Romanul de față nu e scris pentru criticii din țara românească, cari, ignoranți și de rea credință cum sunt în mare parte, vor găsi că seamănă cu Anna charenine; nu e scris nici pentru damele cu moral; nici pentru bărbații cu prințipuri.  El e scris pentru sufletele nenumărate ce suferă; pentru tinerimea cultă, care, în artă, vibrează la tot ce e sincer, tresare la adierea frumuseții; pentru cititorii cari pricep ce însemnează a crea oameni vii și-i deosebesc de oamenii de carton.  El mai este scris pentru femeile delicate, care vor înțelege pe Anna, vor ierta pe Urania și poate chiar pe Berta, pentru sinceritatea simțirilor lor.  Ceea ce este mai cu seamă păgubitor în viața noastră socială și trivial în căsniciile românești, e puerilitatea sufletească a femeilor, fățărnicia și minciunile bărbaților.  In fine, el este scris pentru Elena Milescu, pe care nu o cunosc, dar care trebue să existe undeva, în sufletul colectiv al femeilor superioare, în cari simțimântul patriei cel mai înnălțător din toate va regenera ceea ce este bolnav în turpitudinea momentului.  Cu acest simțimânt vom pregăti viitorul poporului nostru, care nu și-a isprăvit luptele de constituire unitară, și deci nu poate și nu se cuvine să se ocupe de utopii, de soțial-democrație, de votul analfabeților, de colectivism și alte minciuni, cu cari declasații exploatează masa inculților.  Ficeste minciuni sociale sunt tot atât de păgubitoare, pe cât sunt minciunile individuate în familii, și constituesc semnul evident al decadenței; ceea ce nu poate să fie.  D. Z .  I.  Incepea să se întunece.  Focul pâlpâia în sobă, liniștit.  De pe fața cărbunilor se desprindeau palii de flacări, ce mureau în neființă.  Anna Villara cetise până atunci.  Gândurile altora, când puteau s-o intereseze, îi ușurau sufletul de povara îndoelii: cum e bine, și ce e bine în lumea asta?  Intunericul o silise să lase cartea, și ea, acum, strânsă în fotoliu, se uita la lemnele ce se topeau în puterea mistuitoare a focului.  Câteva licăriri de flacără, puțin fum și puțină cenușe.  In crâmpeele ei de gânduri se ivia chipul luminos al omului iubit.  Așa de bine-l cunoștea, în nestatornica lui înfățișare, încât îl recompunea din liniile cărbunilor ce se prefăceau mereu.  Toate alte linii și alte linii.  Dacă s-ar fi putut sa fie lumea altfel de cum era ea ar fi plecat pe jos, umblând după umbra visurilor, alergând pururi pe căile rătăcirii, fără popas și fără odihnă, numai sa scape de ea însăși.  Dar lumea era ca și dânsa.  Fiecare își purta rana, sângerândă sau tămăduită, și fiecare umbla mai depute și spera.  și, deodată, îi răsăria în minte fruntea lui, neteda înfățișare a personalității bărbătești, în care farmecul voinței părea boltit din vecia veacurilor.  De unde știa ea ce se petrecea acolo?  Vorbia câteodată cu Elena Milescu:  - Ce se petrece acolo, Eleno?  Tu ai iubit, ai trăit adânc din viața bărbatului tău.  Ce se petrece sub fruntea unui om, când tace și se uită la tine, apoi se întoarce și se uită la mine, sau la Smaranda Dudescu? . . .  - Sau la Urania Vucos. . . .  Anna deschidea ochii mari:  - Crezi? !  Elena zâmia:  - Ești geloasă, dragă.  O strângeau de gât cu vorba asta.  Era geloasă! . . .  Vezi bine că era geloasă!  Cine iubește, și nu e gelos?  Dar nerozia omenească desparte sufletul în saltare, ca un scrin: în cel de sus se păstează amorul, în al doilea închipuirea de sine, în cel de jos gelozia, pe când în toate stă deavalma zădărnicia sufletului nostru chinuit.  și cum se uita lung la cărbuni, i-se păru că vede limpede cum gelozia stă tocmai în saltarul de jos, în cel mai de jos.  Inima i-se strânse ca de frică, și mișca vârful piciorului, par-c'ar fi impuns-o cineva în coapsă.  Marginea rochii i-se ridicase deasupra glesnei.  Pulpa se desina, delicată, pe fundul auriu al luminei ce muria în sobă.  In loc să se placă, ea se umili și se întristă.  Frumusețea linii piciorului ăi ăntoarse gândurile asupra ei însăși.  Trăise în valurile lumii, cu hotărîre, și totuș într-o singuratate sufletească, în care nu străbătuse nimeni.  Acum iubia.  Dorul fecioarei de ideal și poezie se aninase de umerii unui om nestatornic.  Iubia pe un om însurat, pe care, probabil, îl iubeau și alte femei.  Era oare cu putință?  La ideia că și alte femei puteau să-l iubească, își duse mâinile la ochi, să nu se mai lege într-ânșii vedenia acelor alte femei.  Cu toate astea, era sigur că una, cel puțin, îl mai iubia: nevasta sa.  Nu avea și ea un bărbat?  Imagina Generalului o făcu să bufnească într-aiuri.  Generalul și Berta! . . .  Iși aduse aminte că bărbatu-său o ducea la concertele amantei lui și că ea, Anna Villara, vedea pe Berta ca pe orice ființă nevoiașe.  Ceea ce o muncia, era pângărirea sufletească a omului care o iubia pe ea și iubia și pe altele.  Un asemenea om minția pururea.  Cu toate astea, Anna simția cât de netemeinice îi erau gândurile, din însăși dorința ei de-a se înșela.  Elena îi spunea, cu blajina ei îngăduire, că ața sunt bărbații, că adică pot să iubească deodată mai multe femei, și că, totuș, nu sunt mai fericiți decât femeea care iubește un singur bărbat; că, din potrivă, la cei ce au inimă, asta este izvorul nefericirii lor.  Cu alte-cuvinte, trudă și nedomirire.  Feciorul bătu la ușe:  - D-l Căpitan Comăneșteanu!  Anna se sculă:  - Pofteste-l în salon:  Gândurile ei se limpeziră deodată, o căldură bine-făcătoare i-se revărsă în tot corpul, își duse mânile la tâmple, în care răsunau bătăile inimii.  Era el, care avusese, poate, gândul bun de a o vedea înnainte de ceasul mesei, când urmau să se întâlnească la dânsa cu toții.  Anna deschise ușa binișor.  Căpitanul se uita la o fotografie.  Ea îl privi un moment.  