UN BOEM RONÂN  UN BOEM ROMÂN  DE  PANTAZI GHICA.  ROMANȚ  PARTEA I.  COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA  Bucuresci  Tirografia jurnalului Nationalul , otel Bosesl.  1860  PRECUVÎNTARE.  BOEMIA  Ce qui caracterise la veritable dignité morale de l-homme c-est le devonement.  Ce qu-on fait pour soi même peut avoir une sorte de grandeur qui commande la sprise, mais l-admiration n-est due qu-an sacrifice de la rersonalité, sous qulque forme qu-elle se prèsente.  — L-èlevation de l-âme tend sans cesse a vous affranchir de ce qui est purement individuel, afin de nous unir aux grandes vues dn Créateur de l-Univers.  Aimer et penser ne nous soulagent et ne nous exatent qu-en nous arrachant aux imrressions éegoistes.  Le devonement et l-enthonsiasme font entrer une air plus pûr dans notre sein.  (M-me de Staăl).  Boemii nu sunt acei vagabonzi desfrănați pe carii îi descrie unii autori; nu se recrută, după cum cred ignoranții despre viața de Boemia, d-intre șarlatani și vițioși, nici d-intre negustori groși la pungă, groși la ceafă și groși la minte, nici d-între tămpiți a căror inteligență este bornată și al căror vis de ambițiune se mărginește să căștige un post; nu; ea nu e acea viață arătată de unii cu coleri așa de sombri; care tăraște cu ea sdrențele, vițiul și conrupțiunea, se sfărșaște în un spital și se aruncă în un mormănt necunoscut și uitat de toți, neudat de nici o lacrimă.  Boemia este sărăcia răzăndă iar nu mizeria plăngăndă; Boemia este tinerețea voioasă, viitorul strălucind, studiul ardent, iluziunele aurite, amorul este dimineața primeverei cu soarele lui radioscare-ncălzește sufletul și înbărbătează inima; Boemia este cântecul, curagiul și devuementul, sunt florile suave cu dulce profum sădite pe calea tinereței.  Este adese ori celebritatea.  Boemii au esistat în toți timpii, în toate epocele, în toate țările; ei se recrută d-între inteligințele cele mai vaste și mai productive, d-între oameni pentru carii arta e un cult și literele o vocațiune, d-intre geniuri, d-intre juni bravi, sinceri, onești, voioși, carii au viitorul în imaginațiunea lor și junețea drept bogăție.  În toate epocele zicem au fost boemi.  În secolul cel mare al renașterei, Boemii au fost celebri și au trecut pe aripele generațiunelor la posteritate; Michel Angel lucra la Sichstina; ne cînd junele Rafael urca treptele Vaticansls ; Benzensto medita pe Perse ; pe cînd cetatea Mediciților rivaliza în capuri d-opere cu Leon X-lea și Islis II-lea; Tiziansl și Veroneze ilustrau cetatea Doriilor și Stsl Marchs rivaliza cu Stsl Petrs.  Puterile celle mai, istorice, cele mai colosale, au recunoscut mărirea Boemilor; charol chsint se apleacă ca să aridice pensula Tizianslsi, și Francisc I-ul face anticameră la imprimeria unde Dole se ocupa cu corecturele lui Pantogrsel; Clement Marot devenind familiarul Luvrului, devine favoritul acelei Diane de Poatier al cărei surîs au iluminat trei regnuri, apoi muza infidelă a poetului Boem trece în favoarea Margaretei de Valosa, favoare primejdioassă care era să-l coste viața; tot în epoca aceea un alt Boem a cărui copilărie a fost măngăiată la Sorenta de o muză epică, devine favoritul Ducesei de Lerura cum devenise Marot al lui Francisc I;dar mai puțin fericit de cît favoritul Dianei și al Magaretei; Tasso Boemul de la Sorenta, găsește nebunia și perderea geniului său în amorul lui pentru o fiică a familiei de Est.  În secolul 17-lea Boemii formă o mare parte din celebritățile ce au ilustrat Literele; sub regnul lui Luis XIII și Luis XIV ei aveau membri p-între spiritete înalte ce populau otelul Bombsillet și colaborau la ghirlanda Jstiei; umpleau de madrigale budoarul lui Marion Delormi, și făceau curte lui Ninon de l Enelos, se băteau în duel cu cei mai mari gentilomi ai Franciei, și ajunși la răsplătiri înalte, se așezau pe un scaun eniscopal, sau pe un fotoliu al academiei.  În al 18-lea secol se ivesc acei doi geniuri măreți pe carii îi opun unul altui cele doue mari națiuni, Francia și Anglia, în luptele lor de rivalități literare; Molière și Shachespeare.  Al 19-lea secol începe cu acea pleiadă strălucită de Boemi carii ilustrează țara lor și o fac să resune de accente rănitoare, de producțiuni frumoase.  Beranjer poetul popular cu căntecele lui care au entusiasmat Francia, făcuse parte din ele în brațele Lizetei, parte din ele între zidurile închisorei și care ressună în armonii de libertate, de patriotism și de iubire; Alessandru Dumas zeul romanțului istoric , Perculul scoalei romantice a cărui foiletoane au trecut din otelul bogatului milionar pînă în mansarda săracei lucrătoare, care citea pe Regina-Margot sau Muschetarii între orele sale de un suspin de privațiune, și d-o lacrimă de amor; Balzac acel filosof al omenirei care a descris viața și societatea în duioasa ei realitate; Xenri Murger; Alfons char acel poet al inimei carii leagănă sufletul și esaltă imaginațiunea; Paul de choch autorul grizetelor ; Victor Hugo atletul versificațiunei care s-a urcat pe un fotoliu al academiei, pe acel fotoliu atît de comvuoatat de Piron.  „Care nu fusese nimic.  „Nici chiar un Academic.  La noi chiar, Boemia noastră de și puțină (mi aceasta pentru că nu am avut multe talente mari și multe geniuri superioare) este însă măreață și strălucită.  și cînd nu am vorbi de cît de Boemia nostră contimpurană; tot am putea cita nume celebre pe care Romănii le posedă cu măndrie.  D-nu Ioan Eliad copil eșit din un sat cu sărăcia drept moștenire și cu muza sa drept viitor; acel atlet al traducțiunilor în limba Romănă; acel Victor Hugo al poesiei noastre care de nu ar fi căzut în eroarele unei ambițiuni politice rătăcită,ar fi rămas tot d-auna pentru Romănia poetul considerat.  D-nu Grigorie Alecsandrescu acel fabulist ilustru al Romăniei, eșit din Tărgoviste cu o moștenire părintească mai mult de cît minimă pe care o a trebuit se -n parță cu cinci frați: glanănd ne ici ne cholea studiul mi instucțiunea, făcându se vorbească cu atăta spirit dobitoacele noastre, ecsatlînd de multe ori versuri suavi și eleganți; aceasta adesse cănd îi era foame; ajuns astăzi la posițiuni înalte, și fiind unul din stălpii luminați ai Guvernului, însărcinat cu dificila misiune de a regenera țara și de a-i asigura viitorul.  Bolintineanu, copil resfățat al Parnasului, eșit din părinți onorabili, dar carii îi au lăsat prorietate, de trei stînjini cu care se fălea în Franța cănd îl întreba.  — Que êtes vous monsieur?  votre brofession?  — Proprietaire, respundea Bolintineanu cu o amfază demnă de Laffite; Bollintineanu regele poesiei noastre a cărui liră sonoră și dulce face gloria țărei, de care Romănii sunt măndri cu drept cuvînt și care va trece la posteritate pe arinele Istoriei ca proprietar de. . .  o moșie mare cît o panglică, și ca poet de mărirea unei piramide a Egipetului.  Aman, numele său citat cu onor de D-nu Edmond About, un alt Boem celebru -n Franța;— Aman care -și a căstigat celebritatea meritată în Romănia; Boem în Franța, Boem în Romănia, Boem or unde îl vei trimite, or unde va merge, căci Boemia este și talentu- sigiliul artei, este sacrarea geniului;- lui; — și pictorul Aman e acela care făcu se strălucească geniul.  George Gaudi, Romăn; Boem al arhitecturei, măndru de independința sa, — artist în toate instinctele și -n toate lucrările lui făcînd arta pentru artă cu acea constiință liberă și voioasă ce caracteriză pe artist și pe Boem; — al cărui nume va figura în o zi cu onor în Istoria arhitecturei noastre cum figură în Istoria arhitecturei Franceză numele Boemilor Mansari șalții.  Mai sunt încă Boemi mulți la noi; acei carii nu au priimit baptismul Boemiei prin privațiuni și sufferinți nobile și curagioase, au obținut acel baptism prin viața, plăcerele, simțimintele, abnegațiunea și instinctele lor .  Boemia este eczistența neproiectată și neprăvăzută care trezește zi cu zi fără a se-ngriji de acel necunoscut ce se numeste mîine; este viața aventuroasă și eroică de ecspedienuri și de indiferință, care nu are egoism, și ură; este caracterul liber care se-ncrede în azard adică în Provedință și ia lucrurile după cum le aduce timpul, barcă a cărei lopătar adoarme abandonăd lopețile, barcă pe care o duce văntul încotro voeste fără ca el să se teamă de furtună; —barcă condusă de Provedință fără a o isbi de stănci, fără a o sfărăma.  Boemia e energia sufletului, bărbăția inimei: amicia sinceră plină de devuememt și de abnegațiune; Voemia e studiu e arta.  Juneța nu are decît un timp, cînd omul o petrece cu prevederea viitorului aranjăndu-și viața și o bătrîneță anticipată, o natură conruptă și egoistă.  Prevederea e un egoism poleit și gratificată de un nume pompuos și sforăitor prevzederea, ș-apoi căți oameni se înșel prevăzănd lucruri ce nu se întîmpl nici, o dată.  Oameni prevăzători îmi fac efectul de orbi cărora se frânge bățul cu care pipăe zidul și pămîntul ca se nu se isbească, și carii cad în gropi.  I  O adeverată amică.  Erau unsprezece ore seara; — pe podul Mogoșoaei nu se auzeau de căt sgomotul trăsurelor care urcau și coborau ulița, și cîți va pași de oameni carii resunau pe pietrele trotuoarului.  Un om ca de vre-o trei- zeci ani intră sub un gang, flueră o dată, și un servitor eși din fundul curței din o cămară, cu o chee și o luminare în mînă.  Omul începu se urce scara, feciorul îl urma.  — Nu flueră, nu cîntă, nu zice nimic, nu sunt semne bune; își zise servitorul.  Întrat în cameră tenărul își aruncă paltonul îi aprinse doo lumînări, scoase din buzunar un pachet gros de vre e cinci zeci coale de hărtie scrisă pe toate părțile, — se așeză dănaintea unui scrin cu scriitoriu, își pironi ațintările asupra scrierei, și începu se citească.  Din timp în timp se oprea.  — Nu e rău; își zicea el însuși respunzându-și la propria lui reflessiune; — sunt idei bune, colori vii, simțiminte nobile descrise cu tărie și cu suflet; dar lipsește romanțului acestui, — îi lipsește. . . .  urmă el cu o miscare de impaciență; — îi lipsește munca, erudițiunea, studiul.  Lovi din picior, părăsi lectura, și începu a se plimba turburat p-în cameră.  — Păcătoșii; — își zicea el arădicănd din umeri cu dispreț: — cînd le am citit operul me -mia făcură mii de complimente, se-ntreceau care de care să-mi străngă măna, era un cor de laude care nu se mai sfărșa, îmi promiteau gloria, averea, și e împreunam în mintea mea geniul și juneța; mă priveam în oglindă ca să văz daca nu -mi creștea o cunună de lauri; — și toate aceste pentru o rutină gramaticală, pentru facilitatea inteliginței; cei mai îndrăsneți își permiteau oarecare observări; — azi dimineață romanțul me îmi părea admirabil, acum de cînd m-a năbușiră de launde, am o nespusă dorință d-al rupe.  Se-ntoarse cu repeziciune și lo caietul în mănă.  Vali!  — l-am vîndut, — nu mai e proprietatea mea, e al editorului; — îmi spăl măinele.  El abia săvirși monologul acesta; — cănd intră servul în cabinetul se și-i dedu un bilet.  — Domnului Paul, e pentru mine.  și rupînd plicul citi:  „Amice.  „Daca n-ei priimi biletul me prea tărziu, vin-o de mă vezi.  „R.  S.  tărziu, se chiamă dupe meziul nopții.  Sunt abia unsprezece și jumătate, — își zise el: alerg.  Își lo iar pălăria și bastonul, aprinse o țigare, se repezi pe scări intră în o birje și plecă.  Ajuns acolo, se coborî din birie, urcă o scară jumătate luminată prin o lampă discretă, se aruncă în un coridor, și bătu la o ușă.  Mijietul unei rochi, îi dovedi că venea să-i deschiză.  O jună femee surîzândă și roșind îi deschise ușa, și îi întinse măna.  El lo mîna o strănse în a lui, intră în cameră și se pusse pe o dormeuză lîngă dînsa.  Acea cameră era o elegantă, lucsoasă și bogată cameră de culcat.  — Desperam de a te vedea; îi zisse ea: daca nu veneai peste zece minute era să mă culc;— ei bine ce no ?  — Ești angerul fericirei melle; îi zise el: de cănd ne vedem mi se întîmplă tot bine, — astăzi am căștigat acel proces cu glorie și fanfare, de și cu un pledoriu improvizat în contra unui discurs studiat, — eșind de acolo am trecut pe la editor cărui am vîndut romanțul me din un cuvînt.  Ea se roși de bucurie.  — și nu-mi spuneai nimicaj- îi zise ea strîngîndu-i amîndoo mîinile: — trebuea să-mi o strigi cum ai intrat, — iată-te dar pe cămpul prosperităței, — de o parte înaintarea în cariera politică ce ai ales , de alta renumirea literară și legislativă, — diplomat, autor și avocat; — adăogă ea răzănd — să vezi, strălucirea -ți deschide brațele ei, ai talent, și ceva îmi zice că o să mergi foarte departe  — Ei bine; îi respunse el: — acel ceva care -ți vorbește, mie nu-mi zice nimic, sunt descuragiat Zoe, sunt cu totul descuragiat, cîte o dată a rare ori, ca valurile mărei care se arădic , aplaudele resună sgomotoase și cariera pare a mi se deschide în cale; apoi ca marea care se calmă aplaudele tac , și cariera pare a se închide iar, afară din copilăria mea trecută în studiuri — de cănd nu mai am stare, — sunt cinci ani, cinci ani de muncă sterilă, în carii nu am străns o sută galbeni în casa mea, în carii nu am făcut un pas de stabilitate în posițiunea socială, în carii nu -mi am creat cariera, și-n carii nici cel puțin o justă reputațiune nu-mi a fost recompensa; — dupe momente de puțină glorie care mă -nbată un minut de reușire ca astăzi de esempl , care mă amețește o oră, mă simț mai obosot de cît tot d-auna, speranța mă părăsește încă și mai mult și nu mai am încredere -n mine.  „Ai făcut bine de -mi-ai scris zoe, îmi pare că am friguri, și în societate-ți îmi voiu calma această iritare nervoasă care influe asupra moralului me .  Zoe merse de răidică perdelele, noaptea era luminoasă și senină, casa -nnaltă și mare, ei se așezară pe doo fotoliuri lîngă fereastră.  De la fereastră, Bucureștul prezenta o panoramă încîntătoare, acea adunare de coșuri din carii ese iarna fumul ce se-nalță spre cer, din carii unii chiari, alții -ntunecoși, de cupole și clopotniți de biserici, făcea ochii de se afundau în un spectacol care ca și Oceanul inspiră găndirea infinitului, — Cătările se perdeau în un orizont ce pare a nu avea margini, miriade de scăntei luceau în acel senin întocmai ca scănteele pulberei de aur pe care le aprinde fosforul p-între valuri, sgomotul trăsurelor le aducea aminte mugirea surdă a mărei, și umplea spațiul de murmuri, contururile seperdeau și seninul .  