SORA AGAPIA  SAU  CALLUGARIA SI CASATORIEA  DE  C.  D.  ARICESCU.  BUCURESCI 1871.  Tipografia Jon Weiss, Strada Clemenței No.  15.  Este ua regul a Naturei ca, cu cât cineva împupținésă numărul câsătorielor cari se putea face, cu atât comumpe pe acellea cari sunt făcute.  (Montesquieu.  Esprit des lois, livre XXIII. )  Unul din celle mai puternice mijloace d-a ne rechiema la religie, este însurarea callugărilor.  (Aimé-Martin.  Education des mères de familie, livre IV. )  PREFACIA  In Trompetta dela 11/ 13 Febr.  s-a publicatat o epistol a un iu necunoscut , cari a offerit suscrisului 70 galbeni pentru tipărirea acèstei opere.  Reproducând ș-aci acea epistol , mă simț dator a-i repeta mulțumirea mea pentru acèstă faptă demnă d-o inimă nobil , scopul fiind a încuragea p-acei cari își propun a moralisa societatea, combătând celibatul în căllugărie, ca contrariau și Naturei și Evangeliului, și tot-d-odată a înavuți litteratura română c-o operă de felula acèsta.  Nu știu daca autorul -și a ajuns scopul propus ; lectorul singur poate apprecia acèsta; mă cred însă dator a assigura pe publica că acèstă narrațiune nu este fructul fantasiei, ci nișce întâmpl ri din cari mai toate sunt adevărate, fiind petrecute subt ochii mai multor contimpurani.  Regret că mijlocele nu-mi au permisa a desvolta mai pe larg unele punturi, de și din suma de 70 galbeni am renunțat la beneficiul me pentru ca se dau toată desvoltarea de cari e primitor una asemenea subiect avut .  Daca unele scene, petrecute în schituri și monăstiri, se vor părea scandaloase, scandalul din nenorocire nu l-am inventat e ; hirurgul , chiemat a face o operațiune, este silit a tăia adesea în carne viu pentru ca să scape membrul cangrenat , prin urmare corpul întreg , d-un pericol emminent .  Terminăm cu epistola personei necunoscute, cari a înlesnit tipărirea acèstei opere.  Domnule Aricescu,  Vedend în Trompettai No.  889 un appel all D-le către cei cu mijloace pecuniare, cari ar voi a se însărcina cu tipărirea unora din operile D-tale din lista publicată în acellaș Nr. ,  te rog a priimi cu adducetorul 70 galbeni, cu cari bani vei binevoi a tipări opera întitulată „Sora Agapia”, oprind D-ta dreptul D-le de autor , cât vei crede de cuviință; iar cu profitul din vânăzarea acellei opere, cari de drept mi se cuvine, după declarația D-le, doresc a se tipări mai târziu Misterele căsătoriei partea III, cari urmeză a fi cășnicia eroilor din poema D-le erotică, publicată la 1847, si cari-mi-a pl cut cu deoasebire, fiind un ommagiu addus femeilor virtuoase.  Acesta, D-le Aricescu, ca încurageare pentru litteratura română; căci din nenorocire politica a absorbita cu totul litteratura, astfel că dela 1848 încoa puține producțiuni litterare au văz t publicate.  Daca păstrez anonimul este că un simțimînta de modestie, și pot zice de delicateță, mă opresce a-mi da numele pe față; și-mi place a crede că vei ține compt d-acèst mister .  Respunde-mi, te rog , cu adducătorul de priimirea banilor.  Priimește, te rog , o salutare respectuoasă din partea un i admirator sincer all D-le.  M. . . .  9/ 21 Februariu 1871.  Eată și respunsul dat misteriosului personagiu p-o foiță din portofolliu:  Domnule sau Doamnă  Am priimit 70 galbeni, destinați pentru tipărirea operei melle Sora Agapia, și mă voiu sili a respunde încrederii ce ai pus în mine.  Ve salut respectuos, și vă mulțumesc în numele acellor ființe infortunate a cărora causă o apăr în citata operă.  C.  D.  Aricescu.  CAPITOLUL I.  SIMPTOMELE FURTUNEi  Pe la hiceputul lui Iuniu, anul salvării 1848, se afla superioră (starică) la monăstirea X. . . .  maica Minodora; aristocată prin sânge și prin educațiune, cuvioasa Minodora era tipul fariseismului căllugăresc .  Esteriornl se modest și limbagiul se miorl ită ascundeau un sufflet orgolios , creat a domina pe cei slab ș-a subjuga pe cei tari; ascundea o inimă plină de passinni violitiți și ardinți; ascundea în fine un resrvoiu nesecat de applicări bestiale.  Maica Minodora, ca de 40 de ani, era în monăstirea X. . . .  un suveran despot , avînd gendarmeria sa, consiliul de miniștrii, poliția secretă, curtisanii săi, confidenta sa, buffonuliu său, coufessorul său, ș-o orchestră complettă de dilettante; apoi venea o turmă de sclavi, condusă c-o vargă de fer poleită cu aur ; în fine, avea și bastillia sa: fiind că un despot fără închisori este pisica fără gheare, este lupul fără dinți.  Agenții sei esecutori se compuneau din doo cuvioase, de rassă maghiară, c-o forță herculenă, anume maica Melania și maica Maximina, cu ajutorul cărora superioră pedepsia pe culpabili; consiliul de miniștrii se compunea de trei cuvioase, ca dela 40 -55 de ani, ș-anume maica Elisavetta, econom , maaica Pelagia, proinstarică, și maica Maximina, vară cu superiora, câte trelle devotate superiorei; cel puțin duoe din elle erau devotate în aparință, maica Elisavetta și maica Pelagia, aspirând amândoo la tronul Despotului, pe cari îll săpă pe subt ascuns; poliția secretă era compusă de doo surori, anume sora Epraxia și sora Domnica, cari în apparință treceau de oropsite, spre a se putea însinua mai bine în secretele maicelor și surorilor bănuite ca rebelle, ca intrigante, ca libertine; curtisanii erau duoe căllugărițe, ipocrite ca superiora, Eudobia și Salomia; confidenta sau intima superiorei era o cuvioasă anume Marta; buffonul său era o soră anume Epifania, dotată cu mult spirită umoristicii; confessorul său era unii căllugării dela o mănăstire vecină de cuvioși, anume Mitrofan , bărbaț verde, de și de 50 de ani, mai viguroasă însă decât un june de duoe-deci de ani; acèstă fericită Mitrofan , amantul ascuns all cuvioasei superiore, mânca bun l mănăstirii, nefiind cu toate acèstea fidel superiore-i, cari însă îl adora, cu toate înfidelitățile selle, l comia în amor fiind o cestiune de temperament ; musica se compunea de șepte cântărețe, din cari duoe surori ca tenore, duoe fete ca alte, și trei fete ca soprano, acèste cântărețe o desmierdau cu cântecele lor bisericești, și câte odată și mireneșci; în cazul din urmă, superiora asculta cântecile lumesci ascunsă într-o cameră vecină; în fine bastillia sau închisorea acèstui Despot feminin era un beciu întunecos sub campanatoriu (clopotniță), alle căruia chei monstre le păstra însăși superiora; acolo închidea ea pe supușii sei rebelii, sau pe cei ce-și permitteau a imita scandalurile Despotului lor.  In momentul când începe istoria noastră, superiora se afla la masă, la lumina lampei; era încongiurat de confessor , de vara-sa și de confident , și servit de intimi și servi; ea satisfăcea de o dat suffletul prin fermecul musicei, inima prin vederea amantului, pîntecele prin mâncări și băuturi allese.  Când musica încetta, începea rolul buffonului, care, prin rîssetele ce provoca, înlesnia digestiunea alimentelor grelle și inflammabile.  In mijlocul espansiunei inimei, esaltat de vină, de musică și de amor , se auzi clopotul portăressei cari anunț venirea un i oaspete.  „Maică Melanio, dute de vezi cine întrerumpe liniștea sântului locaș la acèstă oră înaintată a nopții?  ordonă superiora unia din gendarmii sei.  Maica Melania eși; peste duoe minute intră repede, anunțând venirea prea Sînțitului archiere Meletie, patronul ex-officio all mănăstirii X. . . .  Toți în Mănăstire fură în piciore.  