Partea I.  Cu cât te iubești însuți mai mult, cu atât mai mare este ura ta fa ți de acel-ce te împedecă în calea fericirii tale.  Urești și dușmănești. . .  Dușmănia se moștenește.  Fără ca s-o știi de ce, urești pe un om care nu 'ți-a greșit nimic. . .  Ura aceasta este moștenită, din strămoșii cari s-au dușmănit mult și pe moarte împreună.  I.  Departe spre mează-zi, înveliți în albastra zare a depărtării erau înfrunziți codrii de stejar la poalele falnicilor munți, cari ridică moros creștetele pleșuve spre ceriuri, ca uriași răsvretiți în potriva Dumnezeiri.  Când îi apucă vre o vijelie, vre-o furtună, ei urlă ca de bătaie, își răsvrătesc păraele, codrii mugesc, încât iți vine se crezi că se nărue tot cerul sunt Carpații, îmbătrâniții Carpați, hotarnici cu țeara-Românească.  Negoiul își ridică fruntea preste nori, încruntat și vrășmaș.  El, stăpânul, cei mai viteaz, cel mai mare între uriași, Negoiul măiestosul Negoiu.  E mândră, poetică țeara dela poalele lut țeara Făgărașului, plină de frumuseți, de basme și de amintirile voivozilor români, cari au domnit și au vitejit pe acele plaiuri.  Oltul, mult doinitul rîu, cum trece așa îngândurat pintre semănături și livezi, câte nu ne-ar ști el spune despre mărirea străbună, despre Negru-Voevod șt părinții lui, despre răsboirile cu Tătarii, cu Turcii, despre chefurile după bătăliile câștigate, despre hora ce deatâtea-ori a văzut-o învârtindu-să pe maluri.  Dar el trece tăcut, pare că l-ar mustra durerea despărțirii de plaiurile frumosului Ardeal, de frumosul neam de oameni, care--i Impoporează malurile până la Turnul-Roșu.  Așa cum suntem noi săraci, apăsați, robiți, sărmanul s-a îndrăgostit de noi, și durerea că ne părăsește îi întrece bucuria că se duce într-o țeară frumoasă și liberă, unde doina 'i doină și unde însuși Dumnezeu simte românește.  Pe malul stîng al rîului era Măgura, sat bătut de plai și de Dumnezeu.  Era așezat pe o vale unde se întâlnesc doo guri de munți.  Aici se întâlnesc vânturile, făcând vestit satul pe valea întreagă, că în Măgura nu numai vânturile se bat în cap dar și oamenii.  Erau sumeți Măgurenii, fără s-o știe de ce, pentru că apucaseră la stare bună, ori va  fi rămas în vinele lor vre-o rămășiță din sângele oștenilor, cari luptau sub voivozii români împotriva Turcilor, că tare neastîmpărați și certăreți erau Măgurenii, și răsbunători fără seamă.  Era pe vremea secerii.  De o vreme nici nori albi nu se arătară pe cer deasupra satului, încât Măgurenii duceau grija păpușoiului, că s-o pîrli și nu va da roadă.  Pe Nițu, feciorul lui Sandu bogătanul, grijile acestea însă nu-l băteau.  De trei zile, de când s-a dus tătâne-so cu judele Mărin la tîrg la Sibiiu, el n-a mai dat pe acasă.  Mumă-sa Rusanda cu fată-sa Chivuța, sora lui Nițu erau la secere, ear- el fura zilele șî nopțile in birt, chefuind cu lăutarii.  știindu-i duși pe toți ai lui, s-a dus pe la ameazi acasă, a luat cheia de după grindă și deschizând lădoiul, și-a luat bani dindea gata, apoi s-a întors la birt.  Asta era a treia noapte de petrecanie.  Abea durmise vre-o cinci ceasuri sub laviță, unde căzuse de biat ce era, ear- lăutarii, — Cula și Nichita lui Mistreț, — beți ca și el, s-au rostogolit sub masă.  Asta a fost ca ieri pe la ojină.  Nițu s-a trezit, că îl scurma un purcel la cap; —s-a sculat dară înjurând, — apoi trezind lăutarii, s-a pus de nou la chefuit.  Să făcea de zio și Nițu, — acum a treia noapte, — era tot în cârcimă.  Birtașul, — ostenit, — s-a pus să doarmă dându-le beutură să se slugăreasc înșiși.  Când s-a mijit de zio, au ieșit toți trei în ușa birtului la răcoare.  Au scos o masă și o laviță, și s-au pus să chefuiască în ochii satului.  Masă era încărcată cu sticle de vin.  — Ziceți, Culo, — ziceți, că vai amaru-mii sufletu. . .  Nițu se mai ținea, dar- lăutarii abea stăteau pe picioare.  Au luat-o pe o doină de peste Olt și Nițu cânta răgușit:  Suparatu-s, da nu--mi spui  Supărarea nimărui,  Numai apii Oltului.  In față cu birtul, peste drum, era casa judelui Marin, și Nițu nu--și mai lua ochii dinir-acolo.  Retezul era încă pus, dar' lelea Floare nevasta lui Marin și Măriuța, — floarea satului, — în curând se vor scula sâ plece la câmp.  Găinile s-au fost adunat dinaintea ușii, așteptând să iasă Măriuța să le împrăștie grăunțe.  De odată s-a deschis ușa, și a ieșit Măriuța cu o ulcică cu apă în mână, să se spele.  Nițu a tresărit, apoi s-a sculat de pe laviță.  Lăutarii au întrerupt cântarea.  — Da mult mai dormi, Măriuțo!  — îi strigă Nițu peste drum.  Fata judelui s-a întors a lene spre dînsul.  — Cu ceva mai mult decât tine, — îi răspunse ea scurt.  Tu ești de vină, lelițo, — tu ești de vină că nu--mi dorm nopțile!  zise Nițu amărît.  — Eu?  De ce eu, Nițule?  Poate vinul!  — O ști tu bine, Măriuțo, — o știi tu bine, — numai că tu nu vreai s-o știi!  — De unde s-o știu?  Poate că te superi după bogătana din valea sărată, care nu voia să se mărite după tine?  De acea te faci de rîs în sat?  Pentru ea te-ai dat pe beție?  Bietul Nițu, — că moale mai ești la inimă!  Feciorul lui Sandu cel bogat s-a înroșit de mănie văzându-se luat în rîs.  — Vezi, Măriuță, — zisă el cu durere,  — vezi cum mă năcăjești tu.  De ce nu mă asculți?  Mărită-te după mine, și n-oi mai bea în birt cât îi lumea.  — Ha ha ha!  — Să mă duc după tine?  - răspunse fata rîzînd.  M-ai omorî cu zîle!  Nu ne nărăvim noi Nițule!  Nițu-și-a mușcat buzele.  Să fi privit acum în ochii lui, te-ai fi înfiorat de schinteirea drăcească a ochilor lui.  — Păreau ochii lupului flămând când miroasă sângele.  — Alta--i vina Măriuțo!  Tu ai la inimă pe altcineva.  Te-am văzut eu la horă, Duminecă.  — Da nu-'i vorbă — vă și potriviți!  