nopței, amestecat cu acel sgomot, dă orașului proporțiuni imense, și frumuseți magici a căror găndire visetoare umplea sufletele lor de o misterioasă melancolie.  Zoe și Paul adați cu totul la admirarea acelui spectacol, remăsese cîteve momente silencioși.  Un val de sănge tener se urcă pînă la inima lui Zoe, ea respiră cu deliciu acel aer îmbătători deschise un moment buzele sub impulsiunea unei oftări, și măna ei se puse din o mișcare invotuntară, împinsă de instinct în măna lui Paul.  — Cu toate cîte zici — îi zise ea: — ceea ce ai făcut pînă acum au fost numai încercări, de aci -nainte ți se deschide cariera, poți merge înainte.  — și unde pociu ajunge?  — o -ntrebă Paul,  — Unde ajung talentul și juneța; speranța și munca.  — Așa— dar Zoe cu toate astea; am văzut mulți carii mureau sperând, am văzut câți-va carii pe lângă muncă și sperare mai aveau ceva ce se putea face talent; unde sunt ei acum?  Unii tărăsc mizeria și regretele, alții trăesc de viața boemă, și pe alții obosirea -i a dus în mormănt.  — Mă mir, și lasămă să-ți o zic, mă întristezi; — îi răspunse Zoe cu o voce miscată:— pentru ce această amărăciune?  astăzi chiar ai dat o dovadă necontestată de talentul tău, scrierile tale sunt documente de merit; — ne-am întâlnit amîndoi cînd eram și unul și altul copii, mai în urmă te-am întâlnit în timpul opulenței tale și -n urmă ne-am întâlnit în timpul sărăciei tele, atunci erai curagios, erai puternic, aveai resimnațiune și inimă, munceai fără alt scop de căt numa susținerea propriei tale esistințe, — nu aveai poate atunci nici un scop de ambițiune, ai combătut încercările soartei; și astăzi cănd atingi strălucirile succesului, astăzi, cînd gloria care se căștigă cu atăta sudori îți întinde brațele ei; — cănd credeam se te văz fericit , plin de -ncredere în zilele tale viitoare, ești trist, ironic, descuragiat; — pentru ce?  nu e întîia oară în care găsesc în tine aceste disposițiuni unde intră mai multă iritare de cît justiție, care e causa?  — ești tener, ai neamici, dar te împresoară simpatii multe, porți cu măndrie un nume onorabil pe care nu-l-ai pătat nici o dată, reputațiunea-ți își ia sborul ca o pasăre timidă care ese din cuibul se , ai -nainteți spațul și viitorul, — ce -ți lipsește, ce cauți?  pentru-ce acest dispreț?  ai destul spirit și destulă inimă ca să nu te cobori la plîngerile sub care mediocritățile își ascund neputința lor ; — știi că viitorul e al oamenilor de bună voință; — de ce cînd atingi Dumneze bine-cuvintează munca ta.  Emoțiunea înăbușa peptul lui Zoe, ea se aplecă spre Paul și îl sărută pe frunte.  — Iartămă de-ți vorbesc astfel; îi zise ea — dar știi, ne cunoaștem de cînd eram copii, și de cînd eram copilă te iubesc.  — O da, da, zise Paul, o știu, ești bună, curagioasă; — ca să-ți răspunz cu sinceritate ar trebui să mă cobor pînă în afundul sensațiunelor mele și să arădic unul căte unul vălurile inimei unde spumegă și arde această amărăciune de care îți vorbeam; nu cunosc de cît doo ființe cu care poc să fac asta, tu Zoe, și. . . .  — și Costică, amicul de care-mi vorbești adesse.  — Da.  — El te iubește și -ți dă consiliuri bune; nu e așa?  — Da, consiliuri de acele ce inspiră amicia și esperiința, isbituri morale de biciu care stimulă ambițiunea, ca băuturele amari care ațîță stomacul închis poftei de măncare; — simț doo măini amice sub impetuositatea mustrărilor și -nvățăturilor ce-mi dați tu și el; — ei bine, numai el și tu puteți ști ceea ce simț, dar voi nu ghiciți încă, și nu puteți cunoaște tot ce se petrece în inima mea.  — Ei bine ce ai?  — Nu știu nici e , — îmi ziceți că am talent, o văz, o simț, și de ce să nu o spuiu; — o mărturisesc cu franceță?  o simț poate mai mult decît nu mă iatră modestia mea să o zic, dar, de aci chiar, vine suferirea mea.  „Acest talent pe care -mi-il acordă lumea, a cărui semănță crește în mine, ce este?  o facultate norocită; — el nu va fi real și viguros de căt cu condițiunea de a-i uni studiul, instrucțiunea, paciența lungă și muncitoare; — acum mă laudă pentru o oare-care înlesnire de esecuțiune, dar restul ceea ce este al me , ce am pus din munca mea, nopțile de veghere, orele de trudire și de găndire, nimeni nu vorbește de dănsele; și cu toate acestea nu este adevărata mea putere, în ceea ce fac, ci în ceea ce pociu face, dar cine -mi zice fă, muncește, și la sfărșitul muncei tale vei avea esistența asecurată.  — Cine -mi zice iată, ia, și cu aceasta susține-ți essistența, repausăte, și lucrează în calm, și studiu, fără grije, și fără durere; — dar nu, trebue să lucrez ca muncitorul imprudent ce cosește semănătura înainte de a fi avut soarele timpul să coacă spicele; — înțelegi acum?  — stii acum pentru ce îmi vine turbări solitarii și dureroase, comparănd ceea ce fac , cu ceea ce aș putea face, dacă trebuința nu m-ar împinge.  — Dar trebuința aceea, este oare o trebuință reală?  — nu e numai o rea obicnuire de disipare și cheltuire?  — O!  — voiu fi sincer cu tine, Zoe; — respunse el: — daca aș rupe relațiunele mele cu lumea, dacă m-aș închide în singuritatea profundă, dacă aș trăi numai între cărțile mele cu condeiul în mănă, poate că aș căștiga ceea ce -mi lipsește; dar cu prețul a căte privațiuni?  — nu am supt oare cu laptele sănului mumei mele, obiceiuri de lucs și de viață elegantă care mi se arădică în cap, ca acele adieri alle văntului de primăvară ce umplu pădurele de cănturele pasărelor ?  — și-mi aduc aminte de trecut?  — și disiparea nu e oare o indispensabilitate în urma obiceiurilor ce am contractat?  Zoe își coborî fruntea între măini, și Paul privind-o descoperi o lacrimă ce strălucea -n geană-i ca o frumoasă piatră de opală.  — Te -ntristez; — urmă el: dar ai cerut să-ți descoper toată inima mea, această simțire mă înnăbușa, și trebue să urmez acum după ce am început; — ei bine o mărturisesc; — sunt obosit de  gene brune, lungi, părul castaniu, și favorite semibrune.  Dacă-ți aduna toate aceste, veți face o ființă straniă și bizară în care urîtul se va amesteca cu frumosul fără ca nici unul nici altul să triumfe.  Iată pentru fisicul său.  Să venim acum la moral.  Binele și răul se luptă -n el cu simțimintele lui.  — Are tărie de voință, energie de otărîre, pătrundere, perseverință; și o foarte mare stăpînire asupra propriilor sale sensațiuni; — nenumărate dureri, suferinți, descepițuni, nefericiri, l-au isbit, fără a lăssa alte trăsuri asupră-i de cît o natură sombră, tăcută, și indiferintă, care -l-a făcut a fi tare, calm, rece, în toate circomstanțele vieței, și -L-a dat o espresiune de melancolie care se revarsă pe toată ființa lui.  E rece de aparință, rece pînă la esagerațiune: dar e bun pînă la slăbiciune pentru defectele altor .  E tot d-auna trist și gănditor, dar natura sa se schimbă cîte o dată și devine vesel rîzător pînă la esagerațiune, atunci are un rîs nervuos și mai trist de cît însă-și întristarea,  Are spirit.  După cum vedeți, — lectori amici, — Paul nu seamănă cu Hasan, nu seamănă însă nici cu Stenio, nu e nici sombru ca șild Harold, nici vesel desfrănat ca LIaec Rola, nici rău ca Xenric Aston.  Esoul nostru nu e un ero de romanț.  Cu toate aceste are o natură poetică, romantică, melancolică și simțitoare.  O damă de spirit -l-a cualificat astfel:  „O natsru senssctist , amestecotu cu o imaginare Schachsperieunâ -jumătate poet, jumătate material, spirit ne-nțeles. ”  Fiind că dama îl cunoștea bine, îl dăm lectorilor ; — cualificat astfel , mai cu seamă că noi găsim cualificarea esactă.  E brav și ca tot omul în adevăr brav, nu e fanfaron, surîde cu dispreț celor carii se laud de curagiul lor , și cîte o dată găsește o mare satisfacțiune a-i speria sau a-i umilia.  Paul nu a fost însă, tot d-auna așa.  Figura lui nu a avut tot d-auna acea paloare tristă a suferinței, fruntea lui nu era încrețită de durere, inima lui nu era coprinsă de scepticism.  Paul a fost și el o dată copil răsfățat, a trăit și el desmerdat între sărutările mumei sale și mîngîerile tatălui său; — a avut și el un cămin părintesc la care se așeza voios și rîzător, un loc la vatra familiei unde petrecea o copilărie dulce și frumoasă.  O dată erau boeri în țara Romănească, și boeri mari.  Paul era fiu de boer mare; — tatăl său era o inimă bună un suflet nobil, o cugetare înțeleaptă cu simțiminte patriotice și leale, cu energie și bunătate.  De la nașteera sa, Paul era Benjaminul părinților lui, Benjaminul tatălui său; de aceea nici nu știu cum petrecu cei d-întîi doi-spre-zece ani ai copilăriei sale, căci era beat, beat de fericire și de încîntări.  Cînd avea el doispre-zece ani, tatăl său era bolnav;  Paul nu văzuse pe nimeni murind pînă atunci.  Într-o zi în camera tatălui său perdelele erau lăsate și o zi întunecoasă strebătea înăuntru, un silenciu dureros domnea în prejurul său, toate figurele erau palide și lacrimi comprimate luceau în toți ochii.  El privea cu mirare acea durere tăcută ce se-ntindea ca un văl de doliu pe toate figurele; — fără a ști întristarea înăbușa sufletul său, simțea că ceva pune din viață și că face întunerec în viitoru-i.  Peste cîte-va momente un preot care purta la supțioară o carte înfășurată în un patrafir, intră în camera aceea; — pe preot îl urma o icoană mare înfășurată în argint, și o făclie de ceară albă.  Toată lumea se sculă, se-nclină, sărută icoana, apoi maicăs-a îl lo de mînă și eșiră toți de acolo, tăcuți ca eternitatea.  Era că eternitatea începea a -și lua imperiul divin în acea Cameră.  Cînd trecură în alt apartament, nimeni nu se mai putu stăpîni, muma lui Paul, surora lui, fratele lui și toate rudele isbucniră în suspine, lacrimele scăldau toate figurele, strigăte de durere eșiră din toate inimele.  Paul nu putea plănge, își puse mîna pe inima lui ce simțea sfîșiindu-se, deveni alb ca făclia ce dusese în camera tatălui său, deschise gura să zică un cuvînt, dar gura-i rămase înclestată deschisă, se rezemă de sobă, și-și aținti privirile asupra mumess-i  Peste o oră aproape veni de-i chemă iar în camera bolnavului.  — Lacrămile încetară, toată lumea își sterse ochii; mumăs-a îl lo iar de mănă, trecură prin o sală lungă și vastă și intrară iar în acea cameră.  Tatăl lui Paul alb ca un crin, cu o barbă venerabilă ce se cobora albă pe sînul său, sta culcat pe pat; — ochii săi limpezi se ațintiră assupra familiei lui.  El făcu un semn din cap, toți se apropiaă de patul său, cu un braț înconjură pe cîte trei copii săi, cu altul lo de talie pe nevasta lui, îi apropie pe toți de sînul său, îi sărută de mai multe ori, apoi brațele-i se deschiseră și toți îngenuchiară.  „Mulțumesc ție Dumnezeule; zise el sărutînd încă o dată pe Paul”; — apoi capul său se aplecă pe pernă, buzele-i se -ntredeschiseră cu un surîs, măna sa căzu pe pat, ochii săi rămaseră deschiși, ficși, ațintați în sus fără nici un scop, un răcnet înfiorător eși din toate pepturile, toți se repeziră pe mîna lui să o mai sărute o dată, Paul o apună cel d-întîiu, măna era îngețată, tatăl său era mort.  Rudele luară pe muma și pe surora lui Paul, fratele lui cel mai mare închise ochii mortului, îi împreună mîinele, apoi lo pe Paul în brațele sale.  Amîndoi frații rămași orfani de tată, se ținură cîte-va momente îmbrățișați, atunci suspinele se ecsalară și ele din peptul copilului, și amîndoi frații plînseă unul în brațele celui lalt.  Tot se sfîrșise.  Copii perduse un tată, săracii un reazăm, țara un bărbat.  Nu mai era nimic de făcut în acea cameră, eșiră și ei din acel locaș de durere și de plîngeri.  Peste cîte va ore, se făcea în toată casa un sgomot înfiorător, cocanele băteau cue cu un sunet lugubru, și toată casa se-nvăluia de un postav negru.  Noaptea fu lungă și dureroasă pentru nefericitul copil; — destept el vedea pe tatăl său cum murise, vedea toată acea scenă sfășietoare ce se petrecuse în ochii lui, și repeta celle din urmă cuvinte, cuvinte nobile și sănte ale tatălui său, cuvinte inspirate de resimnațiunea crestinului care a știut suferi în viața lui.  A doua zi toată cassa era învăluită în negru; în salon tatăl său era ridicat pe un piedestal un pat acoperit de un oranist și înprejmuit de flori, pe acel pat, îmbrăcat în ferigeoa-i de așezat între făcliile ce ardeau și florile ce ecsalau profumul lor.  Împrejurul patului căți-va preoți citeau încet rugăciunele morților , și toată camera era plină de oameni săraci, nefericiți a căror măngăiase durerele, pe care-i ajutasse în viața lui, și carii îl plăngeau pentru că perduseră reazămul lor .  A treia zi toată curtea era plină de trăsurit un dric cu șasse cai era la scară, puseră pe tata-l lui Paul pe dric, muzica începu a cănta.  O cel d-întîiu sunet al muzicei întonîănd marșul mortuoar e mai oribil decăt a vedea pe cineva murind; — el isbeste cu o durere teribilă în inimă și omul nu se poate opri de a simți acea fatală emoțiune care-i zice: „plăngi nefericite, ai perdu ce ai iubit.  La acea ceremonie funebră asista tot Bucurestul de la cel mai mare pînă la cel mai mic, de la cel mai bogat pînă la cel mai sărac.  Boerii plăngeau pentru că ei carii țineau cărma țărei atunci, simțeau că cu dânsul pierise o parte din prestigiul lor; — săracii și nefericiții plăngeau pentru că ei perduseră un aiutor, un reazăm, pentru că simțeau că în el se personifica justiția.  A patra zi tata-l lui Paul era îngropat în o modestă bisericuță la un sat.  Paul făcuse cel d-întăiu pas în durere, viitoru-i începusese a se acoperi de nuori; — el simțise că cea d-întîiu lacrimă serioasă ce vărsasse, marcase calea celor ce mai era să verse în viața lui.  Sta-ngenuchiat și se ruga la acel mormănt, și începuse pentru -ntăia oară a simți ca un om.  VI.  O ALECORIE.  Am zis-o; — Paul începuse a simți că p-între dulcețele fericirei, p-între plăcerele copilăriei, durerea și lacrimile își fac loc, și se ivesc în viața omului ca norul și ploaea p-între seninul unei frumoase zi de primă-vară.  El încercase întîia și cea mai tristă durere ce poate încerca un om; — perderea unui părinte.  Provedința îi da timpuriu acea parte din ceea ce împarte ea oamenilor pe pămînt.  — Regretul.  