Superiora, însoțită de confessor și de cortegiul se , coborî scara întru întâmpinarea Păstorului, în sgomotul campauelor ce urlau (clopotele) ș-all musicei cari întona imnul îu usă la asemenea împrejurări; iar la lumina felinarelor, p-ântre duoâ șiruri de cuvioase, de surori și de fete, dela etatea de 7 ani pînă la șepte-ziece, fericitul păstorii înainta, măreț ca un sultană în haremul se ; se înghesuia toată sufflarea monahică a săruta prea sînțita dreptă a prea sințitulul arhiere , cari făcea să ploă benedicțiunea sa arhierescă peste cei juni ca si peste cei bătrâni, peste cei frumoși ca și peste cei urîți, peste cei frageți ca și peste cei ofiliți, după cum Creatorul revarsă ploea, căldura și lumina peste toate ființele, fără deoasebire de sexu și de religie.  Ochii păstorului însă se opriau de preferință asupra cellor innocenți, urmând și într-acèsta esemplul Salvatorului Hristos, cari încuragea pe copii Israeliților a veni împrejurul se ca să-i binecuvîntese; deoasebirea între Vl dica Hristos și Vl dica Meletie era că acella promittea copiilor din Iudeea imperiul dreptății ș-all frăției, pe când acèsta promittea copillelor din mănăștirea X. . .  imperiul favorelor arhiereșci, la cari inima vanitoasă a unei femei nu poate fi indifferentă. .  In acèstă saltanat turcesc , ca se mă esprim în limba pittorescă a Orientalilor, prea sînțitul nostr archiere intră în salla de priimire, pe cari creziu de prisoasă a o mai descrie, având a descrie fisicul și moralul păstorului.  Arhiereul Meletie era în felul se ceea ce era în felul ei superiora Minodora: un Despot sacerdotal în toată puterea cuvântului; era corpulent și viguros , era sfemeat și luxurios ; fața lo o rodie, ochii galeși și plini de voluptate, vorba dulce, și forte affabil și amabil cu toți, mai alles cu toate; surîsul era etern pe busele selle de coralliu, iar din gura sa cădea numai consiliuri părintesci, din cari causă avea o numeroasă clientell , fiind confessorul par excellence all damelor aristocrate.  In fața lumii era modelul tuturor virtuților evangelice; pe subt ascuns însă era idolatr , căci presinta des offrande zeilor cellor mai influinți din mitologie: astfel, ell adora și pe Bacus, zeul vinului, și pe Jupiter, zeul forței ș-all violintei, și pe Ceres, zeea griului, și pe Venera, (și mai alles pe dânsa) zeița fiumusețci, a voluptății ș-a cochettăriei; și ca semnă de adorație all Venerei, micul angel , incrustată pe mânerul de aur all toiagului său păstorescă, avea forma lui Cupidon , fiul favorit all Afroditei, și fructul amorului incestios all Venerei cu Apollon, zeul poesiei și all armoniei, Venera fiind, cum se știe, soția legitimă, (din ordinul lui Joie) all monstruosului Vulcan , zeul ce făura lanțuri de sclavie pentru bieții muritori idolatrii.  Muiat in mătăssării grellc, și înfășurat în blanc rare, învîrtea niște mătănii lungi de clnhlibar , cu bobul cat oul de porumbiță; barba-i căruntă, învoită și făcuta rotă pe un pept pe cari se vedea o cruce de diamante,-i da un aer de Pașă; răsturnat intr-un fotolliu de catifea roș , și încongiurată de cortegiul se propriu, și de cortegiul superiorei, fericitul nostru păstor semăna în adevăr un i Sultan în haremul se .  La un semnă all superiorei, toate cuvioasele, surorile și fetele făcură mătanie ca un i Sânt , și-i sărutară prea sînțita dreptă, cerând binecuvântarea arhierescă, pe care, evlaviosul Vl dică o dette din toată inima, respunzând cellor innocente cu un surrîs părintesc , și cellor frumoase cu o strângere de mână affectuoasă. . .  In timpul acèsta, o masă archicrescă era improvisată; prea sînțitul păstor trec în salla de mâncare, insoțit de adjutanții sei arhieresci, și de prea cuvioasa Minodora, cari era însoțită și Cuvioșia Sa de damele selle de onnore, fericite a putea servi pe prea sînțitul , spre a putea căpăta benediețiunea cari duce drept în Raiul fericirilor. . . .  Fiind zi de postă, se înțellege că pe masă nu putea figura decât pesce strein, pesce prospăt, icre moi, caracatiță etc.  înecate în olliu și l mâi; bucate cari, dinpreun cu vinuri vechi de Odobesci și Drăgășani, vechi dela 5 pînă la 15 ani, întăresc sistemul nervos, făcând pe om a lupta cu nevoile, cu grijile și cu ispitele, ș-ale învinge pe deplin.  După masă; Vl dica trecu iar îu salla de priimire, luând cafcoa din preun cu abatessa.  — Ce vă adduce, prea sințite stăpâne, pe la noi, la asemenea oră neobicinuită?  întrebă cu sfial superiora.  — E!  maică!  oftă pastorul, sorbind din cafea odată și de trei oi-i dintr-un ciubuc lung de iasomie, cu imomea de chihlibar d-o valore mare.  O să avem și pe la noi zavera, ca în alte părți!  — Maica Domnului! . . .  Suntem perduți!  esclamă superiora, făcând de trei ori semnul crucei.  Dar cum?  Ce fel?  Stăpânirea ce face?  M.  S.  Vodă nu ia măsuri, cum a luat Măria Sa Vodă din Moldovă, să surghiunescă pe Zavragii?  — Vodă Bibescu nu este Vodă Sturza!  ș-apoi. . .  Dumneze să mă ierte! -mi e temă să nu fie aci coda Muscalului  — Maica Domnului!  Este cu putință? ! !  — Totul e cu putință la Domni și la Imperați!  Dar ce e de ingrijat este că Zavcrgii au încercat să împusce azi dimineță pe Măria Sa Vodă.  — Domne apără și păzesce!  esclamă maica Minodora, închinânduse mereu.  — A scăpat bietul Vodă ca prin urechile acului.  — și ce e de făcut?  Noi numai putem sta în țărră.  — Negreșit; și d-aceea am venit să-ți spuiu ca să te gătesci să pleci în Brașov, unde mă duc și eu.  — Maica Domnului!  Ce mai veni pe biata țerră! ! !  — Să l săm țerra în voea Domnului, că ce o fi scris de sus în frunte-l e pus.  — Maică fecioră!  apărăne și ne păzesce, pe noi păcătoși.  — Găteștete în noaptea acèstă; strânge tot ce ai; și mâine, pe drum!  Toți boierii simandîcoși au sters-o de mult la sănătoasă, sub pricinuire de holeră.  Eu voiu pleca de dimineță; Sînția ta vei pleca peste doo ore, zicând că te duci peste Olt la o rudă a Sînției telle; lasă în locu-ți pe cea mai credincioasă și vrednică; să ne întâlnim la Câmpina, unde te așteptă. . . .  „Acum mă duc să mă odinescu, fiind că sunt obbosit , Arată-mi camera mea de culcat  Maica Minodora condusse pe Vl dica în camera de culcare, unde evlaviosul pastor, esaltat de vin și de amor, uită Zavera în brațele evlavioasei superiore. . . .  Aduoazi căll toriau împreună, la o distanță ore care, spre drumul Brașovului, la adăpost de ori ce eventualitate.  CAPITOLU II.  SOARELE LIBERTAȚIi ȘI SOARELE AMORULUi  Maica Minodora, plecând, încredință toiagul păstoresc maicei Marta, confidenta sa, având grijă a libera della închisore duoe maici culpabile, ș-a împărți bani pe la celle colțate, recomandând locoțiitorei selle a se purta cu blândețe și largeță cu toate, spre a nu le împinge la revoltă, timpul fiind critic .  Abia plecă, și economa mănăstirii, maica Lisaveta, încep prin intrigi și bani a prepara terrâmul spre a lua locul superiorei, la încept utii lucrând pe subt ascuns , ca Sobolii, iar după 11 Iuniu pe față, la lumina sorelui.  Maica Marta, superioră ad-interim, avea de amică intimă pe sora Agapia, care, prin caracterul său blând , moravurile selle oneste, manierele selle pl cute, știuse inspira affectie și stimă tuturor; superioră Minodora o affecționa cu deoasebire: căci confidenta abatessei, soră de cruce cu sora Agapia, o descria în ochii superiorei ca pe singura femee din monastire blândă, supusă, onestă, departe de ori-ce intrigă, și cu totul atașată superiorei.  Acestei amice intime, locoțiitorea de superioră îi descoperise secretele abatessei, locuil unde să trăsese, și celle ce aveau să se întâmple curând în România.  