Cu mâna pe garda săbii și bustul ușor plecat înnainte, era așa de tânăr și de voinic, respira atâta sănătate, încât parea că dă viață și înfrumusețează toate cele dimprejur.  Anna tremura.  Ochii ei, umezi de fericire, beau cu nesațiu lumina propriei ei iluzii.  Ea îl chemă râzând  - Cinel-Cinel! . . .  și fără să mai aștepte răspuns, îl ademeni în umbra ușei, îi înconjură mijlocul cu brațele și se lipi cu obrazul de peptul lui, de șnururi și alămuri, de postavul tunicii, al căror miros, de vreme rece de afară, se amesteca, rătăcit, cu parfumul ființei lui vii.  - Ce bine ai făcut că ai venit! . . .  O să to rog să îmi faci un dar de anul nou. . . .  - Cu cea mai mare plăcere.  - O tunică veche.  - Dece nu o manta? . . .  - Fiindcă mantaua e mai aproape de alții decât de dumneta.  - O manta de vreme rea.  Anna se uita lung la dânsul:  - Manta de vreme rea! . . .  Dece-mi strici plăcerea de a te simți lângă mine?  Ai avut ideia delicată de a veni să mă vezi, acum, singură, iar nu cum ne vom vedea peste doo ceasuri, și ar trebui să mă lași să mă bucur în tihnă de minutul ăsta, care este al meu și numai al meu. . . .  Nu-i așa?  Căpitanul se gandia, că, la drept vorbind, venise pentru a spune Annei să-l ierte de-o mică întârziere la prânz, din cauza unei comisiuni.  Insă față cu iluziile ei, nu mai zise nimic.  Anna mângâia cu degetele postavul tunicii.  - Auzi, manta de vreme real. . .  Eu să am nevoie de manta de vreme rea, iar dumneta sa fii mantaua! . . .  Lumea pe dos.  Eu am nevoie de un gând bun, de un zâmbet sincer, de o rază de simpatie; de a te simți câteodată lângă mine, cu suflet curat, iar nu pururi ieșind din brațele altei femei.  Făcu un pas către fotoliu:  - De unde vii?  - De-acasă.  Anna șezu, mișcând din cap, par-că ar fi zis: „tot din brațele unei femei”.  - Ce face Mia?  - Nu știu, n-am văzut-o.  Ea tăcu un moment.  Răspunsul i-se păru discret și delicat.  - Ia un scaun și șezi lângă mine.  El șezu jos, pe covor, și se lipi cu fruntea de sânul ei.  Anna se rezemă de spatele fotoliului și închise ochii.  Iși simtia inima în piept bătând să se rupă.  Fruntea îi ardea, lacrămile o podideau, și cu toate astea gândurile ei se întindeau pe orizonturi infinite, într-o fericire nematerială, aproape desăvârșită.  Făcu o sforțare, se ridică mai sus și se uită lung la el:  - Ce vrei?  Ce-a mai rămas în sufletul meu, care să nu fie plin de dumneta?  Nici un colț, nici o cută a gândului, nici o ascunzătoare a inimii nu mai e în puterea mea, ci toate sunt ale dumitale. . .  Te-am rugat să-mi aduci băiatul mai des.  Dacă rugămintea mea a putut să ți-se pară lipsită de măsura cuviinței adevărate, îți cer iertare, și te rog să nu uiți că eu sunt o ființă pierdută numai intru atât, întrucât am devenit lucrul și proprietatea dumitale, dar altfel nu sunt nebună și nici lipsită de pudoarea adevăratelor sentimente omenești.  Insă atât de mult mă simt absorbită în ființa dumitale încât tot ce te interesează, mă interesează; tot ce-ți este drag, îmi este drag și mie.  Ajung până a crede că nu mai sunt geloasă de Mia.  Ce vrei mai mult? . . .  Adu-mi din când în când băiatul.  Te regăsesc în el, așa cum aș fi dorit să fii: nevinovat. . .  Comăneșteanu ridică din umeri:  - Eu nu mă știu vinovat întru nimic.  - Inocent. . . .  - Sunt inocent. . .  Anna îi dete binișor cu mâna peste obraz:  - Nu te lasă femeile. . . .  - Ce să le fac eu? !  Dânsa sări drept în picioare:  - Va să zică este adevărat?  - Dumneta zici.  - Este adevărat! . . .  și ai îndrăzneala să mi-o spui mie! . . .  - Eu nu spun nimic.  Ea se plimba de colo până colo, frângându-și mânile.  - Spune-mi încalea tot.  Fă-mă confidenta dumitale.  Deschide-ți inima.  Plângi pe umărul meu.  Te iubește Smaranda Dudescu?  sau Urania Vucos?  sau acea oribilă nevastă a colonelului. . . .  - Nu-i oribilă de loc.  Anna rămase încremenită.  El trecuse în salon să-și caute mănuțile.  Ea se ținea după el:  - Nu-i oribilă? !  - De loc  - și ai obraz să mi-o spui mie.  El iaraș înălță din umeri:  - Nici nu mă gândeam.  ți-o spun, fiindcă vine vorba și printr-un fel de reacțiune.  Nevasta colonelului îmi este indiferentă, ca ți Smaranda Dudescu, ca și Urania Vucos.  La revedere.  Era un ton sec, de om bănuit pe nedrept, în cuvintele acelea, care făcu un bine nespus Annei.  - Dece ai venit, și dece te duci?  El îți ținea chipiul în mână, uitându-se la ea:  - Am venit, ca să te văd, și ma duc, fiindcă am treabă.  Ea îi lo chipiul din mână, îți ascunse obrazul întrânsul și aspiră adânc, ca dintr-o floare:  - Asa de mult te regăsesc în parfumul lucrurilor ce le porți! . . .  și atâtea simțiri deștepți în tainele inimii mele, încât, cu tot răul ce-mi faci, îți sunt încă recunoscătoare. . .  Du-te dragă.  Eu, câteodată, deși umilită și fără putere, mă simt atât de sus cu sufletul, ușoară ca o pasăre, încât nu te mai vad, jos.  La revedere.  După ce tânărul ieși, Anna se așeză din nou în fotoliul dela sobă.  Cărbunii mureau, învăluiți în acoperișul străveziu al celei d-intâi cenuși.  Gândurile ei erau mai pline ca orcând de imaginea omului iubit.  Nu mai vedea acum nimic, decât pe el.  Sânul, de care el își lipise fruntea, tresaria, oarecum cu ființa lui aparte, păstrând căldura atingerii, binefăcătoare ca o rază.  Iși aduse aminte de cele din urmă cuvinte ce i-le zisese și i-se părură nedrepte.  Atunci, ceru lampa și se puse să-i scrie:  „Ai plecat dela mine sub înrâurirea unor vorbe nesocotite.  E adevărat că eu mă simt câteodată cu sufletul sus, dar înălțarea mea e datorită iubirii fără margini, ce-mi umple toată ființa, cum umple infinitul finitul.  Când vei putea oare să înțelegi vei putea vreodată?  - farmecul poetic al suferinței de a iubi, izvorul dătător de viață, tinerețea ce naște din iubire?  Cum a putut geniul bărbătesc să creeze pe Faust, cu alte cuvinte năzuința către eterna tinerețe, când ea stă în noi, în mine, în alcătuirea sufletului meu, care, în sine, este amor?  „Ah, dragă, tu semeni cu cineva din trecut și cu cineva din viitor; îmi închipuesc că semeni cu nestatornica înfăptuire a dorului tuturor femeilor, cu acel ștrengar și infam de Cupido, căruia, când sunt geloasă, aș vrea să-i ciumpăvesc aripele și să-i bat, ca apoi să-l mângâi și să-l rog să mă ierte.  „Vezi?  deviu aproape. . . .  cum să zic?  Anna-dyomenă, în înțelesul attic al cuvântului, de Afrodită curată ca spuma mării.  „și unde mai pui că scriu așa de limpede românește!  Nu se poate să măgulească cineva mai mult gusturile unui tânăr boier, căpitan de cavalerie, naționalist și. . . .  infam, când îi fug ochii după alte femei.  „Nu întârzia. ”  Anna trimise numaidecât scrisoarea, cerând înapoierea plicului iscălit.  Pe când ea scria, Comăneșteanu se ducea la întrunirea comisiunii.  Eșind dela Anna, se simți și de astădată, ca întotdeauna, nemulțumit și nesigur. .  Dece viața noastră e atât de încâlcită în legăturile ei cu alte vieți?  Nu se poate trăi simplu?  Nu se poate iubi, fără a răstălmăci iubirea?  I-se făcuse foame.  Opri trăsura la cofetărie și intră înăuntru posac.  Dela ușă, toate privirile se îndreptară către el, cu înțelesurile atât de variate ale mulțimii, când se găsește în fața unui bărbat zdravăn sau a unei femei cu adevărat frumoasă.  La o masă era colonelul cu nevasta.  Anna vedea dincolo de marginele văzutului.  Colonelul zâmbia lui Comăneșteanu, pacinic și deplin mulțumit de bunurile pământului.  Nevastă-sa închidea ochii, ca și cum ar fi fost mioapă, ridicând în dreptul obrazului doo sticle legate în aur.  Strânsă la mijloc ca o viespe, cu pieptul acoperit de flori, avea grația necuviincioasă a femeilor răsfățate.  Ofițerii Regimentului o înconjurau cu admirația lor respectuoasă.  Ea îi lua peste picior, fiindcă erau care mai de care mai însurați.  - șezi căpitane, zise Colonelul, sculându-se, și fă-ți datoria către patroana.  Viu numaidecât. . .  Comăneșteanu șezu, înviorat deodată de prezența acelei femei.  Ii vorbi încet, devenind mlădios și cald la gânduri:  - Ce de lume cum se cade și fericită! . . .  - Asta nu se poate.  - Dece?  - Fiindcă lumea cum se cade nu-i fericită, iar lumea fericită nu-i cum se cade.  - Cam paradoxal.  Ea ridică din umeri:  - D-ta ești fericit, dar și foarte cum nu se cade.  El rosti încet:  - Eu sunt fericit și cum se cade.  - Atunci ești prost.  - Dacă aș fi prost, patroană, ți-aș fi făcut curte demult.  Ea pufni de râs:  - Atunci ești obraznic.  - Nu sunt nici obraznic.  Sunt curat om fericit și cum se cade.  și dumneata ești tot ca mine, cu deosebire numai că-ți plac paradoxele.  - Adevărat că-mi plac.  - Atunci înțeleg dece nu-ți plac oamenii însurați.  - Par-că ar fi paradoxal să te însori!  - Tocmai deaceea.  Toată lumea se însoară.  Prin urmare, e un lucru obișnuit, și deci nu-ți place.  Acum, între not fie vorba, dumneta în calitate de femeie, ar trebui să fii recunoscătoare bărbaților că se însoară.  Căsătoria, ca magazinele de mode și corsetele, este o instituție pentru femei. . . .  - Mai cu seamă într-o țară ca a noastră, în care mai este și divorțul.  - Nu.  Divorțul este o instituțiune bărbătească.  - Cum! . . .  El dă adevărata libertate femeiei.  - O libertate cu care nu are ce face, patroană.  Dacă patronul s-ar despărți de dumneata, cine ți-ar mai gira polițele?  Ea râse cu poftă, arătându-și dinții:  - Vezi, acum ești cu adevărat obraznic.  Râse și el, mulțumit, mușcând dint-o prăjitură.  Colonelul răfuise socotelile cu doamna dela comptoir și ciupise o fărâmă de curte unei fete ce servia vinuri.  Acum se întorcea radios:  - Haidem, Comăneștene, că ne așteaptă comisia.  El își uitase de comisie, după cum își uitase de Anna și de nevastă și de casă.  Ajunse la cazarmă târziu.  Găsi scrisoarea Annei, pe care o ceti în fugă, prinzând deabia farmecul ei.  După aceea se cufundă în treburi militărești și rămase acolo până la vremea mesei.  II.  Omul care trebuia să aducă plicul iscălit se întorsese cu mâna goală.  Anna se muncia cu gândurile.  Îi spusese că se duce la regiment, și nu era adevărat.  Ea se îmbrăca, uitându-se în oglinda, fără să se vadă.  Cum pot trăi oamenii fățarnici în lume?  și, mai mult: cum se putea să fie un bărbat atât de întreg și totodată atât de mincinos?  Era dovedit că nu se dusese la regiment.  Atunci unde se dusese?  In orbirea ei, rana personală o durea ca o plagă socială.  E atât de greu de trăit pe pământ, chiar când suntem sinceri, încât nu mai e nevoie să ne mai împovărăm viața și cu minciuni.  Săraca lume trudită! . . .  Minciunile o dezgustau.  Generalul o minția de dimineață până seara, în afaceri, în afecțiuni, în lucruri indiferente, înnodând neadevăr de neadevăr, până ce nu mai știa cum să ieasă din încurcături; prietenele ei o mințeau; îngrijitorii dela moșii deasemeni; chiar și cărțile o mințeau, romanele și poeziile, iritație sentimentală pe poruncă, spre a se vinde mult și scump.  Ea își drămuia viața și se găsia curată.  De când era tânără de tot, până acum, nu spusese niciodată decât ceeace gândise.  I se păruse, atunci, că iubește pe celălalt Comăneșteanu, pe mortul în răsboiu, și se cercetase îndelung, așteptase ca vremea să pună în lumină simțirea ei,- până ce vremea o puse în chenar negru.  Luase pe bărbatu-său prin bună înțelegere și numai ca să scape numele părintesc de înjosire.  La amintirea mortului în răsboiu, i se păru că se vede la ambulanță, netezind cearșaful dela patul rănitului, pe când razele soarelui de toamnă luminau fruntea bolnavului.  