Paul devenea adolescinte; începea a simți, și începea a găndi.  În viitoru-i de și încă radios, p-între prismele și ilusiunile adolescinței, el vedea norii ce erau să treacă pe de asupra frunței lui; — dar copil încă, el credea că nu e durere mai mare de căt ceea ce încercase.  Se aruncase în studiu; — lăsat liber de aspirările lui, nedirigiat de nimeni în calea învățăturilor lui, de nimeni de cît de impulsiunea gusturilor sale; lui îi plăcea armonia dulce și răpitoare a limbei lui natală și se ada ei cu o nespusă plăcere.  D-nu Ioan Văcărescu publicasse o culegere de elegii melancolice, care făceau o armonie suavă în sufletul adolescintului; — el nu le studia, nu le citea, le sorbea; — și ele se săpau în memoria lui cu o nespusă și rapidă vioiciune, ca tot ce place, și ca tot ce isbește o inimă jună.  Cuvintele de amor reveneau adese ori în acele inspirațiuni alle poetului Romăn, acelle simțiminte îl impresionau fără a le cunoaște, fără a putea să le analise, fără a le -nțelege; — dar elle umpleau sufletul lui și îl făceau să presimță o altă viață,adică o altă fasă în ecsistința omului; — o altă fasă, care trebuia să schimbe și aspirările și cugetările lui.  De multe ori prima-vora amorslui -l-a făcut a se cufunda în ore întregi de cugetări ca în un dedal al cărui nu putea găsi firul conducător, și în care se perdeau cugetările și impresiunele lui.  și aceasta pentru că inima lui, cugetările lui erau atunci numai poesie.  — Adolescintul era poet căci tot adolescintul înzestrat cu o inimă este poet — Așa, am avut și intă poesia resună în sufletul său cum resună în depărtare pe o cîmpie, cînd soarele apune, clopotele bisericei satului unde are cineva morții săi iubiți.  În adolescință sensațiunele dorm în inima omului; — dorm , însă visează visele cele mai legătoare, mai delicioase, și mai voluptuoase, și acelle vise sunt dorințele sau aspirările lui.  Paul studia; — sau ca să zic mai bine el se lăssa să-l răpească dulceața accentelor poesiei, și legănat de cadența ei, adolescința lui respira un profum de amor spre care sbura sufletul său fără a o putea însă atinge; — ca puiul de pasăre ce ese din cuib și-și încearcă în aer slabele-i aripi, ne știind în cotro să se avînte -n spațiu; așa încerca el puterea sensațiunelor , o simțea tare întoarcă privirele ca să găsească realitatea idealului său.  În toată viața lui strălucirile literelor -l-au atras mai mult de cît ori care alt studiu științific și serios.  Boem de imaginațiune și de cugetări, cum a fost mai tîrziu Boem de ecsistință, el se ada cu totul la tot ce respira fantasie, capriciu, azard — la toate mișcările lui celle d-întîiu; — și nu înnăbușa nimic pînă atunci prin reflecțiunea care înghiață inima și paraliză puterile.  În o zi în un autor francez (nu mai știe în care; — e așa mult timp de atunci), Paul găssi o alegorie, o fabulă în proză; — dar care îl impresionă atît de mult în cît el o lo pentru un adevăr; în acea alegorie el vedea problemul cugetărilor poetului, și prevedea realitatea vieței.  În tinerele lui ilusiuni el se credea destul de tare ca să scrie; — și poate avea cuvănt; — stilul copilului e mai pur, limbagiul său e mai corect; căci la patru-spre-zeze ani omul însuși e mai pur și mai corect; — căci atunci el scrie cu inima, iar nu cu reflecțiunea.  Acea alegorie îl impresionă atît de mult în cît se apucă să o traducă.  Facem publicul judecător de prima lucrare literară a copilului poet; — încă de atunci inspirațiupea lui melancolică și visătoare se ada la tot ce era melancolic și gînditor.  Alegoria tradusă de Paul, e scrierea unui autor mare și de aceia o dăm aci fără sfiire lectorilor.  „Un fluture adunase pe aripele sale de opal, cea mai dulce armonie de fețe; — alb, roșu, și albastru.  Ca o rază lucindă de soare el sbura din floricică -n floricică, și el însuși semănănd cu o floare mișcăndă, se arădica, se apleca, se juca în verdea cîmpie.  Un copil care încerca întîii sei pași pe iarba, smăltată, îl văzu, și simți o nespusă dorință, de a prinde insecta cu fețe vioae.  Dar fluturele era obicnuit cu asemenea dorinți; — el văzuse sumă de lume obosinduse alergănd după dănsul; — și cînd copilul își oprea fuga și -ntindea măna ca să-l apuce, fiuturele se arădica și își lua iar sborul său inegal și amețitor.  Dar copilul nu se lăsa, copilul alerga mere dupe dănsul.  La fir-care încercare neisbutită, în loc de a se stinge, dorința stăpînirei crestea în inima copilului, și cu cătări mai înflăcărate, cu un pas mai repede, el alerga după gingașul fluturel.  „Copilul alerga mere fără a privi în urma sa; așa în cît alergînd el ajunsese departe, departe de muma lui.  Din valea înflorită, fluturele trecu -n o cîmpie  Copilul îl urmă în cîmpie.  Cu toate că distanța era depărtată, și alergarea repede, copilul nu-și simțea obosirea și urma fluturele care se așeza din zece pași la zece pași cănd pe o floare sălbatecă, cănd pe un mănuchiu de spini, și își lua iar sborul tocmai cănd copilul credea să-l prinză.  și cu acea nespusă dorință a juneței, căci alergănd copilul se schimbase și devenise adolescent, el urma necontenit strălucita insectă.  Din timp în timp fluturele se oprea, își scălda voluptuos aripele între foile unei flori.  Dar cănd tănărul se apropia, respirănd sperarea de a pune măna pe dînsul, fluturele să-nnălța lăssa să-l iea văntul, care -l ducea ușor ca un profum.  și așa treceau în acea fugire nesocotită minutele cu minute, orele cu ore, zilele cu zile, anii cu ani, și fluturele și omul; — căci alergănd mere adolescentul devenise om, ajunseră pe vîrful unui munte care nu era altul de cît punctul cel mai răpos al vieței.  Acolo omul se opri; — nu știa dacă nu era mai bine pentru dănsul să se-ntoarcă în apoi; atît repeziciunea muntelui era primejdioasă de coborăt.  Dar în coborîș de partea cea-l-altă, erau frumoase cîmpii verzi și înflorite, parcuri umbroși, arbori încărcați de fructe dulci și recoritoare.  În josul muntelui locul unde se putea opri la umbră ca să se odinească, se-nchidea cu un zid de jur în prejur de asupra cărui erau sticle sparte ascuțite, și mărăcini țepoși.  Fluturelul veni să sboare mai strălucitor de cît nici o dată, și luoă sborul spre parc coborănd rîpa.  Lucru straniu, cu toate că o așa -ndelungă alergare trebuea să fi obosit pe om a cărui peri începuseră a cărunti și care deduse-n bătrîneță, el se aruncă repede după fluture.  Fluturele se ținea mere la zece pași în cale, dar fiind că florile se veștejiseră, — insecta se așeza pe scaeți, sau pe ramuri uscate de copac.  Bătrînul obosit îl urma mere .  În sfîrșit fluturele sbură de asupra zidului; bătrînul, căci omul devenise bătrin, își adună puterele și făcu o săritură înspăimîntătoare pe de asupra zidului, dar căzu în mărăcini, un gimpe îl înțepă la inimă și o făcu să sîngere.  Abia se aridică, făcu încă căți-va pași după fluturele ce părea a se topi în atmosfera noruoasă, să-mpiedică de o piatră și căzu.  De trei ori încercă a se aridica, de trei ori căzu iar.  — Ne mai putănd să alerge după dorința sa, el îi întinse brațele.  Atunci fluturelul păru că-i era milă de obositul alergător, el veni să sboare pe de asupra capului pleșuvit al bătrînului.  Lui îi păru că aripele insectei nu mai străluceau cu atîta vioiciune.  Poate că nu ereau aripile care nu mai străluceau; — poate că erau vederele bătrînului care se stingeau.  Cercurile descrise de fluturel încetară din ce în ce micșorînduse; — și în sfîrșit se așeză pe fruntea palidă a murindului.  Căci bătrînul trecuse la acea parte a vieței unde omul seamănă candelei în care se sfărșaște unt-de-lemnul și se stinge.  În o ultimă silire murindul arădică brațele și mîna-i tremurănză, atinse în sfîrșit aripele fluturelui obiect de atătea dorinți și de atătea obosiri; dar; — O desilusiune!  — el văzu atunci că era nu un fluture ci o rază de soare după care alergase toată viața lui.  și brațele sale căzură îngiețate, și cel din urmă-i suspin făcu se tresară atmosfera pe aceacîmpie a nopței.  „și cu toate aceste; — urmează, o poate!  urmează-ți dorința idealului tău, p-între durerile nesfărșite; — urmează necontenit acea fantasmă strălucită -n mii de fețe, chiar cănd ar fi să-ți dai celdin urmă suspin, în minutul în care măna ta o va atinge. ”  V.  Reminiscență.  Bucureștiul nu era atupci ceia ce este astăzi; — junimea priimea o învățătură cu totul mărginită și neperfectă în colegiul săntului Sava, unde căți va profesori buni își perdeau timpul din lipsa mizloacelor a libertăței și a elementelor de instrucțiune.  — Fenomenul cel mai rar al museului era un urs, pe care îl țînea în o cămăruță ce servea de închisoare studenților ; — animalul se domesticise cu copii, și ei îl învățase a face o sumă de minuni; directorul încerca să facă educațiunea copiilor închizăndu-i; — și copii făceau educațiunea ursului.  În acel colegiu erau acea pleiadă de juni unii în classe mai înnaintate, alții în classe mai înnapoiate, și carii astăzi reveniți din streinătate unde își au săvîrșit studiile, fără urși, ocup locuri strălucite în societate, în posturile publice, sau pe băncile adunărei.  Boerescu ilustrul doctor de drept, eruditul Redactor al Naționalului, onorabilul și patrioticul deputat din partea stăngă; — Verindei acel neobosit atlet al studiului care își petrece cea mai frumoasă parte a juneței lui în streinătate ca să revie în țara lui un architect celebru care să facă a străluci în Romănia arta lui Mansard; — junele Momuleanu pe care o moarte tempurie -l-a cosot d-între noi în streinătate, și care cu ultimul suspin ce a ecsalat în un cănt răpitor trimis țărei lui, a lăsat o suvenire neștearsă de talent și de poesie; — Sihleanu spirituosul satiric a cărui soartă în fu țară, aceia-și a lui Momuleanu; - Costache Grădișteanu prefectul regretat de districtul Focșani și alți mulți pe carii spațiul și timpul nu ne iartă a-i însemna aci.  Junimea nu era atunci atît de înnaintată; — dar erau încă copii; — ei se jucau în orele de recreare, fără a se preocupa de viitor, și mai cu seamă fără a voi să ia aere de oameni formați; — fără a se amesteca în politică, fără a spune verzi și uscate, și fără a face ecstra vaganțe.  Copilărie studioasă a cărei instincte, îi spunea că viitoru-i păstra o misiune înaltă și frumoasă de regenerare și de reînflorire, și care lua voioasă partea sa de veselii și de jocuri, asteptănd timpul de reflessiuni serioase și de regenerare a țărei.  și ce nu se petrecea în acel colegiu echo necontenit de rîsuri, de sgomot, și de petreceri?  — Genilie profesorul de geografie, Jobin, și D.  Grăjdeanu erau martirii acelor mici diavoli carii nu-ncetau de a le face toate supărările, malițiele, și espiegleriele ce se puteau inventa de imaginațiunea lor atît de fertilă în asemenea farse la vîrsta aceea.  Nefericitul Genilie nu intra o dată în clasă fără a fi priimit cu voioasele strigăte de Bsrt zerde care -i împuiau din toate părțile urechele, nu se așeza o dată pe catedră fără a-i plouoa în față o droae de bobărnace de hărtie, și adese ori fără a cădea pentru că un malițios scolar îi rupsese piciorul fotoliului.  Jobin era de multe ori priimit cu salve de destunături și focuri de artificii, copii puneau în sobă un pumn de capse și de prai de pușcă și presărau prai de pușcă p-în toată clasa, cănd intra el în năuntru, drăculeții mici trănteau chibrituri care făcea pe nefericitul profesor de sălta se speria striga pînă ce fumul îl înnăbușa, atunci alerga la fereastră o deschhidea, sărea ca o căprioară spăimăntată, și se refugia în cabinetul directorului.  D-nu Grăjdeanu avea alte tribulațiuni; — scolarii îi scriau pe tablă.  analisă  Grăjdeans„an a fost la grajd (mănca pae).  „Observare.  — și estimp profesor. ”  Sau fugeau toți din clasă și rămînea singur.  În o zi se strecuraseră toți scolarii, îi rămăsese un auditor de vre o zece tineri, aceia voiau să iasă și ei, — pune pe unul la arest lîngă ușe;- tristă idee, și ca să-l păzească un odăiaș; — scolarul așteaptă un minut cănd și profesor și odăiaș ereau preocupați o retează de fugă dar îl prinde odăiașul de mantelă el își leapădă mantela și fuge, mai la vale un răndaș îl apucă de pulpana scurteicei el lasă scurteica în măinile răndașului fuge și se oprește în uliță; — acesta era semnalul revoltei; — peste căte-va momente îl însoțesc .  Vernescu, Momuleanu, Vasile Hiotu și alți mulți camarazi ai săi; — copii arboră o basma cu fețeîn un baston al lui Dimcea Pedatorul, ca semnal al Revoltei, și se plimă pe uliță strigănd victorie, și răzănd.  Cănd copilul devine om și își aduce aminte acele suveniri ale anilor cei mai bogați de fericiri; să miră de puțina reflessiune care cărmuia atunci faptele sale, dar ele leagănă dulce inima lui, și îi surăd cu plăcere.  Să revenim la București.  În locul grădinei botezată cu numele de Stirbeiu, Balta-liman și alt, se-ntindea un lac infect și gunuios case se numea balta Cișmigiului; o armie de broaște orăcăia toată zioa și toată noaptea, și trimetea armonia-i neplăcută la o distanță întinsă împrejuru-i.  șoseaoa de și era atunci încă locul întâlnirilor amoroase, a amorurilor efemere, nu era însă de cît o alee de tei lungă și dreaptă fără a avea nici Villa grațioasă a Doamnei Ucscul, nici cotețul D-lui Argintoian nici grădinele profumate care acum ascund și mai mult în tuferișul păturilor lor , misterioasele amoruri adultere.  În locul teatrului cu al cărui preț se mai puteau face încă alte doo, și din al cărui fonduri s-a creat căte-va averi personale consecuinte și s-a zidit cîte-va casse particolarii; — se-ntindea un loc gol și vast în care creșteau bălăriile; — și teatrul era o dărămătură de scănduri arădicată pe un loc unde fusese grajd în fundul curței caselor D-lui Slătineanu.  În acel loc modest însă, străluceau talentele de primul ordin; —în operă alle Xenrietei Carl, alle tenorilor Riciardi și Montrezor; — pe scena Romănă acele ale lui Aneste Cronibace, Costache Mihaileanu, Duduca, Costache Carageali; — se juca Lucrezia, ca la opera italiană în Londra; și Amfitrion ca la comedia Francesă în Paris.  Nu era nici seratele grădinei lui șlater, nici cafenele cantande de la Varemberg, dar era grădina cu caii, grădina Brăslei ș-altele unde se găsea umbră, răcoare, și o natură verde și-nflorită; — erau încă lăutari acei artiști originali ai țărei noastre, și accentele lor răpitoare acompaniau cu armonii dulci, deliciele amorurilor june și romantice.  