Sora Agapia din parte' i citi o epistol ce o priimise, cu o zi înainte, dela fidanțatul ei, cari-l anunța că peste câte-va zille revoluțiunea va isbucni la Islaz , și apoi în Bucuresci; și-î promittea că, chiar în dioa învierii poporului, va veni sfi o smulgă din mănăstire, silind pe tata său a consimți la mărătișuri fiicei selle cu dânsulu.  Sora Agapia-i respunsesse, prin trimisul din partea amantului, că întâlnirea lor să fie la cutare locu din dumbrava de lângă mănăstire, spre a nu fi văzută de căllugărice, pentru cuvinte ce i le va comunica verbal la întrevederea lor.  In fine, revoluțiunea isbucni în Bucuresci, la 11 Iuniu; cap mișcării chiemau la libertate pe toți cei în sufferință, și la frăție pe toți cei învrăjbiți prin Regulamentul impus de Ruși; proclamațiunea, făcută în numele poporului, vestia libertate tuturor classelor societății; ea fu ca o schinteie electrică pentru toți; prin urmare și pentru acelle infortunate ființe cari trăiau în lanțurile prejudiciilor monahale.  Precum la căldura bine-făcetore a sorelui de primăvară, insectele amorțite, asficsiate de gerul iernei, încep a sbîrnîi, și passerile a ciripi pe crăcile înverzite, și toate ființele vii, eșind din găurele lor, se desmorțesc la sore, și s-appropie pentru a procrea, urmând orbeșce legii Naturei; astfel maicele din mănăstirea X. . . ,  ținute pînă atunci sub jugul despotic all superiorei Minodora, unele mai tratate, altele torturate, scutturară în fine lanțul sclaviei, încurageate de Economa și de ospeții ce începură a frecuenta fără pudore zisa mănăstire, și din cari mulți erau în intrige amoroase cu celle june și frumoase.  Aduoazi după proclamarea Revoluțiunii în Bucuresci, curtea mănăstirii se umpl de trăsuri și de cai, aducând ospeți de ambele secse, cei mai mulți juni, toți cu cocarde tricolore; proclamațiunea Revoluțiunii fu citită în tinda Bisericei; strigăte de bucurie ș-aplaude de fericire făcură se resune pădurea vecină, unde fiecari maică sau soră rătăcia cu câte un june, ce trecea drept frate, văr sau amic .  Locoțiitorea de superioră nu cuteză a le face nici o observațiune, temendu-se a nu fi mai tratată, din causa simpatiei selle pentru abatessa, ce era nesuferită la toate, afară de acellea pe cari le avea în d-apprope îngrijire.  A treazi, toate căllugărițele și surorile, unele esaltate de entusiasmul libertății, altele montate de intrigele Economei, altele revoltate de tirannia superiorei, se addunară în consiliu, formând Soborul, cum se zice; elle pronunțară cu mare maioritate căderea maicei Minodorei, și înlocuirea ei cu maica Econom , ca superiora.  o maică, cari sufferisse mai mult de la fosta superiora, ținu un discurs de occasiune, ce era comentariul art.  10 din Proclamațiune.  „Acest articol, zisse oratorul improvisat, vorbeșce despre allegerea dregătorilor de către cetățeni; dreptul ce are poporul întreg a allege pe Domnul țerrei, acell drepții urmesă a-l avea fie cari județu, fie cari plassă, fie cari comună, prin urmare fie cari chinovie, de a-și allege pe cârmuitorii lor; fiind că fără cărmă, vasul se înecă.  — Așa este!  strigară în choră toate maicele și surorile.  — Dreptul de allegere a trecut dela preoți la mireni; fiind că, după pilda Sînților Apostoli, toți dregătorii Bisericei, dela Diaconii pînă la Vl dica, erau alleși de Sobor . . .  — Așa este!  repetă auditoriul ellectrisat .  — După esempl allegerii allegătorilor Bisericei, începură a se allege și dregătorii mireni, dela Vodă pînă la Pîrcălab ; ei erau alleși numai pe căte un an ; daca se purtau bine, erau alleși din nuo .  — Prea bine vorbeșce maica Sofronia!  respunse o voace din dunăre.  Trăescă libertatea!  — Așa dar, și noi, maicele și surorile acèstei chinovii, nemai fiind mulțumite cu păstoria maicei Minodora, cari ne-a păstorit cu toiagii de feră. . . .  — Așa este!  Așa este!  Jos Minodora!  strigară mai multe voce.  — Eu sunt de părere a allege pe maica Elisaveta, economa noastră. ”  Unele approbară, altele protestară; erau duoe partide, una cari voia de superiora pe econom , altele pe fosta superioră, pe cari o depărtasse arhiereul Meletie cu forța, fără motiv serios , pentru ca să o înlocuescă cu maica Minodora, favorita arhiereului.  Oratorul propusse a se forma doo grupe; și numerănduse personele din fiecari grupă, econom avu mare maioritate.  Atunci maica Elisaveta fu ridicată pe brațele allegătorilor; și în strigări de vrednică este!  intrară toate în Biserică, unde se făc ceremonia în us la assemenca împrejurări.  Nuoa Superioră, luând cârma, numi alt consiliu, alți dregători, altă confidenți; și fiind că țerra se afla în libertate complett , l să și ea libertate deplină tuturor supușilor sei, remâind în vigore numai regulele privitore la rugăciuni și la alte deprinderi chinoviale, ce nu jicneau libertatea individual ; astfel trei luni întregi fericitele maici și surori din monăstirea X. . . .  putură zice că au trăit în Republică: căci cuvioasele puteau face tot ce le pl cea, fără a se scandalisa nici bîltrânele, nici superiora, nici societatea, coprinsă de frigurile libertății absolute, ce o făcea indulgentă și indifferentă.  Sora Agapia nu participasse la allegerea superiorei cellei nuoe, prefăcendu-se că este ammalată, atât pentru amiciția către confidenta fostei abatesse, cum și pentru antipatia ce avea către nuoa superioră; cu toate acèstea, fiind-că toate o iubiau, nimeni nu o bănuia; și conservă afecția și încrederea tuturora.  La 14 Iuniu, Sora Agapia priimi visita amantului se ; ei se întâlniră în partea cea mai desă a dumbrăvei.  — El bine!  Angelica mea!  Ce gând ai?  Si pentru ce âncho acèst misteru?  — Ascultă, Iancule. -Mi al scris că, profitând de esaltația spiritelor în acèstă epocă de friguri revoluționare, vei forța pe tată-me a consimți la însoțirea noastră.  Ei bine!  Acesta n-o priimesc .  Ori cât de nedrept a fost tată-me refusându-mi mâna ta, cu nu pot uita că e părintele me , că i datores prin urmare respectul cuvcenit unui părinte.  Destul de mâhnită este ell stând e departe de dânsul , ș-aimenințându-l că mă căllugăresc ; pînă în fine nu îmi va refusa mâna sa.  Prin consângeni și amici, e lucrez pentru al- determina să-și dea consimțimentul.  Daca într-adevăr mă iubesci, trebue se nu mă mâhnesci; să asceptăm ca timpul , despărțirea mea de tata și amicii nostrii se facă ceea ce dorim.  Me cunosci cât sunt de hotărîtă; a lucra contra dorinței melle este a dovedi că m-am înșellat in allegerea ce am făcut  — Prea bine!  Voiu mai aștepta, daca o voesci; cu toate că am putea trăi numai cu mijlocele melle proprii,  — Cu nici un preș , fără binecuvîntarea părintelui me ,  — și chiar daca acèstă binecuvîntare s-ar prelungi zece ani d-aci înainte?  — Chiar atunci,  — Dar ce fel de amor este amorul D-le?  întrebă ei cu supărare,  — Amorul angelilor, nu all bestiilor, i respuiise amanta p-acellaș ton ,  — Dar omul nu este angel ; este un amestic din spirit și materie,  — Spiritul trebue să domine materia,  — Este ușor în teorie, dar forte anevoe în aplicare,  — Cine vrea pote,  — Bărbatul differă de femee,  — Ai dreptate!  Căci femeea iubeșce cu inima, și bărbatul iubeșce cu capul sau cu simțurile. . . .  — Ce vrei să zici?  — Voiu să zică că femeea e superioră bărbatului în amoru, fiind capabil de sacrificii pe cari rari bărbați le pot face; și e credeamă că esci din numărul acellor bărbați rari, ce făc escepțiune la regula general , ”  Amantul încep a se primbla pe gânduri, supărată.  „Cât esci de nedreptul Ce puțin prequescit pe Angelica ta!  contino ea, c-o voace dulce, spre a sl bi effectul imputărilor ce-i făcusse.  La sacrificiul me d-a mă despărți de părintele me , și d-a mă închide într-o mănăstire, ce e un furnicară de intrige de tot felul , și acèsta numai ca să pot ajunge mai iute ținta dorită, t respunzi astfel la amorul me ?  Cât ași fi de nefericită când ar fi să pierz ș-acèstă ultimă illusiune!  Amantul , mișcat d-acèste cuvinte, căzu la genuchii femeii ce adora, și sărutându-i mâinele-i ceru iertare, cu lacremile în ochi.  — Te iertă, fiind că te iubesc .  Si ca dovadă, ea depusse o sărutare pe fruntea amantului.  — Cel puțin dă-mi voie Angelica mea, a te vedea mai des.  — De duoe ori pe septămâo, în acèstă loc și la acèstă oră.  — și pentru ce nu în mănăstire?  — Fiind că nu voeștii se fii cunoscută de nimeni din mănăstire.  — și pentru ce?  — Eată pentru ce.  Pentru că Revoluțiunea nu va putea dura în urma căderii Revoluțiunii din Franța; Rușii vor intra în țeră; toți cei ca tine vor fi persecutați, închiși, poate esilați.  Daca pînă atunci tată-me nu se va îinblînzi, al putea afla unii asil în mănăstire, strevestită; nu trebue dar a fi cunoscută de nimeni aici. . . .  — Esci sublimă, Angelica mea!  și sunt mândr de a morul te !  — Să ne despărțim, Iancule!  — Adio, angelul me !  — Nu uita a-mi trimite ziarele celle mai interesante, spre a mă distra și e în monotonia singurătății.  — ți le voiu adduce însumi, angelul me .  Se despărțiră, plângend amenduoi ca duoi copii.  Inturnând se melancolică la mănăstire, Sora Agapia zicea oftând:  „Ce fericiți sunt bărbații!  Câte distracțiuni o ei în societate, cari-i facă a uita, cel puțin zioa, și mai alles în asemenea timpi, obiectul amorului lor; dar noi, femeile, suntem florile legate de pământ prin rădăcinele lor!  Bărbații sunt flutturi!  și cugetând astfel, se retăci in dumbravă, încep a cullege flori pentru dilectul se , ș-a forma buchette pentru ell ; apoi se astia subt un arbore, și improvisă o poezie dictată d-amorul lui Ionell .  Agapia avea spiritul cultivată; avea încă talentul musicei ș-all poesiei; ș-acèste belle arte o despăgubia de monotonia vieței chinoviale și de dorul lui Ionell , cum numia ea pe amantul el, în momcntele-i de melancolie.  Un flutture așezat p-o flore îl inspiră următorea poesie.  Fluturirele și Horea.  Flutturele.  Impins de vânturi grelle  Spre voi, o floricelle,  Repaos n-afl e ;  Te rog, flore, mă lasă  Pe busa-ți voluptoasă  Să gustă amorul teu.  Florea.  De și a ta solie  E nestatornicie,  Imi place-all tău amor .  Pe sânul me de miere  Să gusti dulcea pl cere,  Te lasă t din sbor .  Apoi oftă, și țiisse l crămând:  „Când ar ști ell câtă îll iubesc și cât suffer e când îll văz -pe ell sufferind ! Nu!  Bărbații nu sunt capabili d-asemenea sacrificii, cari semăna cu flaccera ce consumă olliul ! Dar fericirea e fiiea durerii!  CAPITOL III.  PEDÉPSA CRIMEi  Sora Agapia se înturnă în chillia sa după appusul sorelui; ea-rEtăcisse multe ore prin dumbravă și pe câmpu, singură cu dorul se , făcend poesii și visuri de fericire.  Abia sosisse în chillie, unde repaoasa de ostenel și de emoțiuni, când o soră intră repede.  — Soro Agapie!  zice sora Evloghia, gâfâind, te caut prin tot locul . . . .  — Ce este?  întrebă sora Agapia cu mirare.  — More sora Evghenia, respunse aceea plângând.  — Ce-a pățit ?  — Vei afla acolo. . .  grăbesce. . . -mie  temă că n-o s-o apucăm cu viață.  și plecă înainte; sora Agapia o urmesă în fugă.  Sosind în chillia sorei Evgheniei, găsi p-acèsta în agonia morții, culcată în așternută.  — Moru, sora mea!  zise plângând infortunata; și sărutând mâna amicei selle, o strânse astfel încât Agapia scosse un țipet de durere.  — Of!  iartă me!  sunt în durerile nașterii. . .  Morii, Agapio!  Scapă me! . . .  Ficți mil de mine! . . .  Nefericita țipa înfundată.  — Dumnezeule!  Zi sse sora Agapia, cu l crâmile în ochi. . . .  și nu mă pricep . . . .  la asemenea lucruri. . .  Să trimitem la maica Pahomia, cari e femee suffletescă; ea trebue să se pricepă la moșitii.  — Nu!  Nimeni!  Voiu se mor în mâinele teiie, Agapio.  Ceaiu de mușețell cald , un de lemn și foc în sobă.  Sora Evloghia, ploșlujnica sufferindei, pregăti celle trebuincioase pentru moșitii.  — Dumnezeule!  zicea sora Agapia uimită, învîrtinduse în chillie fără rost .  — Nu pierde cumpetult , Agapio. . .  Of, ce dureri! . . . . Ah !  Miserabilul ! . . .  închide ușa. . .  Stinge luminarea. . .  Of! . . .  Mor !. . .  Aprinde candela. . .  Vino încoa. . .  Biata femee se svîrcolca în spasmuri, scârșnia din dinți, băga plapuma în gură a nu se auzi țipetele înnăbușite; gemea înecată, ca boul sub cuțitul măceilarului; o inimă de piatră s-ar fi muiată ca ceră la vederea unor asemenea torturi.  Servitorea addusse unt de lemn într-o strachină.  — Ce să făcu?  întrebă sora Agapia c-o sublimă naivitate.  — Unge mâna dreptă în unt de lemn , și ajută, să iasă puiul de Năpârcă. . .  Of! . . .  Dacă n-oiu muri. . . .  Timiditatea Agapiei, pudorea ci de vestal , sufferința pătimașe! ,  acell spectacol straniu și nuo pentru dânsa, o făcea atăt de stîngace, încât stângăcia ei causa dureri infortunatei; Evghenica o învăță sâ procedă cu attențiune, dar cu siguranță, în acèstă delicată și tot d-odată periculoasă operațiune.  Servitorea addusse ceiul de mușețcll , din cari pătimașa sorbi de câteva ori.  Peste trei ore de opintiri terribile, se aurii un țipet : mama era scăpată.  Copillul fu înfășurat într-un cerșefă, și băgată în-tr-u scurteică îmbl nită, iar improvisata moșă i tăiu buricul  — Of!  zisse l uza încet. . .  Am scăpat! . .  Iți mulțumesc , sora mea!  Totul era scăpat , copill și mamă; dar copillul nu putea sta în chillie.  După miezul nopții, l uza sili pe Agapia să plece, protestând că este ușurată pe deplin.  După plecarea Agapiei, mama cer să vază copillul ; la vederea lui, ea scosse un țipat .  Sora Evloghia alergă speriată.  — Nu e nimic, zisse ea.  Lasă copillul aci; add vin cu zahar ; și vezi de treba ta.  Sora Evloghia trec în cămăruța ce servia de bucătărie.  Mama remasse singură cu copillul , cari dormia.  Era băiat .  „Leit tal se zisse ea, oftând.  Monștrii nu trebue să trăescă. . .  Negreșit, de va trăi, va face nenorocite atâtea ființe slabe, cum a făcut și tată se ; ce se nasce din pisică șoreci mănâncă. . . . ”  Si băgă mâna sub căpătâiu, de unde scosse o scrisore pe cari încep s-o citescă.  D-odată încruntescă sprîncenele, scârșnesce din dinți, lassă scrisorea, și zice:  „Ca să potă sugruma pe Monstr cell mare, trebue să sugrum mai ântâiu pe cell mic . ”  Asemenea unei pantere cari sfâșie prada sa, ea înăbuși copillul subt o perină de puf . . . .  ș-audi un gemmăt surd și lunecat ; apoi nu se mai auzi nimic. . .  Copillul era mort !  Mama scosse un țipăt de spaimă și de remorsă.  Sora Evloghia alergă iute la acèst țipăt . . . .  Lăuza înnebunisse. . . .  Sora Evlogia allergă spăimântată la sora Agapia, cari adormisse îmbrăcată.  Băt în ușă, întăiu încet, apoi tare.  — Cine este?  întrebă sora Agapia.  — E , sora Evloghia.  Ușa se deschisse.  — Ce este?  — Te rog , vino iute. . . .  — Ce e?  — Copillul a murit, și sora Evghenia rîde mere . . . .  — Biata femee!  zisse Agapia.  Ce nenorocire!  Plecară iute amenduoe.  Cum intră în chillia l uzei, sora Agapia se convinse pe deplin că era esaltată amica ei.  