Ah, fruntea! . . .  Fruntea aceea admirabilă, pe care o moștenise nepotul; ochii adânci și triști ce o priviseră ca din depărtarea unei patrii ideale pentru care se stingeau; glasul ce o întreba dacă a plâns; vremea și tinerețea dusă; atâtea și atâtea amintiri ce gâlgâiau în sufletul ei și se legau, toate, în imagina omului iubit de astăzi.  Un nod de amărăciune i se sui în gât, iar lacrămile îi umplură ochii:  Cum se poate! . .  cum se poate! . .  Uitase că trebuia să se îmbrace și rămase astfel căzută pe un scaun,- când intră Elena.  - Ce faci dragă?  - Ce sa fac, plâng.  - De ce?  - De mila lumii.  Elena se uită lung la dânsa, mirată.  După aceea zâmbi:  - Imbracă-te.  Are să-ți treacă.  Anna se răsti la ea:  - Sunt geloasă, nu-i așa?  - Vorbește mai încet că te-aude lumea.  Porția e dincolo.  - Da?  Singură?  - Singură.  - Vezi dragă?  Ne înșeală pe amândoo.  - Vrei să zici că o înșeală pe ea de doo ori.  Anna rămase locului, încurcată.  Apoi lo încet mâna soră-și:  - E așa de greu de trăit, Eleno! . .  Elena înnălță din umeri, tristă:  - Trece tot.  Anna dete din cap, cu un zâmbet amar:  - Ce începe de vreme, trece.  Ce începe târziu, nu mai are când să treacă.  - Totuș. . .  trece.  Imbracă-te.  Ea se sfârși de îmbrăcat și veni în salon.  Sosise deja toată lumea, Porția Comăneșteanu, Smaranda Dudescu, Urania Vucos și la urmă veniseră și domnii dela club, Generalul și Timoleon Vucos.  Acesta era un grec bogat și lăudăros, având casă de comerț la Odessa și la Marsilia, instalație la Paris, tren și lux ca puțini alții.  Totdeauna corect, purtând monoclu, nerâzând niciodată, părea că vrea sa fie demn de gloria unui străbun al său din care zicea că se coboară, Amiralul Miaoulis-Vocos, biruitorul lui Ibrahim-Pașa.  Grecii adevărat nobili, familiile fanariote, se uitau la el de sus și pretindeau că era o simplă potriveală de nume dar nici o legătură de rudenie între eroul grec și bancherul de astăzi.  și, în adevar, cu tot monoclul lui, un aer de plebeu îi sta întipărit pe figură, de corcitură de chefalonit și de Slav di basso-porto, pe care bogăția și furlandiseala nu-l putuse schimba.  Nevastă-sa, rudă de departe cu generalul Villara, era, din potrivă, fină cu acel mod de a se îmbrăca al femeilor cu adevărat elegante, care face ca fiecare lucru ce poartă pare la locul lui.  Smaranda Dudescu era Domniță în toată puterea cuvântului, ușurică, darnică, bună româncă, ținând casa deschisă, masa întinsă, slugi prea multe, cai prea mulți, o binecuvântare cerească pentru boierii scăpătați, cari își găseau totdeauna tacâmul pus.  Ii era dragă literatura și baieții tineri, mai cu seamă dacă erau militari.  Porția Comăneșteanu, fiica preotului din Transilvania și nevasta Căpitanului, era produsul unei alte lumi, voinică și sănătoasă, totdeauna străină de intrigile celorlalți, dar acum mai mult ca oricând, prinsă de dragostea și creșterea copilului.  Porția, sau Mia cum o numeau toți, trăia mai mult la țară, ocupându-se bărbătește de treburile moșiilor, de socru-său, de țărani și de toată lumea.  Elena Milescu era văduva eroului dela Grivița, poetica și blajina făptură, ce rămăsese în lume stingheră, trăind înconjurată de amintirile răsboiului, vara, la Stănești, în malul Dunării, unde i se părea că e mai aproape de câmpiile Bulgariei, în pământul cărora dormeau osemintele celor morți; iarna, în casa din strada Batiștei, în mijlocul lucrurilor rămase dela Milescu.  Cu părul aproape alb, cu sufletul iertător, ea era pentru Comăneșteanu imagina frumuseții ideale, ceva care ar fi semănat cu mă-sa, dacă cineva putea să semene cu Sașa.  El o chiema Tanți, cine știe de ce.  Toată lumea asta, strânsă la un loc, părea că nu pricepe bine ce vreau unii dela altii.  La cei mai mulți le era foame.  Timoleon Vucos avea slăbiciune de Anna și-i vorbia aproape în păr, ușor înclinat către dânsa, pe când cozile fracului i se ridicau dela spate.  Generalul, ca să mai însuflețească convorbirea, istorisia Domniței și Uraniei Vucos, amorurile unui Vacmistru, care voia să-și taie beregata oridecâteori îl trădau amantele.  Elena și Porția râdeau de departe.  Anna, cu ochii țintă la ușă, răspundea într-aiuri vorbelor lui Timoleon Vucos, bătând ușor covorul cu vărful piciorului.  - Am fost la deschiderea Camerei, zicea acesta.  - Ca orișicine.  Timoleon Vucos se uita lung la dănsa:  - Dece, ca orișicine?  Anna se încurca:  - Vream să zic: cu cine?  Iar în gândul ei: „unde o fi, de nu mai vine! ? ”  - Singur.  - Da?  Celălalt o privia nedomirit:  - Nu-i iertat să meargă cineva singur la deschiderea Camerei?  Pe Anna o apuca un râs nervos:  - Se înțelege că nu, când acel cineva e însurat.  Insfârșît, ușa se deschise și Căpitanul intră. . .  Fără a părea deloc grăbit și fără a-și cere iertare de întârziere, el sărută mâna Annei în cea mai desăvârșită liniște, și numai când nevastă-sa îi spuse că erau aproape 8 și jumătate, se uită la ceasornic și explică Annei că lucrase până atunci.  Dânsa îl fixa, cu ochii galeși:  - Ești sigur?  - Cum să nu fiu sigur! . .  Generalul, care prinse în fugă vorbele lor, glumea cu înțelesuri:  - Asigur-o, neiculiță, c-ai fost la regiment, sau dacă ai fost în altă parte, că n-ai fost cu mine.  - Am fost la regiment.  - Insfârșit, bine c-ai venit!  Poate de-acuma să se mai descrețească fruntea cucoanelor.  Apoi, scurt cum era și cu picioarele sucite, lo pe Comăneșteanu de mijloc și-l duse înaintea lui Timoleon.  - Iacă așa armată avem noi, onorabile.  Iți place?  Timoleon Vucos se înclină, ironic.  Generalul urmă:  - și dacă nu-ți place dumitale, las'-că-i place cucoanei.  Anna vrea să facă pe supărata:  - Iorgule, spui prostii! . . .  - Lasă, dragă, că doar toate sunteți amorezate lulea. . .  și dumneata și nevastă-sa, și Domnița Smaranda, și nepoata. . .  Până și cumnata Elena! . .  Până și eu, bre! . .  - Halal de noi!  - E o molimă.  Par-ca toți am fi despicați din el, vorba lui Aristofan.  Feciorul pofti la masă.  Minunata eleganță a sălii de mâncare părea că îndreptează gândurile, le ascute și le rafinează.  După prima sorbitură de vin, sângele se urca ușor în obrazul doamnelor.  Generalul, mucalit, spunea lucruri pipărate, mânca din fugă, săruta mâna vecinelor, tușea, râdea, punând însuflețire în toată lumea.  Domnița Smaranda vrea sa știe ce era cu despicătura lui Aristofan.  - Să ți-o spuie nevasta, Domnițo, că ea mă învață drăcii deastea.  - Eu! ?  Nici n-am visat!  - Apoi da, că eu mi-am petrecut tinerețea cu Platon.  - Spune-o dumneta, mon Général.  - Prea bine, o spun eu.  Ce este amorul, Domnițo?  Domnița Smaranda umbla cu ochii fugari pe masă, zâmbind.  - Ințeleg.  Vrei să zici că ai oarecum cunoștința sa personală, dar că nu te înlesnești la definiții.  Așa este.  Ei bine, doamnele mele, iată ce este amorul. . .  Ridică din sprâncene, uitându-se înnaintea ochilor și zâmbi:  -. . .  cel puțin după Aristofan: în vremea de demult, pe când oamenii erau puternici ca zeii, persoana lor era un trunchiu rotund, pe care sta un cap cu doo fețe, iar trunchiul sta pe patru picioare și avea patru brațe.  Umblau drept ca și astăzi, în partea în care voiau, iar dacă se puneau să alerge, se duceau de-a roata, sprijiniți pe cele patru perechi de mâni și picioare.  Pe atunci, sexurile erau trei: bărbatul, fiu al soarelui; femeia, fiică a pământului și bărbatul-femeie, produs al lunei, care ea însăși este produs al soarelui și al pământului.  Deaceea și erau oamenii pe atunci rotunzi și alergau de-a roata, pentrucă așa le erau părinții.  și fiind ei voinici și destepți, se resvrătiră în contra zeilor și deteră să ia cerul cu asalt.  Atunci Joe se adună la sfat cu ceilalți zei, și, după matură chibzuire hotărî el așa: „ca să-i învăț minte, o să-i tai în doo; astfel, au să fie mai slabi, dar mai numeroși, prin urmare, o sa avem mai mulți adoratori.  O să-i las să umble în picioare, ca și astăzi, dar numai pe doo picioare.  Iar dacă și așa vor fi obraznici și mă vor supăra, o să-i mai despic încă odată, așa ca să rămână fiecare om numai pe câte un picior, și să umble sărind”.  și grăind astfel, lo barda și se puse să despice pe oameni în doo.  Pe care cum îl despica, îl da pe mâna lui Apollo, poruncindu-i să-i sucească obrazul pe partea tăieturii, ca să se vadă în ce hal este, și să se poarte pe viitor mai bine.  Apollo sucia obrazul înnăuntru, trăgea pieile depe corp și acoperia rana, și, astfel dichisiți, le dedea drumul. . .  Ei bine, doamnele mele, fiecare jumătate, astfel chibzuită, de îndată ce ieșia din mâna lui Apollo, n-avea alt gând decât de a alerga după jumătatea cealaltă și a se reintegra într-un singur trup, cum zice și la Evanghelie.  și iată prin urmare ce este amorul.  Prințesa Smaranda făcea un chef nespus, râzând din toate cărnurile persoanei dumisale, pecând Timoleon se îngânfa de geniul grecesc, vorbind prost românește.  - Este u cumbinacie, frate, demna di Aristofanis.  In vremea asta, Anna zicea lui Comăneșteanu printre dinți:  - N-ai fost la cazarmă.  El nu prea o auzia, prins de povestea Generalului:  - Ai zis ceva?  - Am zis că ești un infam.  Căpitanul râdea:  - Ce bine trebue să fi fost pe vremea aceea, mai cu seamă pentru fiii lunei.  - Unde-ai fost?  - La cazarmă.  - Nu-i adevărat.  El se uita la dânsa:  - Dacă am trăi pe vremea când oamenii nu erau încă despicați în doo, ai fi putut sa dai o roată până la mine, ca să te asiguri. . .  - Faci și descoperiri etimologice.  - Nu 'nteleg.  - „A da o roată” sau „a da o raită”, tot una.  - Foarte bine.  Anna se mira ea singură de libertatea ei sufletească.  Ardea de nerăbdarea de a sti unde fusese, și totuș făcea joc de cuvinte.  - Ai primit scrisoarea?  - Negreșit.  Ar fi voit să nu-l întrebe deadreptul de scrisoare, dar frica de a-și prelungi neliniștea o făcea să nu mai înconjure.  Prințesa Smaranda, hipnotizată de Aristofan, se uita înnaintea ochilor și bufnea de râs.  Era grasă și rotundă ca un sturz, cu părul roșcovan, cu gâtul fără cute, strâns într-o colană de peruzele, ce aduceau cu ochii ei; mânca bine, gustând din lucrurile bune cu un fel de conștiință depravată a plăcerii.  - Ei, mon Général, și va să zică cum explici dumneata că noi suntem toate înamorate de Comăneșteanu?  - Cum să explic? . . ,  Se vede că pe el Joe l-a despicat în 14 bucăți.  - și-au mai sărit și așchii.  Generalul râdea cu chef:  - Ba bine că nu.  și încă multe, prințeso.  - Noroc că Porția nu crede nimic din toate astea, zise tot Smaranda Dudescu, cu glas blajin.  - Porția e fată cuminte: doo porții de înțelepciune și una de femeie.  Porția se uita la dânșii, zâmbind.  Deși trăia în lumea asta de mai mult timp, nu ajungea să se deprindă cu viața lor, ființe pline de contraziceri, mai vițioase în vorbe decât în fapte, elegante, usurele, pasionate, însuflețite de un singur gând statornic, acela de a nu se plictisi.  Plictiseala și stenahoria erau adevărații dușmani ai societății aceștia.  Deaceea Porția simția mila pe care o insuflă oamenilor sănătoși vederea bolnavilor, mila și câte odată temerea de a-i vedea făcând nebunii, ca să se scape de boala de care nu se puteau vindeca.  Anna și Elena i se păreau rătăcite ca și dânsa în lumea asta însetată de nimicuri.  Anna mai cu seamă o neliniștia.  Invățată a avea pentru ea respect și admirare, Porția nu înțelegea ce se petrece cu firea aceea semeață și hotărîtă.  