Atunci Bucureștul era o baltă, acum e un noroiu; — diferința nu e mare; — dacă nu, — că s-a cheltuit bilioane fără ca rezultatele înbunătățirilor aduse să fie văzute și simțite.  Să vedem acum partea intelectuală.  Partea intelectuală era mai puțin spăimîntată, și mai puțin dusă la ecstreme; — nu aveam publicisti roșii, nici satirici triviali, dar aveam autori, filosofi, glumeți, serioși, înalți ca DD.  Costache Bălăcescu, Ioan Voinescu, Nicu Bălcescu, Trib.  Laurian; — poeți ca D-nu Ioan Văcărescu, fabuliști ca D-nu Alecsandrescu.  — și ei au rămas și vor trece la posteritate cu titului meritat de autori clacici.  VI.  Primul amor,  După moartea tatălui său, Paul intra în acea parte a vieței omului, care se chiamă adolescința; pentru că reflecsiunea începe a străluci în inima lui, ca cele d-întîiu raze ale zilei după roua dimineței.  Acea epocă a vieței, este epoca plăcerilor , a simțirilor pure și încăntătoare care strălucesc în inima omului; — a studiului.  A studiului facil, inteligent, care se încrustă în memorie fără trudă și fără obosire.  — În un cuvînt epoca cea mai frumoasă a ecsistinței.  Inima lui Paul era plină de poezie, plină de amor; — plină de sensațiuni vagi și necunoscute la care sufletul său aspira cu acea sete a vărstei de aur, în care totul în lume posedă un prism, o ilusiune ce strălucește și îmbată cugetările și spiritul nostru.  Paul ajunse astfel la cinci-spre-zece ani.  — cinci-spre-zece ani!  — ce farmec nespus ecsistă în acest singur cuvănt, — cincispre-zece ani!  El avea un amic.  În o zi era la acel amic; — ședeau amîdoi pe o canapea, — începură o conversațiune semi-serioasă și pufuind fir-care în un ciubuc, și un nuor de fum se -nălța în fața lor.  Ușa se deschise; — o jună fată intră.  Nu era o fată, — era o floare, — o roză, sau mai bine un crin, — sau mai bine o palidă anemonă aplecată pe tija-i supțire și mlădioasă,un ănger radios și surăzănd.  Paul se sculă, se -nclină în o salutare, și ochii săi rămaseră ațintați pe acea frumuseță perfectă care se ivea înaintea sa ca o visiune divină ce desvăluia la privirile-i încăntate realitatea idealului său.  Ea se roși, — crinul deveni roz .  Tenera copilă, era -naltă sveltă, avea o talie subțire și elegantă, — părul castaniu blond, — ochii mari bruni, — gura mică, — buzele fine și rumene, — figura palidă și ovală, — o mănă fină și dinți de mărgăritar, — și-n tot corpul ei o supleță grațioasă care face naturele unor femei să semine unui volcan înăbușit, — sau unei mare cristalină a cărei valori sunt gata să se aridice sgomotoase.  Ea se opri roșind, — cătărele-i scînteinde în voluptate se aplecară în jos, — și respunse salutărei lui Paul, prin o suverană și grațioasă reverință.  Amicul lui Paul se sculă și-l prezintă surorei sale ca pe un frate al său, ca pe cel mai sincer și devuat camarad.  Ea făcu încă o reverință și -i întinse măna.  Paul lo măna ei, — din un instinct al inimei buzele lui se lipiră pe acea mănă delicioasă, — apoi își arădică fruntea, cătările lor se-ntâlniră și se cufundară un moment.  Ea se așeză lîngă fratele său, conversarea continui.  Paulina; — așa se numea juna copilă; — Pau lina lo o parte activă, vioae, malicioasă, spirituoasă la acea conversare, vocea ei avea un timbru sonor, dulce, armonios care străbătea în fundul inimei, și cănta o melodie rănitoare sufletului.  Apoi Paul vorbea; — atunci ea îl asculta cu acea curiositate naivă a femeei, — cu acea atențiune malicioasă a spiritului, cu acea amabilă afecțiune a amiciei.  O intimitate repede și sinceră se stabili între dânșii, — peste câte-va momente ei erau împreună ca și cînd s-ar fi cunoscutără de cînd erau născuți amăndoi,  Trecură astfel secunde, minute, ore întregi fără ca nici unul din ei să gîndească a face să-nceteze acea adunare a trei inimi care să-nțelegeau atît de bine.  Servitorul veni să vestească pe Paul că-l aștepta la massă; — el se sculă strînse mîna amicului său și a nuoei sale amică, și plecă.  În zioa aceia el nu măncă nimic, — inima lui era plină de o aspirare vagă, de o dorință necunoscută pînă atunci; — de o impresiune dulce, dar plină de grije, — de fericire și tot de o dată de un neastîmpăr nespus, de simțiminte pe care nu le încercase nici o dată pînă în acel moment; — găndirea lui era agitată de cugetări melancolici și răpitoare care ferbeau în imaginațiunea sa, — și tot în sufletul său părea că-i cănta cu accente suave:—„Iubește. ”  Iubește!  — căci acum se desvolt florele cele mai frumoase în calea ta, — căci acum aspirațiunele tale sunt mai înnalte și mai nobile, — căci acum, numai acum, credința ta e sinceră, neturburată, neînghețată de recea impresiune a ecsperienței.  După prînz el se așezăla fereastra Camerei lui.  Camera lui avea vederea în grădina amicului său.  (Vom numi de aci înainte pe amicul său,Petre).  Paulina era așezată sub un arbore stufos, în poala ei ținea un mănuchiu de fiori, și măna-i albă le resfira adunăndu-le, așezăndu-le și complectînd un buchet.  El o privea în ecstasa admirațiunei, — al acelei admirațiuni vagă ce vorbește inimei fără cuvinte, dar pe care sufletul o simte fără a-i putea resista.  Copila îl zări și-l salută cu un surîs de familiaritate naivă, — el se roși de a fi fost surprins în acea ecstază, și timid ca o pasăre selbatecă fugi de fereastră și se aruncă pe un divan ce avea în camera sa.  — „O cît e de frumoasă, — își zise el; a fi iubit de dănsa e un vis!  — un vis mai frumos de cît toate frumoasele mele visiuni pînă astăzi, — dar imposibil;  Apoi în memoria lui reveniră toate acele eroine citate de Istorie și de romanțe, — în imaginațiunea-i bogată el o compara cu acele frumuseți strălucite, — cu acele femei renumite care a trecut la posteritate, și cu toate el îi da o asemănare.  După căte va momente de visare deștept, el se sculă, — se dusse înaintea oglinzei lui și se privi.  — „O nu mă va iubi nici o dată!  zise el ascunzându-și figura în măini, și simțind doo lacrimi udăndu-i degetele.  — „Căt e ea de frumoasă!  În adevăr ea era frumoasă; frumoasă ca cerul senin, frumoasă ca ilusiunele juneței.  El nu eși în acea zi din cassă; — încercă să scrie dar numele ei ăi revenea în tot momentul pe buze și se cobora în vărful condeiului său; — încercă să citească, dar îi părea că fir-care frasă, fir-care zicere îi moptea „Pastina! ”  — încercă să adoarmă, dar somnul fugea de genele lui și acea ăncăntătoare, imagine a ei creștea măreață și delicioasă înaintea privirilor lui.  A doua zi, cea d-întîiu găndire a sa nu mai fu ca altă dată colegiul, cărțile sale favorite, sau studiul; — găndirea lui era aceia ce nu-l părăsise un moment din acela în care o văzuse; — găndirea sa fusesse Paulina.  El alergă la amicul său, — ea eși înainte.  — Ce nu ai mers la colegiu astăzi?  — îi zise ea: frate-mi-o e acolo.  Paul se roși, se încurcă, apoi respirînd înnăbușit își lo tot curagiul său ca să mință.  — „Așa?  e veneam să-l iau.  — „De dimineață te-ai găndit; — îi răspunse ea răzănd, apoi vorbi de alt-ceva.  Momentele trecură în, acea conversare care ducea pe Paul ca un vis pe nesimțite în un dedal unde se perdea și mintea și inima lui.  — „Voești să-mi vezi florile?  — îi zise ea:  Paul priimi.  Amînduoi se coborîră în grădină.  Acolo Paulina se aplecă lo o roză desvoltată în acea dimineață, și-i-o puse la cheotoare.  El privi acea roză și o lacrimă, roo dulce a inimei pică pe foile ei.  Apoi amînduoi se așezară sub arborul unde el o văzuse așezată singură, o discuțiune poetică începu între dînșii asupra florilor .  — „Vezi dumneata demoazelă îi zise el.  — „Ascultămă; — îi respunse ea cu acea naivitate sinceră a copilăriei; — voesc să mă numești Paulina și să-mi zici tu, ca să am și e acela-și drept; aceasta e mai familiar și mai intim, și -mi place mai mult.  — „Ei bine îi zise Paul: nu numai priimesc condițiunea dar îți mărturisesc, — aceasta aduce și intimitate și afecțiune între noi.  — „O așa -mi-a zis că voește frate-mi-o; răspunse ea; — și ca să-ți dau ecsempl , Paul urmează-ți teoria asupra florilor.  — „Ei bine, — vezi tu Paulin-o, — acele flori îți paru ție niște simple plante cu profum, și cu diferite culori, — le culegi ca plante gingașe, grațioase, cu care -ți place să te -mpodobești, — dar vine o zi, — vine o zi cînd plantele acele iau un suflet, o mișcare, un limbagiu, — o zi cănd profumul lor e o șoptă dulce pentru inimă, cănd colorul lor spune sufletului lucruri de acele ce-l ecsaltă, — cînd specia lor pronunță un nume.  — „Crezi că florile vorbesc ?  — întrebă naiva copilă: și ce zic ele?  — „O zic lucruri pe care nici tu nici e nu le-am auzit pînă acum, — nu le-am simțit pînă în momentul acesta.  și Paul lond o floare în mîna lui o întinse Paulinei.  — „Privește floarea aceasta; — adăogă el; Francezii o numesc „rensée” — pentru ce?  — de ce-i-ar fi dat ei numirea aceasta dacă ea nu ar spune nimic, dacă în ea însă-și nu ar fi o semnificare; — ea-o Paulino pentru roza care -mi-ai dat-o.  Paulina curioasă ca o femee întinse măna și lo floarea; — privirile ei se ațintiră interogatorii și arzănde asupră-i; — dar încet figura ei se roși, ochii ei se coborîră, măna-i căzu și floarea -i căzu din mănă; — Paul o privi, ea arădică iar floarea.  — „Pensée” murmură ea.  ș-apoi amînduoi tăcură; — la cincispre-zece ani doo inimi se -nțeleg așa de ușor; — la cinci-spre zece ani sufletul e atăt de viu, în căt ascultă iute, și florile vorbesc cu așa dulci espresiuni.  Dar femeea a fost este și va fi tot d-auna femee,— fiică a Evei care se adă tentațiunei pe nesimțite, și fără a pricepe nimeni că cedă la o tentațiune, — cu acea desimulațiune care caracteriză pe o femee, chiar cănd acea femee e o naivă copilă de pai-spre-zece ani, — Paulina schimbă vorba.  — „Ce aveți astăzi la colegiu?  — întrebă ea.  — „Mai stiu e , — răspunse Paul.  — „Am auzit că scrii și că scrii frumos, zise ea, compunerile tale serv de model celor lalți, și am citit povestea asupra fluturelui; - n-am înțeles nimic dar am plăns.  — „Nu ai înțeles nimic Paulin-o; — pentru că inima ta nu a-ncercat pînă acum nici o durere;— de-a-ți cerul tot d-auna acea neștiință naivă, acea necunoștință a suferirei.  — „Ei bine dar tu ai suferit?  — „Oribil!  — răspunse Paul; — inima mea e -mpărțită acum între viitor și un mormînt.  Fruntea lui se înclină, și un suspin dureros se ecsală din peptul său.  Paulina îi lo măna; — o da, stiu, — tată-t-o — Ei bine, am auzit și am citit că un om are curagiu, energie, tărie de inimă și că-învinge or -ce durere; — așa că omul e tare?  și ea înțelesese că pentru a calma o assemenea durere nu era destul să schimbe vorba, dar trebuia o mișcare mai puternică de căt aceia a cuvintelor.  Măna ei trecu pe fruntea întristată a orfanului și floarea ce-i deduse el îl gădilă ușor p-între păr.  El tresări.  — Ei bine aveai cuvînt, — urmă ea florile vorbesc , — privește cactusul acela, cum e de măndru, el rădică floarea-i măreață și pare că zice: — „sunt tănăr, văntul, viscolul, gerul pot trece de asupra capului me , nu mă vor abate, e voiu re-nflori la primă-vară cu colori tot așa de vii, am încă să mai trăesc și voiu mai trăi; — timpul în zadar trece, el nu-mi poate lua ce-mi a dat Provodința, profumul me ; am și e misiunea și destinul me între flori, și voiu merge pînă ce voiu împlini acea misiune pînă ce voiu sfărși acel destin. ”  — „Zici drept, — răspunse Paul omul are și el misiunea, și destinul său pe pămînt, și trebue să meargă -nainte pînă ce-și va împlini acea misiune, pînă ce -și va sfărși acel destin.  — „Mai privește încă; — zise ea: — acea garoafă cum pare a zice e sunt veselia, surăz tot d-auna, și văntul care cată să scuture foile mele mă găsește a doua zi tot rumenă, tot voioasă; O acum înțeleg povestea fluturelui.  — „Nu e așa că ea merita lacrimile ce-i ai dat, pentru că-n adevăr ea descrie viața.  — „Nu stiu de descrie viața; — respunse Paulina: — nu am încercat încă nimic pe lume, dar ea e presimțimîntul vieței; — așa trebue se fie; omul aleargă după o visiune după un ideal, și cănd îl atinge, visiunea se schimbă; — îmi imagin așa, și nu pociu se-nțeleg pentru ce; — în adevăr voi acestii, poeți, artiști sunteți stranii bizari în ideele voastre, — pentru ce tu la cinci-spre-zece ani cănd abia pășești în viață în juneță ai ales poemul unui bătrîn care ese din viață?  — pentru ce ne băgați noo tinere copile căror totul trebue se ne surăză astfel de idei triste -n minte, și ne faceți se ne găndim și se ne -ntrebăm, — oare așa se fie?  — E una. . . .  Aci Paulina se opri, fratele său sosi în acel moment.  — „De ce nu ai venit azi la colegiu?  — întrebă el pe Paul.  — „Am venit aci să te caut respunse Paul; și găsind pe surora ta, am rămasără de vorbă pînă ucum.  — „Ei bine, -mi-ai urmat rugăciunea?  — întrebă Petre pe surora lui.  — „O acum suntem intimi, Paul și Paulina.  — Dar să ne urmăm teza; — ziceam lui Paul cănd ai venit tu, și te fac pe tine judecător, — că e o straniă idee a lui la cinci-spre-zece ani să fi luat ca să traducă poemul descepțiunei.  — „În adevăr zise Petre, dacă nu aș cunoaște caracterul sombru și melancolic al lui, — aș zice că a voit să facă un act de originalitate, să își dea aere, — dar căt de stranie să fie acea idee, ea e cu totul în caracterul lui, și mă mir de ce nu face versuri fiind așa de poet.  „Nu fac versuri amicii mei, — respunse Paul, pentru că, căt de poet să fie un om, nu e dat la tot autorul de a poseda eleganța, fertilitatea, geniul rimelor ; — cînd voeste cineva să facă versuri, trebue să le facă sau ca Lamartin sau ca Ioan Văcărescu.  (De ar fi zis acesta cu cinci ani mai închoa, ar fi adăogat ca DD.  Bolintineanu și Alessandri), sau să nu le facă de loc; — nu voesc să fiu nici un traductor imperfect, nici un plagiator necorect nici un căntăreț de uliți.  — ș-apoi.  C-est en vain qu-an Parnasse un temeraire anteur  Chereche de l-art des vers ateindre la hanteur.  