La oraș, nu s-a mai întors, că Antimescu i-a spus la înmormântare, că, fără aceleași condiții, nu-l poate ține.  Invăța, singurel, acasă.  Intr-o bună zi, scrisoare de la Antimescu: să vie la oraș, că are de vorbit cu el.  S-a dus.  I-a vorbit: dacă ține să-și mântuie școala, el, Antimescu, îl primește, în memoria duduii Elizii.  Nu-i mai dă însă mâna să-l ție ca mai înainte.  Dacă se mulțumește, Traian, cu un pat la bucătărie, dacă Toader Surdu i-ar putea da făină, brânză, fasole, ca să aibă cu ce se hrăni, ca să nu-i fie de sarcină lui — lui Antimescu — atuncea poate veni. . .  S-a reîntors bucuros Traian.  Că el nu vedea decât putința de a învăța mai departe și nu-și închipuia că, ospitalitatea ce i se oferise, se va preface într-o suferință de fiecare clipă, pentru copilul nebănuitor de câte ascunzișuri urîte alcătuește sufletul unor oameni, și, mai presus de toate nebănuitor, că și venitul din care trăia acuma Antimescu, îi era lăsat prin testament de duduia Eliza, cu condiție, ca să-l crească pe Traian ca pe copilul lor, în caz de ar fi să moara dânsa înaintea familii Antimescu.  Nebănuitor de toate acestea, Traian s-a pomenit de pe-o zi pe alta, în rândul slugilor lui Antimescu, iară dânsele îi făceau să plătească acuma cu vârf timpul cât l-au servit și pe el, ca pe boieri.  II.  Abia se crapă de zio.  Satul odihnește încă.  Pe prispă, sub fereastra odăii unde Traian doarme, horăitul lui Toader Surdu contino regulat și neîntrerupt.  După un somn adânc, fără visuri, care l-a furat aseară pe când sfătuia cu ai lui, Traian se trezește tot pe coasta pe care l-au așezat moșnegii când, cu capul căzut pe umăr, abia de a mai avut putere să le zâmbească de noapte bună.  Buimăcit, cu gândurile încâlcite, se crede tot la Antimescu.  și pe suflet stă gata să se lase aceeaș apăsare din cea dintâi minută a deșteptărilor lui la oraș:  . . . Cum ar mai dormi o lecuță! . . . Dar o fi târziu. . .  E apă de cărat, lemne de tăiat. . . ;  de măturat scările, cerdacul, bucătăria. . . ;  de grijit hainele și ghetele stăpânului. . . ;  nu-i de stat la gânduri!  Sare din pat, deschide ochii.  In slaba lumină a zorilor timpurii, deslușește odaia.  Incâlceala din minte se distramă deodată și dulce căldură îl străbate, pomenindu-se în colțișorul umil.  In adăpostul sărac, dară plin de iubire și pace.  Dragii lui buni, cu câtă grijă îl înveleau aseară, vorbind pe șoptite, strecurându-se pe ușă în vârful picioarelor, ca să nu-l trezească!  Ce sigur și bine se simte omul între inimi ce bat și pentru dânsul — și ce prostit devine sub priviri rele, ca ale lui Antimescu!  Cine știe dacă, om pe om iubindu-se mai mult, dacă am da celorlalți cât-de-cât din ceeace s-a înțeles prin: Iar pe aproapele tău ca pe tine însuți — cine știe ce fapte sublime ar fi să vadă pământul!  Traian se uită împrejur.  Odaia joasă, mai mult închisă, are miros amestecat de buruieni și neaierisit.  Incetișor, ca să nu trezească pe bătrâni, se scoală, deschide ferestruica o razimă în băț și el ghemuit la căpătâiul patului, sta o vreme cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palmă.  Nu gândește la nimica.  Doar într-o inconștiență beatitudine, cât își mai afundă privirile în nedeslușitul fumuriu de afară, cu pomi învăluiți în umbră și cu slabă fâșie roșie pe orizontul încă mohorît.