Ea rîdea, și vorbia de nuntă, de l utari, de flori, de Nae, de toate, fără șir ; apoi rîdea, rîdea mere .  Sora Agapia plângea.  Sora Evlogia plângea.  Peste o jumătate de oră, sora Evlogia zisse:  — Ce facem cu copillul ?  — Nu știu!  zisse sora Agapia oftând.  — Nu-l putem ține aci. . . .  Apoi, gândinduse puțin, sora Evloghia adăogă:  „șezi Dumneta aci; e mă întorc îndată.  Lo copillul , și-l ascunse sub rasă.  — Unde-l duci?  întrebă Agapia curioasă.  — Vei afla pe urmă.  Si eși repede pe ușă cu copillul sub subțioră.  In lipsa Evloghiei, sora Agapia se încercă a liniști pe infortunată.  îndeșert!  îudreptând -l capătâiul , ea dette peste nisce scrisori; le lo, le citi, și înțelesse atunci tot sceretul .  Eată acelle scrisori.  1848, Maiu 30.  Nae,  știu tot ; am aflat de unde vine răcela ta, indifferința ta, cruzimea ta.  Tu iubesc!  pe alta, iubeșci pe Elisa A. . . .  Ce am greșit de mai disprețuit astfel?  N-am făcut oare pentru tine cell mai mare saciificiu ce o femee poteface?  Nu-ți am păstrat credință și respect ?  Nu m-am retras în acèstă mănăstire, după dorința ta, încredințâudu-mă că d-aci mai ușor putem a ne căsători?  Refusatuți-am e oare ceva din capricicle telle?  Pentru ce dar m-aî trădat?  Pentru ce m-ai disprețuit?  și în ce e mai superioră decât mine femeea pe cari m-ai schimbat ?  Oare safiul să fie causa acèstui schimbă de gust ?  Ai promis , ai jurat că o să mă scapi de tirannia unei mame vitrege, că o să mă faci consorta ta, îndată ce vei lua postul la cari aspiri.  Postul l-ai luat , e te am ascultat , nu-ți am refusat nimic; resplata unor astfel de sacrificii, cari este?  A mă desonora, a mă schimba pe alta, cu mult mai inferioră; în fine, a mă părăsi, însărcinată!  Peste o lun voiu fi mamă.  Ce deviu e în monăstire cu copill ?  Vino cel puțin să ne înțellegem în privința locului unde trebue să mă ușurez , și în privința copillului unde trebue să-l dăm; fiind că nu voiu să aibă sorta cari am că au mai toți copii surorilor și maicelor, pe cari nenorociri poate c-alle melle le-au silit a să îngropa de vii în acèste morminte cari se numesc chinovii.  Afl , Nae, că, de nu-i veni,- sau de nu vei respunde cel puțin cum trebue să respundă un părinte conștiințioasă, să știi că sau e mă ommoră, sau ommoră fructul un i monstru, ca să numai facă și ell în lume nenorociți ca mine.  Nae, fie-ți mil de mine!  Nae, fie-ți cel puțin mil de copilluiu te !  Eugenia P. . . . . .  Domnișoră,  Ai greșit adressa scrisorei, pe care-ți o înapoez .  Nu te cunosc .  Am auzit că eșci esaltată; epistola D-tale o dovedesce îndestul,  Nae M. . . .  Abia terminasse Agapia citirea acèstor duoe epistole, și Evgehia intră în chillie.  — Copillul ?  întrebă Agapia curioasă,  — Acolo unde dorm toți copii. . . .  — Unde?  — în helestcul monăstirii.  Agapia scosse un țipet .  CAPITOL IV.  VICTIMA RESBUNATA.  La 16 Iuniu, Agapia se întâlni cu fidanțatul ei la locul convenit .  Ea i narră celle întâmplate în chillia sorei Evghenia; Ionell fu atât de indignat de conduita miserabilului amant all infortunatei, încât hotărî s-o resbune, cu orî-ce mijloc , Agapia îll încuragiu la acèst fapt cavaleresc ; îll rugă însă a nu se batte cu dănsul în duell , fiind că nu merita ași vărsa sângele pentru asemenea scellerat .  — Mortea nu e destul pentru asemenea miserabil ; trebue o resbunare cari să servă de esempl cellor ca densul ; sunt de părere a publica epistola infortunatei și respunsul scelleratului, spre a-ll stigmatisa în public ,  — Dar asemenea oameni, cari n-aă conștiință, potă ei avea amor propriu?  Nu, Angelico; o altă resbunare meditesă, demnă d-asemenea miserabil .  — Care?  — Mă voiu esplica când va fi a esecuta planul me ; te rog , nu insista mai mult; îți voiu comunica resultatul peste puțin.  Dă-mi acelle scrisori; ți le voiu întorce după punerea în lucrare a planului ce meditessiu; infortunata Evghenie va fi resbunată.  — Păccat ca nu e cu mintea întregă, ca să se bucure și să-ți mulțumescă.  — Nici nu s-ar bucura, nici nu-mi ar mulțumi, Angelico; din contra, m-ar blestema.  — Dar te înșel , Ionell ! Cum crezi t c-ar mai putea compătimi ea de nenorocirea un i monstru?  — Te prefaci a nu cunosce inima femeii!  Daca ea nu ș-a resbunată când a priimit acèst respuns disprețuitorii, crez t că s-ar bucura când ar fi vezut p-amantul ei în starea în cari-l voiu adduce e ?  — Dar atunci ea nu ommora copillul , cari rechiema trăsurele tatălui se .  — Dovază că l-a iubit , după părerea mea, pe monstrul acella, este că a înebunit îndată ce a văz t că a pierdut singura consolațiune a nenorocirii selle, acell copill all căruia amor putea înlocui amorul părintelui se .  Ia spu-ne-mi, angelul me , t , cari mă iubeșci atât de mult, daca din fatalitate te-asi trăda, ai fi t în stare să mă ommori?  — Te-ași disprețui.  — Ințelleg acèsta; dar nu mai omrnorî; și când rivala ta ar ridica pumnalul asupra mea, ai stat indifferinte?  — Nu știu, respunse Angelica, surîdend.  — Ei bine!  nu!  Poetul , cari a scrisă următorele versuri, cunoștea bine inima femeii, cari zice, prin gura poetului:  Avere, rangă, chiar cerul , a mea ș-a lumii stimă,  Jertfitu-le-am pe toate; și de mai e vr-o crimă,  Ași face-o pentru tine, ș-acum, uitată chiar!  Angelica suspină, ș-o lacrimă streinei în ochii ei albaștrii.  „Infortunata Evghenie era într-un parocsism all nervelor, într-un moment de supremă durere, când a comis crima; odată comisă, mintea ei a sărit din scaun l se , cum sare dopul împins de gazul șampaniei, cum sboră glongul împinsă de gazul silitrel combinat cu pucioasa.  și ca să te încredințezi, voiu face mat ântdiu o încercare.  — Ce încercare?  — Indată ce Infortunata va fi în stare să umble, înștiințeză-mă; te vei afla cu densa și cu confidenta ei în pădurea vecină, la zioa hotărîtă.  — Ce vrei să faci?  — o încercare: voiu să văz daca amorul i poate reda rațiunea.  — Crezi t acèsta?  — Să încercăm.  Pînă atunci, îngrijeșce de dânsa. . .  din parte-mi, voiu adduce aci pe scelleratul , spre a face cu ell încercarea.  — Sunt curioasă a vedea acèst fenomeiiu; pînă atunci, trimite și t un medic de încredere; infortunata, în starea în cari să afl , are mare nevos de ajutorul medical .  Amanții se îmbrățișară și se despărțiră.  Trec o lună, în cari timp se petrecură multe lucruri stranii, și în Bucuresci și în mănăstirea X. . . .  In Bucureșci, în câte va ore, la 19 Iuniu, guvernul Revolnționar fu arestat de Solomon, după ordinul Odobescului, acèsta introdus în guvern de Roasetti și Brătianu, pentru a se debarassa de Eliade și de Tell; și poporul libera pe liberatorii sei.  Revoluțiunea, vergină la 9 și 11 Iuniu, fu pătată de sânge la 19 Iuniu.  Guvernul , cari nu put fi uccis cu ferul la 19 Iuniu, fu uccis cu ridicolul la 29 Iuniu, tot prin intrigele celor duoi ambițioși — invidioși; și pe când membrii guvernului, fugind la munți, ca nișce copii speriați de Joimariță, erau arestați la Tîrgoviste, Căimacămia de 24 ore a lui Bălenu și Herescu era resturnat tot prin manoperile lui Roasetti și Brătianu, acella însoțind pe Elliade în fugă, acèsta remâind în capital ca să restorne Căimăcămia, spre a deveni idolul poporului.  Venim la Mănăstirea X. . . .  