Fata lui Marin judele să se mărite după cel mai sărântoc din sat, — după un ficior de lingurar. . .  — Cine-'i ăla?  de cine vorbești, Nițule?  — Te faci că nu știi. . .  De Dăian, lelițo,  — de dragul tău Dăian pomenisei. . .  — De Dăian?  — Vezi, — vezi Nițule, cât de rău ești tu?  Tu nu poți încâpă de bietul ficior, mereu te acăți de el, pe când dînsul nu  îți face nimica, — nu-'ți are habar, măcar ce faci. . .  Dacă te ai pus în mânie cu el, —nu '1 mai pomeni de nume!  Așa știu eu că fac cei mânioși!  Nițu rîdea răutăcios.  — Ce crezi, fa, că eu mă umilesc să țin mânie cu ficiorul unui lingurar?  Dăian îi năcăjit pe mine pentru-că pețise pe Lina lui Matei; — fata nu voia însă pe nimeni afară de mine. . .  — Dăian. . . ?  zici că: Dăian?  — Da, da el; — dar' ce te-ai spăriat așa?  — Nu crede că de dragul ochilor tăi iți umblă in cale! . . .  Te știe bogată, — asta-i totul. . .  Îmi spun feciorii că iarăși se gată s-o pețească pe Lina. . .  Sermana Măriuță!  știa că Nițu nu spune adevărul și totuși s-a cutremurat la vorbele lui.  Da dacă-i adevărat. . ?  — se gândea dînsa.  —  Sîmțea că ziua întreagă 'i-a stricat-o bețivul aceesta, și îi venea pare-că să--i trântească ulcicuța în cap.  Treaba lui!  Fie-cine facă ce-'i place!  — zise ea cu îndârjire, apoi a intrat în casă.  Nițu a turnat în păhare și lăutarii iar au început-o pe:  „Supăratu-s, da n-o spui. . . „  Rînd pe rînd scârțăiau porțile caselor, și eșau în drum secerătorii, — să adunau cete și porneau la câmp.  Pe azi trebuea să vie acasă tată-so și cu judele.  Totuși, soarele se ridicase ca de o asvârlită pe cer, când s-a socotit și Nițu și a luat-o spre casă.  — S-a urcat în podul șurii și s-a trântit să doarmă în fân.  Casa, unde ședea Dăian, era pe o ulicioară la marginea satului.  Cu bănișorii ce-și agonisisă biet sărmanul fecior la cătănie, venind acasă 'și-a cumpărat o păreche de văcuțe, ca să aibă cu ce lucra cele câteva pogoane de pământ, din care trăiau împreună sărăcește, cu ma mă-sa văduvă și bătrână și cu sora lui, cu Safta.  Lucra feciorul cu sîrguință.  ear Dumineca mergea și el ca alți feciori, la horă.  A dat-o în prietenie cu Măriuța, fata judelui, și are pe Dumnezeu ca mărturie, că el o are dragă pentru ea și nu pentru avere.  Dar-  lumea-i rea si îi tot bîrfeste.  Lui nu îi trebue  averea altuia; câtă-i-a dat Dumnezeu, cu atâta se mulțumește, că va lucra din zori până seara, și vor trăi oare cum. . .  Azi noapte a dormit cam rău.  S-a sculat în zori să plece la ogorit, dar' când să pună vaca în jug, vaca a strechiat și cum s-a smâncit a rupt jugul.  Până ce s-a pus să--l direagă, soarele se înălțase ca de o asvîrlită pe cer.  -și-a legat merindele de leucă, a luat biciul pe după cap și s-a pornit pe lângă vaci spre câmp.  Hois, Joiană, hois! . . .  Măriuța a rămas acasă, ca să gătească ameaza pentru lucrători.  Când va fi gata, va pune-o în budui (găleată) și va duce-o însăși secerătorilor și mamii sale, la câmp.  A pus apă la foc, a cules mazăre verde din grădină și. . .  și Dăian tot nu mai trecea cu carul pe la poarta lor.  Poate nu se duce azi la plug?  Aseară spunea că merge!  Ce să fie?  și biata fată se mistuia.  Focul pâlpâia pe vatră și Măriuța s-a pus să cânte așa în neștire, cu jumătate gura:  Când treci badeo pe la noi, Pune clopote la boi!  Pune pleasna de mătasă,  Să te-aud badeo din casă!  Îi eșiră doo lacrimi în ochi, și le-a șters cu mâneca.  Deodată, când nici nu mai nădăjduia, a tresărit de bucurie.  Auzise glasul lui Dăian care venea pe lângă vaci cântând:  Eu mă duc mândro, ca mâne,  Dorul meu la tin remâne. . .  Grijește-mi--l mândro bine,  Cum te-am grijit eu pe tine!  Măriuța a eșit în poartă.  știa că aceasta-i doina care-i place lui, și totuși ochii ei, frumoșii ei ochi de cicoare s-au umezit auzindu--l cântând doina aceasta.  'I-au venit în minte vorbele lui Nițu, că Dăian se gată la pețit. . .  — Târziu vii bădițo, te-ai boerit poate?  zise ea când Dăian a oprit vacile.  Dar- glasul ei tremura, încât se vedea că a plâns.  și el s-a dus la ea, și-i-a întins mâna.  Era așa de liniștit și ochii lui atât de senini.  și așa de dulce-i-a povestit el, că ce a pățit cu jugul. .  Încât Măriuța s-a liniștit.  Privea în  ochii lui, cu dragoste și drag, încât bădița se topea de dragul ei. . .  — Remâi cu bine lelițo, că merg! . . .  — Bun lucru bădiță! . . .  Carul s-a pornit și Dăian earăși doinea mergend:  ”'Mi-a trimis mândruța dor  Pe-o frunză din via lor„. . .  Măriuța -l-a ascultat din portiță, apoi a întrat in casă, a pus pe foc câteva așchii, și fericită a dat-o și ea pe cântat:  și te-ai dus bade, te-ai dus,  Vorbă bună nu-mi-ai spus; —  Nu 'ți-ar fi badeo păcat,  Că nici nu m-ai sărutat,.  II.  Iuonel ciobanul, când s-a hotărît într-o zi de toamnă să coboare din munți în sat, — la Măgura, — nu știa la ce ncaz se duce.  De când s-a făcut toamnă, mergea mai rar în sat.  Nici acum n-avea ceva afaceri mai de seamă, — dar' îi părea că îl apucase dorul de Safta, sora lui Dăian.  S-au împrietenit la horă, și. . .  Safta e așa de bună și harnică.  De neam sărac, — dar- oameni cinstiți.  Dăian nu- i ca ceialalți ficiori, să se țină măreț față de ciobani, și Safta îi seamănă frate-său.  De să va învoi, — dansul în câjleji ar peți-o și ar veni pe iarnă în sat, — apoi îa primăvară, când s-or scoate turmele, — ar duce-o și pe Safta, sus, la stînă. . .  Că, — drept că el nu--i bogat, și- i nu-mai cioban, — dar își are și el oițele și stîna lui, apoi și ceva bani agonisiți.  Așa se socotea Iuonel, ciobanul, și punăndu--și finetul în șerpar s-a pornit pe-o coaste la vale, spre sat.  