și, cum se întâmplă de multe ori sufletelor cinstite, ea se întreba dacă nu care cumva era dânsa cauza răului.  Când însă, plecând, închidea ușa trăsurii și se simția alături de bărbatu-său, strâns lipită de el, nimic nu o mai turbura.  Tinerețea își lua stăpânirea sa, iar Porția credea că toată lumea trebuia să fie fericită.  Ea se uita lung, pe geamul trăsurii, fără a înțelege rostul celor de pe strade, ce păreau că se luptă cu frigul și cu nevoile.  Un colț de cer albit de lumina lunei, deschidea portița depărtării. . . . .  III.  Genera lui ieșia dela club, furios în contra lui Timoleon Vucos, care, la bridge, într-un sans atout, jucase singleton.  Nu-i intra în cap cum se poate să facă cineva asemenea gogomănie, și apoi să vrea să o și susție.  Opria pe Comăneșteanu:  - Nu, că cică așa se joacă la Paris.  Da hai marș cu Parisul tău, grecule!  Una și cu una doto: la sans atout, să ieși dela coloarea cea mai lungă.  - Dar dacă n-ai nici o coloare lungă?  - Atunci să te duci să te-nneci.  și tot el râdea pe îndesatele, oprind iar pe Comăneșteanu:  - Vrei să mă crezi pe mine? . . .  Românu-i al dracului, domnule.  A înțeles el că la sans atout nu merge cu mofturi: or ai coloare lungă or te dai pe gârlă.  și iar radea, ascultându-și cuvântul, ce i se părea de spirit.  Această ușoară ramolisire ascundea un tertip: Berta dădea în curând un concert, și deci generalul avea nevoie de public și de reclamă.  El se gândia că dacă ar pune pe Comăneșteanu de partea Bertei, ar astupa mai întâi gura Annei și i-ar câștiga un sprijin puternic:  - Ce faci tu, Alecule?  - Vizite, domnule general.  - Iar vizite, neiculiță! . . .  Bine că nu ți se acrește.  - Trebuie să mă duc la prințesă.  - Să te duci, că-i fată bună.  Numai, știi dumneta, cu măsură. . .  - și la Urania Vucos.  Generalul se opri locului, uitându-se la el pe sub sprâncene:  - Mă, lasă nepoata în pace! . . .  Comăneșteanu începu a râde.  Generalul îl apucă de braț, foarte serios:  - Lucru subțire.  Toți dinții sunt ai ei, iar dacă o fi și o fi, mustăcioara aia ce-i părpălește gurița, s-o săruți odată și pentru mine. . .  Rude, mon cher. . .  - Da cine se gândește la așa ceva, domnule general! . . .  - Hai marș, mă! . . .  - Zău, domnule general.  - Marș am zis! . . .  Comăneșteanu ridică din umeri, râzând.  Celălalt iar îl opri:  Ia ascultă, vrei să-mi faci o plăcere?  - Bucuros.  - Să mergi cu mine.  Merg.  Numai să-mi lăsați zece minute să trec pela doamna Vucos, că se supără nevasta.  Generalul, de-astădată, se opri de tot locului, pocnindu-se cu palmele peste genunchi și râzând, îndoit de mijloc:  - Se supără. . .  nevastă-ta. . .  dacă nu te-i duce. . .  la Urania. . .  Ei, asta-mi place!  Comăneșteanu râdea și el de râsul celuilalt:  - Desigur.  Generalul se lovia și mai tare peste genunchi și râdea și mai mult:  - Ei, nu, Alecule, ești clasic frate! . . .  și iar icnea de râs:  - Se supără. . .  Porția. . .  - Desigur.  Porția mi-a zis să trec pe-acolo să las cărți.  - Mare pehlivan ești, mă Alecule.  - De ce, domnule general?  - Dar, însfarșit, te iau eu pe răspunderea mea.  - Foarte bine.  Se urcară într-o trăsură și porniră amândoi către dealul Mitropoliei.  - Am să te fac s-asculți muzică cerească.  - Cu plăcere.  - Da nu așa, giamparale de-ale noastre naționale.  Muzică, bre.  Ba tu Chopin, ba tu studii tot clasice, ba mazurca aia grozava, de. . .  Djaburov ăla, cum îl chiamă. . .  și nu-ți mai spun, când cântă din gură! . . .  Birja se opri în fața unei case curățele de sub dealul Mitropoliei.  Incă de afară se auzia pianul și vioara.  Berta cânta cu profesorul ei care făcuse zile amare generalului, la început, iar acum devenise un fel de membru al familii.  Profesorul și generalul se îngăduiau pe tăcutele, se ajutau unul pe altul în paza Bertei, „că doar femeia, domnule, e ca lumina ochiului: ți-e scumpă, dar fuge după toate alea”, zicea generalul colegului său neamț, care, deși nu prindea bine înțelesul vorbelor, pricepea din instinct gândul generalului.  Berta era așezată la piano, pe un scăunel fără răzemătoare, prin urmare cu mijlocul și cu umerii liberi.  La intrarea celor doi bărbați, dânsa nu se opri, ci numai le zâmbi, înviorându-și cântecul și obrajii, până într-atât, încât neamțul, ostenit și scandalizat, se opri în mijlocul bucății, își lua palaria și pleca.  Berta nici nu se uită la el, iar după ce violonistul ieși, dânsa răsuflă din greu, se învârti înt-un picior, șueră și pocni din palme, par-că ar fi scăpat de o mare pedeapsă.  Generalul îi prezentă pe Comăneșteanu, râzând și căutând s-o liniștească:  - Ei, ce i s-a năzărit? !  - Neamț prost! . . .  zise Berta râzând și strângând pe Comăneșteanu de mână.  și eu sunt germană de origină, dar nu trăesc așa, par-că aș fi înghitit un baston. . .  - O trestie. . .  zise generalul galant.  Berta se poticni într-un compliment:  - Sunt cam voluminoasă pentru o trestie. . .  De zahăr. . .  Ea se uită o clipă în ochii lui și cu o lumină ironică îi zise în fugă:  - De sare. . .  Generalul părea fericit că o întâmplare neașteptată punea pe Berta într-o stare sufletească isteață.  In fond însă era plictisit de fuga violonistului.  Deaceea, lo pe Berta la o parte, îi sopti, o bătu pe umeri și o convinse că trebuiau să se împace și că el urma să se ducă după neamț să-l aducă înnapoi:  - Mă întorc numaidecât.  Cântă lui Comăneșteanu mazurca lui Djaburov, că-i place grozav.  Eși, bătând din pinteni și râzând.  Berta se uita după el, zâmbind, cu capul plecat pe o parte.  Apoi se întoarse către Comăneșteanu, se mlădia pe partea cealaltă și îi zise, iarăș râzând:  - Vă plac asemenea lucruri? . . .  și, fără a aștepta răspuns, se așeză din nou la piano, cu bustul drept și coapsele pline, cu brațele strânse la loc ca doo aripi.  - Doriți să vă cânt din piano sau din gură?  - Cum voiți.  Mi se pare că în toate felurile e frumos.  Ea se înclină iar pe o parte și prinse a cânta din gura.  Zburară câteva acorduri.  Fugeau mâinile pe clapele albe, ca doo pasări ce se gonesc.  Glasul, tânăr, avea farmecul misterios al emoțiunii adevărate, ce deșteaptă în toate sufletele înțelegerea durerii omenești.  Berta părea că intră în gândurile celor doi poeți ce-și uniseră versurile și muzica pentru a suferi împreună.  Ea, cântând, se îndemna să sufere și dânsa, se înnălța în avântul generos al frazelor muzicale, se aprindea, vibra cu pianul, tremura cu propria ei voce, iar înțelesul obișnuit al cuvintelor părea a se transmute într-o înțelegere noo, largă și dureroasă.  Era vorba de luna Mai, ce topește zăpada din munți, descoperind frunțile ghioceilor, chemând înnapoi cântăreții codrului, pasările duse, și mai era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înnapoi, odată ce s-a dus.  Când glasul rostia:  „și pasărea dusă se 'ntoarce-înnapoi  Dar omul când pleacă,  Or cât timp să treacă,  El nu mai revine în lume la noi,  era jale curata, iar Comăneșteanu, care asculta la început cu temerea binevoitoare a publicului cinstit, se simția acum luat de apă, dus departe, pe-o gură de rai, uncle tinerețea n-are nevoie să se mai întoarcă fiindcă nu pleacă niciodată.  Berta repeta: „oricât timp să treacă, oricât timp să treacă, el nu mai revine în lume la noi”, cu o sfâșiere ce turbura simțirea și aducea lacrămile în ochi.  și, în adevăr, când se opri, era ea însăși atât de mișcată, încât plângea.  Comăneșteanu sări dela locul lui, îi apucă mâinile și i le sărută, respectuos, ca în cel mai autentic salon în care ar fi cântat o doamnă din societate.  Berta râdea printre lacrămi, lăsându-și mâna în ale lui, cu osteneala plină de voluptate a femeiei ce a suferit și se simte înțeleasă și compătimită.  Tocmai atunci ușa se deschise.  Violonistul, palid, cu părul vâlvoi, intră prelung, se opri locului, ca la teatru, și cu mâna întinsă către Berta:  - Iar comedia lacrămilor? ! . . .  îi zise.  Iar histerismul muieresc, transpus în muzică? ! . . .  Apoi, întorcându-se către Comăneșteanu:  - Să mă iertați, domnule căpitan, - nu știți ce femeie e asta! . . .  Are să vă-nșele și pe D-voastră, cum m-a înșelat pe mine, și pe general, și pe tată-său, și muzica, și lumina ce o luminează. . .  Poate că aveți mamă sau familie, și e păcat!  Berta se faăcuse albă ca hârtia.  Mânia și indignarea îi încordaseră mușchii obrazului, ca la o mască de teatru antic:  - Ieși afara, mizerabile!  rosti ea îndesat, făcând un pas către dânsul.  Violonistul sta să se avânte către ea, când Comăneșteanu îl apucă de braț, îl zgudui bine, apoi îl duse până la ușă și-i făcu vânt afară:  - Ieși! . . .  Rămași amândoi, se uitară unul la altul.  Berta nu mai semăna cu femeia din nainte.  Un simțământ rănit, de demnitate, de ciudă și de ură, o înnălța.  Ea întinse mâna lui Comăneșteanu:  - Imi pare rău, domnule căpitan, că fără voia mea ați luat parte la o scenă penibilă.  Vă sunt foarte recunoscătoare. . .  Mai mult: vă datorez un moment de ridicare sufletească în sfera curată a artei.  Dacă aș putea cânta așa la concert! . . .  In toate cazurile, la revedere. . .  Cu alte cuvinte îl poftia să se ducă.  Cămăneșteanu ieși, înțelegând că asta eri singura dezlegare cuviincioasă a încurăturii.  Dar se părea că lucrurile trebuiau să meargă mai departe.  A doua zi, Comăneșteanu primi vizita a doi necunoscuți care veneau în numele d-lui Hermann să-i ceară socoteală de insulta adusă brațului clientului lor.  Incurcătura începea să devie umoristică.  Să se bată cu d-l Herman Buffni, profesor de vioară! . . .  Ce haz era să mai facă generalul!  Cu toate astea, generalul nu trebuia pus în curent cu întorsătura pe care o luau lucrurile, pentru multe cuvinte, dintre cari, cel d-intâi, ca să nu afle Anna.  Deaceea, se duse numaidecât la Regiment, își alese doi martori, cărora le dete însărcinarea de a primi duelul, cu orce condițiuni, numai să se hotărască repede întâlnirea și să nu se vorbiască degeaba.  A treia zi se găsia pe teren, față în față cu profesorul Bertei.  Uitându-se în fugă la neamț, Comăneșteanu se gândia că psihologia cea mai grea este aceea a faptelor nelogice.  Dar oare este ceva nelogic în lumea faptelor?  și, fiindcă se băteau cu pistolul, trase neapărat în sus.  Glonțul violonistului îi fluera pela ureche.  Instinctiv, a doua oară trase de-a binele.  Glonțul atinse, pieziș, pulpa violonistului.  Comăneșteanu, mâhnit, se duse la adversarul său, cu mâna întinsă și îi ceru iertare.  Violonistul zâmia:  - Vă sunt recunoscător că nu m-ați lovit în mână. . .  - Aveți dureri?  - Deloc.  - Imi dați voie să viu să vă văd. . .  - Cu cea mai vie recunlștință.  După ce se despărțiră, Comăneșteanu se duse acasă trist.  Ii părea rău că nu trăsese și a doua oară în vânt.  De ce rănise pe bietul neamț, pe care nu-l cunoscuse până atunci?  Nu sunt nerozi oamenii și alcătuirea vieții lor?  Ca totdeauna când se simția vinovat, nedrept, lipsit, de generozitate, îi venia să se ducă la Comănești se apropie de maică-sa, care murise cu acelaș cuvânt pe buze: „să nu atingi pe nimeni, să fii drept și generos”.  Dar nu putea pleca.  Nu numai nu putea pleca dar încă trebuia să pară acelaș, să facă vizite, să fie fericit, fiindcă era „copilul răsfățat al soartei”.  Afară începuse să ningă.  Se duse la grajd să vadă caii.  Puse să scoată sania; se supără pe slugă; se umplu de zăpadă.  De sus dela o fereastră, băiatul îi făcea semne să vie la dânsul.  Se sui din nou sus, sărută copilul, glumi cu Mia, se mai învârti fără rost, până ce se îmbrăcă și iarași ieși.  