In aceeași zi de 29 Iuniu, când Căimăcămia terrorisa capitala cu biciul lui Căpitan Costache, cari să laudă că-l va îmbrăca in pieile de român , în mănăstirea. . . . . . maica  Marta, locoțiitorea legal de superioră, ajutată de călugărițele remise fidele superiorul Minodora, și de confesorul Mitrofanu cu vr-o cîți-va căllugări reacționari, lega și închidea pe Maica Elisaveta, superiora improvisată de maicele rebelle, d-impreun cu capii rebelliunii, luând cârma păstoriei.  A duoazi, la 30 Iuniu, pe când poporal Capitalei, resculat de Firfiric , resturna Caimăcamia, și spărgea ferestele Herescului, căllugărițele rebelle, avînd în frunte pe maica Sofronia, capul revoltantelor, și cîți-va căllugări, amanți ai acèstora, restunau căimăcămia maice Marta, spărgea ferestrele chilliei selle, și o căutau s-o închidă; ea însă, prinzând de veste, fugisse strevestită; și însoțită de confidenta sa, hotări să visitese unele schitturi și mănăstiri de maici din România, pînă va trece furtuna revoluționară.  Rebellele reinstallau în scaun l păstoresc pe maica Elisabetta, allesă de elle cu maioritate de voturi la 13 Iuniu.  Astfel Mănăstirea X,. . . ,  în timpul cellor trei luni de Revoluțiune, fu imaginea fidel a cellor ce se petreceau în Bucuresci.  Când Suleiman Pașa veni în Bucuresci la August ca să înființese Locotenenta domnescă, în basa Regulamentului organic , un arhiere , trimiș de Mitropolitul , se presinta în Mănăstirea X. . . .  ca să înființese ordinea legal ; dar rebellele, fiind în maioritate, și la cârma țerrei fiind tot capii Revoluțiunii, tot maica Elisabetta fu reallesă de suportară cu o mare maioritate de voturi.  In fine, la 13 Septembrie, când Fuad-Pașa și Diuhamel înființară guvernul regulamentar , archiereul Meletie reînstall și ell pe superiora Minodora; guvernul revoluționar fugi peste graniță, maica Elisavetta și maica Sofronie fugiră și elle la o mănăstire de peste Milcov .  Dar să nu anticipăm asupra evenimentelor, și să venim la chestiune.  Sora Evghenia părăsise patul de l uzie; în toate zillele sora Agapia, însoțită de sora Evloghia, se primbla cu esaltata prin Dumbrava de lingă Monastire.  Dioa de 15 Iuliu fu fixată de Ionel pentru încercarea ce voia să facă cu esaltata.  Ionel se împrietenisse cu Nae M. . . .  amăgitorul Evgheniei; și devenisseră nedespărțiți; Nae nu părăsia un minut pe Ionel .  In zioa de 15 Iuliu, Ionel propusse lui Nae o partidă de vînătore în pădurea de lîngă Monăstirea X. . ;  Ionel, înțelles cu Agapia, fabrică o epistol în cari acèsta anunța acelluia că infortunata sora Evghenie murisse din facere, din prcun cu copillul .  După o oră d-un simulacru de vînătore în pădure, detter peste Evghenia, Agapia și Evdochia, cari ședeau jos p-un covor ; Evdochia cânta, Evghenia sta ca o stato de marmură, nesimțitore la tot ce o încongiura; Agapia sta tristă și pe gânduri.  La acèstă apparițiune, Nae remâne îmmărmurit , și-i cade pușca din mână.  — Este oare o apparițiune?  esclamă Nae la vederea fostei selle amante.  — Nu, i respunse Ionel .  Este ea, cari trăiesce, dai cari e nebun din causa ta.  — Din causa mea?  — Negreșit. . .  Din causa acèstui billet,-i zisse Ionelu, arătându-i' billetul ce l-am reprodus în capitolul precedent.  — Ințelleg totul ! murmură Nae.  coufusiată.  — Daca înțellegi, trebue să reparet acèstă crimă, fiind că e o crimă ceea ce al făcut tu.  — Si cum?  întrăbă criminalul confusiată.  — Să te silesci a-i reda judecata prin amor ; casă se potă consola cu dânsa de pierderea copillulul.  — Copillul e mort? ! !  — Mort !  — Așa dar acèsta scenă a fost pl smuită?  — Negreșit; trebue a repara reul făcut .  Fii azi om, dupe ce ai fost ieri monstru.  La lucru!  Să încercăm!  Amorul e un Dumnezeu, cari poate totul .  șezi lîngă dînsa, și, vorbesce-i de amor .  In timpul acèsta, infortunata privia lung pe amăgitorul ei, și surîdea: i lipsia cu totul memoria.  Nae se appropie de Evghenia, șez jos lingă dânsa, o lo de mănă, se uită în ochii ei, și încep ai vorbi:  — Eugenio, mă cunosci?  — Nu.  — Naică! ! !  — Năică!  — Soră Evghenie, zisse sora Evloghia, este Năică all D tale.  — Năică al me !! !  — Care te iubesce. . . .  — Care mă iubesce! ! !  — Si a venit să se cun ne cu D-ta.  — Să se cun ne cu mine? ! ! . .  Ha!  ha!  ha!  Fără l utari?  Ha!  ha!  ha!  Scelleratul părea un condamnat la piciorele ghilotinei. . . .  Infortunata, ai caria ochi semănau cu duoă sticle, nu făcea decâtă să repete mașinalmente vorbele amantului.  Acestă scenă ținu o semi oră; nici o schimbare în organismul mintal all infortunatei.  Amorul nu putea nimic !  șezură în pădure pînă înnoptă; atunci Ionell propusse amăgitorului a însoți în chillia ei pe vietima cruzimei selle, ca acolo să mai facă o ultimă încercare.  Nae priimi, și intrară cu toți ndptea în chillia Evgheniei.  Din norocire, nimeni nu veni să-i distragă din occupațiunea lor.  șezură pînă la miețiul nopții; ori ce încercari fu deșartă.  Atunci Ionel hotărî a esecuta planul se ; momentul era favorabil .  Agapia, intima Martei, confidentă superiorei Minodora, cunoștea un loc în campanatoriu, cari avea un oblonu secretă, ce respundea drept într-una din despărțirile sutteranei, ce servia de închisore pentru culpabil cei mari.  Ionel se urcă cu Nae în campanatoriu, ca să se distreze, la vederea peisagiului, de emoțiunile causate de infortunata Evghenie.  Abia Nae pusse piciorul pe oblon , și oblonul se lasă în joșii: miserabilul cazu pe paie într-o adâncime de cinci stînjini.  Se auzi un țipâtu; apoi nu se mai auzi nimic.  CAPITOL V.  AMORUL E SUFLETUL NATUREi  Maica Marta, locoțiitorea de superiori, pe cari revolta căllugărițelor o silisse se fugă, se indreptasse spre Brașovu, ca de acolo să se întorcă în țerră prin Moldova, dinpreun cu maica Minodora.  In druinul său visită mai multe schituri de maici; și impressiunele selle de căll torie le comunica cu poștia sorel Agapiei, prin fidauțatul el.  Reproducem câte-va epistole d-alle maicii Marta către sora Agapia, relativă la subictul nostru.  Iuliu 15.  1848, Schitul O. . . .  Soro Agapio  Eată duoe septămăni de când fuiu silită a părăsi mănăstirea.  După cum-ți-am promis la plecare, îți comunic suvenirile și impressiunele melle de căll torie.  Iți scriu prima epistol din schitul O. . . . ,  un schit , de maici, aședat sub Carpați, c-o panoramă încântătore, ce nu o poate descrie decât penellul .  Me voiu încerca ați da o idee slabă despre Schitulețul acèsta, aședat pe coasta un l deliu pietros , accoperit de păduri.  In văile este un sât de moșteni, cu case de piatră și de brazi, lemnele și varul fiind eftine p-aici; urletul unei gîrle repede ce curge într-o albie de pietre, l tratul câinilor și cântecul cocoșilor întrerurapu singure tăcerea acèstor locuri romantice.  In fața schitului, spre resărit, sunt delluri și munți, coronați de duoe corne de stânci, și îmbrăcați cu păduri; spre miază-zi, Muscelle accoperite cu flori, și văi p-ântre cari șerpuie pîrae cristatine pline de păstrăviori; spre miază-noapte, trâmba măruță a Carpaților, accoperiți cu neoă (zăpadă).  Pe dellul de d-assupra bisericuței aceștia (negreșit cari a trebuit să fie o capiște de idoli) să vede unii orășell pittorescu, și sate bogate, așezate toate la polle de Moville; Movillele sunt dominate de Mușcelle, Muscellele de Măgure, Măgurelle de Delluri, Dellurile de Munți, unii cu iarbă, alții cu brazi, alții goi alții îmbrobodiți cu marame albe; acèste amfiteatre, pe lângă cari amfiteatrele din Roma păgână păru nisce moșoroie pe lângă Bucegi, sunt dominate d-unii ceru albastru deschis , frumoșii ca cerulii de Italia de miazăzi.  