Când a sosit, și s-a întâlnit cu oamenii pe uliță, îi părea că prea chiorâș îl privesc Măgurenii, — și el nu 'și putea da seama, că ce au oare cu dansul?  Dădea binețe la toți, cu cinste și cuviință.  Pe drumul mare s-a întâlnit apoi cu Nițu și cu ortacul lui de-o pănură, Costan a Spânului.  Nițu era cu voe bună și prietenos cum n-a mai fost.  — Noroc și brânză, ciobane!  i-a strigat el de departe.  — Să trăești cu bine Nițule!  Da ce noutăți p-aici?  — Noutăți?  — Avem și noutăți; — zise Nițu cu răutate.  — Mâne vin cătanele cu doba. . .  — Ce cătane?  Doară nu-'s manevrele?  — Ba manevre, frate, manevre.  Vor face ezerțir pe vărful căsii lui Dăian, — să vezi numai!  Iuonel nu pricepea, — ”Nu te înțeleg Nițule!  — zise el.  —  — D-apoî că nu!  — Mâne vin domnii să bată la dobă casa lui Dăian. . .  Așa-i trebue!  — Ce se pune el, — sărăntocul, ficior  de lingurar să umble după fete, și sâ le cumpere inele și cercei?  mai bine își plătea darea șt datoriile! . . .  Ce voi rîde când vor fi ei jelerii noștri. . .  că tata vrea sâ cumpere casa și pământurile, dacă nu le vor sui prețul prea sus.  Bietul Iuonel, ce mult 'l-a durut vestea asta.  Sâ ajungă Safta pe drumuri, de risul satului. . .  — Da pentru câtă datorie îi licitează oare?  întrebă el, îngândurat.  — Sâ spune că ar fi cumpârat un pământ pe bani luați împrumut; — îi răspunse Costan.  Pământul 1-a folosit, dar banii nu i-a plătit la bancă, si așa advocații i-au adus doba pe cap. . .  — Vor fi vre-o trei sute! . . .  zise Nițu rîzănd.  Iuonel n-a mai stat.  S-a dus la judele Marin, unde a vâzut pe Măriuța galbenă și îngândurată.  A povestit câtva timp cu judele, — apoi a luat o spre munți. . .  Mergea îngândurat și trist, dar din ce suia muntele, — tot mai mult s-a hotărît, că el are sâ- i mântuească.  In cealăltă zi, pe la 9 ceasuri, Dăian ședea pe laviță în tindă, dus pe gânduri și trist.  Mamă sa plângea, iar Safta ofta mereu și mângâia.  ”Lasă mamă, că nu ne uită Dumnezeu!  Dăian încercase totul să câștige vre doi bani să se scape, — dar nimenea nu 1 ajuta.  Trei sute de zloți sunt bani mulți. . .  Datoria a fost doo sute, — dar cheltuelile de proces si de esecuție s-au prea suit.  și nu mai știa bietul ce să facă.  S-a lăsat în voia sorții. . .  Oamenii începuseră sâ se adune, că acuși vor sosî șt domnii la licitație.  Venise judele Marin șt Sandu, bogătanul, — venise și birtașul, și alții.  Se vede că vor fi mulți cumpărători, întâi vor bate la dobă vacile și carul, plugul, apoi vor merge la casa satului, unde vor licita și moșia.  Bietul om.  Inzadar a lucrat șt s-a nisuit, iată--l de-odată sărac, lipit pământului, pe drumuri.  Din depărtare s-a auzit apoi uruitul roatelor dela trăsură.  In popor s-a făcut mișcare.  Pe urmă s-au dat la o parte, că sosiseră domniii cu trăsura.  Dăian s-a recules.  A eșit în curte și le-a deschis ușa.  A scos pe urmă vacile în curte a tras carul din șură, în car era și plugul.  — Aicea-s — duceți-le!  — zise el cu nepăsare.  Furtuna din sufletul lui însă, îi îneca respirarea.  Domnii n-au făcut tărăboi mult.  Toate câte erau de vândut, le a cumpărat Sandu, bogătanul.  — A plătit în bani gata 50 de zloți, apoi a trimis acasă carul cu vacile.  și domnii s-au urcat în trăsură, pornind spre Casa satului.  Cumpărătorii s-au luat pe jos în urma lor.  Dăian voia să nu se ducă, dar într-un târziu s-a socotit altfel.  -Si a luat sumanul si a pornit pe drumul mare spre casa satului.  Mergea gârbovit și trist, înpletecindu-se.  Sermană viața lui, mai are oare vre un înțeles?  N-ar fi mai bine dacă s-ar pustii de pe lume?  Când a fost în dreptul căsii judelui s-a întâlnit cu Nițu și cu tovarășii lui, între cari și Costan.  Măriuța ieșise în poartă și privea cu milă spre sermanul ei Dăian.  Il vedea galben și gârbovit. . .  și ochii fetei s-au umplut cu lacrimi. -  — Nu te năcăji Dăiene!  — zise ea.  — Te va ajuta Dumnezeu și pe tine!  Nițu și cu ortacii lui au început un rîs cu hohot.  — Nu, Dăiene, — nu te năcăji!  zise Nițu, în batjocură.  Dar învață-te din pățania asta, că sărăntocii să nu cheltuiască banii luați împrumut, pe inele și cercei pentru fete bogate!  Dăian întâi a roșit, apoi s-a făcut galben ca ceara.  — Ce inele, ce fel de cercei?  măi pârlitule!  Spune, să știu, — ori ai mâncat ceapa cioarii?  zise el tremurând de mânie.  — Vrei să ți-o spun?  — Bine!  Ai cumpărat inele pentru drăguță-ta, pentru Măriuța!  — Minți, bețivule!  — strigă Dăian scos din răbdare.  Nițu s-a apropiat de el, ear tovarșii lui-l-au înconjurat.  Acum avea să se hotărească totul, ce aveau ei împreună.  Măriuța striga și plângea de frică.  Palizi de mânie stăteau cei doi dușmani față în față.  Privirile lor pline de ură s-au întâlnit, scăpărînd fulgere.  Dăian se vedea înconjurat, Când a văzut pe Nițu că voește să-'l lovească, 'i-a dat o palmă în față încât l-a podidit sângele.  Costan a sărit la Dăian, dar in clipa următoare 1-a ajuns un pumn în față, încât s-a resturnat în șanț.  Atunci toți s-au încăerat grămadă.  Nițu a scos cuțitul și a năvălit asupra dușmanului său.  In clipa următoare însă Dăian-i-a prins brațul cu o mână, ear' cu cealaltă-i-a înplântat cuțitul în piept până la plăsele.  Nițu s-a legănat puțin, apoi scăpând cuțitul s-a răsturnat la pământ fără simțiri.  Lovitura puternică îl amețise!  ear- sângele curgea șiroae.  Atunci ieșiră oamenii de prin case.  Măriuța leșinase, ear- cu Dăian se învârtea pământul.  Când au voit să ridice pe Nițu, — acesta nu mai respira.  — A murit!  — zise unul, ear bietul Dăian într-o clipă-și-a dat seamă de fapta lui.  Părea că vede înaintea lui spânzurătoarea.  Purtat de instinct, a luat o la fugă, a sărit câteva garduri, apoi a luat-o prin holde spre munți, fugind mereu fără sâ știe de ce și încătrău. . .  