Poesia, — nu poesia, căci ea ecsistă în prosă, dar versificarea, este o artă, o disposițiune ce naște cu omul, se leagănă cu dînsul, trezește cu el și se desvoaltă cănd el învață a scri; — toate încercărele mele în această privință au fost sterile, la mine amor rimează cu bujor, frumos cu gros și duios cu setos.  În o zi am încercat să fac o poesie, la o vară a mea de zioa ei, și îi făcut un talmeș balmeș de stil de care D-nu Orășanu ar fi fost jaluz, am încercat să traduc o odă a lui Lamartin și am isbutit a face un poem schion cum nu am văzut încă pînă acum în literatura noastră.  Versificarea e o scăntee de geniu trebue să lucească de sine, cănd omul cată să o aprinză ea se -nnăbușaște în cenușe și se stinge.  Paulina îl asculta vorbind, ei trecură așa ore întregi în zioa aceea.  Paul măncă acolo.  După prănz Petre și Paul eșiră iar în grădină; Paulina îi însoțea.  De aci înnainte toate zilele se trecură astfel pentru Paul; — îndată ce săvîrșea cursul său la colegiu el alerga după prănz la Petre unde ședea noaptea pînă tărziu în asemenea conversări dulci, intime, și delicioase cu Petre și Paulina, așezat între dănșii.  VII.  Paul si Paulina.  Era o seară senină, — luna strălucea radioasă p-între arbori, zefirul sufla ușor, stelele surădeau voioase pe bolta de azur.  Paul și Paulina erau în grădină, Petre plecase la țară cu tată-său.  — „Privește Paul ce frumoasă natură, cît e acest aer răcoros al serei de dulce, și căte impresiuni delicioase inspiră sufletului.  — „O da, zici drept Paulin-o; — îmi pare că fiecare stea are un surăs d-amor, — te ai găndit oare Paulino vre o dată la acele sensațiuni rănitoare ale sufletului, care se agit voluptuoase în inima omului și îi zice cu o armonie suavă și necunoscută încă, — „Iubește! ”  Paulina roși, ochii ei se coborără în jos, și măna-i distrată începu a măngăia o floare ce își ridica timidă foile-i grațioase la picioarele ei.  Paul îi lo măna.  — „Ei bine, da, — Paulino, — din zioa cănd te-am văzut, acele sensațiuni vorbesc inimei mele cu toată poesia lor ; — ele îmi zicu „Iubește;” și e iubesc.  Paulina tăcu.  — „Nu este așa, — urmă el că îndată ce acele impresiuni posed sufletul nostru, el nu le mai poate resista, — și se adă lor cu toată voluptatea găndirilor și a simțirilor .  — Dar ce zic e ?  — îți vorbesc ție de lucruri pe care nu le cunoști încă, pe care nu le-ai încercat.  Paulina rădică ochii asupra lui, ei erau udați de lacrimi, — Paul o lo de talie, și fruntea ei albă, vastă, pură se aplecă pe umerul lui.  — „O da, da, — răspunse ea, — e ceva în sufletul me care pare tot de o dată că îl apasă și îl dilată, — o presimțire de mare nefericire, și tot de o dată o dulce legănare de bucurie melancolică, de ilusiuni încăntătoare, de voluptăți necunoscute.  — „O tu nu știi tot ce poate amorul asupra naturei unui om, cum îl înalță, cum îi ecsaltă imaginațiunea, cum îl inspiră pînă a crea din muritorul cel mai imperfect un geniu; — toate aceste le simț, le zic, le știu; — și te iubesc, — Paulino, te iubesc.  — „Paul!  — o Paul!  — strigă Paulina; ei bine da; — cănd acest accent al inimei mele, ar trebui să fie pentru mine desonorul, infamia, perderea, te iubesc și e Paul; — te iubesc!  — „O da te iubesc, — urmă Paul, — apoi se sculă calm, impozant, inspirațiunea aceea da la toată ființa lui o espresiune de nobleță și de francheță;— lo un inel din măna lui și îl trecu în degetul Paulinei, o lo de mănă, scoase o cruce pe care o purta la sîn și zise:  — „Înaintea Dumnezeului care ne privește; în fața cerului și a naturei acestei încăntătoare care ne surăde; — jur pe mormăntul tatălui me ;” pe religia mea, și pe onorul me ; — că tu Paulino, tu fidențata inimei mele, vei fi consoarta mea în fața lui Dumneze și a oamenilor .  — „Jur ! jur !  și e ție, fidențatul inimei mele, că vei fi soțul me și că nici o dată în viața mea nu voiu iubi pe altul.  Atunci și ea scoase din degetul ei un ineluș.  Acel inel era de aur, purtănd de asupra o placă cuadrată de smalt negru și o scăntee de diamant.  Paul îl sărută și îl puse în degetul lui.  Amănduoi se aruncară unul în brațele altui, ecoul încăntat repeta sgomotul sărutărilor lor ; — inimele lor băteau de voluptate, una apăsată pe alta; — sufletele lor răpite; — ecsalau dulci și gănditoare cuvinte de amor.  Noaptea se petrecu în acea ecstază delicioasă,— zorile zilei îi surprinse încă în grădină, umezi de voluptățile amorului, răpiți de fericiri.  — „O te iubesc și te voiu iubi în toată viața mea, îi zise Paulina.  — „Te iubesc!  — te iubesc!  — și te voiu iubi căt voiu trăi; — răspunse el.  Ea culese o floare, și -i-o dedu; — era o pensée.  — „Iea-o, — îi zise ea: — pe dănsa e plăntat roua, cum sunt împlăntate sătururile ele pe buzele tale; ea se numește „gundire” și privind-o tu vei găndi la mine.  La ce să repetăm acele delicioase impresiuni ale inimei de cincispre-zece ani; — ele se simt , și cănd se descriu perd vigoarea și poesiea lor .  Totul pentru dănșii se coprindea în aceste trei cuvinte sublime:  „Ei se iubeau! ”  Paul a iubit-o cum nu mai iubise, nu a mai iubit, și nu va mai iubi nici o dată.  — Ce e oare etern în lume?  Floarea?  ea se desvoaltă vara, se pălește toamna, se usucă iarna, și moare aplecîndu-și tija-i spre pămîntul degerat.  Fericirea?  nălucire strălucitoare, care pere vai!  ca o nălucire, bulă de săpun ce se sparge și se evaporă în aer, vis efemer ce se risipește ca fumul țigaretei în spațiu.  Mărirea?  — decadență repede, chochetă bătrănă, curtezană desfrănată, care trezește în amoruri adultere, în sărutări înbătătoare, amețește și prăvălește pe om în o prăpastie adăncă, de unde nu se mai poate arădica, în întunerecul de unde nu mai poate eși.  Să-ntrebăm măririle secolilor trecuți să ne spue ce a lăsat ele mai mult în lume de căt un nume scris pe paginele istoriei, un nume ce să sapă în memoria, iar nu în inima omului.  Mormăntul lui Carol Magnu închide sub dalele-i reci o inimă putrezită; — zidurele unei mănăstiri au fost destul de vaste ca să coprinză mărirea lui Carol Cuint, mărirea învingătorului lui Francisc I; —și Francia acorda un azil mărirei Cristinei regină ce abdicase însă-și la mărire pentru că însăși cunoscuse cît este mărirea de efemeră; — cardinalul de Rișeleiu atît de mare în căt aristocrația adică secolii de mărire ai Franciei se-nclinau înnaintea mărirei lui, atăt de mare în căt mărirea lui a doborît capite nobile ca ale lui Cind Mars de Thou, și Chalais, — cardinalul de Rișeleiu cu toată mărirea lui a apus în o zi, s-a sfărșit cum se sfărșește trăsnetul după ce sfărămă un arbor bătrăn; — pentru că mărirea lui își împlinisse misiunea pe pămănt, sfărămase feodalitatea, și aristocrația.  Gloria?  — îmbătare trecătoare ce se perde în întunerecul trecutului și se-nvălue în eternitate.  Întrebați eternitatea unde este gloria lui Alessandru cel mare?  — pe Brutus ce-i-a trbuit ca să ucigă gloria lui Cesar?  — a acelui concherant fanfaron care zicea pilotului:— „Mergi!  vasul acesta poartă pe Cesar și fortuna lui. ”  Sta Elena unde a -nvăluit gloria lui Napoleon?  Călugărenii de unde comanda Mihaiu Bravul, pe acei eroici luptători carii au sfărămat pe orgolioșii Musulmani?  — pe St.  Denis căt spațiu de loc ocupă acolo Luis XIV acel rege glorios care nu încăpea în toată Francia și a cărui trufie zicea nepotului său: „Mergi copilul me ; acum nu mai sunt Pirenei? ”  — pe libera Grecie, unde sunt urmele gloriei lui Bvron care a însemnat libertatea ei cu săngele lui?  Renumirea?  — mănă de pulbere ce aruncă publicul și cu care orbește pe-ngănfatul muritor — Renumire; — și la ce servă ea?  — întrebați ne autorul Filipicelor care este raza de căldură ce aruncă asupra pulberei lui renumirea?  — pe Ronsard dacă balada marelui poet Alessandri -a re-ncălzit în mormăntul lui, — pe Mirabo unde este acea renumire de care resuna toată Francia, pe Wasington dacă libertatea Americei îl face să tresară în mormăntul lui.  Amorul?  — O Beatrice regăsit-ai pe Dante? —  O Fornarino sărutat-ai vre o dată în eternitate pe Rafael?  — O Andre Chenier datu-ți-a juna captivă ce ai căntat în zidurele temniței, o voluptate pe care să o fi simțit tănărul tău suflet ecsalat atăt de curănd.  Mărire, putere, glorie, amor toate sunt concentrate în un singur cuvănt Provedințe!  Sunt doo lucruri, doo simțiri eterne în această lume:  Dumneze si Amicia.  Amicia dar sănt, pe care îl acoardă Provedința omului ca să-l console de suferințele și de durerile lui; — dar sănt care luminează omul în calea vieței.  — Amicia — sacrificiu, abnegare, iubire sinceră și nobilă.  Dar de ce în mizlocul bucurielor amorului această găndire tristă?  — pentru că zioa senină apune ca să lase întunerecul nopței, și assemenea apune în inima omului bucurie, fericire, voluptate.  Pentru că vine o zi în care floarea căt o fi ea de frumoasă, se pălește, se-ntristează, și moare ecsalănd ultimu-i profum ca un ultim accent de iubire, ca un ultim surăs la tot ce este simțire în viață.  „Et rose, elle vécu ce que vivent les roses  „l-esrace d-un matin. ”  Paulina era o roză; — o floare plăpăndă destinată să trăiască spațiul unei dimineți; — ar fi zis cineva că soarta însemnase locul unde ea trebuia să se oprească -n cale, atunci tocmai cănd viața-i era un vis dulce și frumos.  Paul trăi cinci luni cu Paulina, gustănd fericirele, și deliciurile unui amor adevărat, profund și sincer.  Patru luni după întăia lor sărutare, Paulina se plăngea de pept puterele-i se strecorau din zi în zi; — o roșață aprinsă acoperea obraji-i albi ca crinul, și sărmana copilă tușa.  Începuse a intra în toamnă, ramurele copacilor a se usca, — și cu dănsele ochii lucinzi ai Paulinei a perde vioiciunea cătărilor ; — frunzele începuseră a păli, — și cu dănsele, — puterele copilei a se risini; — și nu-i mai remănea de căt un rest de viață, de căt o scăntee de ecsistență gata a se stinge la cel d-intîiu ger al timpului.  și cu toate aceste; — sărmană, frumoasă și tănără ființă, înzestratăcu toate virtuțele, sărmană inima nobilă, pe marginea mormăntului ea făcea încă vise aurite, sufletul ei simțea încă dorinți scumpe ale traiului, și buzele-i murmurau încă dulci și suavi refreni d-amor.  — „Nu e așa, zicea ea, cu dulcea-i și armornioasa-i voce; — nu e așa că am încă să trăesc, că voiu fi încă sănătoasă și fericită; — cu toate că se ascund toți, e ăi văz bine, să-ntristez împrejurul me , — pe lăngă mine domină acea melancolie dureroasă a apropierei morței, și cu toateaceste e sunt plină de viață, o simț, e am încă să trăesc.  — „Dar, — urmă sărmana copilă, — nu stiu de ce, o presimțire oribilă mă-nghiață în unele momente; — O!  și nu pociu crede, — așa jună, fericită, iubită; — se renunț la viață, — asta nu se poate!  Atunci Paul o luoa în brațele lui, o străngea la sănul său, ca și cănd ar fi voit să o dispute morței.  — O nu, — voiu trăi amicul me ; — voiu trăi pentru tine, și pentru mine,— doctorii zic că sunt ftisică, ei nu știu ce vorbesc ; — ei iau o revoluțiune a săngelui pentru ftisie; — sunt nebuni.  Aceste cuvinte îl făceau pe dănsul de tremura de teror și de durere, el se-ntorcea cu sufletul sdrobit de această găndire spăimăntătoare, și își ascundea lacrimile ce-i înecau ochii.  — Ea continua.  — „Îm place atăt de mult viața, așa lăngă tine, simțănd mișcarea inimei tale, puindu-mi capul pe umerul tău, cu măinele tale în măinele mele; — o ce lume -ntreagă d-amor, de voluptăți, — de fericiri, — e în viața asta.  — „Ce lume întreagă d-amor, de voluptăți și de fericiri s-ar ecsala cu ultimul me suspin.  — O da, — trebue să ne cununăm la vară, — atunci vom putea merge împreună să căutăm sănătatea, — vom călători sub cerul călduros al Italiei, — vom alerga e cu brațul apăsat pe al tău, în stradele Neapolului, ne vom așeza pe marginea lacului poetic și visător al Veneției, — ș-apoi la iarna viitoare vom merge în Paris, — acolo, poetul me , îți vei săvîrși studiile, și e lăngă tine voiu fi măndră și fericită de succesele tale; — o nu e așa că visăm o viață dulce și frumoasă, și că ar fi păcat, dacă Dumneze ar veni să sfărame ilusiunele noastre cele mai sănte și mai iubite.  În seara aceea, — cea din urmă frunză de arbor căzuse.  — Paul văzuse o stea alunecănd dupe cer , — și-i păruse că auzise un glas funebru sunănd ultima oră a Paulinei.  Paulina era culcată pe o dormeuză, și adormmita, sau ca să zic mai bine mijea a somn, — ea achilion aspru strebătea în cameră, — Paul era înghețat lăngă dormeuză și ținea măna ei, — Petre ședea în picioare trist și mut la capul dormeuzei.  Ea deschise ochii.  — „O acum e -n zadar să ne mai facem ilusiuni, sărmane amic, — în curînd totul se va sfărși; — ea trase pe Paul la dănsa, îi așeză capul pe sănul ei, se aplecă pe dănsul și buzele ei reci se lipiră de gura lui ferbinte.  — „O ce bine e așa, — zisse ea, — îmi pare că mai respir o suflare de viață.  Petre viind lăngă ea, — ea-l trase de partea cea-laltă a ei, îl sărută și pe dănsul.  — „O Dumneze nu voește să trăesc între voi, — murmură ea, — o dată ne vom găssi acolo.  Măna ei strănse în o convlusiune măna lui Paul, buzele sale se mai lipiră cu disperare pe buzele lui — și recăzu palidă, rece, neanimată murmurănd.  — „Adio!  — adio!  voo singure ființe ce am iubit aci pe pămănt.  Ea își ecsalase ultimul suspin.  — „Paulino!  — Paulino!  — strigă Paul cu un răcnet de disperare; — O nu se poate, — Dumnezeule,— nu se poate.  Petre se apropie de dănsul.  — „Curagiu îi zise el, să respectăm repaosul ei.  Paul căzu -n genuchi, îi lo măinele, și o sărută în o ultimă îmbrățișare de amor.  — O juneța mea!  — o ilusiunele mele!  — pe voi vă voiu îngropa e măine.  Petre voi să-i închiză ochii; — Paul se sculă astă dată calm și resimnat, o privi încă o dată, îi împreună măinile, și amăndoi se puseră iar în genuchi, și petrecură astfel toată noaptea.  Doo zile după aceasta Paul asista ca un invitat la îngropăciunea Paulinei, — și o însoțea la cea din urmă a ei locuință.  Cănd se reîntoarseră acasă el se-nbrățișe cu Petre; — ei erau frați, — frați acum pentru tot d-auna, frați de iubire și de durere.  — „Pine; — îi zise Petre scoțănd din sănu-i un pachet de hărtie unde era o șuviță groasă de păr împletit; — să-mpărțim ; — aceasta va fi pentru tine suvenirea femeei ce te-a iubit până la cea din urmă oră a ei, —a unui frate care te va iubi tot d-auna.  — „Va fi pentru mine amorul și amicia răspunse Paul, — și depletind cu Petre acea șuviță, el lo jumătate, o sărută, și o puse în sănul său.  — O viitorul me ! — viitorul me ! — tu -țiai tras calea ta p-între doue morminte, — murmură Paul.  Apoi se -ntoarse acassă sdrobit de durere.  Seara el era în pat.  șasse săptămîni el zăcu.  Avea friguri cu delir.  În delirul lui era omul cel mai fericit; — Paulina era lăngă dănsul, îi surădea cu amor, și îi zicea cuvinte de acelea, care căntă sufletului armonii cerești.  Petre veghia la capul lui din preună cu muma lui Paul, — femee săntă și nobilă, care toată viața ei de sacrificiuri și de abnegațiune, o vuoase copiiler săi.  Amorul mumăsei, îngrijirile lui Petre, — juneța și puterea săngelui făcură pe Paul de se sculă.  Dar nimic nu alina nici durerea din sufletul său, nici regretul din inima lui.  Opt zile după convalescența sa.  La mormăntul Paulinei, Paul îngenuchiat făcea o rugăciune crestină și calmă, săruta marmura rece a pietrei care acoperea tot ce iubise el.  Doo zile după aceasta el plecă cu mumăsa în streinătate.  VIII.  Reăntoarcere, studiu și politică.  A descri impresiunele de călătorie ale lui Paul, ar fi a repeta ceea ce a zis atăți autori mari și celebri asupra Germaniei, a Franciei, a Ialiei și a Svițerei; — și ce este mai mult ar fi a o zice mai puțin bine de căt dănșii.  Paul era atunci prea june și prea trist ca să studie moravurile, instituțiunele, societatea, istoria și monumentele națiunelor civilisate; — el le vedea, le privea cu plăcere, vom zice chiar cu curiositate, dar nu le putea încă analisa.  În mezi-locul unui studiu căt de profund, căt de serios să fi fost, — o umbră, — umbră adorată și diafană, să aridica, farmec al suvenirelor în fața privirelor lui; el atunci uita și scop al vieței, și onor, și viitor, găndirea lui se ada întreagă la melancolia scumpă a acelei ființă iubită, și începea a visa, uitînd or ce realitate, or ce se-ntorcea, or ce trăia, or ce mișca împrejurul lui.  De aceea a voi să descrim călătoria lui Paul ar fi a face ca un sculptor care după ce a lucrat o statue, ar dori să-i dea viață și ar vedea secolii trecănd peste putința lui.  Nu am fost nici o dată din acei carii au încercat lucruri imposibile, nici în arte, nici în politică, nici în literatură.  și dar, acum ca tot d-auna ne ținem la posibil și urmăm romanțul nostru de la re-ntoarcerea lui Paul; — adică de atunci de cănd noi -l am văzut și -l am putut urma în viața lui.  Cănd a revenit în țară, Paul nu mai era acel copil vesel, răzător, fericit, pe care-l cunoscusem cu vre o căți-va ani înnainte.  Cătările-i începuseră a se stinge, capu-i a se apleca pe pept, și de și nu încă june, dar încă adolescinte, — o tristeță virilă se încrustase pe figura lui, și îi da un aer de bătrăneță matură sau mai mult de seriositate.  Mult timp el ocoli pe camarazii lui, — pe amicii cu carii îi plăcuse a împărți jocurile și bucuriile copilăriei; — și închis în întristarea lui, trecea o viață dosnică, retrasă, singuratecă, păscăndu-și durerea, și adăpănduse la isvorul lacrimelor , ce suvenirea aducea în ochii lui.  Dar în o zi un sgomot ajunse pănă la dănsul, un sgomot vag care prevestea o schimbare politică în fața lucrurilor ; — o scăntee ce purcese din inima lui i se arădică în spirit și-l aprinse; — acea scăntee entusiasmătoare care ferbe în sufletul or cărui om, și care se esaltă în imne dulci de libertate și de Naționalitate.  Timpul era spre revoluțiune; — popolii adormmiți în lunga letargie a sclavagiului se deșteptau, resturnau bazele unei societăți despotică, sfărămau tronurile potentaților îngămfați, și preînnoiau prin elemente libere și naționale, un ordin de lucruri putrezite și vătămătoare secolilor , carii pășea spre progres, cu pași de giganți.  Era în 1848; — Luis Filip acel usurpător slab al tronului unui concherant, și al drepturilor legitime ale mosteniterilor lui Sant Luis, părăsisse Guvernul și se retrăsese fugar în Anglia, să caute ospitalitatea acolo unde eroul de la Arcol, Vagram, și Austerliț găsise moartea.  Acel sunet de libertate și de frăție, evangelie politică a tutulor acelor carii au inimă și religie națională, venise pănă la noi cu accentele răpitoare ale cănturilor entusiasmătoare:  „Allons enfants de la ratrie”  „Pour nous les peuples sont des frères,” ș-alt.  Libertatea, acel cristianism politic avea de apostoli oameni mari, oameni luminați, bărbați învățați și capabili, atît în Romănia căt și în Moldavia.  Capi ai mișcărei naționale în țară, ei aveau adepți seriși, și curagioși;— juni studioși setoși de tot ce este nobil mare și patriotic, tineri carii aspirau la bunurile libertăței.  și ce voiau ei?  Drepturi pentru toți, — frăție, — justiție, — căderea prerogativelor absurde și a privilegiurilor vătămătoare progresului și civilisărei, îmbunătățirea soartei țăranului, și derăpănarea ingerărei și a puterei streină în trebile interioare.  Ei nu acuzau, nici nu insultau trecutul; — trecutul au avut și el paginele sale de glorie, de virtuți, și de onor național; — ei îl respectau; — dar cerea Viitorul liber și național, bazat pe principiurile egalităței înnaintea legei, al justiției, și al nepărtinirei.  Ciar ei aveau privilegiuri, dar de acele privilegiuri se desbrăcau cu nobleță și ziceau, să ne așezăm toți la banchetul comun, și trecut și prezent mic și mare, bătrăn și tănăr, să ia parte la ospățul viitorului.  Pe cănd în camera unui bărbat de inimă se lucra programele la care colabora Paul cu ardoarea bolnavului ce soarbe nectarul care are să-i redea sănătatea și puterea, comitetul Revoluționar se și forma.  Acest comitet avea de adepți mulțime de bărbați înțelepți.  Unii arădicau țăranii din Cămpina, Comarnic și Telega.  Alții prin alte părți făceau aceeași lucrare patriotică.  Junimea romănă ăntona pe ulițele Bucureștului imne de libertate, armata refuza Domnitorului de a trage în frații lor ; — și boerii, (conservatorii progresiști ai nemuritorului jurnal; — adică unii din ei) o tuleau la sănătoasa, unii să ceară protecțiunea baionetelor austriace, alții însoțind pe un oare-care baș boer, și urcîndu-se călări pe tunurile muscovite.  Revoluțiunea se făchu, dacă putem numi aceasta o revoluțiune; — o manifestare în adevăr armată dar pacnică și glorioasă; un popol demn, energic, puternic, dar blănd și respectuos cerănd domnitorului drepturile strămoșești, justiție și mărire în locul predărilor , a privilegiurilor și a umilirilor înjositoare.  Domnitorul nu avu curajiul a refuza nimic, și acordă tot acel program pe care boerii îl numeau al revoluțiunei, și pe care Romănia întreagă îl proclama al paționalităței; — temerea îl făcu să se ănclină d-ănaintea stindardului tricolor, și jură fidelitate libertăței Romăne.  Jurămănt van care fu uitat căte-va săptămăni în urmă, pe cănd își tăgăduia semnătura, și protesta în contra acelui program cerșănd ajutorul Austriei și al Rusiei.  În acea zi glorioasă, — se petrecu un act nedemn; — niște mizerabili, așa-i va trata Istoria, atentară la zilele Domnitorului și căutară să-l omoare la șosse; — dar Provedința nu voi ca acele pagine frumoase și mărețe ale țărei noastre să fie pătate prin imfamia unei crime inutile; Dumneze însuși păstră zilelle sale în contra asa-sinilor , și 1848 putu să-și păstreze nepătat prestigiul său de bravură și de mărirea Romănilor.  Calomnia a cătat să arunce asupra unor nume infamia acelei încercări de omor; — fără a afirma nimic nici pentru nici în contră, noi nu vom repeta acele nume, căci nu voim a ne face ecoul unei assemenea aserțiuni, — declarăm că-ntre boerii nostri s-au aflat multe vițiuri, multe defecte, multe erori, dar nu avem esemplu ca din ei să fi născut asasini, și căt de inutilă, căt de vătămătoare, căt de tristă era pentru Romăni viața acelui Domnitor, moartea lui nu ar fi fost mai puțin un asasinat mizerabil care nu ar fi pus pe făptuitorii lui mai pre sus de Ravaliac, Fieșchi ș-alți assemenea cunoscuți sigiluiți de Istoria Universală; — prea setos de despotism ca să rămăe simpl părinte al națiunei, prea poltron ca să cărmuiască o națiune liberă, prea avid de putere ca să rămăe în țară, Domnitorul fugi chiar în noaptea aceea, după ce lăsă un act machiavelic, prin care însărcina Guvernul său cu cărma treburilor statului.  și cine nu stia că el părăsea națiunea, că deserta de la postul său, și că fugea ca un aventurier renunțănd însu-și la titlurile de iubire și de recunoștință ce ar fi dobăndit asupra națiunei.  Fugea pentru că-i era frică!  O frică ilusorie și absurdă care nu-și avea baza în nimica.  O frică care, ca să se scuze, luoa colorul unei trădări.  Dar și aci ne astepta descepțiuni amari și dureroase.  Discordia începu a intra în Guvernul provizoriu; — doo cămpuri se despărțiră, în unul erau liberalii, în cel-lalt reacționarii; — reacțiunea se și făcu, dar națiunea fu mai tare, rechemă Guvernul libertăței și ănchise pe reacționari.  Reacționarii însă intrară în corespondință cu retrograzii emigrați, ei trimiseră protestări, și puterele țărmurene care nu așteptau de căt un semn, dechiarară revoluțiunea în permanență la noi, — și în puține zile ocupaură țara.  Cu toate cele mai frumoase promisiuni date de Turcia, Rușii și Turcii intrară în țară, bravii nostri pompieri, comanați de mai mulți onorabili căpitani, dedură o dovadă necontestată de energie și de patriotism, se luptară ca niște eroi, și numai singură înșelăciunea au fost arma care a putut să-i facă a ceda; — aminterea mureau pănă la cel după urmă, și turcii ar fi intrat în casarma populată de nobilele lor ființe carii chiar morți -iar fi făcut să înnapoeze.  Scena de la Văcărești nu este un episod mai puțin sfășietor; — ea dovedește în destul că Romănul stie a fi mare chiar în nefericire; — juni ce nu stiau care avea să le fie soarta în o zi în o oră în un moment, — carii așteptau poate moartea, poate ecsilul etern, își făceau curagiu, — inimă, — rădeau cu dispreț în fața inemicului; — iar ciutacii, furau la unul cismele, la altul hainele, — la altul măncarea.  Peste căte-va zile; — o curte de -nnaltă justiție (citiți injustiție) era formată din chiar acei boeri carii veniseră călări pe tunurile Moscovite sau pe samari turcești, și condemnau pe frațiil pe fiii, pe amicii pe ginerii, lor la o proscripțiun eternă și la confiscarea averilor .  A, Domnilor conservatori progresiști; — în adevăr Domnilor, nu roșiți când vorbiți cu Camera de -nfrățire, de libertate, de unire; — Dumneavoastră?  — din carii unii purtau liste de proscripțiuni streinilor și lua drept plată a acelor triumfuri facile, o cruce pe care o spănzurau la cheotoare;— dumneavoastră?  — din carii unii au văzut plecănd pe fii lor , pe frații lor , pe amicii lor , pe logodnicii fiicelor lor , și nu le-au venit o lacrimă în ochi, și au insultat nefericirea și căderea acelor bravi martiri ai libertăței, — Dumneavoastră?  — din carii unii sileau pe surorile, pe fiicele lor cu inima-n doliu să joace la balurile streinilor , unde se cănta uitarea nefericiților ecsilați, și înmormăntarea libertăței și a naționalităței Romăniei; — dumneavoastră?  — din carii unii aveau casele lor deschise ocupărilor streine, le cănta imne de triumfare, și le eșa înnainte cu flori închinăndule și țara și pe ei; — O!  pledați pentru uitarea și ertarea trecutului; — Romănii au mult să uite și să erte!  Dacă trecutul își are partea sa de glorie și de patriotism; — acea parte nu este a Dumneavoastră, este a răposaților , a moșilor și a strămoșilor tutulor ; — partea dumneavoastră?  — partea dumneavoastră este o ertare generoasă și nobilă; — un văl; — o perdea de fer (după cum a zis un orator din dreapta) asupra trecutului.  Dar nu deșteptați acel trecut; — căci am putea să vă respundem noi cu aceste cuvinte ale unui celebru poet al Franciei.  „Combien au jour de la curée  „Etiez vous de corbeaux, contre l-aîgle expirant?  Nu deșteptați cenușa sub care e acoperit acel trecut, căci acea cenușe e caldă încă; — umbrele lui Nicu Bălcescu și Ioan Voinescu s-ar ridica amenințătoare din mormăntul lor de martiri ai libertăței, ca să vă-ntrebe:  — „Ce ați făcut voi carii vorbiți de libertate, cu libertatea de la 1848?  — cui suntem noi datori moartea tristă și dureroasă a ecsilaților , pe un pămănt strein, în un mormănt depărtat, neudat de nici o lacrimă? ”  Ei ar veni ca Fabriciu al lui Russo să vă ia seama de faptele voastre și atunci! . . .  Dar lectorul o să se-ntrebe, ce caută în romanțul lui Paul această amestecare istorică a revoluțiunei de la 1848.  Pentru că nimic nu e mai plăcut pentru un autor de căt de a face o diversiune din subjectul lui.  ș-apoi aceasta nu este o diversiune.  Care este tănărul ce nu va fi avut partea sa de amerințare, de suferire și de durere după revoluțiunea de la 1848.  În revoluțiunea de la 1848 Paul nu a fost numai un spectator, ci a fost un actor activ.  Paul era secretar al nefericitului Nicu Bălcescu.  După sosirea ocupațiunelor streine, boerii nu întîrziară a afla aceasta și prin urmare a o spune comandantului strein al orașului.  În o zi el se-ntorcea acasă, în capul scărei îl aștepta un ofițer de Cazaci care sta ascuns după ușe; — cănd el urcă cea dune urmă treaptă, ofițerul îi eși înnainte și îl salută cu cea mai afabilă politeță.  — „Mă iartă Domnul me , — îi zise ofițerul: — Dumneavoastră trebue să fiți D-nul Paul dacă nu mă-nșel.  Paul se găndi un moment, apoi respunse:  — „Da, Domnule, chiar e .  — „Am o misiune foarte neplăcută pentru Dumneavoastră Domnule; — urmă ofițerul: — foarte urătă pentru mine; — dar sunt un soldat, dator să urmez ordinele ce-mi dă fără a le discuta.  — „Nimic mai natural Domnule, — pociu ști care este acea misiune?  — „Aceea de a vă aresta, și de a lua toate hărtiile Dumneavoastră; — Domnulemă ertați, dar împlinesc o datorie, atăt mai rău pentru acei din compatrioții Dumneavoastră carii împlinesc rușinoasa meserie de spioni și carii v-a trădat.  — „Misiunea Dumneavoastră, precum și ceea ce se-ntămplă nu mă miră de loc domnule; — mă așteptam la aceasta.  — „Cum, vă așteptați să fiți arestat, și nu ați plecat.  — „Unde eram să mă duc, și cine era să-mi dea pasport; — și apoi, am o mumă, voiam să nu o las.  Aceste cuvinte căt de simple fură, aduseră lacrimi pe genele ofițerului de cazaci, care se-ntoarse ca să le ascunză.  — Dar dă-mi voe să te-ntreb Domnule?  — îi zise Paul: — muma mea te-a văzut?  — stie ceva de arestarea mea?  — Nu, nimic; — din fericire, muma Dumneavoastră nu este acasă, — răspunse ofițerul.  — Ei bine Domnule, dacă este așa, să ne grăbim pînă ce nu vine ea; acest spectacol ar fi întristător, și ar putea să aducă o nefericire, să mergem .  El intră în cameră cu ofițerul și deschise toate sertarurile lui; — ofițerul lo toate hărtiile căte le găsi.  Precauțiune tardivă; în căte-va zile ce trecuseră, Paul avusese timpul de arsese toate hărtiele căte se aflau la dănsul.  — Aceste sunt toate hărtiele D-tale Domnule?  — îl întrebă ofițerul.  — Toate.  — Mă ertați sunt silit să caut în toată casa, chiar în apartamentul și lucrurile mumei Dumitale.  — O domnule, nu aș fi avut lașitatea să compromit pe muma mea prin asemenea ascunderi.  — Ei bine Domnule, jură pe Crist, și pe viața mumei D-tale că nu ai nici o hărtie ascunsă, nici la dănsa, nici în altă parte.  — Jur pe Crist și pe viața mumei mele, că afară din aceste, nu mai am nici o hărtie ascunsă nici la muma mea, nici în altă parte în casa aceasta.  — -Mi e destul, și crez; — acum să mergem Domnule.  Paul șopti căte-va cuvinte la urechea feciorului, și urmă pe efițer.  La colțul uliței îi aștepta o trăsură escortată de opt cazaci, ei se urcară înnăuntru, și Paul fu dus în casele Hagi-Moscului, unde ședea comandantul orașului.  Acolo îl închiseră în o cămară; peste căte-va momente intră un ofițer de ordonanță, care-l întrebă de are a cere ceva.  — „Aș dori să scriu mumei mele, de se poate Domnule.  Ofițerul se dusse și reveni peste căte-va momente.  — „Poți scri mumei D-tale, Domnule, cu condițiunea că scrisoarea va fi deschisă, și că-mi vei da-o nesigilată.  Paul priimi hărtia, condeiul și călimările ce-i adusesse ofițerul, și se puse de scrise biletul următor:  „Iubita mea mumă.  „Dumneze ne mai reserva la amăndoi această încercare; — sunt arestat; — nu te îngrija de nimic, că nu-mi pare a fi nici o primejdie; — arestarea mea nu noate proveni de căt din un eror; — cu toate acestea informăte, vezi de ce mă acuză, și ce voesc de la mine?  — Îți repet nu te speria, nu sunt la -nchisoare, — sunt în o cameră la Hagi-Moscu unde șade comandantul orașului, mă tratează pănă acum destul de bine; — dar -mie urăt, -mi-e urăt și sunt trist mai cu seamă că nu te pociu vedea, buna și scumpa mea mumă.  Or cum, credemă tot d-auna fiul tău cel mai iubitor și mai respectuos, și ia pe această semnătură o sărutare ce am depus înainte de a-ți trimite acest bilet. ”  Paul.  Biletul era scris în lima Francesă, Paul îl închise, îi puse adresa, apoi îl deschise și îl dedu ofițerului.  Ofițerul nici nu se uită la dănsul, îl lo și se pregăti să iasă.  — „Încă un cuvănt Domnule; — zisse Paul;— nu am mai văzut pe ofițerul cu care am venit aci; — aveam să-i mărturisesc cu recunoștință de chinul churtuoaz cu care m-a arestat.  Bine voi-vei a împlini această comisiune de nu-l voiu mai vedea?  — „Nu voiu lipsi Domnule, și-ți voiu aduce mulțumirile sale.  Ofițerul eși, după ce lo scrisoarea; — o arătă, sau nu cui-va, nu stie nimic, — dar o porni.  Muma sa ceru voia a visita pe fiu său, această voe nu -i se acordă în zioa aceea.  La cinci ore aduse lui Paul de măncare.  Măncarea era mai mult de căt bună, era delicioasă, și însoțită de vin de Vordo.  Paul măncă, și măncă cu foame; — în ziua aceea nu dejunase.  Le 7 ore ofițerul intră.  — „Bine-voiți a mă urma Domnul me ; — zise el lui Paul: — vă voiu întroduce la V, colonel Daragan care voește a vă interoga.  Paul salută ofiețrul și eși după dănsul; la ușe erau doi cazaci carii îl urmară: — el trecu după ofițer în un salon, apoi în altul, apoi în o cameră, și-n sfărșit în un chabinet.  Colonelul Daragan sta la un biuro mare încărcat cu dosare, cu registre, cu foi sburătoare acoperite de diferite scrieri, și cu liste.  Cănd intră Paul, el rădică capul, îl salută, Paul îi răspunse la acea salutare prin o ănclinare.  Colonelul îi făcu semn să șază pe un scaun în fața lui, Paul șezu.  După ce făcu semn ofițerului care eși, colonelul privi pe Paul căte-va momente esaminăndu-l cu curiositate; — Paul nu se mișcă.  — „Cum te chiamă Domnule?  — îl întrebă colonelul după acea esaminare lungă.  — „Paul. . . .  Colonelul căută între hărtii, lo o însemnare și urmă cuestiunele.  — „De căți ani ești?  — „Merg în 18 ani.  — „De unde ești?  — „De aici, Romăn din București.  — „Ai cunoscut capii revoluțiunei?  — „Da, cum -i-a cunoscut toți, nici mai mult nici mai puțin.  — „Ai fost secretar al ministrului revoluțiunei Nicu Bălcescu.  — „Nu stiu nimic de aceasta.  — „Cum nu știi?  — ce legătură era între Dumneata și Nicu Bălcescu?  — „Nicu Bălcescu lucra un oper științific, și o copiam, sau scriam sub dictea lui, nimic alt-ceva.  — „Cum?  — nu cunoști nota sa adresată către. . .  pentru. . . .  — „Nu.  — „Dar e scrierea Dumitale.  — „Poate, voiu fi uitat, dar nu stiu ce notă.  — „Dumneata scrieai toate lucrările lui Nicu Bălcescu?  — „Este un eror, — ați fost rău înformat.  — „Dar aveai toată conrespondența lui?  — „Nu aveam nimic alt de căt lucrările Istorice, din care s-a găsit unele fragmente manuscrite în hărtiile mele.  — „Spune drept Domnule; — nu mai tăgădui; — numai prin o confesiune esactă și generală, poți merita indulgința Guvernului, mai cu seamă pentru fapte atăt de grave.  — „Nu înțeleg ce voiți să spuiu; — am spus tot adevărul.  — „Nu înțelegi?  — să-ntreb e și D-ta să respunzi.  — „Ce am stiut am respuns.  — „Ba nu, ba nu, știi multe; — spune-mi ce relațiune era între Nicu Bălcescu și. . . ?  — „Nu stiu, — nu cunosc nimic.  — „Ce corespondență avea cu D.  de L. . . .  la Paris?  — „N-am văzut nici o dată acea coresondință.  — „Dar cu I. . .  G: la Constantinopol?  — „Nici nu stiu daca -și-a scrisără vre o dată.  — „Aide, nu mai tăgădui; — funcțiunele dumitate lăngă dănsul sunt cunoscute.  — „Mă ertați, — v-a înșelat, nu am avut nici o foncțiune nici oficială, nici oficioasă lăngă Nicu Bălcescu.  — „Iau notă de respunsurile Dumitale, Domnule, îi zise colonelul Daragan: — ele sunt triste și descurăgietoare pentru dumneata, nu-ți-o tăgăduesc.  — Pozițiunea dumitale către guvernul actual este foarte agravată, mai cu seamă prin tăgă duirea ce persisti a conserva.  — Daca ai fi fost mai facil, pozițiunea dumitale ar fost mai facilă.  — „Aveți cuvănt, Domnile colonel; — dar nu mă pociu face nici spionul nici trădătorul nimenui — mai cu seamă cănd nu stiu nimic.  — „Înțeleg, înțeleg simțimintele Dumitale Domnule, și -ți voiu zice chiar că respect acele simțimînte; — dar judecă și dumneata de pozițiunea noastră, suntem așezați asupra unui volcan revoluționar; — asecurarea, și chiar viața unei părți a societăței e amerințată, noi cată să o garantăm .  — „Volcan revoluționar, Domnule colonel; — respunse Paul: — de ce vă temeți?  — cei carii erau bănuiți de aceasta, sunt fugiți, ecsilați, goniți.  — „Ei Domnule. . .  te-nșeli; — urmele lor sunt încă aci, noi suntem siliți a isbi 'n oameni ca să dărămăm o idee; — oamenii sunt fructele unei idei, fructele au cuzut, dar rădăcina rămăne.  — „Mai aveți ceva să mă -ntrebați Domnule colonel?  — „Nimic.  — Domnule; — stăruești în tăgăduirea dumitale; — faci foarte rău.  — Aveam încă să-ți spuiu că muma dumitale a cerut astăzi voea să te vază, această voe i s-a acordat pentru măine; — o vei vedea.  O căte lacrimi, căte dureri, căte nefericiri, îi prepari sărmanei mumei D-tate cu tăgăduirea în care insistați.  Paul puse măna pe inima lui care svăcnea cu putere, și închise ochii un moment; — găndirea mumei lui îl sdrobea.  — „O!  ce-i se poate întămpla Domnule?  — „Să te plăngă toată viața ei; — respunse colonelul: — pozițiunea dumitale e gravă, cu totul gravă, de stăruești în tăgăduire vei fi dat în judecată, sunt dovezi teribile în contra dumitale, și poți fi condamnat chiar la moarte.  Colonelul vorbea foarte serios; — Paul simți săngele înghețăndu-i în inimă, și fruntea-i descolorănduse; — dar peste un moment el găsi curagiul să surăză.  — „O amenințare Domnile colonel?  — „O nu; — e foarte adevărat și foarte serios ceea ce îți zic; — îți dau pănă măine să te găndești, și găndește bine, și matur. . . . .  la moarte o repet; — dovezile ce ecsist în contră-ți sunt teribile, și poți fi condamnat la moarte.  Paul salută.  Colonelul Daragan sună clopoțelul, ofițerul intră, el îi zise căte-va cuvinte în lima Rusă și salută pe Paul.  Paul eși însoțit de ofițer, la ușe găsi iar pe cei doi cazaci carii îl urmară pînă la camera sa.  Paul era palid, trist, și sdrobit; — cele din urmă cuvinte ale colonelului resunaseră în inima lui, cu o armonie funebră.  — „La moarte! . . .  repetă el căzănd pe un scaun lăngă massa ce era în camera care-i servea de ănchisoare; — la moarte!  — „Voești să iei ceaiul cu mine Domnule?  îl întrebă ofițerul cu o voce amică de bunătate.  — „Îți mulțurisesc; — îi răspunse Paul întinzănd -i măna, — nu, — acum sunt foarte preocupat, iartămă astă pentru seară, măine seară fi încă aci.  — „Văz că voești să rămîi singur îi zisse ofițerul,— ai săm-i ceri ceva?  — „Dacă mi dai voe hărtie și -călimări.  — „E anevoe; — cu toate acestea crez că colonelul va acorda cererea dumitale, mă duc să-l întreb.  — „Ofițerul îi strănse măna și eși.  — „La moarte!  — repetă el cănd rămase singur; — la moarte!  — ei bine fie; — ce e viața unui om în viața unui popul. . .  dar muma mea.  — O muma mea!  sărmana mea mumă!  El se afundă în această găndire dureroasă; — peste căte-va momente un cazac intră aducănd un pachet de hărtie și călimări.  IX.  ARESTARE.  Paul începu a scri  „Daca or care princip, buință de viața unui om ca să-prădăcineze o idee;— de sănge, ca să ude sămănța ei, — mă voiu felicita ca moartea mea să fi putut fi utilă țărei mele.  „Perz aci o mumă, — mumă scumpă și bună, rude, amici; — dar voiu regăssi acolo pe tatăl me și pe Paulina!  — umbre iubite, și venerate de care nu mă voiu mai despărți.  „Cănd moartea e susținută de o sperață atăt de radioasă, o ea e dulce și ușoară.  „Dar lacrimele ce las în urma mea!  — dar muma, buna mea bună!  — ea mă va -nsoți în curănd, și voiu fi mai fericit, e care nu o voiu face s-astepte și care voiu fi asteptat-o.  „O voi ce rămăneți în urma mea, ce m-ați iubit și am iubit; — consolați-o; — susțineți curagiul ei; — și ușurați durerea ei.  „Aș fi făcut multe lucruri de aș fi avut zile mai lungi, și timp înaintea mea; — dar așa nu a voit provedința; — mor! . . .  și mor fără a lăssa în urma mea de căt o memorie vană; — fără a lăssa nici chiar un nume, care să mă păstreze în suvenirea celor ce am iubit.  — Ei mă vor uita.  „Doresc să fiu înmormăntat cu inelul ce am de la Paulina!  „Sunt calm și otărăt; — or ce a fi să se -ntîmple nu mă mai sperie, și nu mă mai îngrijaste; — voiu muri de va trebui să mor fără a proferi un cuvănt de trădare, și fără a murmura un blasfem, nici chiar în contra găzilor mei.  „În scriitorul me este o tragedie ce am imitat din un oper al comitelui Tscheichhofschy întitulat Cărdgeali. . . .  las acest oper inedit ca suvenire de amicie și de frăție amicului me Petre.  „O dată cănd nu va mai fi censură, cănd un soare de libertate va străluci asupra Romăniei; — el va imprima și va publica acel oper, singura producere serioasă ce m-au ertat timpul să dau patriei mele.  „Adio!  — La toți ce am iubit și m-a iubit; — adio!  voă carii veți veni vre o dată să-ngenuchiați și să sărutați țărăna mormăntului me . ”  Apoi plecă capul la pept; — el nu avea de căt un regret și o lacrimă a da lumei acestei; — muma lui.  Singură, numai ea singură era să plăngă moartea lui, și să nu uite.  Afară de muma lui, — el nu mai avea nimic a regreta în lume.  Nimic!  Tot ce iubise pe pămănt era acolo; — acolo unde găndea să meargă și el; — tot ce iubise era în eternitate!  Această idee calmă puțin durerea regretului său — imaginațiunea-i adolescintă începu a lucra și a se esalta; — umbra Paulinei surăzănză voioasă, dulce, amoroasă, se arădică înainte-i, părănd că-l așteaptă pentru serbarea nuntei, și că buzele ei erau umede de sărutarea ce era să dea mirelui ei.  El întinse brațele acelei umbre dorite, închise ochii și adormi.  „În visul său se văzu transformat în ero ; — populul se -nclina cu respect la spănzurătoarea lui, femeele, tinere mume îl arătau copiilor lor spuindule numele lui, și învățîndu-i să-i respecte memoria.  „Mai tîrziu în timpi de libertate și de civilisare, națiunea arădica un monument măreț și glorios la mormăntul lui și scria pe acel mormănt: „Mortirului libertăței, Patria recunoscutoare. ”  „Apoi la zioa spănzurărei lui era să se facă o serbare națională, populul să se roage pentru dănsul în biserici, statul să-mparță bine-faceri la săraci, și june femei și fete să depue pe monumentul lui cunune de flori împletite de dănsele.  „În cer Paulina era măndră și glorioasă de dănsul, ăngeri și serafimi îl purtau pe aripele lor pănă în fața tronului ceresc, și Divinul Creator bine cuvănta moartea lui.  „Acolo el se cununa cu Paulina lui iubită; — Heruvimii ăntonau imne armonioase, și ăngerii dănțau în coruri divine, împrejurul lui și al Paulinei.  O!  — imaginațiunea adolescentului lucrează așa de repede și mpodobește tot, cu colori așa de poetici.  Cănd se deșteptă din acest vis radios zioa se-ngăna cu noaptea, ziorele ăncepeau a se ivi voioase, și razele dimineței strebăteau dulci pănă la dănsul, ca amici carii păreau a veni și a-i da zioa bună.  Un surăs se desemnă pe buzele lui, surăs melancolic și trist ca surăsul murindului care, vede pentru cea din urmă oară zioa și lumina.  — Căte zile ca aceste voiu mai avea să mai zăresc?  — se-ntrebă el.  — O dacă zioa e așa de frumoasă aci, cum trebue să fie ea acolo unde strălucește pentru Creatorul Divin, pentru ăngeri și serafimi.  — și cu toate aceste; — zioa această de ce pare ea veselă și răzătoare, cănd ea strălucește unui prizonier, — poate unui condemnat?  — Tot astfel strălucea ea oare pentru Andre șenier cănd scria juna captivă?  — De ce este mai melancolică și mai poetică m artea, — cănd omul e june, — și cănd totul îi surăde încă în viață?  — Poeții au ăncercat a o face mai lugubră, mai tristă, mai dureroasă, dar chiar gănderea ei în juneță au păstrat lirei lor , acel prism de dulceață, de poesie, și de strălucire care leagănă sufletul fără a-l face să tremure fără a-i inspira nici un fel de teror.  — E moartea oare așa de oribilă pe cum o desemnă unii, și este oare aspectul ei atăt de -ngrositor?  Atunci niște clopote începură a resuna lugubre și dureroase; — ele vesteau trecerea unui suflet la eternitate; — acel suflet nu mai era o ființă pe pămănt; — Paul simți un rece începănd de la picioare și urcănduse cu un fior ghețos pănă în creștetul capului, el se cutremură.  — Brrr!  — zise el, — cu toate ilusiunele adolescinței, chiar cănd omul este cu totul otărăt; nu e așa ușor de a muri.  Clopotele sunau cu vocea lor funebră și-ngrozitoare.  — Suna-vor oare ele pentru mine?  — se -ntrebă Paul.  Apoi îngenuchiă spre răsăritul soarelui.  — „O Doamne a tot putinte; — zise el; — dacă viața mea e necesariă, iea-o Doamne, ea este a ta; — dar susține curagiul mumei mele și o consolă pe dănsa; — dă-i Dumnezeule puternic inspirațiunele și tăria credinței tale; — dă-i resimnațiunea ce soarbe omul din puterea religiei.  — Cruță-o pe dănsa de durere, și veghiază asupra țărei mele și asupra celor ce rămăn în urma mea.  — Iartă-mi Dumnezeule mie păcatele mele precum ert și e pe ale vănzătorilor mei. ”  Cănd se arădică și sfărși această rugăciune Paul era calm și resimnat, el reciti ceea ce scrisese seara, și puse semnătura lui asupra.  Ușa se deschise și muma lui intră.  Amăndoi se -nbrățișară, și ea începu a plănge cu suspin.  X.  O MUMÂ  — Maica mea!  — buna mea mumă!  — Fiul me ! — fiul me .  Strigară amăndoi de o dată.  Dupe ce ea își stăpîni suspinul se așeză pe scaun, Paul se puse în genuche înaintea ei, ea îi puse măna pe frunte.  — și tu să fii victima lor nefericit copil; — nu le era destul de unul.  — O nu te-ngriji de nimic maica mea; — nu crez ca lucrurile să fie așa de grave pe cum le fac ei; — poate că ei voesc numai să ne sperie.  — Ei bine ce-ți-a zis ei?  — Colonelul Daragan m-a cercetat aseară; — el povești mumei lui tot, afară din cele din urmă frase ce-i zisese cercetătorul lui.  — Tu nu-mi-ai consilia o trădare sau o delațiune, nu e așa maică?  — adăogă el.  — O nu!  — nu!  — nici o dată; — or-care-ți va fi soarta, sufere fiul me , aci stă adevărata nobleță; — nobleța omului e -n inima și cugetările lui.  — Fii tare și onest.  Paul sărută măinile mumei lui și murmură:  — O îți mulțămesc Dumnezeule ea -mi-a dat absoluțiunea.  Apoi muma lui șezu aproape doo ore cu dănsul.  La 10 ore muma lui se sculă, ea îmbrățișe ăncă o dată pe fiul ei, — și plecă să alerge pentru libertatea lui.  Cănd eși ea din cameră, — Paul căzu pe scaun.  — O curagiul me ! — curagiul me ! — murmură el.  și se afundă iar în tristele lui găndiri.  Paul nu fu turburat de nimeni în zioa aceea pănă la doo ore.  La doo ore ofițerul intră cu un bilet de la mumăsa.  „Am promisiunele cele mai tari și cele mai sigure; — azi vei fi liber, e alerg încă pentru realisarea acelor promisiuni, curagiu, și pacienață; — te sărut și te iubesc.  „a ta mumă. ”  — Sărmană mumă, își zise Paul; — cum își face ilusiuni.  și o lacrimă străluci în geana lui.  La trei ore ofițerul intră iar în camera lui, ofițerul din zioa cea-laltă era schimbat, acel no era brusc și sever.  — Te chiamă colonelul Daragan, comisia e adunată; — mergi Domnule.  Mergi înainte Domnule; — îi respunse Paul; — te voiu urma.  Ofițerul eși, Paul îl urmă.  Astă dată nu mai fu întrodus în cabinetul colonelului Daragan, el fu întrodus în o altă Cameră.  La un biuro mare erau așezați cinci membri; — Comisiunea era prezidată de un general.  Paul intră; el salută pe toți cu o ănclinare de can și toți îi mulțumiră assemenea.  — Domnule, îi zise generalul; — colonelul Daragan îți va ceti întrebările ce-ți-a făcut și respunsurile Dumitale, vei vedea dacă sunt esacte.  — Dați-mi voe a vă spune, Domnule general, că crez această formalitate inutilă; — am încredere în onorul Domnului colonel, și sunt foarte secur că nu a adăogat nimic.  — Ba nu, nu, poate ca e să te fi -nțeles rău; — și dedu citire unui act care coprindea tot interogatorul ce -i-se făcuse seara.  — Aceste sunt respunsurile Dumitale Domnule?  — îl întrebă generalul.  — Da; — respunse Paul.  — Stăruești în această nefericită tăgăduire?  — Stăruesc.  — Nu ai a mărturisi nici a adăoga nimic?  — Nu am nici a măturisi, nici a adăoga nimic.  — Te-ai găndit bine la cele ce-ți-a zis cololonelul Daragan aseară?  — M-am găndit, și nu am a mai zice nimic, — nu stiu nimic.  — Te poți re-ntoarce în închisoarea Dumitale.  Paul salută și eși.  — La ușe găssi ofițerul și cazacii; — el îi urmă și reintră iar în camera care-i servea de închisoare.  — Acum soarta mea e otărătă își zise Paul — voiu fi dat proforma în judecată, și poi-măine poate se va sfărși cu viața mea.  Fie voea ta împlinită Dumnezeule!  El șezu așa singur aproape o oră.  După o oră ofițerul care-l arestase, veni în camera sa cu o hărtie în mănă.  El se apropie de Paul și-i strănse măna.  — Am bucuria de a-ți anunța Domnule că ești liber; — îi zise ofițerul.  — Liber?  — Cu totul liber; — liber să mergi unde vei voi, și am ordin să-ți redau și toate hărtiele Dumitale.  — Nu înțeleg aceasta, — aseară colonelul Daragan mă amenința de moarte, și acum îmi spui că sunt liber?  — Aseară colonelul Daragan voea să te -ngrozească, dovadă că ești liber, iată-ți hărtiele.  — Îți mulțurisesc, — îți mălțumsesc Domnule, nu numai d-această bună noutate de care bătrăna mea mumă te va iubi, dar și de interesul ce-mi-ai arătat de eri pănă acum.  Paul își revizui hărtiele, îi lipsea dramul lui  Cărdjealăul.  El privi pe ofițer.  — Înțeleg, — un caet, — o piesă de teatru, — comisiunea au oprit-o și a ars-o; — mulțumeștete că ai scăpat cu atăt.  — O, știi Domnule, un autor ține la operul lui cum ține un părinte la un copil.  — Fie; — trebue să mă coste și pe mine ceva.  — Acum o rugăciune am să-ți fac Domnule, ai fost așa afabil în căt nu-ți pociu mulțumi alt-fel de căt cu recunoștința mea, un ofițer de usari care era aseară aci, m-a invitat a lua ceaiul cu dânsul; — el a fost foarte bun și foarte amabil cu mine, te-aș ruga să-mi snui unde șade și săm-i faci și Dumneata onorul de a veni să iei ceaiul la mine astă seară cu dănsul.  — Îl voiu găssi e și voiu veni cu dănsul.  Paul strănse măna ofițerului, își lo hărtiele și se repezi pe scară, jos îl aștepta o birje.  El se aruncă în birje și se duse drept acasă.  Muma sa îl aștepta.  — Liber!  — strigă el cum o văzu, — liber, sunt liber.  și se aruncă în brațele mumei lui care plăngea de bucurie și îl acoperi de sărutări.  Seara era la Paul adunată toată junimea Bucureștului, toți amicii lui și cei doi ofițeri de usari și de cazaci.  Paul le novesti la toți ce se petrecuse, le citi testamentul său, și le spuse toate impresiunele lui.  La doo ore după mezul nopței lumea era încă la dănsul.  Pentru ăntăia oară în doi ani Paul fu infidel memoriei Paulinei; — pentru ăntăia oară în doi ani Paul uită suvenirea ei.  XI.  Încă o durere.  Arestarea lui Paul, era ultima emoțiune ce putuse să-ncerce inima sdrobită a mumei lui.  Această emoțiune fu ultima isbire care o sfărși.  Ea desvăluisse prea mult curagiu, — prea multă energie, — o tărie ce covărșa toate puterile ei.  Peste căte-va zile ea căzu bolnavă.  Un medic imbecil, care trecea atunci și trece încă și azi pentru unul din medicii cei mari în Romănia o măcelări.  În trei zile îi aplică șai-zeci de linitori și optăspre-zece venduse.  Ea nu mai avea sănge.  În opt zile ea sucombă unei boale de slăbiciune, și se stinse puțin cu puțin ca o lampă care nu mai avea unt-de-lemn.  Paul lucra în camera lui, — toți ziceau că muma sa era mai bine.  Sărmană mumă!  — ea avusese acea luciditate ameliorătoare pe care o aduce aprenierea morței, și nimeni nu ghicise această fatală prevestire a mai binelui.  La trei ore dupe mezul zilei; — ralul începu.  Servitorul intră.  — Să poftiți la cucoana-n casă; — zise el lui Paul.  Paul nu întrebă nimic, — credea că muma sa îl chiamă.  Cind intră în cameră surora lui era îngenuchiată lăngă pat; — silențiul dureros al morței domnea în acea Cameră, o bătrănă servitoare ședea la capul patului ei.  Surorile murindei ședeau în picioare abătute și palide la picioarele-ei.  Moartea pusesse pe fruntea mumei lui acea aureolă de puritate și de sănțenie ce face pe omul onest de trece din o viață -n cea-laltă calm și fără mustrare de cuget.  Paul merse de -ngenuchiă în silențiu lăngă surora lui.  Muma lui întoarse cătărele ei spre dănsul; ele mai străluciră o dată; buzele ei se -mpreunară în un surăs și măna ei se puse cu tandreță pe capul lui.  El simți acea mănă iubită ănghețăndu-i crestetul capului, o lo cu venerațiune, o sărută, și puse fruntea lui pe dănsa.  Ea încercă a zice un cuvănt de ertare și de bine-cuvăntare, dar cuvăntu -i ecspiră pe buze, și buzele -i stătură iar în un surăs dulce și matern.  Apoi făcu ăncă o sforțare dar ea nu avu puterea a se arădica; — surora lui se sculă cea d-întîiu, ea ii lo capul cu amăndoo măinile și o sărută de trei ori pe obraz, apoi veni răndul lui Paul, ea îi lo assemenea capul cu amăndoo măinele îl sărută de trei ori; — și ca și cănd moartea nu aștepta de căt darea acestor ultime sănte sărutări ea nu mai făcu nici o mișcare.  Surorile ei începură a țina, surora lui Paul aruncă un răcnet și căzu leșinată pe parchet; — Paul rămasse în picioare fără a proferi un cuvănt.  Cum făcuse cu căți-va ani mai înainte pentru tatăl său, fratele cel mai mare; — astfel astă dată el se apropie, mai îngenuchie o dată, îi sărută măinile și -i le împreună și -i închise ochii.  Rudele, amicii, luară pe mătușele și rădică pe surora lui Paul.  El rămase împietrit lăngă patul de moarte al ei, nimeni nu îl putu mișca de acolo; — privirele lui stau ațintite asupra acelui cadaver iubit, și suspinele se-necau în peptul lui ca noduri care -i opreau respirațiunea.  A treia zi muma lui Paul era depusă lăngă sociul ei în acela-și mormănt, preoții ăntonau vemnica ei pomenire, și Paul asculta stupid fără a ănțelege nimic acele imne lugubre de uitare a tot ce iubim pe pămănt.  — „O acum nu mai am nimic care să mă lege de pămănt,” zicea Paul.  — „Tată, amantă, mumă; — ce -mi mai remăne mie!  și un ce în inimă îi respundea; — „un destin de lupte și de suferinți. ”  șase zile după aceasta Paul lo copilul fratelui său pe care-l creștea muma lui, și plecă la Brăila unde se -nbarcă.  Aerul, drumul, obesirea, mai răcori puțin ideele lui și îi mai întăriră curagiul, el privea acel copilaș, acea creatură inocentă care-i surădea, și-și zicea: — „mai am încă o misiune de -mplinit. ”  Nimeni nu -și poate ănchipui cum se strănge inima omului de o impresiune tristă, dureroasă, amară cănd părăsește țărmurile pe care a copilărit, mormintele celor ce a iubit, și cănd privirele lui s-afund în spațiu ca să le cate, să le mai zărească odată, și sufletul lui să le mai murmure un cuvănt de iubire ăncăntătoare.  El rămase pe puntea vaporului, — ochii lui se cufundau în spațiu, cătănd să vază încă locurile unde trăise, unde iubise, unde surăsese fericirilor, și unde vărsase lacrimi așari asupra durerilor despărțirei.  — Vasul înainta cu rapiditate și în curănd vederele lui perdură acele locuri scumpe spre care sbura sufletul său.  O oftare îndelungă și sfășietoare se -necă în peptul său, el căzu pe bancă, își acoperi figura cu măinile, încenu să suspine și lacrime arzănde scăldară obrajii lui palizi și obosiți de suferință.  Sfărșitul părței I-iu.  PARTEA II.  STREINATATE ȘI STUDIU  I.  LA PARIS.  au trecat duoi ani.  Noi găsim acum pe Paul în Paris în o cameră de student din ulița St.  Jacques.  Nu că el nu ar fi putut locui în un loc elegant și bogat al șoselei de Antin; — nu că el era sărac și că necesitatea îl condusesse în acea parte întunecheasă a canitalei civlisată.  Paul avea trei mii galbeni venit pe an, — enitronia ce se 'nființase asupra averei lui Romănia, îi trim-tea regulat tot venitul său; — nu era dar miseria care -l silise a locui în ulița St.  Jacques.  La sosirea sa el a găsit în Paris un vechiu amic și camarad de colegiu al său; — Vasilache, erastudentul Boem care trăia zi cu zi, neprevăzător de măine, căntănd miseria, ăncălzindu-se cu caietele de studiu pe care le arunca -n foc cănd se sfărșau cărbunii de pămănt, măncănd cu doozeci solde pe zi, plătindu-și termenul din privațiuni, și răzănd de sărăcia lui.  Ajuns în Paris, Paul trase la otelul de Vade, pe Bulevardul Italienilor .  În Paris cănd sosește un Romăn îl află toți cei-l-alți în dată; — sosirea se face eveniment p-între compatrioți.  Toți veniră să-l vază; — el auzise vorbind de Vasilache ca de un june vesel și studios, — legături de intimitate cu vechiul său camarad erau mai naturale de căt cu or care altul; — așa dar el se legă cu Vasilache.  Paul avea bani cu dănsul.  Vasilache se -nsărcina să fie Ciceronele său în Paris, și întroductorul lui în lumea studioasă.  Intăia zi ei măncară la Véfour.  Véfour, Verv, les Frères, Provençaux, sunt curiositatea streinilor , și idealul studentului; - cănd un student ajunge să poată mănca la Vefour, acela a trecut rubiconul miseriei; — toți cei-lalți cari îl văd îi arunc o cătare de invidie și de dorință și îl privesc ca pe un Nabab improvizat.  Cănd eșiră de la prănzul care costase pe Paul șase-zeci franci; — Vasilache rămăsese cu scobitoare de dinți în mănă, și își prupădea dinții.  Un student, un camarad al lui Vasilache trecu pe acolo.  — Vasilache îl opri.  — Bună zioa, — unde mergi tu?  — Mă duc la mătușemea pănă este încă timp să depuiu pachetul acesta.  Paul care nu înțelegea încă semnificarea cuvăntului mătușe, deschise ochii mari și privi pe student cu curiesitate.  Vasilache surăse.  — Înutil; — îi zise Vasilache; — ce-ți trebuește?  — Ce fel ce-mi trebuește?  — îmi trebuește zece franci acum ad momentum, lasămă că se-nchide mătușemea.  — Cum se-nchide mătușa dumitale Domnule?  — întrebă Paul.  — Ce nu știi, e ora la care mătușemea se -nchide, sunt aproape șase, nu mai este de căt o singură sucursală care mai stă deschisă pănă la timpul acesta.  Paul bolovăni ochii și mai mari, — el nu -nțelegea.