Chiiliele maicelor sunt zidite pe coasta un i munte pietros și păduroșii; elle semănă cu niște cuiburi de păsseri; sub companatoriu murmură unii isvorii de apă rece, ce esse din piatră; bisericuța e dotată d-o iconă vechie a maicei Domnului, cari se crede a fi zugrăvită de apostolulii lacovft, fratele Domnului; superiora este o femee bine crescută ș-affabil , și se bucură d-o bun reputație; ea a înfrumusețată acèst schit cari înaintea ei semăna un cătun cu bordee; în fine, maicele și surorile acèstui schit sunt simple și pl cute ca acèste locuri  Vara acèst schituleță este Raiul pământecă.  Ce aer curat !  Ce apă rece și limpede!  Ce vederi romantice!  Ce moravuri patriarcale!  Ce linisce!  Crede, Agapia, daca n-ași fi atașată atât de mult maici Minodorei, cari m-a crescută; daca iarna n-ar fi aici atât de aspră; daca în fine n-ar fi dorul de locul unde am născut ș-am crescut , crede, în schitulețul acèsta pittorescă ași dori să petrec restul vieței melle; aci, în acèstă pământă pietroasă, ași dori să putreâscă oasele melle!  Nu te mira dar, sora mea, daca cu toată simplitatea omenilor, cu toate moravurile lor patriarcale, afli și aci amorul; și mai înfocată poate decât pe la noi.  Maiu ânteiă, amorul e suffletul universului; apoi, acèste locuri poetice îți inspiră amorul : îl sorbi amorul în aerul acèsta plinii de viață în apa acèsta întăritore, în mirosul ti florilor după Muscelle din cari Albina face mierea cea mai suavă și profumătore; îll deșteptă amorul acèste panorame încântătore, pe cari le a avut negreșit în vedere aceie cari au descrisă Paradisul .  Acest schitulecu romantic , pe care-l compăru cu un cuib de rîndunelle, are și ell cronica lui scandaloasă; dar aci amorurile semănă cu locurile: urcușul anevoe, pogorîșul repede.  Intriga amoroasă ce-ți voiu descrie te va convinge că femeea e pretutindeni femee; că Dumneze n-a dat omului inima ca s-o îngrope de viă, fio chiar în asemenea locuri paradise; că stirpea, locul și educațiunea jocă un rol mare în istoria inimei omului.  Intre fetele cari făceau parte, acum câți-va ani, din cliorrul de muscă alin acèstui schitulecă, era una, anume sora Maria; o figură de amor , pe cari vestmîntul negru o făcea mult mai frumoasă.  A fi frumoasă, ori unde, în societate ca și în chinovie, este a fi nenorocită; mai alles daca femeea frumoasă n-are educațiune solidă, n-are unfi Mentorii sinceră.  Sora Maria n-avea nici una nici alta; avea însă vanitatea de femee cari a perdut-o.  Intre cei ce frecventau schitul O. . . .  era și Domnul D. . . .  proprietar avut , cari avea o proprietate chiar în apropierea acèstui chit  Ințellegi ce roll jocă înlesnirile în materie amoroasă.  A vedea p-acellaș om în toate zillele; a ști că omul acella este avut , binefăcută, galantonii, bon vivant, cum zece Francesul ; ș-a fi o fată fără esperiință, fără Mentor , și lipsită d-acelle nimicuri cari flattesă vanitatea unei femei, fie ea chiar căllugăriță, înțellegi, Agapio, că o fată ca sora Maria urma și trebuia s-allunece pe priporul fatal .  Mama acèstei fete, sărăcind după urma unor procese, închină fata ei Maicei Domnului; superiora o încredința subt ascultarea unei maice ce era o teleleică. . .  Biata fată era de zece ani când intră în schiță; creștea cum crește magheranul în ollele maicelor după ferestre.  Domnul D. . . .  se înțellesse cu maica ce servia fetei de Mentorii; și cu bani, cari Sunt ochii Dracului, ell amăgi pe Mentor ; și prin Mentor , scosse din minți pe biata fată dar cu multă muncă, și dupe multă trecere de timp .  Maica Arghira, Mentorul fetei, nu încetta d-a l uda pe D.  D. . . . ,  că e frumoșii și bogată; ca ell nu caută de soție fată bogată, ci o fecioră frumoasă; că daca Mariora ar fi fata sa, ar da-o de nevastă D-lui D. . . . ;  că căllugăria e contra învățăturelor lui Hristos , cari a binecuvîntată nunta la Canna din Gallilea; că prin urmare o femee trebue a se mărita ș-a face copil, urmând învățăturei lui Hristos , cari zice: creșteți și vă înmulțiți etc.  Altă dată maica Arghira i zicea:  „Ah!  Mariuță!  pentru cea dat Dumneze femeii urechi?  Ca să auză musica; și inima, ca să guste iubirea; precum are gură, ca să bea și să mănânce toată ce-i cere stomahul ; și nașă, ca să miroase florile.  Ce proste sunt unele femei!  Trece Norocul pe lângă elle, și elle întorcu capul ! Dar sunt și femei cari allergă după Noroc , și Norocul le întorce spatele.  Astfel este maica Eftihia, cari se topeșce de dragoste pentru coconul nostru, și ell . . . .  — și Coconul o iubeșce, mamă Arghiro?  — Nici nu ce gândeșce la ea, pentru că ell iubeșce pe. . . . . .  — Pe cine, mamă?  întrebă fata curioasă.  — Nu știu cine mă strigă afară! . . .  — Me duc să văz . . . .  — Dutte de vezi, fata mea.  Maria eși.  și D.  D. . . ,  cari aștepta la ușă momentul favorabil , i pune în cap o scurteică, o ia în brațe cum ia Doica copillul din legănă, și cobora cu ea de văile, pe din dos, șoptindu-i la ureche, ca s-o liniștescă;  „Sunt e , Mariuță!  Nu te speria!  Vei fi soța mea!  E te iubescu. ”  D.  D. . . .  era de 50 de ani; o statură colossal ș-o forță erculenă; biata fată era un copill de 15 ani. . . .  Pe când crima se consuma în budoarul D.  D. . . .  Iuda numera în chillia ei prețuiri trădării: 20 galb. ! ! ! . .  A duoazi, D D. . . .  pleca la altă proprietate cu amorașul se , cari lepădă cullionul în gîrl , și îmbrăcă costuniul eleganții all unei dame de sallon .  Peste duoi anni, D.  D. . . . ,  săturată d-amorul Măriei, o îndestră, ș-o mărită după un amică. . . .  Mariuța, alaltăieri promisa lui Hristos , ieri amanta D.  D. . . ,  azi nevasta D.  X. . .  mâine devine întreținut tot a D.  D. . . ,  neîncetând a fi soția D.  D. . . . . ;  iar după mortea D.  D. . .  ea devine întreținută un i consângine, tot în calitate de D-na X. . . .  Am avut curiositatea a o cunoște: era o mască de carnavall .  Adio, Agapio!  Cu espediția viitoare îți vuiu comunica altă intrigă, d-altă natură, cari aceea te va înveseli, fiind după gustul te .  Comunică-mi și t , sora mea, celle ce se petrecă pe la noi; crezi t că păpușeriile din Bucuresci au să mai țiie multă? . . .  Tote orașele, schiturile, monăstirile, stabilimentele de băi, și din țerră și din Transilvania, gemă de boieri și de înavuțiți din Capital și din orașele de frunte, cari aă fugită de Holera-Revoluție.  Imbrățișețiu pe Ionell all te în locul me ; și îți crez a deveni cât de curid soța lui.  Sora ta Marta.  CAPITOL VI.  ISPITA.  20 Iuliu 1848.  Soră Agapie,  -ți-am promisă, în epistola trecută o altă istorioară adevărată.  Crez că acèsta te va interesa mai mult, fiind e în joc .  Tu știi, Agapio, că e portă de cochetărie dolliul căllugăriei: prinde mult p-o femee frumoasă vestmântul negru!  Costumul a contribuit și ell ceva pentru mine la îmbrățișarea căllugăriei.  Tu știi iar cât sunt de cochetl , în sensul onestă all cuvântului (fiind că femeea se nasce cochetă); adică îmi place ca vestmintele melle să fie bine croite, de bun stofă și curate; atârnă apoi dela, femee ași purta corpul și a ține capul cu mândrie și cochettărie, ași regula vorbele, surîsul și rîsul încât să producă effectul dorit , fără a deveni ridicul  Tocmai acèstă cochettărie poate-mia creat o difficultate, all căria desnodămâută mă îngrijesce.  Agapio, am avut și e duoe romanțe în viața mea, forte originale: unul cari mi s-a întâmplat în căll toria acèsta, și cel lalt ă cari îll știi.  La plecarea mea repede d-acolo, am voit să vază mai ântâiu un unchiu, retrasă la mănăstirea C. . . .  