Numai să scape. . .  La casa satului se începuse licitația.  Venise și Iuonel ciobanul, venise cu bani dela stână, și îi părea rău că n-a sosit la vreme, să mântuiască și vacile lui Dăian.  Când au pus în tîrguite cea dintâiu părticică de pământ, Iuonel a suit tot mai mult, tot mai mult, ear oamenii se mirau, Sandu bogătanul se năcăjea; și mai mare le-a fost mirarea când Iuonel a plătit de-odată atâta pentru cele doo-trei palme de loc, încât toată datoria lui Dăian era plătită.  Atunci toți au înțeles lucrul.  Iuonel a plătit de dragul Saftii.  Apoi să fie într-un noroc!  —ziceau oamenii.  Iuonel a plătit și oamenii s-au împrăștiat.  Deodată îl vede pe Sandu că povestește cu Costan, îl vede îngălbenind, apoi luându-o repede, aproape în fugă spre casă.  — Ce--i năcazul Costane?  — întrebă el.  Dar Costan nu a răspuns.  Era palid și tremura.  O femeie îi spuse apoi lui Iuonel că: uite și uite ce s-a întâmplat.  Sărmanul cioban.  A stat ca și lovit de fulger.  Ii venea să plângă, sâ alerge în munți, dar un glas tainic îi șoptea, că n-ar fi frumos sâ părăsească în năcaz pe sărmana bătrână, mama lui Dăian.  Nici nu va duce-o mult sărmana, că-'i bătrână și slabă.  și Safta va rămână singură pe drumuri. . .  Că cine știe ce va fi acum.  Dăian, de nu va cădea prins, și nu va fi spânzurat, va trece poate în țeară, că acasă nu mai poate veni. . .  — Fie cum o vrea Dumnezeu!  — zise el și porni spre casa unde-'l ducea dorul.  Va mângâia pe bietele femei, că năcăjite vor fi bietele, tare năcăjite. . .  Când a intrat pe portiță, din casă se auzeau bocetele sfâșietoare ale celor doo femei nenorocite.  A intrat în casă.  Safta și mamă sa ședeau lângă daltă pe vatră și ochii lor erau roșii de plâns.  Când l-au văzut s-au ridicat amândoo.  Nu mai aveau sfirșit mulțumitele lor.  Auziseră de fapta frumoasă a lui Iuonel, care le mântuise casa și mica moșioară.  — Lăsați, dragile mele, lăsați.  N-am făcut eu lucru așa de mare.  Am făcut o faptă creștinească.  Aceste au trecut acum.  Năcazul cel mai mare-'i nenorocirea lui Dăian.  Zău nu știu ce va fi.  Dar bunu--i Domnul și ne va ajuta pe toți.  Bătrâna earăși s-a pus pe plâns.  Dureros, fâră mângâiere.  și doo ciasuri întregi s-a tot bocit cu toate mângăele lui Iuonel.  Abia atunci a mai prins nădejde, când a venit vecina cu o veste mângăitoare.  — Mângăe-te lele Stană!  — a zis vecina.  Nu--i chiar atât de rău pa cum credeam.  Acum viu dela casa lui Sandu.  Nițu n-o murit A venit doftorul și-l-a trezit din leșin, șl a zis că mai este nădejde să scape.  — Har Domnului, — zise Iuonel ușurat.  Atunci nu--i chiar așa de rău.  Vor fi doară mărturii că s-au pus mai mulți pe el și a fost silit să se apere.  și nu va robi mult, poate vre-o 6 luni.  Nu vă bociți dară, vedeți că nu--i năcazul pe cum îl credeam.  — O!  de s-ar îndura Dumnezeu!  oftară femeile.  Se înserase.  Safta a pus lumina pe masă și a eșit în tindă.  — Să rămâi la noi pe noapte Iuonele!  — a zis bătrâna.  Acuma-'i târziu și calea-'i lungă, apoi ne și temem singure.  Safto!  fă focul și pune de mămăligă!  Safta a venit în casă.  — Dacă doriți — zise Iuonel, rămân până dimineață.  Apoi să puneți schimburi, că Dăian a bună-seamă s-o fi dus pe la stâna mea.  Il vor ascunde vre-o săptămână, ca să vedem ce--i cu Nițu?  Tămadui-se-va?  Toate ie vom face cum va fi mai bine.  — Dumnezeu să-ți răsplătească creștine!  a zis bătrâna.  — Nu știu cum vom pută răsplăti binele ce ni-l faci, știe Domnul.  — Lasă lele că ne-om împăca noi, ne-om înțelege doară, și ne-om încuscri.  Ce zici Safto?  Safta s-a întors zăpăcită.  S-a uitat în ochii lui cu duioșie, pe când doo lacrămi.  calde au brăzdat fața încrețită a betrânii-.  Toți au priceput, și s-au înțeles cu toții.  Iuonel s-a dus la Safta și-i-a întins mâna.  — Dai mâna, Safto?  — Bădiță. . .  III.  șterge-ți Măriuță lacrimile, nu mai plânge că nu piere lumea.  Lumea-'i mare, — mai sunt ficiori.  Bădița s-a dus, nici nu--l mai vezi, poate, la--ți gândul dela el, că în veci nu vei fi a lui.  Lumea-i rea și te va bârfi.  Că dacă îl vor prinde, îl vor duce la temniță, și părinții tăi nu te vor da unui om care a robit.  Ori, poate nici nu mai vine; se va fi dus în țeară poate.  șterge-'ți lacrimile Măriuțo, ștergeți-le!  Uită că 'l-ai știut vreodată, că vă întâlneați sări de sări în portiță.  El îți vorbea atât de frumos, și era așa de bun cu tine, — dar cine știe, cât de curînd va veni altul, mai bun și mai frumos.  și vei începe cu el povestea dragostii voastre, poate cu mai mult noroc.  Că, eată, în lume toate-s trecătoare.  Apa trece mereu, sunând din valuri.  Cât de îndrăgostiți sunt țermurii de undele apei, șt totuși, — apele trec și vin altele.  Nu vine iarna în urma verii?  Nu plânge codrul?  — Nu își bocește frunzele căzute și doinele și murmurul de păraie?  —  Plânge, — bocește, iarna toată, și iată, vine primăvara.  Alte frunze, isvoare, alte doine.  Mereu, tot așa.  — aceleași farmece în alte vremi și în altă formă.  Veni-va altul, și tu îl vei uita pe Dăian.  Veni-va Făt frumosul când nici nu--l vei aștepta, și cu el vor veni alte farmece, alte plăceri, — altă dragoste, în portiță. . .  îmbrățișați. .  seara pe lună. .  șterge-'ți lacrimile, — nu mai plânge!  Uite, — ochii ți sunt roșii de plâns, — fața ta e palidă, par-că ai fi bolit cu anii.  Nu grăești?  De ce taci?  De ce stai așa îngândurată?  Gândurile, dragă, — te nenorocesc-  Te poți îmbolnăvi, cine știe, — ori alte rele — Doamne ferește!  șterge- ți ochii, Măriuțo, — șterge--ți--i! . . ”  IV.  Dăian, când a fugit, avea un singur gând, — o singură dorință: să scape. . .  Cânele stingherit, huiduit dela stăpân, încă așa o ia peste hotare.  