Unde se ducea?  Iși aduse aminte de vizita pe care trebuia să o facă Uraniei Vucos.  Deși era încă de vreme, ea îl primi.  Intr-un salonaș, plin de flori, de cutii de argint, de pernițe împoponate, Comăneșteanu așteptă câteva minute, cu fruntea lipită de geam, uitându-se lung nnainte.  Urania veni, sunând din brățări și foșnind din rochii:  - Căpitane, am auzit că te chiamă Cinel-Cinel.  - Cine mă chiamă Cinel-Cinel plătește amendă.  - La cutia milelor?  - La cutia milei. . .  de mine.  - Gata.  Cât trebuie să vărs?  - O sărutare.  Urania făcu o comică strâmbătură din nas, par-că i-ar fi mirosit a amoniac:  - Dată sau primită?  - Ca să fie întreagă, urmează să fie și dată și primită.  - Atunci nu mai întrebuințez cuvântul.  - Pentru viitor.  Dar pentru trecut? . . .  Ea se uită la dânsul cu o ușoară umbră de melancolie.  - Vrei să o socotesc că o adevărată amendă?  - Or cum o fi.  Ea se uită din nou la el, nedomirită și tristă.  Apoi se plecă ușor spre dânsul, dându-i părul să i-l sărute:  - Iată, - fără consimțimântul meu.  Tânărul se opri.  Era atât de enervat, încât actul acesta de supunere gentilă îl făcu să-i dea lacrămile. Îi  lua mâna și i-o sărută:  - Nici cu consimțimânt, nici fără consimțimânt.  și iartă-mă, Că nu știu ce fac.  Urania îi arătă un fotoliu:  - șezi, te rog, și spune-mi ce ai.  Ești nenorocit.  - Nu.  Sunt enervat.  Ea dete din cap, necrezătoare:  - Aprinde o țigară.  Fum. . .  de multe feluri.  In toate cazurile, ești interesant. . .  Pentrucă ai tot, ca să fii fericit, și nu ești fericit.  Sau cel puțin nu pari. . .  - Nimeni nu este totdeauna fericit.  Ea se gândi un moment:  - Așa este.  După aceea, urmă zâmbind:  - Cu toate astea, ai ceva.  Imi dai voie, mie, care, după cum spune unchiul, sunt o așchie din dumneta, să mă interesez de starea d-tale sufletească. . .  Apoi se apropiă cu scaunul de el:  - Spune-mi ce ai?  - N-am nimic.  - Nu cred.  - Sau ceea ce am nu se poate tămădui.  - Dece?  - Fiindcă mai întâi nu se poate cunoaște bine.  Dumneta nu ești niciodată nedreapta?  nu te simți, fără să vrei, cauza suferinței altora?  nu te mâhnește sufletul D-tale însu-ți, care câteodată este lacom și foarte adesea nelogic? . . .  - Al meu, nu.  - Atunci ești fericită.  - Asta e altceva.  - In toate cazurile ești liniștită.  In mine e contrazicerea ciudată, că sunt în mod pozitiv și real fericit, și sunt idealmente nenorocit.  Urania se apropiase atât de mult de tânăr, încât acesta mirosia parfumul părului ei, care aducea a mărgăritărel, cu o adiere de personalitate omeneasca vie, ce pare câteodată înfăptuirea cea mai deplina a poeziei.  El se dete ușor la o parte și se uită în ochii ei:  - Iată, bunăoară, și-acum: doream cinstit să nu-ți ies din voie, și n-am putut.  - Cum?  - Mi-am luat amenda pe cale de furtișag.  Ea dete din cap:  - Faptul nu-i bine caracterizat.  El o prinse de gât și o sărută cu putere.  Dânsa sări în picioare:  - Asta e furt cu efracțiune!  După aceea privindu-l cu seriozitate:  - Numai ești cuminte.  Du-te, ca să putem rămâne prieteni.  - Mă duc.  Îi lua mâna și i-o sărută:  - E o infinită delicateță într-o sărutare.  Eu ți-am displăcut.  Am fost violent, și-mi pare rău. . .  - Dacă te duci, uit și te iert.  Ochii ei păreau înnecați în visuri.  Umbrele genelor lungeau margina expresivă a personalității îndurerate.  Maria îi tremura.  Comăneșteanu se plecă spre dânsa.  - Ești o așa de curată expresie a poezii, încât mă tem să mai insist, ca să nu turbur lumina lăuntrică.  Dar acum înțelegi ce vrea să zică a fi fericit și idealmente nenorocit. . .  - Da, rosti ea încet.  Asta ai vrut să dovedești?  - N-am vrut să dovedesc nimic.  Ce se poate dovedi din mișcările ascunse ale sufletului? . . .  - Așa este.  Urania zâmbi, recăpătându-și libertatea cugetului:  - Prin urmare pot să-ți zic Cinel-Cinel. . .  - Poți.  Dar de ce „prin urmare”?  - Fiindcă am plătit amenda.  - A fost o execuție silită.  Ea dete din cap cu înțelesuri, îndrumându-l spre ușă:  - La revedere.  Nu uita, când ești nenorocit, că poți veni să plângi la mine. . .  La revedere.  IV.  Pe masa lui dela Regiment erau doo scrisori ale Annei, una urgentă, alta ff.  urgentă.  „Mi se spune că te-ai bătut în duel.  Doresc să te văd numaidecât.  Am fost la d-ta acasă.  Nimeni nu știa nimic.  Dacă nu poți veni, scrie-mi tu un cuvânt, spune-mi că nu ești rănit”.  A doua scrisoare:  „Aflu că ești eroul unei drame mișcătoare.  Sângele nobil nu minte.  Ai luat apărarea unei femei insultate, și prin urmare ți-ai făcut datoria de cavaler.  „Inima mea nu poate decât să se bucure, iar strămoșii dumitale tresar în morminte de mândrie.  „Ai rănit pe un nefericit, care își câștigă pâinea cu brațele; l-ai rănit după ce l-ai batjocorit.  Eu mă întreb câteodată ce trebue să fie lumea cealaltă, dacă d-ta ești așa de jos! . . .  In cine să mai cred?  Cum să te mai văd, dacă te-ai coborît până la treapta cea mai din urmă?  „Orcât de mizerabilă e viața, ea are totuș o licărire de ideal, către care tind cei ce nu sunt cu desăvârșire stricați.  De ce uiți cine ești?  ți-am deschis inima întreagă, ți-am spus că mă faci să sufer nu numai cu iubirea mea de femeie, dar în toate visurile aspirațiile mele omenești, în onoarea și demnitatea vieții.  „Altceva nu pot să-ți spun”.  Comăneșteanu aprinse un chibrit, iar la flacăra lui anină colțul scrisorilor Annei, care arseră până sus, răsucindu-se ca de durere.  Era nedreaptă și violentă.  El își căută de treabă.  Sbuciumările sentimentale fac pe oameni să se întoarcă cu plăcere la ocupațiile lor zilnice și să găsească în ele pace.  Un miros de mărgăritare îi adiiă prin minte și cu dînsul parfumul părului ce sărutase.  In adevăr, firea omenească e infamă! .