Acolo un căllugăr straordinar să înamora de mine pînă la esaltație.  Peripețiile acèstei intrige sunt originale, ca și originalul me adoratoră.  Ell este fiu de nobil , avut , cult , dar escentric ; retragerea sa la monăstire este o probă de eșcentricitate.  Ell își făc afară din monăstire o căsuță cu câte va despărțiri, unde avea o bibliothecă regal , și o strungărie complet , variind între occupațiunea minții ș-a brațelor; iar diminețele și nopțile frumoase le petrecea în escursiuni pe marginea apelor, pe cresta movillelor, și mai alles prin păduri; aci Musa îll inspira; aci îmi făc ell și mie o poesie; îți all tură o copie, fiind de gustul te .  Cum mă văz , îmi adressă parola, ca cum m-ar fi cunoscut din legăn .  — Daca nu mă înșell , îmi zisse ell , ațintându-me, vă cunoscu; flindcă v-am văzut de multe ori. . .  — Me iartă, părinte, i ziseiu; e pentru prima oară am onnore a vă vedea.  — Cuvioșia ta, se pote; dar e v-am văzut d-o mie de ori. . .  — In ce locu?  întrebaiu curios .  — In visurile mele!  îmi respunse ell oftând; și ochii i se umplură de lacremi.  Îmțelesseiu îndată că am a face cu un original ; avuiu imprudința a-l esalta și mai mult, împinsă de curiositate, și puțin și de vanitate.  O!  Agapio!  Câte femei nu ș-au pierdut sufletul prin acèste doo sl biciuni alle inimel nostre!  Raiul chiar nu I-a pierdut oare strebuna noastră Eva din causa curiosității ș-a vanității?  — Pote că mă semueșci cu vr-o altă Musă?  îll întrebaiu în ironie.  — Studiul a fost Musa mea tot d-auna; dar, ca om , am inimă; și inima mea a simțită și ea nevoea unei alte inime cari s-o înțellegă.  El bine!  îți jură pe toată ce are omul mai sacru, nici o femee nu m-a impressionată ca cuvioșia ta; suffletul , cari are presimțirea, cari vede totul în somnul natural sau magnetic , te-a întâlnit în somnă înainte d-a te întâlni aevea; în fine, ești Musa mea, singura Musă cari mă consol și mă inspiră când sunt în fața operilor frumoase alle Naturei.  — Ori cari al femee, i zisseiu, ar putea fi flattată de celle ce spui d-ta; dar e sunt miresa lui Hristos ; și, daca nu mă înșell , și Cuvioșia ta esci-soldatul lui Hristos .  — Nu all lui Hristos eșci miresă, nici e sunt soldatul lui Hristos ; fiind că Hristos n-a zis nicăiri în Evangeliu un singur cuvănt despre căllugărie, nici Apostolii lui în cărțile lor, Pahomie și Antonie, anacreoți esaltați și ambițioși, ei sunt autorii acèstei instituțiuni fatale, cari a împedicat seculi întregi mersul civilisațiunii.  — Nu pot împărtăși ideile Cuvioșiei telle; dar îmi permit a vă întreba: daca nu crezi în ceea ce crez eu, pentru ce porți vestmântul acèsta?  — De gust , îmi respunse ell cu sânge rece.  — Așa dar nu eșcl? . . .  — Căllugăr ?  Quelle idee!  — Apoi e sunt înlr-adevâr căllugăriță.  — și ce face asta?  — Asta face că lucrurile eterogene nu se pot înfrăți, după legea Naturei ș-a Bisericei.  Originalul mă ațțintă cu un ochiu scrutator ; după câte-va minute de gândire, respunse:  — Escî o femee superiora, așa cum-mi am închipuit e Musa mea; D-ta poți hotărî de sorta mea.  — Nu vă înțelleg , Domnule.  — Mă esplic , daca îmi permiți, și fără reservă.  — Ascultă.  — Dacă o voesci, ascultă.  Procedarea mea cu Domn-a făcută poate să trecă în ochii D-le de escentrică, de original , de esaltată.  Tot ce esse din regul este escepțiune; și e sunt o escepțiune în societate.  Puiu cestiunea francamente:  „Eșci sinceramente pentru căllugărie?  —Da.  — Din convincțiune?  — Da.  — E sunt sinceramente pentru căsătorie, și tot din convincțiune.  Respect convingerea D-le; dar când te voiu convinge și cu Evangeliul și cu scrierile Apostolilor că callugăria este contra Naturei, că este o monstruositate, atunci?  — Atunci voiu românea toată ceea ce sunt, nefiind putință a mă mărita  — Nici chiar când vei întâlni unăbărbată cari să facă totul ce vei voi D-ta?  — E am gusturi originale, i respunseiu în ironie; ș-apoi, bărbații promită totul înainte de căsătorie, pot face chiar totul fi înainte; dar după binecuvîntarea nunțial , ei devin Despoțî; fiind că astfel este educațiunea la noi, și fiind că et să crez superiori femeilor.  — Al sufferit, negreșit, din partea vr-un l bărbații; ș-al sufferit grofi, cum vezu.  — Chiar d-ar fie așa, mi se pare o indiscrcțiune din partea D-tale a afla secretele melle.  — Vă crez scusele melle; ceea ce am zissz trebuia s-o cuget , nu s-o esprim ; dar chiar acèsta oo probă că amorul me pentru D-ta a subjugat Rațiunea.  Apoi, să primb- pe gânduri, și zisse oftând: „fatal moment !  Ve cer scuse, sora mea; și vă rog a-mi permitte cel puțin să vă sărut mâna. ”  Am crezut c-ar fi o nedelicateță din parte-mi a-i refusa mâna; ell o sărută c-un transport de nebunie, ș-o strânse tare; eși apoi repede și tulburatfi, îndreptânduse spre pădure.  Credem c-am scăpată cu atâta.  A duoazi mă gătit de plecare, și ell își lo zioa bună.  Sora sosilii la un schit de maici; dându-mă jos din trăsură, mă pomencștiu cu originalul me , cari mă salută suritjând.  Remăsseiu încremenită.  — Dar D-ta aici?  îll întreba fi curioasă.  — Me duc la Brașov , îmi respunse cu sânge rece.  Ințellesseiu gândiil șefi, și începuiu a mă îngriji, Evitaiu întâlnirea cu densulii; ell simți, și să dette affund pînă aduozi, când îll văz i plecând înaintea mea.  Omul acèsta mă pusse pe gânduri; norocire că eram însoțită de maica Eevronia.  La amiazi, unde poposiu, îll întâlniri iarăși: era la un han ; și din norocire, multă lume; îll evitaiu asemenea; ell înțellesse, și să dette asemenea affund.  ședem afară pe prispă, conversând cu Fevronia, când îll zăresc la o terestră din față, dessinând portretul me ; mă prefăcuiu că nu-l văz ; credeam că se va mulțumi numai cu imaginea mea.  Sera eram la unii oraș , unde am poposită la o amică a maicei Minodora.  Din fatalitate, ea era o cunoștință a originaiului meu; mă pomeniu cu dânsul acolo.  Se purtă cu toată cuviință, prefăcenduse că nu mă cunoșce; apoi să retrasse, după ce vorbi cu Doamna casei câte va minute în secretă.  Doamna casei addusse vorba de original ; aflaiu dela dănsa că este un om straordinariă, forte învățată, forte avută, forte bine crescută, și cari s-a retrasă în monăstire tot din causa pentru cari mă trăsessem și e : dccepțiunea amorului!  Originalul mă interesa din ce în ce mai mult.  Ell întrebasse pe amica mea daca mă cunoșce, și mai alles daca cunoșce causa adevărat a retragerii melle din societate; dar amica mea-l respunse că nu știe nimic.  A duazi plecarăm .  La amiazi poposirăm cu toții la un hănișoră lângă nisce delluri romantice, p-între cari urla ua gîrl de munte.  Mâncărăm împreun pe iarbă verde, subt umbra un l arbore: nu putem refusa invitarea originalului la masa sa.  — Ce trebuință aveți la Brașov ?  îll întrebaiu, când remăseiu singură cu originalul .  — Să întâlnescă pe maica Minodora.  — Care maica Minodora?  — Abatessa de la Monăstirea X. . . ;  căci la Brașov mergi și D-ta.  — și de unde știi D-ta că e mergă la Brașov?  — și de la Brașov treci în Moldova, din preun cu maica Minodora, spre a visita unele monăstiri d-acolo.  — și cine ți a spusă acèsta?  — Amorul , cari știe și poate totul .  — Serios vorbeșci?  —. Ce  probă ceri ca să te încredințetl despre amorul me către D-ta?  — Să numai mă urmăresci.  — C-ua singură condițiune: ca în schimbă pentru acèstă mare sacrificiu, să-mi dai și D-ta ua probă palpabil că mă vei iubi, ca soță, nu ca amantă, daca voeșci.