Î1 poartă firea lui așa, pustiu și fără țintă, Ori-unde, e tot atât, numai acasă nu.  Așa era și bietul Dăian.  Ori unde, numai spre casă nu!  Dar' unde să se ducă?  Să treacă în țeară?  Așa, fără merinde, fără bani,fără schimburi?  S-a gândit să treacă pe la stâna lui Iuonel.  Ii va povesti totul, și îl va ruga să coboare în sat și să-i aducă cele trebuincioase.  Dar- dacă Ionel îl va vinde?  Se va teme poate să lege tovărășie cu un ucigaș?  Să îl ajute?  și totuși, altcum nu se poate.  Iuonel e bun și va avă milă de dînsul.  Cu gândurile aceste a luat-o spre stână.  Era pe însărate, stâna era închisă.  A bună-seamă — credea dînsul, — Iuonel nu va fi venit cu turma acasă dela pășune.  S-a hotărit să-'l aștepte și s-a pus pe podmol să mai odihnească.  Abea ce s-a așezat, capul căzut greu în palme,-și-a astupat fața și atunci toate gândurile au năpădit deodată asupra lui.  Sărăcia, vacile, pământurile licitate, ma mă-sa și Safta.  Le vedea plângând și scoase pe uliți, ori cine știe?  Poate va fi și murit de durere sărmana bătrână. .  va fi întinsă moartă. . .  și el nici nu poate sâ meargă la îngropare. . .  și îl podidiră lacrimile pe sărmanul om și-l-a cuprins o jale de nespus.  Apoi 'ia venit în minte Măriuța.  Unde-'s nădejdile lor de dragoste?  A cui va fi dînsa oare de-acum?  Mai gândește-se la el?  Il urește poate ca pe un ucigaș?  și la gândul acesta ântâia-dată 'i a venit să se răsvrătească.  Pentru-ce--s aceste rele pe biet capul meu?  Ce am greșiți Dreptate--i asta? . . .  Apoi 'l-a cuprins mănia.  Îi venea să se întoarcă între oameni și se se răsbune.  Să se împotrivească legii și oamenilor. .  Pe urmă s-a molcomit.  și a răzimat coatele pe genunchi și s-a cufundat de nou în gânduri.  Așa de pustiu îi părea viitorul lui.  Va trece în țeară și va munci ca să trăiască de pe o zi pe alta.  Alte dorințe ce să mai aibă?  Va muri în străini, uitat de toți. . .  Mamă-sa nu mai are multe, va muri ducând dorul feciorului său, și purtând rușinea lui.  Ear Safta?  De dinsa va fi mai rău, că, săracă și batjocoriră cum va fi ea, nu va lua o nime.  O noapte întunecată ii părea viitorul, plin de lacrămi, de griji și de gânduri.  I-au venit în minte dușmanii lui, — Eu nu le am făcut nimic, — își zicea el, — eu nu--s de vină.  Altfel mă omora el pe mine.  Ce ții omul rău. .  Dar- cum 'l-am junghiat așa rău. . . ?  A scos cuțitul și-1 a privit lung.  Când a văzut o pată de sânge pe plăsele, s-a cutremurat. . .  l-a scăpat din mână.  Apoi s-a întunecat de nou.  'L a prins un dor să se scape de lume.  — Uite, — își gândea el — o lovitură în inimă cu cuțitul acesta și toate s-au sfîrșit; dureri, gânduri, năcazuri, pribegire, toate o toate. . .  și a ridicat cuțitul de jos. .  Atunci s-au auzit falangele pe coastă” El a tresărit.  Apoi s a ridicat să vadă turma.  Pe Iuonel nu 'l-a văzut; paza turmei o ținea un băiețel, pe care-'l luase Inonei de mic la turmă, un băiețel orfan.  Au început să latre cânii, și atunci băiatul a plecat spre stână.  — Unde-i stăpânu tău?  — întreba Dăian.  — S-a dus în sat de azi dimineață.  Mă mir că n-a venit.  Da trebue să vie. . .  În sat. . .  atunci dară știe totul? . . .  se gândea el.  — Să-i spui, că am fost aici, dar m-am dus.  Voi veni mâne!  — zise el, apoi o lo pe coasta muntelui în sus.  S-a adâncit în codri, și tot mai repede mergea, fără să știe unde.  Să înoptase deabinele, abea la razele lunii mai vedea cărarea.  Sburau pasări spăriate din tufiș, pe urmă a început să țipe bufnița, și lui așa de urît îi părea glasul ei.  A luat un lemn și a hâșăito.  S-a tot dus, până într-un târziu a văzut pe o culme, un foc.  știa că--s lemnarii, cari noptează în pădure, s-a luat dară spre ei.  Erau dintr-un sat vecin și îi cunoștea.  Le-a spus, că a venit la pădure după un lemn de tânjală și a înoptat.  S-a pus cu dînșii în povești, apoi când toți au adormit s-a dat mai aproape de foc și s-a culcat.  Dacă a mai ațipit șt dînsul puțin cătră mezul nopții, a fost de oboseală; dar vai de somnul lui!  Nici nu s-a crepat bine de zio, când s-a deșteptat.  Lemnarii dormeau și dînsul s-a depărtat încet, s-a coborît mai spre poale și s-a cufundat în codri.  Nu știa încătrău să mai pornească.  La Iuonel, la stână, nu ar fi bine să se ducă, de oarece el știa a bună seamă că vor fi plecat gendarmii să-'l caute și, știind de prietenia lui cu Iuonel, acolo îl vor căuta ântâiași dată.  și totuși, acum, când-l-a prins și foamea, — simțea că trebue să dea pe la stînă.  Nu să putea hotărî însă; — cu toate aceste, fără voe pașii lui tot spre stînă îl duceau.  S-a oprit pe o muche de deal, într-o rariște de brad.  Soarele ieșise de doue suliți pe cer.  In depărtare, prin văile înrouate ieșiseră turmele la pășune.  Turnul bisericii din Măgura strălucea in razele de soare.  — Oltul strătăia câmpia ca un șerpe uriaș de argint.  Pe drumul mare, carăle păreau furnici mărunte.  S-a așezat pe un trunchiu de brad răsturnat și privirea lui a săgetat în depărtare, — s-a oprit pe turnul bisericii din Măgura.  A oftat dureros, și l-a apucat un dor de satul lui.  Ii părea atât de neînțeles, că de ce nu poate merge el acum acasă?  De ce nu poate urma dorului?  Cât de bucuros ar coborî el acum coasta muntelui și ar trece Oltul.  Ar întra în sat, ar da binețe la toți, apoi s-ar duce acasă: Măicuță, — am venit!  Dar- nu să poate!  — nu să poate!  Bietul om.  Ii părea că nu o va pute duce mult de dor.  și-a pus mâna la piept, respirând aerul dimineții cu nădejdea, că aerul zorilor î1 va vindeca.  Atât de pustiu și huiduit se simțea, și avea atât de puțină dragoste pentru traiu în viitor.  Deodată s-a sculat și a plecat cu pași repezi spre stînă.  Era departe încă până la stînă, dar el mergea repede. . .  N-avea nici o teamă, nici o presimțire.  Era aproape la ameazi, când a zărit turma lui Iuonel pe o coastă.  Era numai băiatul cu turma.  Iuonel va fi în stînă, — îl va aștepta, — asa credea el.  S-a dus mai aproape și a strigat băiatul pe nume.  — Acasă-i stăpân--to măi?  —  Cânii au început să latre, ear băiatul s-a întors ca spăriat.  N-a răspuns nimic, dar' privea încurcat spre stînă.  Dăian nu știa ce să creadă.  Toate-i-au trecut prin minte, numai una nu.  Aceea că poate îl vor fi căutat la stinâ.  In năcaz omul adese-ori își pierde simțul de frică și darul gândirii lui slăbește.  Mai în zori se temea să vie la stînă șt acum era altfel.  Nu credea că să fi pornit așa curând pe urma lui.  A stat nedumerit la marginea pădurii.  Intre el și între stînă era o colină stearpă.  De-odată, pe vîrful colinii au apărut doi gendarmi și un țăran, care îi călăuzea.  A fost văzut.  țăranul l-a văzut îndată.  Uite lupul„ strigă el arătând spre Dăian.  Dăian însă dispăruse după arbori.  S-a pornit urmărirea.  țăranul, un june din Măgura, era prieten cu Nițu.  Fusese și dânsul între cei cari 1-au fost atăcat pe Dăian în drum.  Era feciorul unui țăran cu stare din Măgura, vâr cu Nițu; îl numeau în șagă: Vulpoiu.  — Veniți după mine!  strigă dânsul și o lo după dușmanul lui, care dispăruse în pădure. . .  Jendarmii au apucat puștile în mână și au luat-o în fugă urmând pe Vulpoiu.  Săriau peste crengi rupte și arbori sturnați, peste gropi și stânci.  Ear pădurea să făcea tot mai deasă.  țineau însâ urma, ca niște copoi buni. . . . .  Dăian alerga cu desperare ca un cerb urmărit de vânători.  Auzea la spatele sâu strigătele lut Vulpoiu și-l cuprinse mânia, — dar' n-avea ce face.  S a răsturnat peste un brad uscat și dând cu mâna într-o peatră ascuțită s-a rănit la mână.  S-a sculat însâ repede și fugea cu putere îndoită, — ear sângele curgea din mâna lui.  Pe urmă nu se mai auzeau strigătele urmăritorilor.  Vor fi pierdut urma. . .  Se duse la un isvor și își spălă rana, pe urmă își scoate năfrămuța și O legă.  Cotind apoi pe căi lăturașe a luat-o spre creasta muntelui.  Trecuseră cam doo ceasuri și dânsul alerga mereu.  Intr-aceea Vulpoiu alerga mereu, și nu greșise urmele, — dar' jendarmii nu s-au putut țîne de dânsul.  El însă, — purtat de ură, aprins de neînfrânata dușmănie, nici nu--i băgă în seamă.  Când a sosit pe o culme s-a văzut față-n față cu Dăian.  Întâlnirea neașteptată în clipa aceea, cum era ostenit,-l-a desmetecit puțin și-l-a făcut sâ se oprească.  — Aici ești tâlhărule?  — strigă dînsul și se uită împrejur să vadă; nu vin jendarmii?  Cei doi dușmani steteau față în față, ca doi tigri, gata să se încaiere.  și jendarmii nu veneau, cu toate strigătele lui Vulpoiu.  Glasul lui s-a repetat în echoul depărtat, și mai mult nici un sgomot.  Vulpoiu s-a hotărit îndată.  A pus mâna pe cuțit și s-a apropiat de Dăian, care îl aștepta gata de luptă, tăcut, — cu ochii scînteitori.  A fost o luptă scurtă, S-au încăierat ca și prinși cu deștele, pe urmă s-au tăvălit pe jos.  Dăian a scăpat cuțitul, dar cu stânga ținea de mâna lui Vulpoiu.  și respirau greu, fără să grăiască nici unul.  Cu mâna dreaptă îl sugruma, ear Vulpoiu a mușcat cu furie în umărul potrivnicul lui seu.  Pe urmă simțea că respirarea lui se oprește,-l-a.  cuprins o moleșire, a scăpat cuțitul și s-a sleit, fără putere.  Dăian a ridicat cuțitul, l-a avântat și în clipa următoare sângele lui Vulpoiu l-a împroșcat în față.  S-a ridicat apoi și aprins de focul luptei și de mânie a dat cu piciorul în corpul cald.  L-a privit cu bucurie animalică până ce ochii sticloși a lui Vulpoiu s-au deschis mari, privindu-'l rece, răutăcios. - L- a  mai lovit odată, încât s-a rostogolit la trei pași, pe urmă a luat-o de nou la fugă, fără să simtă, fără să se mai gândească, purtat numai de dorința firească ce o are și dobitocul, să scape nu cadă prins. . .  Cam spre însărate au sosit și jendarmii la locul luptei.  Au înțeles îndată cele întâmplate dar' fiind seară, nu puteau urmări pe Dăian.  Au făcut un pat de crengi, au luat corpul lui Vulpoiu șt au plecat spre sat.  In razele soarelui ce apunea, Dăian i-a văzut luându-o pe drumul mare spre Măgura. . .  Deocamdată se simțea scăpat.  In urma îngrozitoarelor întâmplări părea că nu simte mustrări, și nu mai simțea nici foamea, nici osteneala.  Simțurile lui înlemniseră.  Nici rău nici bine nu--i părea. .  Pe urmă s-a coborit noaptea pe codru, învălind cu un văl des locul păcatului.  Coroanele arborilor s-au împreunat par-că, închegându-se în vălul negru al nopții.  Intr-un târziu s-a desmetecit și Dăian.  Ii era frig și foame.  A făcut foc, a scormonit niște rădăcini fragede și mânca lacom.  Spre miezul nopții a răsărit luna și dînsul nu putea să adoarmă.  Creștetele munților se vedeau bine, luminate de razele lunii.  A lăsat focul aprins, apoi a luat-o spre virful muntelui.  Mergea împletecindu-se, fără gânduri, fără dorinți, un drum lung, poate fără întoarcere.  Nici dînsul nu știa anume, că unde merge.  Departe, cât mai departe, și pe mâne dimineață să fi trecut hotarul, în țară.  și s-a tot dus. . .  V.  Trecură doo săptămâni.  Incet, greoi, trecură ele pentru Măgureni.  Pe Vulpoiu-l-au îngropat, — Nițu se însănătoșia, ear urmele lui Dăian s-au perdut. . .  Iuonel ciobanul a fost prins de jendarmi, crezându-l părtaș, și crezând că îl ține cu merinde pe Dăian.  Dar nu s-a putut dovedi nimic și peste cinci zile-l-au lăsat.  Mare era amarul lui pentru cele petrecute, dar și mai mare era supărarea bietei lelea Stana, muma lui Dăian.  A prins-o boala pe biata femeie și plângea mereu și se căina.  și pe zi ce merge, tot mai slabă  se făcea.  Dela o vreme-și-a luat nădejdea dela viață.  Era într-o seară, când și Iuonel era la ei.  și cuvânta bătrâna: Uitați dragii mei, — ar fi bine să vă cununați, că aș vră să vă văd așezați până când mai trăiesc. . ,  că văd eu bine cum s-o sfârși.  Nu voiu duce-o zile multe, că prea mă doare soartea mea.  Simțesc eu sfirșitul meu și ca mâne mă și spovedesc la popa Niculae.  — Nu--ți face gânduri rele, maică!  — zicea Iuonel, ear Safta plângea.  Dar bătrâna nu mai contenea:  — Lăsați dragii mei, că mai bine-i așa.  De ce să mai trăesc acum?  Ficiorul meu, — ficiorul meu sărmanul,.  — Doamne, — pe unde va fi acum. . .  și plângea bătrâna, — plângea cu hohote.  Apoi, ca Duminecă, s-a sculat și ea din pat, că era cununia lui Iuonel și a Saftii.  S-a.  dus șî ea la biserică și multă durere a simțit,, că n-a venit mai nimenea la cununie.  Vecinele și crîsnicul, apoi niște copii.  Nici Măriuța judelui n-a venit, că zăcea sermana în pat, veștezînd mereu.  După cununie au venit vecinele și au ospătat, așa ca la mort, fără veselie.  A venit și judele Marin, dar1 era tare supurat sermanul pentru fată-sa.  Ear' în ceealaltă zi bătrâna earăși a căzut la pat.  și ca a treia noapte a murit încet, — istovită, ca o lumină pe gătate. .  Au îngropat-o creștinește, între bocetele Saftii și ale vecinelor.  Ionel și-a rinduit apoi trebile și s-a dus cu Safta lui să șeadă la stână.  Vor mai scăpa de gurile oamenilor răi. . .  Dumineca veneau apoi în sat și puneau flori pe țarina uscată de pe mormântul bătrânii.  Glia s-a uscat, încet, și a răsărit iarbă din ea, înverzind mormântul cu verdeață întunecată — de toamnă.  Multe și încurcate sunt cărările vieții.  Soartea te călăuzește pe ele.  Nu te învinui dară, dacă mergând pe calea vieții -ți ai rupt piciorul.  Mergând pe altă cărare, cine știe, îți frângeai poate gâtul. .  E greu, ce- i drept, să nu te plângi când te chinuesc durerile. . .  Doamne, durerea de ce ai dat-o și inimelor nevinovate?  După zile frumoase pot veni zile cu nori, după o vară poate urma toamna, dar- durerea după fericire este prea neîndurătoare!  Ce-i boala corpului pe lângă boala sufletească?  Ce te înduioșează oare mai mult, toamna din natură ori fața veștejită de durere a omului, care bolește de boale sufletești?  Crinul veștejit de bruma tomnatică, ori fața palidă și suptă a sărmanei copile, Măriuța judelui Marin, și ochii ei plânși?  Sărmană fată!  Tu n-ai știut să nu nădăjduești prea mult în viitor, ca să nu- ți fie prea mare înșelarea.  Tu, neștiutoare, prea mult credeai norocului și fericirii, ca durerile ce te-au ajuns să nu te ofilească.  Ce mult 1-ai iubit. . .  cu cât drag nu 'ți-ai fi dat vieața pentru dînsul, când îți vorbea atât de blând, despre fericirea voastră când vei fi a lui, când veți avă cuibul vostru, dragostea voastră, trecând prin vieâță mână în mână, drăgostindu-vă ca doi porumbei.  și acum toate, toate s-au dus, ca un vis, ca o poveste uitată, ca o doină dureroasă, cum se perde în pacea sării.  Din toate n-a rămas decât o nesfîrsită duioșie în sufletul tău, durerea iubirii perdute și a fericirilor visate.  Ear dimineața tot mai palidă te vezi în oglindă, și ochii tăi tot mai stinși ți-i vezi. . .  Nădejdea ta s-a pustiit pe dealuri, și vieața ta se stinge încet, duios ca murmurul de clopot, ca lumina luceafărului dimineața. . .  Noroc perdut, vieață perdută. .  și se veștejea Măriuța zi de zi.  Ii treceau greu zilele și vieața îi părea povară.  Nu s-a mai dus nici la horă, Când s-a desprimăvărat, ședea seara pe podmol și își pierdea privirile prin stele. . .  o cuprindea atunci un dor adânc, o durere fără hotar, inima ei se strângea, respirarea îi era mai grea, până-când începeau să-'i isvorească lacrimile din ochi și se mai ușura.  Venea mamă sa și o striga să se culce.  — Mai lasă-mă mamă! . . .  — Bine, draga mea, rămâi. . .  da nu te mai gândi mereu. ,  fâ--ți veselie, rîzi, uită. . .  Așa voiu face mamă. .  și earăși rămânea singură și earăși plângea.  Pe urmă întră în casă în odaia ei, lua ceva de lucru și se punea pe cusut.  și pe firul de arniciu se înșirau gândurile ei.  Voind apoi să--și uite durerea, începea fără voe un cântec de dor duios trăgănat.  și cânta încet, cu glas slab, încât abia se auzea:  Bade-o dragostile noastre  Au remas pustii pe coaste. . .  Plâns-ani bade-o, după ele.  și din lacrimile mele  Au răsărit viorele. . .  Pe urmă earăși tăcea vreme indelungată, și o podideau lacremile, și udau picurii calzi țesetura și ochii fetei se roșîau de plâns.  Ii părea apoi că bădișorul ei trebue să vină, că e dus departe, dar'. . .  Si atunci cânta earăș:  Nu ți-ar fi bade pecat, —  și-aseară te-am așteptat,  Tot cu foc și cu lumină  și cu dor dela inima. . .  Când am vfiz-t că nu mai vii,  Mi-am pus dorul căpătâi,  Doamne reu me odihnii. . .  Ear pe când așternea patul, cânta mai departe, încet, — cu nesfirșită duioșie:  Azi noapte când mă trezii,  Văzui dorul inimii.  Scris pe fața perinii;  Cu cerneala ochilor  Cu peana sprâncenelor. . .  și se culca plângând.  Vai de odihna ei!  Visa visuri de fericire și când se trezea suferințele ei erau și mai mari.  Si--n altă zi earăși o mistuia dorul.  Ii rodea inima, ii omora sufletul.  Nădejdea ei se pustia pe dealuri, — vieața ei se stingea încet, — duios, — ca murmurul de clopot, ca lumina luceafărului dimineața. . .  Noroc perdut, — viață perdută. . .  Partea II.  I.  Nițu, după-ce s-a insănătoșat, a dat-o și mai mult pe — beție.  Nu era săptmână în care se nu facă el 3—4 nopți — din noapte, zio.  Costan se ținea de el ca scaiul de oae și pentru bețiile cu Nițu, mult necaz avea și el cu mama lui.  Dar- Nițu începuse mai târziu prea cu grosul.  Că a furat el din a părinților cât a furat, dar dela o vreme a dat măsa de veste si a mutat banii. - I- a  închis în ladă și a luat cheia la dinsa.  Odată apoi, după-ce Nițu petrecuse doo nopți, — având lipsă de parale, s-a pus și a spart lada.  Să știi că avuse după aceea de furcă cu tată-său Sandu.  Odată-l-a trimis la tîrg la Făgăraș cu doi boi și Nițu a vândut boii, dar- când sâ vie acasă, — bani ca-n palmă.  Nu--i vorbă,a venit numai peste o săptămână, dar totuși, să toci în șepte zile 300 de zloți, — ei, asta nu--i glumă.  și a zis nenea Sandu cătră ficiorul seu: Măi Nițule!  de nu mă asculți!  — de nu te lași de hoherie, — iau furcoiul la tine, și mi-te îmblătesc, cât vei gândi că ești earăși băiat.  și a zis Nițu: Tată!  Asta să nu o încerci!  (Era cam amețit Nițu atunci).  Că eu nu glumesc.  Pă cum mi face d-ta de rușine, — așa te-oi face eu.  Când dai în mine, te prind și te înfund sub vatră!  și s-o mâniat foarte nenea Sandu pentru astfel de cuvântare, și-i-a dat ficiorului seu o palmă zdravănă, Atunci Nitu.  nici una,nici doo, — sa sufulcat și l-a înhățat pe tată-so, și drumul cu el sub vatră.  Apoi a venit maică-sa cu vătrarul și l-a tocat în cap pe ficioru-su, ear- Nițu s-a mai desmetecit puțin și a văzut că nu--i cu cinste să lovească în mă-sa.  A eșit deci afară în curte, — dar- mă-sa se căina mereu, —că să o fi bătut Dumnezeu atunci când-l-a născut pe hoherul ăsta.  Dar a eșit Nenea Sandu de sub vatră mănios din seamă afară.  — Nea — Nițule!  — a zis el, — mai mult de azi să nu-'mi mai calci pragul, — că, Dumnezeu să mă ierte, dar trag cu pușca în tine.  — asa să știi!  A stat Nițu și s-a mai socotit, apoi n-a zis nici ziua bună și s-a dus de-adreptul la cârcimă, și s-a pus de nou pe beute.  Era și Costan cu dinsul și Nițu -i-a povestit cele petrecute.  De atunci, — și până într-o săptămână ei n au mai ieșit din birt.  Mai avea și Costan bani, apoi au căpătat pe credință.  Asta era ca: după Crăciun.  Afară era ger și vânt.  Costan a mai dat-o și pe acasă, ear- cârcimarul — auzind de cele întâmplate, a zis că lui Nițu nu--i mai dă pe credință.  Era pe la 10 ciasuri seara.  Toți oamenii s-au fost dus din birt pe la căminuri, numai Nițu sta singur la masă.  Cea de pe  Sa dus în turn și a luat funia dela cchh pot, a coborît apoi și a legat-o de stâlpul  dela ușe.  Funia era: numai bună.  și toate ii reușeau atât de bine, și nu-i era frică de loc.  Mai greu e să te hotărești la păcat, decât să păcâtuești.  S a prins de funie și s-a lăsat în biserică.  Pașii lui sunau surd în pacea nopții când s-a dus în altar să aprindă o luminiță.  și vântul isbea cu putere în ferești.  Când a ieșit din altar cu lumina aprinsă, ochii lui au căzut pe icoana sfântului Ilie.  L-a cuprins frica.  Ochii sfântului de pe icoană îl priveau mânioșii — înfiorați. . .  Ear Nițu, ca se--și arete șieși că nu se teme, s-a apropiat de sfântul Ilie, — și-a rânjit în față, apoi, — ca să se înbărbăteze și mai mult, a pus mâna pe mâna sfântului de pe icoană.  — Bună seara sfântule!  zise el rînjind diavolește, — dar la atingerea rece a icoanei s a cutremurat.  Simțea că îl cuprinde frica —  S a dus apoi iute la lăduța unde se puneau banii adunați dela credincioși — Era lăcată pe ladă, dar el a rupt-o fără multă osteneală.  A băgat toți banii în șerpar.  Erau vreo 60 de zloți.  Pe urmă a pus lăcatul frumos la loc, încât no se putea vedâ, că a fost rupt, — apoi s-a urcat pe funie, în cor.  A luat funia și a pus-o la clopot.  Când s-a vâzut de nou în stradă, a resuflat mai ușor.  Nu simțea nici o părere de rău.  Ii părea că n-a păcătuit nimic, — că el avea drept la banii aceia.  — știa, că nimenea nu o sâ-'l bănuească pe el.  De altcum furtul nici nu se va afla în curând, și când se va afla, bănueala va cade asupra curatorilor, ori a crâsnicului.  Era spre zio și l-a prins somnul.  N-avea ce să facă — s-a dus acasă, s-a urcat în podul șurii și a pitulat banii sub o grindă.  știa dînsul, că de banii aceia să nu se atingă până nu se va împăca cu părinții, ca să nu-l poată bănui nimenea.  Pe urmă s-a îndesat în fân și ostenit cum era, a adormit.  Trezindu-se, voia chiar sâ se coboare, când a vâzut pe tată seu prin curte.  A râmas deci în pod.  Sandu a venit de a tras căruța din șură — A pus apoi hamurile pe cal și l-a prins la căruță.  Din vorbele lui cu sluga, Nițu a înțeles că se duce la Făgăraș.  Asta-'i era bine venit.  După ce a plecat Sandu, — s-a dat jos și a intrat în casă.  Mamă sa era în tindă.  Da tu Nițule!  — zise ea mirată.  — Mamă, — nu mai pot de foame!  și a cuprins-o mila pe biata femeie.  A făcui o păpară din cinci oao și-i-a dat se mănânce.  — Vezi, vezi, Nițule, — cum te-ai stricat tu!  — zise ea.  — Picatele mele, mamă!  Dar- veți uita și d-voastră!  — Că eu uit din parte--mi, Nițule, da să știi că cu tată-tu să nu dai față!  — Nici nu vrea să-'ți audă de nume.  Cătră ameazi Nițu a stors dela mamă sa câțiva zloți, ca să--șî plătească datoria și să mai și aibă.  Că a zis bătrână cum îi era milă că de nu va mai bea, — dînsa '1-a mai ajutora așa pe sub mână.  Ear Nițu a plecat și s-a dus de-a-dreptul în birt.  A cerut de beut pe bani gata.  A dat Costan pe acolo, și s-au pus amândoi la beute.  Când pe la ojină, iată că întră mamă-sa lui Nițu în cârcimă.  — Da tu eară ești aci.  mei afurisitele?  — zise ea.  — Am venit mamă, se-'mi plătesc datoria, pe cum ți-am spus.  — și gândeam să și bem o cupă, — dar' numai o cupă.  A venit și birtașul și era vesel, că Nițu s-a împăcat cel puțin cu mamă-sa.  El credea ca pierduți banii cu care îi datoria Nițu.  Bătrâna s-a dus, — dar' zorile zilei următoare pe Nițu și Costan-i-a găsit tot în birt.